ASAMBLĂRI ELASTICE (ARCURI)

DEFINIRE, CLASIFICARE, DOMENII DE FOLOSIRE

Arcurile sunt organe de maşini care realizează o legătură elastică între anumite piese sau
subansamble ale unei maşini. Prin forma lor şi prin caracteristicile mecanice deosebite ale
materialelor din care se confecţionează, arcurile au capacitatea de a se deforma sub acţiunea unei
forţe exterioare, preluând lucrul mecanic al acesteia şi înmagazinându-l sub formă de energie de
deformaţie. La dispariţia sarcinii exterioare, energia înmagazinată este restituită sistemului
mecanic din care face parte arcul.
Clasificarea arcurilor se face după o serie de criterii;
- După forma constructivă, se deosebesc: arcuri elicoidale, arcuri bară de
torsiune, arcuri spirale plane, arcuri în foi, arcuri inelare, arcuri disc şi arcuri bloc.
- După modul de acţionare a sarcinii exterioare, clasificarea se face în: arcuri
de compresiune, arcuri de tracţiune, arcuri de torsiune şi arcuri de încovoiere.
- După solicitarea principală a materialului, se deosebesc arcuri solicitate la
torsiune, la încovoiere şi la tracţiune-compresiune.
- După natura materialului din care este executat arcul, se deosebesc arcuri
metalice şi arcuri nemetalice.
- După variaţia rigidităţii, arcurile pot fi cu rigiditate constantă sau cu
rigiditate variabilă (progresivă sau regresivă).
- După forma secţiunii arcului, se deosebesc arcuri cu secţiune circulară,
inelară, dreptunghiulară, profilată sau compusă.
Domeniile de folosire ale arcurilor sunt variate, cele mai importante fiind:
- amortizarea şocurilor şi vibraţiilor (la suspensiile autovehiculelor, cuplaje
elastice, fundaţia utilajelor etc.);
- acumularea de energie (la ceasuri cu arc, arcurile supapelor etc.), care apoi
poate fi restituită treptat sau brusc;
- exercitarea unei forţe permanente, elastice (la cuplajele de siguranţă prin
fricţiune, ambreiaje prin fricţiune etc.);
- reglarea sau limitarea forţelor (la prese, robinete de reglare etc.);

1
 - măsurarea forţelor şi momentelor, prin utilizarea dependenţei dintre sarcina
exterioară şi deformaţia arcului (la cântare, chei dinamometrice, standuri de încercare etc.);
- modificarea frecvenţei proprii a unor sisteme mecanice.

MATERIALE ŞI TEHNOLOGIE

Materialele utilizate în construcţia arcurilor se aleg astfel încât să îndeplinească o serie de

condiţii generale, cum sunt: rezistenţă ridicată la rupere, limită ridicată de elasticitate, rezistenţă
mare la oboseală (uneori şi rezistenţă la temperaturi înalte, rezistenţă la coroziune, lipsa
proprietăţilor magnetice, dilataţie termică redusă, comportare elastică independentă de
temperatură etc.).
Materialele feroase dedicate construcţiei arcurilor sunt oţelurile. Acestea pot fi oţeluri
carbon de calitate (OLC 55A, OLC 65A, OLC 75A, OLC 85A) sau oţeluri aliate (cu Si, pentru
rezistenţă şi tenacitate; cu Mn sau Cr, pentru călibilitate şi rezistenţă la rupere; cu V, pentru
rezistenţă la oboseală; cu Ni, pentru termorezistenţă). Oţelurilor pentru arcuri li se aplică un
tratament termic de călire şi revenire medie, obţinându-se în acest mod o elasticitate mărită în
toată masa materialului. Mărcile de oţeluri pentru arcuri sunt standardizate.
Materialele neferoase se folosesc, de regulă, la arcuri care lucrează în câmpuri
electrostatice, pentru care se doreşte lipsa proprietăţilor magnetice. Cele mai utilizate materiale
neferoase pentru arcuri sunt alama şi bronzul, dar şi anumite aliaje speciale (Monel, Inconel
etc.).
Materialele nemetalice utilizate la arcuri sunt cauciucul, pluta etc.
Tehnologia de obţinere a arcurilor depinde, cu precădere, de forma constructivă a acestora.
Semifabricatele pentru arcuri elicoidale se prezintă sub formă de sârme, bare, benzi etc.. Forma
elicoidală se obţine prin înfăşurare la rece (la arcuri cu secţiune mică) sau prin înfăşurare la cald
(la arcuri cu secţiune mai mare). Tratamentul termic se efectuează, în general, după înfăşurare.
La arcuri înfăşurate la rece, puţin solicitate, tratamentul termic se poate face înainte de
înfăşurare, urmând ca după înfăşurare să se efectueze doar operaţii de revenire.
Calitatea suprafeţei arcurilor este determinantă pentru rezistenţa acestora la oboseală. În scopul
creşterii durabilităţii arcurilor supuse la solicitări variabile, măsurile care se iau sunt: rectificarea
suprafeţei arcului (după tratamentul termic), durificarea stratului superficial (dacă nu este

2
posibilă rectificarea), acoperirea suprafeţei (pentru protecţie împotriva coroziunii), evitarea
decarburării suprafeţelor în timpul tratamentului termic etc.

CARACTERISTICA ELASTICĂ

Caracteristica elastică a unui arc reprezintă dependenţa dintre sarcina exterioară (forţă
sau moment de torsiune) care acţionează asupra sa şi deformaţia elastică (săgeată sau rotire) pe
direcţia sarcinii. În funcţie de tipul sarcinii exterioare, caracteristica elastică se poate exprima
prin una din expresiile F = F(δ) sau Mt = Mt(θ), în care δ reprezintă deformaţia liniară a arcului
pe direcţia forţei F (săgeata), iar θ – deformaţia unghiulară a arcului pe direcţia momentului de
torsiune Mt (rotirea).
În figurile următoare sunt prezentate cele două tipuri de caracteristici elastice liniare
corespunzătoare celor două tipuri de sarcini exterioare.

Panta caracteristicii elastice a arcului indică rigiditatea c a arcului, care se detrmină cu

una din relaţiile:
F
c  tg  ;


Mt
c  tg  .


3
 Caracteristica elastică liniară este întâlnită doar la arcuri care lucrează fără frecare,
executate din materiale care respectă legea lui Hooke. Aceste arcuri sunt caracterizate de
rigiditate constantă c = const.
O altă mărime care caracterizează funcţionarea unui arc este energia de deformaţie
acumulată, egală, în absenţa frecărilor, cu lucrul mecanic al forţei care a provocat deformaţia. În
figurile de mai sus, suprafeţele haşurate reprezintă lucrul mecanic de deformaţie al arcului
încărcat cu forţa F3, respectiv cu momentul de torsiune Mt3. Expresiile lucrului mecanic de
deformaţie sunt:

respectiv

Deşi arcurile cu caracteristică elastică liniară (rigiditate constantă) sunt cele mai
întâlnite, în practică se utilizează şi arcuri cu rigiditate variabilă, la care caracteristica elastică
este neliniară.

4
 Rigiditatea acestor arcuri se exprimă prin una din relaţiile:

Caracteristicile cu rigiditate progresivă au panta crescătoare, iar caracteristicile cu

rigiditate regresivă au panta descrescătoare. Lucrul mecanic de deformaţie al arcurilor cu
caracteristica elastică neliniară se exprimă sub una din formele:

Caracteristica elastică la descărcare se suprapune exact peste caracteristica elastică de la

încărcare doar dacă nu există frecări între elementele componente.
Dacă arcurile sunt realizate din mai multe elemente suprapuse (arcuri în foi, arcuri
inelare, arcuri disc) sau dacă arcul este realizat dintr-un material cu frecări interne considerabile
(arcuri din cauciuc), caracteristica elastică prezintă o diferenţă între încărcare şi descărcare (aşa-
numitul „histerezis”).

5
 Lucrul mecanic absorbit de arc în timpul încărcării (suprafaţa de sub caracteristica de
încărcare) este diferit de lucrul mecanic cedat de arc în timpul descărcării (suprafaţa de sub
caracteristica de descărcare).
Diferenţa dintre aceste lucruri mecanice o reprezintă lucrul mecanic consumat prin
frecare (supraţa închisă de bucla „histerezisului”), care se transformă în căldură şi încălzeşte
arcul. Datorită acestui fenomen, arcurile care prezintă o caracteristică elastică cu „histerezis” au
capacitate mai mare de amortizare a şocurilor şi vibraţiilor.

ARCURI ELICOIDALE

Arcurile elicoidale se obţin din sârme sau bare de diverse profile, înfăşurate pe o suprafaţă
directoare.
Arcurile elicoidale se clasifică după o serie de criterii, prezentate în continuare.
a. După forma secţiunii spirei, arcurile elicoidale pot fi:
- cu secţiune rotundă;
- cu secţiune pătrată sau dreptunghiulară;
- cu secţiune profilată.

6
 b. După forma suprafeţei directoare, arcurile elicoidale pot fi:
- cilindrice;
- arcuri conice;
- arcuri dublu conice;
- paraboloidale;
- hiperboloidale;
- prismatice;
- etc.
c. După modul de acţionare a sarcinii, arcurile elicoidale pot fi:
- de compresiune;
- de tracţiune;
- de torsiune.
Standardele reglementează, pentru arcuri elicoidale, clasificarea, terminologia şi
reprezentarea în desenul tehnic.

Arcuri elicoidale cilindrice de compresiune

În figura următoare sunt prezentate câteva soluţii de arcuri elicoidale de compresiune.

7
 Elementele geometrice ale arcurilor cilindrice elicoidale de compresiune cu secţiunea
spirei rotundă:

şi dreptunghiulară

8
 Notațiile utilizate pentru arcurile elicoidale cilindrice de compresiune cu secţiunea
spirei rotundă precum şi la secţiune dreptunghiulară a spirei sunt:
- d - diametrul spirei;
- Di - diametrul interior de înfăşurare;
- Dm - diametrul mediu de înfăşurare;
- D - diametrul exterior de înfăşurare;
- t - pasul spirei;
- H0 - lungimea arcului în stare liberă;
- 0 - unghiul de înclinare al spirei în stare liberă.

Suprafeţele de aşezare ale arcurilor elicoidale de compresiune se prelucrează plan,

perpendicular pe axa arcului. Spirele de capăt, prelucrate astfel, nu se deformează elastic.
Numărul total de spire, nt , ale unui arc elicoidal de compresiune se determină cu
relaţia:

în care:
- n reprezintă numărul de spire active (care participă la deformaţia elastică a arcului);
- nr este numărul de spire de reazem (de capăt), reglementat în standarde în funcţie de
numărul de spire active: nr = 1,5, dacă n  7; nr = 1,5...3,5, dacă n > 7.

Calculul de rezistenţă al arcului elicoidal cilindric de compresiune

Schema de calcul a arcului elicoidal cilindric de compresiune cu secţiunea spirei

rotundă este:

9
 Forţa F, care acţionează în axa arcului, se descompune în două componente:
a. - - perpendiculară pe planul spirei;
Această forţă determină solicitarea de torsiune dată de momentul de torsiune Mt:

şi solicitarea de forfecare dată de forţa tăietoare T:

;
b. - - aflată în planul spirei;
Această forţă determină solicitările de încovoiere dată de momentul de încovoiere Mi:

şi solicitarea de compresiune dată de forţa normală N:

Deoarece unghiul de înclinare a spirei are valori mici ( = 6…9 o), atunci se poate
considera cos  1 şi sin  0.
Tensiunea de forfecare este neglijabilă, iar în calcule se consideră doar solicitarea de
torsiune, dată de momentul de torsiune Mt:

Tensiunea dată de momentul de torsiune care apare în spira arcului se determină considerând
spira de forma unei bare drepte şi este dată de relaţia:

Dm
Notând cu i  indicele arcului, relaţia tensiunii de torsiune poate fi scrisă sub forma:
d

10
 Distribuţia tensiunii date de momentul de torsiune nu este uniformă pe circumferinţa
spirei, având valori mai mari pe partea de la interiorul spirei conform figurii:

Verificarea arcului la solicitarea de torsiune se efectuează cu una din relaţiile:

sau

în care:
- k - coeficientul de formă al arcului, dependent de indicele i al arcului şi se poate
determina cu relaţia

Pentru dimensionarea spirei arcului se poate utiliza una din relaţiile rezultate din condiţiile
anterioare:

sau

11
 .

Rezistenţele admisibile la torsiune at se aleg în funcţie de:

- materialul arcului;
- tratamentul termic aplicat;
- caracterul sarcinii care poate fi statică sau oscilantă;
- condiţiile de funcţionare;
- importanţa arcului în cadrul ansamblului din care face parte,
luând valori în intervalul at = 500…800 MPa.

I. Calculul la deformaţii al arcului elicoidal cilindric de compresiune

Calculul la deformaţii (denumit şi calcul de rigiditate) este un calcul specific arcurilor şi

constă in determinarea deformaţiei arcului corespunzătoare unei anumite încărcări.
Deformaţia arcului elicoidal cilindric de compresiune (săgeata) este reprezentată de
deplasarea punctului de aplicaţie al forţei care îl încarcă, pe direcţia acesteia.

Prin desfăşurarea arcului sub forma unei bare de lungime l;

12
deformaţia este dată de lungimea arcului de cerc θ, de-a lungul căruia se deplasează forţa F.
Răsucirea totală a spirei arcului este:

sau

iar deformaţia arcului este:

sau

13
unde:
- n - numărul de spire active;
- G – modulul de elasticitate transversal;
- Ip – momentul de inerţie polar al secţiunii spirei arcului.

Relaţia de determinare a săgeţii demonstrează rolul determinant al indicelui arcului

asupra elasticităţii acestuia. Arcurile cu indice mare sunt elastice (uşor deformabile), iar cele cu
indice mic sunt rigide.

II. Caracteristica elastică

În figura anterioară este prezentată caracteristica elastică a unui arc elicoidal cilindric de
compresiune.
Notaţiile folosite în definirea acesteia sunt:
- H 0 – lungimea arcului în stare liberă;
- F1 – sarcina iniţială, de precomprimare (de montaj);
- 1 – săgeata pretensionat cu forţa F1;
- H1 – respectiv lungimea arcului montat pretensionat cu forţa F1;
- Fmax – sarcina maximă de funcţionare;
- max – săgeata arcului sub acţiunea forţei Fmax;
- Hmax – lungimea arcului sub acţiunea forţei Fmax;

14
 - h – cursa de lucru a arcului;
- Fb – sarcina limită de blocare a arcului;
- b – săgeata arcului blocat (comprimat spiră pe spiră);
- Hb – lungimea arcului blocat (comprimat spiră pe spiră).

Datorită neuniformităţii pasului spirelor, la încărcare, unele spire intră în contact mai
repede decât altele şi, în consecinţă, porţiunea finală a caracteristicii devine progresivă. Pentru
evitarea funcţionării pe această porţiune neliniară a caracteristicii se recomandă limitarea sarcinii
maxime de funcţionare la valoarea:
.

III. Algoritm de proiectare

Dimensionarea unui arc elicoidal cilindric de compresiune se efectuează atât prin

adoptarea unor parametri geometrici şi funcţionali ai acestuia, din considerente tehnologice şi
funcţionale, cât şi în urma calculelor de rezistenţă şi la deformaţii.
Datele de intrare generale sunt:
- forma secţiunii spirei;
- sarcina maximă care încarcă arcul,
- săgeata maximă sau numărul de spire active sau rigiditatea impusă;
- condiţiile de funcţionare.
Etapele de proiectare ale unui arc elicoidal cilindric de compresiune sunt prezentate în
continuare.
a. Se alege materialul arcului în funcţie de condiţiile de funcţionare şi se
stabileşte rezistenţa admisibilă la torsiune.
b. Se efectuează calculul de rezistenţă, în urma căruia se determină diametrul d al
spirei, care trebuie să corespundă unei sârme standardizate.
c. Se efectuează calculul la deformaţii – alegându-se sau adoptându-se numărul
de spire active – astfel încât arcul să asigure condiţiile de rigiditate şi de gabarit impuse.
d. Se stabilesc dimensiunile geometrice ale arcului şi parametrii corespunzători
caracteristicii elastice.

15
 e. Se întocmeşte desenul de execuţie, în conformitate cu rezultatele etapelor
anterioare şi cu prescripţiile cuprinse în standarde.

Arcuri elicoidale cilindrice de tracţiune

Arcul elicoidal de tracţiune preia o sarcină axială care tinde să îl întindă.

Sarcina se aplică prin intermediul unor ochiuri de prindere, de forma unor cârlige
realizate prin deformarea spirelor de capăt ale arcului

sau prin intermediul unor piese separate.

Spira arcului elicoidal de tracţiune este solicitată, în principal, la torsiune la fel ca spira
arcului elicoidal de compresiune. Calculul de rezistenţă al arcului elicoidal de tracţiune se
efectuează pe baza relaţiilor prezentate la arcurile cilindrice de compresiune.
În calculul arcurilor elicoidale de tracţiune se recomandă să se lucreze cu rezistenţe
admisibile micşorate cu 12% faţă de cele utilizate la calculul arcurilor elicoidale de compresiune.
Calculul la deformaţii se bazează pe relaţiile stabilite pentru arcul elicoidal cilindric de
compresiune.
Teoretic, arcurile elicoidale cilindrice de tracţiune au caracteristica elastică liniară, identică
cu a arcurilor elicoidale cilindrice de compresiune.
Arcurile elicoidale de tracţiune se realizează, de regulă, cu spirele înfăşurate strâns. Prin
aceasta, spirele nu numai că sunt în contact în stare liberă, dar sunt şi apăsate reciproc, datorită
unei forţe iniţiale de pretensionare. Caracteristica elastică a acestor arcuri şi parametrii care o
definesc sunt prezentate în figura:

16
Notaţiile utilizate sunt:
- HC – înălţimile ochiurilor de prindere;
- H – lungimea activă a arcului în stare liberă;
- H0 – lungimea arcului în stare liberă;
- F1 – forţa de montaj;
- 1 – săgeata arcului montat, încărcat cu forţa F1;
- H1 – lungimea arcului montat, încărcat cu forţa F1;
- Fmax – sarcina maximă de funcţionare;
- max – săgeata arcului sub acţiunea forţei Fmax;
- Hmax – lungimea arcului sub acţiunea forţei Fmax;
- h – cursa de lucru a arcului;
- Flim – sarcina limită de încărcare, sub acţiunea căreia tensiunile din arc se apropie de
limita de curgere a materialului;
- Hlim – lungimea arcului sub acţiunea forţei Flim, deformaţiile ulterioare impunându-se a
fi limitate prin limitatoare speciale.
Datorită imperfecţiunilor de montaj, apăsarea iniţială dintre spire nu este uniformă. Ca
urmare, la începutul încărcării, caracteristica elastică nu este liniară ea urmăreşte linia întreruptă
din figura anterioară.
Arcuri elicoidale cilindrice de torsiune

17
 Arcurile elicoidale cilindrice de torsiune preiau un moment de torsiune aplicat pe
direcţia axei arcului.
Forma acestor arcuri este asemănătoare cu a arcurilor elicoidale cilindrice de
compresiune, diferenţa fiind dată de construcţia spirelor de capăt, îndoite astfel încât să permită
fixarea la un capăt şi aplicarea momentului de torsiune la celălalt capăt.

Figura prezentată este o schemă a arcului elicoidal cilindric de torsiune, din care se
observă încărcarea realizată prin aplicarea unei forţe F la braţul R.
În urma încărcării cu momentul de torsiune Mt, , capătul activ al arcului se
roteşte cu unghiul .

A. Calculul de rezistenţă

Asupra spirei arcului acţionează momentul de torsiune Mt, care se descompune în două
componente:
- - perpendiculară pe planul spirei, componentă care determină
solicitarea de încovoiere a spirei;
- - aflată în planul spirei, componentă care determină solicitarea de
torsiune.

18
 Deoarece unghiul de înclinare  a spirei arcului are valori mici, atunci se poate considera
cos  1 şi sin  0.
În calculul de rezistenţă se ia în considerare doar solicitarea de încovoiere.
Calculul de verificare a spirei la încovoiere se efectuează cu relaţia

în care:
- ki este coeficientul de corecţie a tensiunii de încovoiere, se alege în funcţie de indicele

arcului şi ţine seama de faptul că distribuţia tensiunii de încovoiere este influenţată de

curbura spirei, tensiunea maximă de încovoiere apărând în partea interioară a spirei;

- ai – rezistenţa admisibilă la încovoiere, se stabileşte în funcţie de rezistenţa
admisibilă la torsiune .

19
 Relaţia de dimensionare a spirei arcului elicoidal cilindric de torsiune rezultă din
condiția anterioară, dar scrisă ca o egalitate.

B. Calculul la deformaţii

Deformaţia arcului se determină corespunzător unei barei drepte - de lungime -

obţinută prin desfăşurarea arcului, încastrată la un capăt şi încărcată cu un moment de încovoiere
Mi.

Relaţia de calcul a unghiului de rotire a arcului este:

sau

20
unde:
- n – numărul de spire active;
- E – modulul de elasticitate longitudinal al materialului arcului;
- Iz – momentul de inerţie axial al secţiunii spirei arcului.

Arcul bară de torsiune

Arcul bară de torsiune este, aşa cum îi spune numele, de forma unei bare încărcată cu un
moment de torsiune. Constructiv, arcul se poate prezenta sub aspectul unei bare încastrate la un
capăt, încărcată cu o forţă aplicată prin intermediul unui levier la celălalt capăt,

21
sau ca o bară liberă, încărcată la ambele capete cu forţe, prin intermediul unor leviere.

Pentru evitarea solicitării de încovoiere, bara se montează pe lagăre cu alunecare

amplasate cât mai aproape de levierele de acţionare.

Secţiunea arcului poate fi rotundă , inelară, pătrată, dreptunghiulară ,

hexagonală, compusă din mai multe bare rotunde sau dintr-un pachet de lamele .
Cel mai frecvent se întâlnesc barele cu secţiune rotundă, care asigură uniformitatea
distribuţiei tensiunii tangenţiale şi simplitate tehnologică.
Avantajele arcurilor bară de torsiune sunt:
- dimensiuni de gabarit reduse;
- construcţie simplă;
- montaj şi întreţinere uşoară;
- lipsa frecărilor interioare;
- tehnologie de execuţie relativ simplă;
Arcurile bară de torsiune se utilizează la suspensia autovehiculelor, cuplaje elastice, chei
dinamometrice, aparate de măsură, instalaţii de încărcare a standurilor de încercare etc.

A. Calculul de rezistenţă al arcurilor bară de torsiune de secţiune circulară se efectuează la

solicitarea de torsiune, conform schemei de calcul prezentate în figura următoare:

22
 Relaţia de verificare la torsiune este

Din relaţia tensiunii de torsiune se obţine relaţia de dimensionare a arcului bară de torsiune
cu relaţia:

.
Rezistenţa admisibilă la torsiune se alege în funcţie de materialul arcului, caracterul
solicitării (statică sau variabilă), diametrul barei şi starea suprafeţei acesteia, luând valori în
intervalul at = 500…800 MPa.

B. Calculul la deformaţii se efectuează pe baza figurii de mai sus cu relaţiei:

23
în care:
- l – lungimea de lucru a barei;
- G – modulul de elasticitate transversal al materialului arcului;
- Ip – momentul de inerţie polar al secţiunii arcului.
Dacă deformaţia este impusă, se poate determina lungimea necesară a arcului

Din relaţia de determinare a unghiului θ rezultă o caracteristică elastică liniară a arcului

bară de torsiune.
Elemente constructive ale arcurilor bară de torsiune sunt:
- capetele de încastrare;
- porţiunea de lucru.

Capetele de încastrare şi cele pe care se asamblează levierele se pot realiza: - cu

aplatisare, dc = 1,6d şi d1 = 1,2d;

- cu contur hexagonal;

24
- cu contur pătrat;

- cu canelate.

Între porţiunea de lucru - cu diametrul d - şi capetele barei, se prevăd raze de racordare

mari (r  2d), astfel încât să se micşoreze concentratorul de tensiune şi să se mărească rezistenţa
la oboseală.
În acelaşi scop, suprafaţa barei se rectifică şi se acordă o atenţie deosebită tratamentului
termic.

ARCURI SPIRALE PLANE

Arcurile spirale plane preiau momente de torsiune, numele lor venind de la faptul că banda
din oţel de arc, din care sunt confecţionate, este înfăşurată după o spirală arhimedică.

25
Asemănător cu construcţia arcului elicoidal de torsiune, un capăt este fixat, iar la capătul opus se
aplică momentul de torsiune.

s-a notat cu:

- 1 - arcul spiral plan;
- 2 - arborele de încărcare prin intermediul căruia se aplică momentul de torsiune
Mt;
- 3 - carcasa în care se încastrează capătul exterior al arcului.

Arcul spiral plan se utilizează, în principal, ca element motor, având capacitate mare de
deformaţie şi de înmagazinare de energie – la armare – energie pe care o poate ceda ulterior, în
timp. Este întâlnit, cu precădere, la mecanisme de ceas şi aparate de măsură.
A. Calculul de rezistenţă se efectuează la solicitarea de încovoiere, momentul de
încovoiere care solicită spira arcului fiind egal cu momentul de torsiune preluat de către arc Mi =
Mt. Relaţia de verificare la încovoiere este:

unde:
- b – lăţimea benzii;
- h – grosimea benzii;

26
 - ai – rezistenţa admisibilă la încovoiere a materialului arcului.
Din relaţia de mai sus se pot determina dimensiunile arcului, sub forma:

Grosimea h a benzii se poate adopta în funcţie de diametrul d al arborelui de încărcare h

= (0,003…0,004)d.

B. Calculul la deformaţii
Deformaţia arcului se determină corespunzător unei barei drepte de secţiune
dreptunghiulară având lungimea l, încastrată la un capăt şi încărcată cu un moment de încovoiere
Mi la celălalt capăt - obţinută prin desfăşurarea arcului.
Rotirea capătului liber al barei fiind aceeaşi cu unghiul de rotire al arborelui de
încărcare a arcului spiral plan.

în care:
- l – lungimea arcului;
- E – modulul de elasticitate longitudinal al materialului arcului;
- Iz – momentul de inerţie axial al secţiunii spirei arcului.

Din relaţia de deformaţii rezultă liniaritatea caracteristicii elastice a arcului spiral plan.

27
 ARCURI LAMELARE

Arcurile lamelare sunt arcuri flexionale (solicitate în principal la încovoiere), ele se

prezintă în două forme constructive principale:
1 - formate dintr-o singură lamelă;
2 - formate din mai multe lamele suprapuse (arcuri în foi multiple).

ARCURI MONOLAMELARE

Arcurile monolamelare se regăsesc, de regulă, sub formă de lamelă încastrată la un capăt şi

liberă la celălalt capăt. Se utilizează ca arcuri de apăsare, în construcţia instrumentelor de măsurare,
la mecanisme cu clichet, mecanisme de zăvorâre etc. Secţiunea lamelei, de regulă, este
dreptunghiulară, cu grosimea h constantă. În funcţie de variaţia pe lungime a lăţimii b a benzii,
arcurile lamelare se clasifica în:
a - arcuri dreptunghiulare;

b - arcuri triunghiulare;

c - arcuri trapezoidale etc.

Arcurile triunghiulare şi cele trapezoidale au forma mai apropiată de cea a grinzii de egală
rezistenţă la încovoiere.

A. Calculul de rezistenţă constă în limitarea tensiunii de încovoiere maximă în secţiunea de

încastrare a lamelei,

28
unde:
- l - lungimea activă a lamelei.
Relaţiile pentru determinarea laţimii lamelei b, sau a grosimea h a acesteia sunt:

B. Calculul la deformaţii urmăreşte determinarea dependenţei săgeţii  la capătul liber al

arcului lamelar, sub acţiunea forţei F.
Determinarea relaţiei de calcul a săgeţii  este:

unde:
- E - modulul de elasticitate longitudinal al materialului arcului;
- Iz – momentul de inerţie axial al secţiunii spirei arcului.

Conform acestei relaţii, caracteristica elastică a arcului monolamelar este liniară.

ARCURI ÎN FOI

29
 Arcurile în foi sunt compuse din mai multe arcuri lamelare suprapuse, de lungimi diferite,
asamblate astfel încât toate să participe la deformaţie. Arcurile în foi sunt frecvent folosite la
suspensia vehiculelor (rutiere şi feroviare).
Variantele constructive uzuale sunt:
- a - cu un singur braţ (sfertul de arc);

- b - cu două braţe, cu preluarea sarcinii la mijlocul arcului (arc semieliptic);

- c - cu două braţe, cu preluarea sarcinii la un capăt al arcului (arc cantilever);

- d - format din două braţe suprapuse (arc dublu sau eliptic).

- e – format din lamele cu grosime variabilă.

30
 Varianta e este o variantă mai nouă, această construcţie reducând greutatea arcului cu cel
puţin 30% . Prin separarea lamelelor cu garnituri din material plastic frecarea dintre lamele se poate
reduce cu 80% .
Frecarea dintre lamelele arcurilor cu foi este dorită, în special atunci când arcul se utilizează
ca element de amortizare. O parte din energia preluată de arc este transformată, prin frecare, în
căldură şi nu mai este restituită sistemului din care face parte arcul, după dispariţia încărcării. Dacă
sarcina exterioară acţionează asupra arcului cu şocuri mici, care nu înving frecarea din arc şi nu îl
deformează, acestea se vor transmite integral sistemului din care face parte arcul. În aceste cazuri,
frecarea are un efect nedorit.
Frecarea dintre foi depinde de o serie de elemente, cum sunt:
- calitatea suprafeţelor în contact;
- starea de ungere a suprafeţelor în contact;
- numărul şi lungimea foilor.
Uneori, foile de arc se execută cu o curbură iniţială, cu atât mai mare cu cât lungimea lor este
mai mică, astfel încât să se asigure participarea tuturor foilor la transmiterea sarcinii.
Calculul arcurilor în foi se efectuează prin asimilarea acestora cu un arc monolamelar cu
grosime variabilă.
Calculul precis al arcurilor cu foi este dificil, deoarece ar trebui să se ţină seama de
forma reală curbă a foilor, de curbura diferită a foilor, de valoarea dimensiunilor, de existenţa
legăturii de arc etc. Un calcul aproximativ se bazează pe expresiile deduse la arcurile lamelare,
cu folosind unele expresii care ţin seama de forma reală (deformaţii).
Fie cazul arcului cu suspensie oblică la capete.

unde:

31
 - - forţa exterioară aplicată la mijlocul arcului;
- - reacţiunea barei AB în articulaţia A;
- - reacţiunea barei CD în articulaţia B;
-  - săgeata sub sarcină a arcului;
- 0 - săgeata iniţială (din curbare) a arcului;
-  - săgeata finală a arcului.

Un astfel de arc permite ca sistemul de rulare să urmărească denivelările drumului, fără

să le transmită integral şasiului. Forţa exterioară notată cu şi dimensiunile indicate în figura
de mai sus permit - din motive de simetrie - calculul arcului cu două braţe ca un arc cu un braţ.
Se observă că barele AB şi CD nu sunt încărcate exterior de aceea, reacţiunile şi din
articulaţiile A şi C care acţionează asupra foii (foilor) principale (cu ochi) au direcţia acestor
bare, aşa cum se ştie din mecanica teoretică. Aceste reacţiuni se descompun în fiecare articulaţie
în două componente:
- una verticală, egală cu din condiţiile de echilibru de forţe pe verticală;
- una orizontală sau - , de mărime.

Cele două componente ale reacţiunilor din articulaţii solicită arcul la încovoiere.
Momentele de încovoiere ale lor fiind maxime la jumătatea arcului. Rezultă tensiunea de
încovoiere pe una din foi:

32
în care:
- - momentul de încovoiere maxim determinat de componenta verticală F;
- - momentul de încovoiere maxim determinat de componenta orizontală T;
- n - numărul total de foi ale arcului.

Pe de altă parte, componenta orizontală a reacţiunii din articulaţie solicită foile

principale la tracţiune; rezultă tensiunea normală de tracţiune pe o foaie:

în care:
- n’ - numărul de foi principale;
- F1 - componenta forţei F pe poile principale;
- A - aria secţiunii unei foi.

Se poate scrie acum tensiunea totală pe o foaie:

Expresia anterioară se poate folosi la verificare, dacă sunt cunoscute dimensiunile arcului
şi săgeata în sarcină. În mod corect, această săgeată se calculează ţinând seama de existenţa
curburii şi a legăturii de arc. În mod aproximativ, această săgeată se poate scrie astfel:

33
în care s-a folosit expresia generală a săgeţii arcului lamellar 1, care a fost raportată la numărul
total n de foi ale arcului.
Factorul de corecţie cf al săgeţii se calculează cu relaţia aproximativă:

sau din graficul variaţiei factorului de corecţie a deformaţiei în funcţie de raportul .

Relaţiile pentru calculul dimensiunilor b1 şi b2 sunt:

.
Semnificaţia dimensiunilor b1 şi b2 sunt prezentate în figara următoare:

34
 În legătură cu tensiunea admisibilă, se fac recomandările:
 la solicitări statice, (limita de rupere a oţelurilor aliate cu Si-Mn, Cr-Si
sau Cr-V-Si este în jur de );
 la solicitări dinamice:
- la arcurile de suspensii de autovehicule, ;
- la arcurile de suspensii de vehicule de cale ferată (unde sarcinile dinamice
sunt mai reduse), .

ARCURI INELARE

Arcurile inelare se obţin prin înserierea unor inele tronconice interioare sau exterioare, asamblate
alternant, cu contact pe suprafreţele conice.

35
 Arcurile inelare preiau o sarcină exterioară de compresiune, sub acţiunea căreia inelele
interioare tind să îşi micşoreze diametrul, comprimându-se, iar inelele exterioare tind să îşi mărească
diametrul, întinzându-se. Între inele apar forţe de frecare mari, lucrul mecanic de frecare ajungând la
60…70% din lucrul mecanic al forţei exterioare, ceea ce conduce la capacitate mare de amortizare.
Datorită acestei caracteristici, arcurile inelare se utilizează ca arcuri tampon, la preluarea unor sarcini
foarte mari (tamponul de la vehiculul feroviar).
Unghiul  al suprafeţelor conice (  15) se alege astfel încât să se evite înţepenirea
arcurilor şi să permită revenirea acestora la forma iniţială, după încetarea acţiunii sarcinii exterioare.
Pentru mărirea elasticităţii arcului, inelele interioare şi cele exterioare se pot realiza cu
secţiunea transversală a imelului în formă de „V” deschis (figura din dreapta).
Inelele de dimensiuni mari se execută prin forjare, iar cele de dimensiuni mici prin matriţare,
suprafeţele conice de contact prelucrându-se prin aşchiere.

ARCURI DISC

Arcurile disc sunt formate din una sau mai multe plăci inelare, de formă tronconică, fiind
supuse la sarcini axiale de compresiune. Elementele geometrice ale arcului disc sunt:

36
 - Di – diametrul interior;
- De – diametrul exterior;
- s – grosimea plăcii;
- h – înălţimea arcului.

Sub acţiunea forţei exterioare F, arcul se deformează cu săgeata , în sensul micşorării

înălţimii h.
Conform prescripţiilor standardizate, compunerea arcurilor disc se poate realiza:
- în coloană, prin aşezarea alternantă a discurilor, mărindu-se elasticitatea;

- în pachete de discuri suprapuse pe aceeaşi parte, rigiditatea obţinută fiind mai mare
şi frecările mai pronunţate;

- în coloană de pachete, cu rigiditate intermediară celor două moduri de compunere

prezentate anterior.

37
 Arcurile disc se utilizează ca arcuri tampon la instalaţiile de matriţat sau ştanţat, la fundaţia
maşinilor grele, la tampoanele unor vehicule feroviare, etc., acolo unde trebuiesc preluate şocuri rare
şi mari sau sarcini statice foarte mari, cu deformaţii relativ mici.
Discurile se obţin din tablă de oţel de arc, prin ştanţare, bombare conică (prin presare la cald),
urmate de tratamentul termic.
Calculul arcurilor disc este dificil, datorită complexităţii solicitărilor şi modificării geometriei
în timpul încărcării. Metodica de calcul presupune distribuţia uniformă a presiunii pe circumferinţa
discurilor şi consideră invariantă geometria arcului. Caracteristica elastică a arcului disc este, în

general, neliniară, depinzând de raportul şi de modul de combinare a discurilor.

ARCURI DIN CAUCIUC

Arcurile din cauciuc se utilizează datorită unor caracteristici particulare speciale, determinate
de proprietăţile cauciucului. Aceste caracteristici sunt: capacitate mare de amortizare, capacitate
mare de deformare, construcţie şi tehnologie simple, funcţionare sigură şi silenţioasă, preţ redus.
Capacitatea mare de amortizare a arcurilor din cauciuc se datorează frecărilor interne prin care
se preia aproximativ 40% din lucrul mecanic al forţei exterioare. Aceasta poate duce la fenomenul
nedorit de încălzire a arcului, ceea ce impune prevederea unor măsuri suplimentare pentru evacuarea
căldurii.
Arcurile din cauciuc se utilizează, în special, pentru amortizarea şocurilor şi vibraţiilor, la
suspensia vehiculelor sau instalaţiilor, la compensarea erorilor din unele lanţuri cinematice şi la
modificarea turaţiei critice a unor sisteme mecanice.
Arcurile pot fi realizate sub formă de blocuri sau prevăzute cu cavităţi.
Arcurile bloc, sunt realizate prin vulcanizarea cauciucului pe elemente metalice şi pot fi
folosite pentru preluarea de sarcini verticale şi orizontale

38
sau numai pentru preluarea de sarcini verticale

.
Arcurile cu cavităţi sunt prevăzute cu sisteme de centrare în structuri rigide, care să împiedice
deformaţia transversală asimetrică a arcului.

Alte forme de arcuri, realizate prin vulcanizare pe elemente metalice, sunt prezentate în figura
următoare:

Calculul arcurilor din cauciuc este deosebit de dificil, datorită complexităţii fenomenelor care
se petrec la deformarea cauciucului şi formelor constructive extrem de diverse. Relaţiile de calcul
prezentate în literatura de specialitate sunt valabile doar pentru domeniul cvasiliniar al caracteristicii
elastice a arcurilor.

39
 La acelaşi volum de material, arcul de cauciuc amortizează o cantitate de energie sensibil
superioară celei corespunzătoare arcului din oţel din energia de deformaţie. Această
capacitate de amortizare se datoreşte frecărilor interne.

Arc de cauciuc solicitat la compresiuneare

Tensiunea de compresiune este dată de expresia:

Tensiunea admisibilă este recomandată în funcţie de caracterul dinamic al funcţionării:

- dacă sarcina este statică, MPa;
- dacă funcţionarea este uşor dinamică, MPa;
- dacă funcţionarea este pronunţat dinamică, MPa.

Arcul bloc de cauciuc armat solicitat la compresiune

40
 Din cauza rigidizării determinate de armarea arcului, tensiunea este mai mare de ori
decât cea corespunzătoare arcului nearmat:

Din expresia anterioară se deduce corespunzător săgeata:

Altfel spus, la aceeaşi încărcare F, săgeata este de ori mai mică decât cea
corespunzătoare arcului nearmat.

Arc cilindric armat cu plăci metalice solicitat la forfecare

41
 Tensiunea de forfecare este:

Determinarea săgeţii arcului se realizează astfel:

unde:
- G – modulul de elasticitate transversal al materialului arcului.

Arc cilindric armat cu tuburi metalice solicitat la forfecare

42
Tensiunea de forfecare este:

Săgeata arcului este:

Arc cilindric armat cu tuburi metalice solicitat la torsiune

43
 Tensiunea maximă la torsiune este dată de relaţia:

Îmbinări sudate

Definire. Caracterizare

Îmbinările sudate sunt executate prin operaţia tehnologică numită sudare, care constă
din împreunarea directă a două piese metalice sau nemetalice (materiale plastice), din materiale
identice sau similare, fără folosirea altor elemente intermediare, în următoarele condiţii:

44
 - prin aducerea până la plasticizare sau până la topire a suprafeţelor alăturate (cu
sau fără sursă de căldură);
- fără sau cu adaos de materiale de compoziţie corespunzătoare;
- fără sau cu intervenţia unei forţe exterioare de apăsare a celor două piese,
eventual folosind frecarea.
Efectul căldurii asupra zonei de îmbinare a metalului de bază, aducerea în stare fluidă şi
răcirea ulterioară fac să apară în secţiunea sudurii pieselor sau a tablelor mai groase zone cu
structuri diferite, şi anume:

Avantaje:
Economie de:
- metal
- grosime pereţi cu 50% mai mică decât piesele turnate;
- folosirea integrală a secţiunilor pieselor îmbinate;
- lipsa organelor intermediare;
- adaos de prelucrări mai mici decât la piesele forjate.
Manoperă:
- operaţie pregătitoare mai puţin costisitoare;
- timp mai scurt de executare;
- eliminarea completă a rebuturilor.
Buna comportare a pieselor sudate:
- prelucrarea convenabilă a pieselor;
- etanşeitatea;
Avantaje sub aspectul tehnologiei de fabricaţie:
- cost redus la utilaj;
- eliminarea modelelor şi cutiilor de miezuri necesare turnării;
- reduc zgomotul.
Dezavantaje:

45
 - calitatea cusăturilor sudate este dependentă de calificarea şi atenţia personalului;
- sensuri remanante în zona îmbinării;
- controlul necesită aparataj special (aparate cu raze Röentgen);
- prin croire neraţională rezultă pierderi importante.
Clasificare:
a) procedeul tehnologic:
- prin topire:
- prin presare;
- speciale (jet de plasmă, laser, ultrasunete).
b) aspectul constructive:
- poziţia reciprocă a tablelor;
- forma cordonului de sudură;
- poziţia cordonului.
Poziţia reciprocă a tablelor.
- Sudură cap la cap;

- Sudură în T (unghi);

- Sudură cu suprapunere a tablelor;

- Sudură cu eclise;

46
 - Sudură a tablelor cu margini răsfrânte;

- Sudură prin puncte.

Calculul îmbinărilor sudate

Determinarea stării reale de tensiune din piesele sudate, îndeosebi în cordonul de sudură
şi în zonele învecinate este o problemă foarte complexă. Pentru OL 37, rezistenţa cusăturilor în
V şi X poate atinge rezistenţa de rupere statică a materialului de bază.
Rezistenţa la oboseală este în general inferioară celei a materialului de bază.

47
Cauze: concentratori de tensiuni caracterisitici cordonului:
Interiori:
- gaze;
- incluziuni;
- zgură;
- fisuri;
- structuri neuniforme.
Exteriori:
- sudare incompletă;
- spaţii nesudate între table;
- arderi locale.

Principii de calcul
- Luarea în considerare a forţelor şi momentului ca mărime şi variaţie în timp;
- Efectuarea calculului atât pe sect. I-I din cordonul de sudură cât şi pe sect.II-II de
trecere de la cordon la metalul de bază;

- Cordonul de sudură să fie tot atât de rezistent ca şi materialul de bază;

- Concentratorii de tensiune datoraţi cusăturii propriu-zise cât şi cei ce-ţi au originea în
formă;
- Nu se iau în considerare tensiunile interne.
- Lungimea portantă (utilă) a cordonului de sudură este egală cu lungimea lui numai
pentru cusăturile închise. La celelalte cusături, din cauza arderilor locale la începutul şi
terminarea cordoanelor ℓs = ℓ - 2s1

48
A. Calculul de rezistenţă a cusăturilor de sudură

1. Cusături cap la cap

a) Solicitate de o forță axială

unde:
- As – aria transversală a cordonului de sudură;
- a – înălţimea cordonului de sudură;
- ls – lungimea cordonului de sudură;
- σas – tensiunea admisibilă a sudurii.

Din condiţia de egală rezistenţă a secţiunii sudurii cu secţiunea materialului de

bază rezultă:
- φ ≤ 1 coeficientul de calitate a sudurii, rezultă a ≥ s practic .
Dacă sudura se prelucrează ulterior, rezultă a = s (situaţie favorabilă la oboseală).

b) Solicitate la încovoiere

49
50
c) Cusătură înclinată sub acţiunea unei forţe în axa piesei

- F1 – solicită la tracţiune cordonul de sudură;

- F2 – solicită la forfecare cordonul de sudură;

unde:

51
d) Sudura cap la cap a virolelor de cazane şi recipiente

Îmbinări sudate ale cazanelor – se fac numai cap la cap, excepţie făcând tablele subţiri s
< 20 mm – pentru îmbinarea fundului recipientului cu corpul.
Materialului virolei: OLK 1 … OLK2 pentru părţile expuse flacării sau gazelor fierbinţi
OLK3 … OLK5 pentru celelalte părţi.
Mărimea tensiunilor este dată de relaţia Laplace:

unde:
- σ1 - tensiuneal în secţiunea transversală;
- σ2 - tensiuneal în secţiunea longitudinală (axială);
- ρ1 - raza de curbură a secţiunii transversale (plan rezultă ρ1 → ∞ );

- ρ2 - raza de curbură a secţiunii longitudinale (cerc );

- p - presiunea interioară;
- δ - grosimea teoretică a tablelor
rezultă:

52
1 – se determină din condiţiile de întindere a tablelor.

Rezultă că tensiunea maximă se obţine în secţiunea longitudinală

sau

53
 Cum s = δ + c1 + c2 duce la impunerea unui adaos de abatere negativă a tablelor și la un
adaos de coroziune, dependent de viteza de coroziune a agentului fluid din recipient şi de durata
de lucru proiectată.

2. Cusături de colţ prin suprapunere

Forma secţiuni sudurilor şi dimensiunile grosimii acestora sunt:

- dreaptă;

- convexă;

- concavă.

54
 Dacă sunt grosimi diferite cu

Solicitările în cordoanele de sudură sunt:

- 1 – 2 forfecare şi încovoiere;
- 1 – 3 tracţiune şi încovoiere;
- 1 – 4 forfecare, tracţiune şi încovoiere.
Încovoierea este micşorată prin sudurile bifrontală şi mărirea ℓ , dacă ℓ ≥ 4s se neglijează.
0 0

Cazul 1. Cusătură solicitată de o forţă F

Tensiunea maximă este în secţiunea 1 – 4, cu tensiunile solicitărilor de tracţiune şi
forfecare sunt:

55
Tensiunile şi sunt egale în secţiunea sudurii la 45iar tensiunea echivalentă este:

56
Cazul 2. Cusătură solicitată de momentul de încovoiere Mi

a. Sudură de colţ monofrontală:

b. Sudură de colţ bifrontală:

57
Cazul 3. Cusătură solicitată de o forţă F şi un moment încovoietor Mi

3. Cusătură de colţ laterală

Ruperea cusăturilor de colţ laterale în cazul solicitărilor la tracţiune a elementelor

îmbinate se produce prin forfecare în planurile mediane AB ale secţiunilor cordoanelor.
a) Încărcare simetrică, cusături egale (solicitate de o forţă)

58
 De-a lungul cusăturii de sudură, tensiunile τfs sunt neuniform repartizate. Raportul

creşte cu lungimea , implică recomandarea limitării lungimii; astfel, după

STAS, .

b) Încărcarea asimetrică – acţiune dezaxată a sarcinii

Determinarea forţelor din fiecare cordon de sudură:

59
Unde F1 şi F2 sunt forţele preluate de cele 2 cordoane de sudură.
Dar forţa capabilă din fiecare cordon este :

60
c) Încărcarea cu un moment încovoietor Mi

Calcul simplificat se realizează prin înlocuirea momentului încovoietor Mi cu două forţe

F, rezultând o solicitare de forfecatre, având următoarele relaţii de calcul:

61
4. Cusătură de colţ circulară supusă unui moment de torsiune

Exemplu: flanşe pe arbore, discuri pe butuc.

Pentru un cordon de sudură circular solicitat la torsiune, se poate face un calcul

simplificat, deoarece a mult mai mic decât D, astfel, echivalând momentul de torsiune cu o forţă
şi un braţ putem scrie:

62
5. Cusături sudate prin puncte
Se utilizează în general pentru table foarte subţiri. Se pot suda două sau mai multe table.

63
unde:
- n - numărul punctelor de sudură.

În tabelul următor se prezintă unele dimensiuni pentru parametrii din figura alăturată şi cea
precedentă:

s [mm] D [mm] de [mm] N [N] d [mm] e [mm] t [mm]

0,5 10 3 1300 2,5 4 5
0,75 10 3 4900 2,5 4 5
1 12 2,5 2200 3 4 6
2 16 7 4800 6 8 12

B. Alegerea rezistenţelor admisibile

Factori ce influenţează rezistenţa şi comportarea în exploatare:
a – natura sarcinii (statică, pulsatoare ,oscilantă, alternant-simetrică, şocuri);
b – felul solicitat (întindere, compresiune, încovoiere, forfecare, torsiune);
c – calitatea materialului de bază şi al electrodului;
d – felul cusăturii (cap la cap sau de bolţ);
e – condiţiile în care s-a efectuat sudarea;
f – rigurozitatea controlului;
g – tratamentul termic aplicat anterior şi ulterior.

a) Cusături solicitate static

unde:
- σas – tensiunea admisibilă a sudurii;

64
 - σa mb – tensiunea admisibilă a materialului de bază;
- τas – tensiunea admisibilă la forfecare a sudurii;
- τa mb – tensiunea admisibilă la forfecare a materialului de bază;
- K0 – coeficientul de calitate ţine seama de factorii e, f;

- K1 – coeficient care ţine seama de modul de comportare a cusăturilor în exploatare şi de

solicitare.

b) Cusături solicitate la oboseală

unde:
- K0 – coeficient de calitate ca la solicitările statice;
- K1 – coeficientul care ia în considerare efectul de concentrare, deci dependent de forma
cusăturilor şi a solicitărilor:

- K2 – coeficient de mărime a piesei:

- K3 – coeficient de calitate (prelucrare) a suprafeţei;

ÎMBINĂRI PRIN LIPIRE ŞI ÎNCLEIERE

65
 ÎMBINĂRI PRIN LIPIRE

Îmbinările prin lipire se realizează cu ajutorul unui metal sau aliaj de lipit, adus în stare
fluidă prin încălzire la o temperatură inferioară celei de topire a materialului pieselor de îmbinat.
Metalul sau aliajul de lipit în stare fluidă pătrunde între suprafeţele de contact ale
pieselor, aderând puternic şi asigurând astfel legătura între ele. Compoziţia chimică a metalului
sau aliajulului de lipit este pe bază de staniu, plumb, cupru, zinc, argint, total diferită de cea a
pieselor de îmbinat.
Comparativ cu îmbinările prin sudură, îmbinările prin lipire nu introduc tensiuni interne
deoarece nu presupun încălzirea până la plasticizare a pieselor în zona îmbinării. De asemenea,
din punct de vedere mecanic şi termic, îmbinările prin lipire sunt mai puţin rezistente decât
îmbinările prin sudură.
În funcţie de rezistenţa mecanică şi termică a îmbinărilor prin lipire metalică, se
deosebesc:
- lipituri metalice moi, obţinute pe bază de metale sau aliaje cu
temperatură de topire joasă (sub 4000C);
- lipituri metalice tari, realizate cu ajutorul metalelor sau aliajelor greu
fuzibile (circa 8500C).
Lipiturile moi se utilizează la contacte electrice, în mecanica fină, la îmbinările ce
presupun etanşeitate, în construcţia radiatoarelor, a aparatelor de laborator sau a diferitelor
instrumente şi aparate sanitare. Piesele îmbinate pot fi din plumb, alamă, zinc, table şi sârme
galvanizate, etc.
Lipiturile tari se utilizează pentru îmbinări supuse la solicitări mecanice mai importante,
cum ar fi: îmbinarea ţevilor în instalaţiile de aer comprimat sau hidraulice (de apă, de
combustibil, de ulei, etc.) utilizate în construcţii navale, autovehicule, aeriene, la instalaţii
chimice, etc.
Pentru lipiturile metalice moi se utilizează de regulă aliaje de lipit ce conţin
staniu şi restul plumb, sub formă de vergele.
În construcţia de maşini, lipiturile tari se execută cu alamă de lipit conţinând
cupru iar restul zinc (eventual cu adaos de siliciu sau de staniu). Aliajul pur se utilizează la
lipirea oţelurilor iar cel cu adaos de siliciu sau de staniu se utilizează la lipirea fontelor şi a
oţelurilor.

66
 Fonta se mai poate lipi şi cu metalul monel, iar la îmbinările prin lipire tare a oţelurilor,
mai importante, se utilizează aliaje speciale din argint şi cadmiu.
Lipiturile moi nu se calculează la rezistenţă, ele realizându-se după prescripţii
tehnologice. Lipiturile tari se calculează la rezistenţă luând în considerare repartiţia tensiunilor
care apar în zona lipită. În continuare sunt prezentate câteva dintre cele mai frecvent întâlnite în
practică cazuri de îmbinări prin lipire metalică.
În figura următoare este indicată o îmbinare prin suprapunere simplă a două table supuse
la tracţiune cu forţa F.

Tensiunea nominală de tracţiune din table, respectiv tensiunea nominală de forfecare din
stratul de aliaj sunt date de relaţiile

unde:
- b este lăţimea tablelor (lăţimea zonei lipite);
- sunt tensiunile admisibile (de tracţiune a materialului tablelor, respectiv de
forfecare a aliajului sau metalului de lipit).
Eliminând forţa de tracţiune F intre relaţiile de mai sus, se obţine lungimea zonei lipite

În cazul îmbinării cap la cat a două bare circulare, supusă la tracţiune, tensiunea efectivă
la tracţiune din lipitură este maximă la exteriorul îmbinării şi minimă la interior.

67
 Valoarea nominală a acesteia este

Pentru îmbinarea cap la cap supusă la încovoiere,

tensiunea reală la încovoiere din lipitură are o distribuţie de asemenea neuniformă care poate fi
asimilată unei distribuţii triunghiulare a cărei valoare nominală este

unde:
- este modulul de rezistenţă al secţiunii de îmbinare;
- este rezistenţa admisibilă la incovoiere a aliajului de lipit.

Pentru îmbinarea cap la cap solicitată la momentul de torsiune ,

68
tensiunea nominală de torsiune din lipitură este dată de relaţia

în care este rezistenţa admisibilă la torsiune a materialului de lipit.

În cazul îmbinării arbore-butuc

supusă acţiunii unui moment de torsiune, tensiunea nominală de torsiune din arbore, respectiv
tensiunea nominală de forfecare din lipitură sunt date de relaţiile

69
unde:
- , sunt rezistenţele admisibile la torsiune (pentru arbore), respectiv la forfecare
(pentru materialul de lipit).
Eliminând momentul de torsiune între cele două relaţii, rezultă

ÎMBINĂRI PRIN ÎNCLEIERE

Îmbinările prin încleiere se realizează cu ajutorul unor adezivi pe bază de materiale sintetice
şi sunt utilizate în construcţia de aparate, mecanica fină, dar şi în construcţia de maşini grele.
Aproape toate metalele şi aliajele pot fi încleiate între ele sau cu aproape orice material nemetalic
– lemn, cauciuc, sticlă, plută, materiale plastice, ceramică, beton. Îmbinările rezultate sunt
impermeabile şi etanşe la presiune şi la vid, iar stratul intermediar de clei are proprietăţi de
amortizare a vibraţiilor, de insonorizare şi de izolaţie electrică. Dacă este necesar, prin amestec
cu pulbere de nichel sau de argint, asemenea straturi pot deveni bune conducătoare de
electricitate.
Îmbinările prin încleiere sunt sensibile la încovoiere, şocuri, umiditate, radiaţii, temperatură,
acţiunea unor agenţi chimici, „îmbătrânire”, ceea ce, în timp conduce la pierderea calităţilor
mecanice ale îmbinării.

70
 În componenţa cleiurilor intră următoarele tipuri de materiale:
- materiale de bază cu proprietăţi de lianţi;
- solvenţi;
- materiale de umplutură;
- catalizatori.
Materialele de bază asigură rezistenţa cleiului şi constituie partea principală a masei lui. Din
această categorie fac parte:
- răşini termorigide sau duroplaste (răşini fenoil-formaldehidice, epoxidice,
poliesteri nesaturaţi, resorcină), caracterizate prin reţeaua spaţială a moleculelor şi
ireversibilitatea procesului de înmuiere-întărire la încălziri şi răciri repetate;
- răşini termoplastice (răşini vinilice, nylon), cu molecule dispuse în fibre liniare,
formând „lanţuri” de molecule care suportă înmuieri şi întrăriri repetate în funcţie de variaţia
temperaturii, trecând succesiv prin stările elastică, plastică sau vâscoasă;
- elastomeri (compuşi de tipul cauciucului natural sau sintetic), care au proprietăţi
similare răşinilor termoplastice dar sunt mai elastice.
Solvenţii sunt materiale care modifică vâscozitatea cleiului în vederea aplicării sale sub
forma unor straturi uniforme şi continue.
Materialele de umplutură (prafuri minerale, oxizi de metal, fibre), îmbunătăţesc calităţile
fizico-mecanice ale cleiului, mărind rezistenţa şi vâscozitatea stratului dar micşorând contracţia
şi dilatarea termică.
Catalizatorii (răşini termorigide, substanţe acide sau bazice, săruri, compuşi pe bază de sulf),
au rolul de acceleratori ai procesului de solidificare.
În prezent există şi se utilizează cu bune rezultate o mare varietate de cleiuri cu proprietăţi
fizico-mecanice foarte variate în funcţie de componenţa lor. Astfel, cleiurile duroplastice (din
răşini sau din cauciuc şi răşini), au în general o bună rezistenţă la treacţiune, la forfecare, la
oboseală prin încovoiere dar au o slabă rezistenţă la desprindere (cojire). Cleiurile termoplastice
(în unele compoziţii pe bază de răşini), dimpotrivă, au o slabă rezistenţă la oboseală dar suportă
pe perioade scurte de timp, solicitări mari de tracţiune şi de forfecare. Cleiurile termoplastice pe
bază de cauciuc au rezistenţă redusă la tracţiune şi forfecare dar au rezistenţă ridicată la
desprindere.
În principiu, la îmbinările prin încleiere cu adezivi trebuie avută în vedere rezistenţa
redusă a cleiului faţă de cea a pieselor metalice la acelaşi tip de solicitare. De asemenea, se

71
impune luarea unor măsuri constructive care să diminueze vârfurile de tensiuni ce pot apare în
îmbinările prin încleiere.
Astfel, îmbinarea cap la cap a tablelor conform , , nu este
recomandabilă deoarece stratul de clei suportă o sarcină mult mai redusă decât metalul şi
necesită mărirea substanţială a suprafeţei de contact.
Dintre îmbinările prin încleiere cu suprapunere simplă, varianta cu margini teşite

, este superioară celei cu margini drepte deoarece favorizează

trecerea mai lină a liniilor de forţă.

Dintre îmbinările cu eclise , , , varianta

este mai favorabilă din punct de vedere al rezistenţei mecanice deoarece elimină
solicitările suplimentare la încovoiere şi reduce la minimum vârfurile de tensiuni. Îmbinarea cu o
singură eclisă introduce solicitări suplimentare datorită asimetriei iar îmbinarea

cu două eclise cu margini drepte menţine efectele de concentrare a tensiunilor.

Îmbinarea prin încleiere cu dublă suprapunere , pe lângă o simetrie a încărcării şi

buna utilizare a materialului, asigură elasticitatea îmbinării şi un preţ scăzut.
Soluţiile constructive în trepte cu sau fără eclise , sunt
mai scumpe iar datorită pragurilor are loc o reducere importantă a capacităţii de încărcare la
sarcină a îmbinării.

În figura anterioară sunt indicate variante constructive de îmbinare prin încleiere a

tuburilor de grosimi egale sau diferite, supuse acţiunii forţelor axiale sau momentelor de răsucire.

Frecvent îmbinarea prin încleiere a tablelor subţiri este combinată cu fălţuirea acestora
conform figurii de mai sus, în scopul îmbunătăţirii caracteristicilor de rezistenţă mecanică,
etanşeitate, etc.

72
 În alte situaţii, se îmbină efectul îmbinării prin încleiere cu efectul îmbinării prin şanţ şi
pană conform cu figurii următoare, rezultând deasemenea o îmbunătăţire a caracteristicilor
mecanice.

Pentru preluarea solicitărilor de desprindere (cojire), uneori se combină îmbinările

încleiate cu îmbinări realizate prin nituire, sudare prin puncte sau chiar asamblări cu şuruburi,
ceea ce conduce la îmbunătăţirea caracteristicilor mecanice (prin creşterea rigidităţii îmbinării),
dar şi la creşterea preţului de cost.

73