3.

CARACTERISTICI FIZICO-MECANICE ALE OŢELURILOR UTILIZATE LA

PROIECTAREA STRUCTURILOR METALICE

Uzina metalurgică producătoare de elemente structurale din oţel însoţeşte fiecare

lot de produse metalice cu certificate de calitate care atestă compoziţia chimică,
rezilienţa/energia de rupere şi proprietăţile fizico-mecanice ale şarjei respective.
Recepţia produselor se face pe baza unor încercări de laborator pe epruvete
confecţionate din materialul adus de la uzină care nu este introdus în operă. Încercările
ce se fac pe epruvete din oţel sunt:

3.1 Încercarea la tracţiune;

3.2 Încercarea de îndoire la rece;
3.3 Încercarea de duritate;
3.4 Încercarea la şoc.

3.1 Încercarea la tracţiune

Se realizează pe corpuri de probă (epruvete) având forme şi dimensiuni

standardizate (Fig.1).

Fig.1 Epruvete standardizate utilizate pentru încercarea la tracţiune

Marginile sectorului “L0” se marchează pe epruvetă pentru a fixa intervalul care se

ia în considerare la stabilirea alungirii. Capetele epruvetei se fixează în bacurile unei
prese de încercare şi se aplică progresiv forţa de întindere până la ruperea epruvetei,
măsurând atât valoarea forţei, cât şi a alungirii sectorului “L0” pentru diferite trepte de
încărcare.

Informaţiile obţinute pe baza încercării la tracţiune sunt:

- limita de proporţionalitate convenţională (σ10%) reprezintă efortul unitar la care
abaterea de la legea de proporţionalitate (legea lui Hooke) este de 10% (1.10×
σ10%=Eꞏε);

1
 - limita de elasticitate convenţională (σ0.01) reprezintă efortul unitar pentru care
alungirea specifică are valoarea de 0.01%;
- limita de curgere aparentă (σc) reprezintă efortul unitar la care alungirea începe
să crească sub încărcare constantă;
- limita de curgere convenţională (tehnică) (σ0.2) reprezintă efortul unitar la care
alungirea remanentă atinge valoarea de 0.2%. Această proprietate este specifică
oţelurilor a căror curbă caracteristică nu are palier de curgere distinct şi anume
oţelurilor aliate. În cazul podurilor este vorba despre oţelurile utilizate pentru
fabricarea şuruburilor de înaltă rezistenţă (S.Î.R.P.);
- rezistenţa de rupere (σr) este efortul unitar calculat convenţional pe secţiunea
iniţială A0 a epruvetei cu relaţia:

Pmax
r  (3.1)
A0

Pmax fiind forţa maximă de întindere.

- alungirea la rupere (δr) este deformaţia specifică la rupere care se stabileşte cu

relaţia:

Lu  L0
r  r   100 [%] (3.2)
Lu

- gâtuirea la rupere (Zr) este deformaţia specifică la rupere care se stabileşte cu

relaţia:

Au  A0
Zr   100 [%] (3.3)
A0

Cu cât valorile (εr) şi (Zr) sunt mai mari cu atât capacitatea de deformare plastică
a oţelului este mai mare. În cazul structurilor de poduri metalice se urmăreşte realizarea
simultană a limitei de curgere şi a unei valori mari a deformaţiilor plastice până la rupere.
Ruperea nu trebuie să se producă brusc, ci cu o avertizare prealabilă.

- modulul de elasticitate (E0) considerat ca raport între efortul unitar (σ) şi

deformaţia specifică (ε) pentru încărcările din domeniul de proporţionalitate:


E0  (3.4)

Din punct de vedere grafic, modulul de elasticitate reprezintă panta porţiunii liniare
a curbei caracteristice (Fig.2). Curba caracteristică a materialului este reprezentarea
grafică a relaţiei dintre efortul unitar (σ) şi deformaţia specifică (ε) de la începutul încărcării
până la rupere. Cu cât valoarea modulului de elasticitate este mai mare, cu atât valorile

2
deformaţiilor specifice sunt mai mici. Valoarea lui (E0) depinde de natura materialului şi
este influenţată de temperatură. Pentru oţel E0=210000 N/mm2. Valoarea modulului de
elasticitate este determinată de forţele de legătură dintre atomii din structura materialului
şi este puţin influenţată de elementele chimice de aliere, de tratamente termice sau de
deformarea plastică la rece. Valorile modulului de elasticitate al oţelului la diferite
temperaturi sunt prezentate în tabelul 1.

Tabelul 1

OŢEL
E0×105 [N/mm2]
CARBON 20ºC 205ºC 425ºC 540ºC 650ºC
2.10 1.86 1.55 1.34 1.24

Fig.2 Curba caracteristică a oţelului moale

La oţelurile cu conţinut mai mare de carbon (oţeluri dure), palierul de curgere din
curba caracteristică dispare, alungirea la rupere având valori mai mici (Fig.3).

Fig.3 Curba caracteristică a unui oţel dur

3
 O caracteristică importantă care furnizează informaţii cu privire la caracterul ruperii
oţelului este energia de rupere înmagazinată în material, exprimată prin suprafaţa
haşurată a curbei caracteristice (Fig.3). Dacă pentru rupere materialul înmagazinează o
cantitate mai mare de energie, oţelul şi ruperea au un caracter tenace. Altfel, caracterul
este casant, astfel de oţeluri nefiind utilizate pentru proiectarea elementelor principale de
rezistenţă ale podurilor.

Cele mai importante proprietăţi ale oţelurilor vor fi prezentate pe scurt în cele ce
urmează.

Elasticitatea este proprietatea oţelului de a absorbi energie atunci când este

solicitat în domeniul elastic de comportare şi de a reveni la forma iniţială după înlăturarea
cauzei deformaţiei.

Pentru oţelurile utilizate pentru elementele construcţiilor metalice, elasticitatea se

măsoară prin lucrul mecanic specific de deformaţie elastică, acesta reprezentând energia
de deformaţie necesară pentru a solicita unitatea de volum din material de la valoarea
zero, până la valoarea limitei de curgere (σc). Lucrul mecanic de deformaţie elastică este
cantitatea de lucru mecanic efectuat de forţele exterioare pentru deformarea unui corp
elastic (Fig.4).

Fig.4 Semnificaţia grafică a lucrului mecanic de deformaţie elastică

1 1 1 1
W P  ( x dA)  ( x dx )   x x ( dA  dx )   x x dV (3.5)
2 2 2 2
dV fiind volumul elementului.
Energia de deformaţie a unităţii de volum se poate scrie sub forma:

1
W0   x x (3.6)
2
Considerând curba ideală din figura 5 a oţelurilor utilizate pentru elementele
structurale ale construcţiilor metalice, lucrul mecanic specific de deformaţie elastică se
determină cu relaţia (3.7).

4
 Fig.5 Curba caracteristică ideală a oţelului moale

1  1 c
2
1
W0   c c   c c  (3.7)
2 2 E 2 E
Expresia energiei de rupere exprimată prin relaţia (3.7) arată că un oţel cu limita
de curgere mare este recomandat pentru situaţii în care trebuie preluate energii mari fără
să apară deformaţii permanente. Acesta este cazul oţelului utilizat pentru fabricarea
şuruburilor de înaltă rezistenţă pretensionate cu care se realizează îmbinările elementelor
structurale ale construcţiilor metalice. În figura 6 se arată, pentru comparaţie, curbele
caracteristice ale oţelurilor utilizate pentru fabricarea elementelor structurale şi cele
utilizate pentru şuruburi de înaltă rezistenţă pretensionate.

OL 37 Oţel pentru S.Î.R.P.

limită elastică redusă limită elastică mare

Fig.6 Curba caracteristică pentru oţelul moale şi pentru un

oţel utilizat la fabricarea S.Î.R.P.

Tenacitatea este proprietatea unui material de a acumula simultan eforturi unitare

şi deformaţii specifice mari până la rupere. Pentru construcţiile metalice această

5
proprietate este importantă, ea caracterizând capacitatea materialului de a prelua acţiuni
accidentale care pot duce la depaşirea limitei de curgere, dar fără a se produce ruperea.
Tenacitatea poate fi exprimată prin aria cuprinsă între curba caracteristică a
oţelului şi axa deformaţiilor specifice. Această arie este o măsură a mărimii lucrului
mecanic total de deformaţie care poate fi înmagazinat de unitatea de volum până la
rupere (Fig.7).

c r 2
A1  r A2   r r
2 3
oţel cu tenacitate mare oţel cu tenacitate redusă

Fig.7 Modul de definire al tenacităţii

Expresiile pentru calculul ariilor A1, respectiv A2 sunt aproximări ale suprafeţei de
sub curbele caracteristice, ţinând seama că aceste curbe sunt convenţionale, bazându-
se pe efortul unitar calculat în funcţie de aria iniţială a epruvetei încercată la tracţiune.

Ductilitatea reprezintă proprietatea oţelurilor de a acumula deformaţii plastice

mari până la rupere. În cazul oţelurilor utilizate pentru construcţii metalice aprecierea
ductilităţii se face prin:
- alungirea şi gâtuirea la rupere obţinute în urma încercării la tracţiune a epruvetei;
- încercarea de îndoire la rece (Fig.8).

3.2 Încercarea de îndoire la rece

Încercarea de îndoire la rece se face pe epruvete cu forme şi dimensiuni

standardizate, cu secţiune dreptunghiulară sau circulară. Epruvetele sunt aşezate pe
două rulouri şi acţionate cu un dorn. Se măsoară unghiul de îndoire α la care a apărut pe
faţa întinsă a epruvetei o fisură de minim 5mm lungime. Dacă nu au apărut fisuri, epruveta

6
se introduce într-o presă şi se îndoaie până la apariţia fisurii sau până la aplatizare.
Pentru îndoire se poate utiliza şi un distanţier. Pe baza datelor obţinute se apreciază
capacitatea de deformare plastică a oţelului.

Fig.8 Încercarea de îndoire la rece

Duritatea oţelurilor este o măsură a rezistenţei acestora la deformaţii permanente

sau plastice.

3.3 Încercarea de duritate

Încercarea de duritate constă în determinarea rezistenţei oţelurilor la pătrunderea

unui penetrator de o anumită formă acţionat de o forţă. Procedeele standardizate pentru
determinarea durităţii sunt:
- procedeul BRINELL (Fig.9a);
- procedeul ROCKWELL (Fig.9b);
- procedeul VICKERS (Fig.9c).

a. b. c.

Fig.9 Procedee pentru determinarea durităţii

Cel mai utilizat procedeu în construcţii metalice este BRINELL în care se utilizează
un penetrator cu bilă cu diametru standardizat. Forţa P care se aplică penetratorului este
de asemenea standardizată. Cu ajutorul unei lupe gradate se măsoară diametrul “d” al
amprentei rămase pe piesa de oţel. Se măsoară două diametre perpendiculare şi se face

7
media citirilor. Valoarea durităţii BRINELL este raportul între forţa aplicată P şi suprafaţa
amprentei:

F
HB  (3.8)
D
(D  D  d )
2 2

2
Pentru exemplificare se precizează că un oţel slab aliat are o duritate de 120HB,
un oţel inoxidabil de circa 200HB, iar un oţel dur pentru scule are o duritate între 1500-
1900HB.

Între duritatea unui oţel şi rezistenţa de rupere există următoarea relaţie de

legătură:

 r  0.36HB (3.9)

Această legătură permite determinarea mărcii unui oţel pe cale nedistructivă, în

cazul construcţiilor metalice deja executate.

În cazul procedeului VICKERS penetratorul are forma unei piramide de diamant

cu baza pătrată. Dimensiunile penetratorului şi forţa P care se aplică sunt de asemenea
standardizate. Duritatea VICKERS HV se defineşte ca raportul dintre încărcarea aplicată
P şi suprafaţa amprentei. Rezultă:

1.854 P
HV  (3.10)
L2
L fiind media citirlor dimensiunilor celor două diagonale, în mm.
În cazul procedeului Rockwell penetratorul are forma unui con de diamant.

În urma încercărilor de duritate, cu cât dimensiunile amprentei sunt mai mici, cu

atât oţelul este mai dur, ceea ce denotă un conţinut mai mare de carbon.

Pentru îmbinările sudate se determină duritatea BRINELL în metalul depus prin

sudură, în zona influenţată termic (Z.I.T.) şi în zona neafectată a materialului de bază din
care sunt confecţionate piesele (Fig.10).

Fig.10 Determinarea durităţii în îmbinările sudate şi în vecinătatea acestora

8
 În secţiunile I-III se efectuează minim 3 amprente pentru a determina duritatea
BRINELL ca medie a valorilor obţinute:
n

 HB i
II  II

II  II
HBmed  i 1
(3.11)
n
Diferenţele de duritate între cele trei zone nu trebuie să depăşească anumite limite
care sunt precizate în prescripţiile de execuţie în funcţie de tipul structurii şi acţiunile la
care este supusă.

În proiectarea construcţiilor prezintă interes două mărimi fundamentale:

coeficientul lui Poisson, respectiv modulul de elasticitate transversal.

Coeficientul lui Poisson, notat cu μ, reprezintă valoarea absolută a raportului

dintre deformaţiile specifice transversale şi cele longitudinale sub acţiunea unei forţe
axiale. Pentru oţel se utilizează următoarele valori:
- μ=0.3 în domeniul elastic;
- μ=0.5 în domeniul plastic.

Modulul de elasticitate transversal, notat cu G, este raportul între eforturile

unitare de forfecare τ şi deformaţiile specifice din forfecare γ în domeniul elastic.

  G  (3.12)

Legătura între modulul de elasticitate longitudinal E şi cel transversal G este dată

de relaţia:

E
G (3.13)
2(1   )

3.4 Încercarea la şoc. Ruperea fragilă a oţelurilor

În general oţelurile pentru structuri sunt materiale cu comportare ductilă, dar în

anumite condiţii de exploatare ale elementelor structurale comportarea poate deveni
fragilă. Ruperile fragile la construcţiile în exploatare sunt relativ rare, însă pot avea urmări
catastrofale, deoarece se produc la valori reduse ale eforturilor unitare, fără deformări
plastice vizibile şi cu viteze de propagare foarte mari. O serie de accidente ce au avut loc
la sfârşitul secolului al XIX-lea la poduri metalice, vapoare, turnuri de transmisie,
rezervoare, conducte au determinat cercetări în domeniu care au condus la concluzia că
există anumiţi factori care determină comportarea fragilă a oţelurilor pentru structuri.
Aceştia sunt:
- starea de eforturi unitare din elementul structural. Concentratorii geometrici sau
tehnologici influenţează caracterul ruperii (Fig.11);

9
 a. b.

Fig.11 Tipuri de concentratori: a-geometric; b-tehnologic

- temperatura. S-a constatat pe cale experimentală că temperaturile negative

favorizează apariţia fenomenului de rupere fragilă;
- viteza de aplicare a incărcării. Odată cu mărirea vitezei de aplicare a încărcării
rezultă o creştere a limitei de curgere a oţelului şi o scădere a capacităţii de
deformare plastică;
- compoziţia chimică. Prin compuşii de fragilizare apăruţi în decursul procesului
de elaborare a oţelurilor se reduce domeniul de comportare ductilă fiind
favorizată ruperea fragilă. Un efect defavorabil au nitrurile, carburile, dar şi alţi
compuşi din compoziţia chimică a oţelurilor (structurile martensitice, structurile
Wiedmanstätten ş.a.);
- structura metalografică. Micşorarea şi uniformizarea grăunţilor din reţeaua
cristalină a oţelurilor conduc la coborârea temperaturii de tranziţie (trecerea în
stare fragilă).

Principalii parametri ce caracterizează tipul ruperii sunt prezentaţi în tabelul 2.

Tabelul 2

Tipul ruperii
Caracterizarea ruperii
DUCTILĂ FRAGILĂ
Mărimea deformaţiei vizibile până la
MARE MICĂ
rupere
Mecanismul cristalografic de rupere CLIVAJ
FORFECARE
(SMULGERE)
Aspectul suprafeţei de rupere FIBROS GRANULAR
(culoare cenuşie (aspect grăunţos
mătăsoasă) strălucitor)

Ruperile fragile sunt deosebit de periculoase întrucât se produc brusc, fără o

avertizare prealabilă.

10
 3.5 Asigurarea practică a oţelurilor pentru structuri împotriva fenomenului de
rupere fragilă

Din punct de vedere practic, pentru asigurarea oţelurilor pentru structuri împotriva
fenomenului de rupere fragilă se efectuează încercări speciale de laborator pe epruvete
cu concentratori de eforturi care sunt solicitate la încovoiere prin şoc. Încercarea se
numeşte încercare de rezilienţă şi în urma efectuării ei se determină energia
corespunzătoare ruperii prin şoc a unei epruvete cu crestătură. Cele mai utilizate tipuri
de epruvete sunt:
- epruvete CHARPY. La acest tip de epruvetă crestătura este în formă literei V şi
are adâncimea de 2mm (Fig.12a). Epruveta se prelucrează în sensul de laminare
al piesei. Acest tip de epruvetă se poate considera ca fiind cu o fisură amorsată,
iar valoarea KV măsurată exprimă rezistenţa oţelului la propagarea fisurii şi se
numeşte ENERGIE DE RUPERE, fiind exprimată în Joule;
- epruvete MESNAGER la care crestătura are forma literei U şi adâncimea tot de
2mm (Fig.12b). Acest tip de epruvetă necesită o energie pentru a genera fisura
şi apoi o energie pentru a propaga această fisură. Valoarea KCU măsurată
reprezintă rezistenţa oţelului pentru generarea şi propagarea fisurii şi se numeşte
REZILIENŢĂ. Valoarea rezilienţei se determină prin împărţirea valorii energiei
de rupere la valoarea secţiunii transversale a epruvetei.

a. b.

Fig.12 Tipuri de epruvete utilizate pentru încercarea de rupere fragilă

Încercarea se realizează cu un ciocan-pendul care cade de la o anumită înălţime

h1. Viteza pendulului în momentul atingerii epruvetei este de aproximativ 5m/s.
Încărcarea este aplicată la mijlocul epruvetei pe partea opusă crestăturii (Fig.13). Energia
(lucrul mecanic) necesar pentru ruperea epruvetei se determină utilizând relaţia:

E  G(h1  h2 ) (3.14)

Dacă ruperea este tenace, epruveta se deformează plastic sau se rupe cu

deformaţii plastice mari, iar pendulul se opreşte sau se ridică foarte puţin în mişcarea sa
( h2  0 ). Dacă dimpotrivă ruperea este fragilă, atunci epruveta se rupe, iar pendulul se

11
ridică la o înălţime cu atât mai mare cu cât ruperea este mai pronunţat fragilă ( h2  max)
.

Fig.13 Încercarea la rupere fragilă prin şoc

În cazul ruperii tenace apar deformaţii plastice marcate prin gâtuirea secţiunii, iar
în cazul ruperii fragile nu apare gâtuirea, iar suprafaţa de rupere are un aspect cristalin.

Datorită unor defecte ca incluziuni, pori, microfisuri, dar şi fatorită faptului că

crestăturile nu sunt identice, valorile rezilienţelor şi energiiilor de rupere pentru acelaşi
element prezintă împrăştieri destul de mari. În practică valoarea rezilienţei se determină
ca medie a trei încercări.

Pentru temperaturi T<0ºC se utilizează pentru aprecierea sensibilităţii faţă de

rupere energia absorbită măsurată în Joule. Pentru temperaturi T≥0ºC se utilizează
rezilienţa sau energia specifică.

Reprezentarea grafică a energiei absorbite în funcţie de diversele temperaturi la

care se fac încercările se numeşte CURBĂ DE TRANZIŢIE (Fig.14). Forma curbei de
tranziţie depinde următorii factori:
- de material;
- de modul de elaborare;
- de tratamentul termic efectuat;
- de tipul epruvetei.

Pentru oţelurile calmate şi normalizate curba se deplasează spre temperaturile

negative. S-a constatat de asemenea că în cazul epruvetelor de tip Mesnager curba de
tranziţie este mai aproape de domeniul temperaturilor negative (Fig.14).

12
 Fig.14 Curba de tranziţie pentru epruvete realizate din OL37-4k

Temperatura de tranziţie se defineşte ca fiind temperatura la care ruperea unei

epruvete este jumătate tenace (ductilă) şi jumătate casantă (fragilă).

În cazul epruvetelor de tip Charpy energia de rupere este KV=2.8daJ, iar rezilienţa
are valoarea KCU=2.8/(0.8×1)=3.5daJ/cm2. În acest calcul (0.8×1) reprezintă suprafaţa
secţiunii de rupere. Diferenţele între temperaturile de rupere ale epruvetelor Charpy şi
Mesnager se situează în intervalul 20ºC…35ºC datorită crestăturii în V care este un
concentrator de efort mult mai sever decât crestătura în formă de U. Se consideră că
tenacitatea este cu atât mai bună, în diferite condiţii date, cu cât valoarea temperaturii de
tranziţie este mai scăzută.

Rezultatele acestor încercări se obţin în condiţii de laborator unde există anumite

valori de temperatură. Pentru corelarea acestor rezultate cu situaţia reală din exploatare
a construcţiei se utilizează o relaţie de transformare:

TCL  [TCS  ( 20 C ...40 C ) (3.15)

În relaţia de mai sus TCL este temperatura în condiţii de laborator, iar TCS este
temperatura în condiţii de exploatare a structurii.

Modul de elaborare al oţelurilor influenţează puternic valoarea temperaturii de

tranziţie (Fig.15). Oţelurile prezintă tendinţa de îmbătrânire naturală, fenomen ce
conduce la mărirea rezistenţei şi reducerea semnificativă a deformaţiilor la rupere.
Fenomenul este mai accentuat în primele luni de la elaborare.

Valoarea rezilienţei se determină şi pe oţelurile îmbătrânite (Fig.16).

13
 Fig.15 Variaţia valorii rezilienţei cu modul de elaborare al oţelului

1. Oţel Thomas (+20ºC)

2. Oţel Siemens-Martin (0ºC)
3. Oţel Siemens-Martin normalizat si calmat (-20ºC)
4. Oţeluri cu granulaţie fină (pentru structuri în regim dinamic de solicitare)

Fig.16 Variaţia valorii rezilienţei cu timpul

1. k0  (1.4...1.7)ki
2. k0  (5...10)ki

În relaţiile asociate figurii 16, k0 este valoarea iniţială a rezilienţei, iar ki corespunde
oţelului îmbătrânit.

Aşa cum a fost precizat în cursul anterior, oţelurile se clasifică în mărci şi clase de
calitate. Clasa de calitate se caracterizează, d.p.v. al siguranţei împotriva fenomenului

14
ruperii fragile, prin garantarea unei energii de rupere/rezilienţe minime la o anumită
temperatură.

De exemplu, la noi în ţară, pentru clasa 2 de calitate, energia de rupere/rezilienţa

minimă este asigurată pentru o temperatură de +20ºC, pentru clasa 3 la o temperatură
de 0ºC, iar pentru clasa 4 la -20ºC. Alegerea tipului de oţel se face utilizând prevederile
din normele europene/româneşti în vigoare. Aceste prevederi au fost stabilite pe baza
principiului lui Bieret care separă elementele unei structuri în funcţie de:
- nivelul de solicitare;
- importanţa elementului în structură;
- grosimea pieselor ce alcătuiesc elementul structural.

Pentru podurile importante realizate la noi în ţară au fost utilizate oţeluri Siemens-
Martin normalizate şi calmate. În cazul elementelor principale de rezistenţă oţelurile au
fost de clasă 4 şi se garanta siguranţa împotriva ruperii fragile la temperatura de tranziţie
de -20ºC.

15