6.

BAZELE FIZICE ALE REZISTENŢEI

MATERIALELOR
6.1. PRELIMINARII

Rezistenţa materialelor se bazează pe fenomene ale realităţii fizice, care se

pot pune în evidenţă pe cale experimentală, prin încercări. Acestea se referă, în
primul rând, la răspunsul materiei din care sunt constituite corpurile la acţiunea
forţelor. Legile după care se desfăşoară aceste fenomene se numesc legi fizice sau
constitutive.
Încercările pentru determinarea caracteristicilor mecanice şi elastice ale
unui material se efectuează pe probe de anumite forme, numite epruvete, extrase
din materialele ce alcătuiesc elementele structurale. Pentru realizarea încercărilor se
utilizează maşini de încercat specializate, care înregistrează, sub forma unor grafice
sau diagrame, variaţia deformaţiei epruvetei funcţie de variaţia forţei de încercare,
până la ruperea epruvetei. Pe maşina universală de încercat se pot efectua
încercările de bază la tracţiune (întindere) sau compresiune, iar cu ajutorul unor
adaptări şi dispozitive speciale, se pot efectua şi încercări la încovoiere, forfecare
şi torsiune.
Mărimea forţei de încercare se citeşte pe cadranul maşinii, iar deformaţiile
epruvetei pe o scală gradată în mm sau, mai precis, cu ajutorul unor dispozitive
speciale montate pe epruvetă, numite extensometre. Maşinile de încercat moderne
sunt conectate la echipamente de achiziţie şi prelucrare automată a datelor
experimentale. Metodologia de efectuare a încercărilor de bază este standardizată.
Alte încercări au drept scop determinarea gradului de prelucrabilitate a
materialelor prin diverse tehnologii şi se numesc încercări tehnologice
(determinarea durităţii, determinarea rezilienţei).
Încercarea de bază care fundamentează aspectul fizic al rezistenţei
materialelor este încercarea la tracţiune (întindere) [52].

6.2. SCURTE CONSIDERAŢII ASUPRA

SOLICITĂRII DE ÎNTINDERE
Se consideră o probă de material, de secţiune constantă, acţionată la capete
de forţe uniform distribuite având rezultanta N (fig. 6.1 a).
Se presupune că bara se desface în fibre de secţiune foarte mică, identice şi
încărcate cu forţele aferente, de asemenea egale între ele (fig. 6.1 b). Pentru ca
aceste fibre să se comporte la fel, trebuie să se facă următoarele ipoteze:
104
 a) materialul constitutiv este omogen, adică are aceeaşi compoziţie chimică
şi aceeaşi densitate în orice punct al barei;
b) materialul este izotrop, ceea ce înseamnă că proprietăţile sale fizice în
orice punct al barei nu depind de direcţie.
Dacă ipotezele făcute se realizează, atunci bara, solicitată de forţe
distribuite uniform pe capete, se comportă la fel ca şi bara descompusă în fibre
independente.

Fig. 6.1

Concluzia care se desprinde este că nu există presiuni între fibre şi, în

punctele oricărei secţiuni transversale, tensiunile σx sunt constante. Din relaţia de
echilibru între rezultanta tensiunilor σx pe secţiune şi forţa axială N, care se scrie
după cum urmează:

A
  x dA  N (6.1)

se deduce
N
A
 x dA   x  dA   x A  N
A
 x 
A
(6.2)

Acest rezultat poate fi aplicat în calculele ajutătoare la încercările

experimentale; deci cunoscând forţa N se pot deduce tensiunile σx.

6.3. RELAŢIA P-u (P-Δl) ŞI RELAŢIA TENSIUNE-

- DEFORMAŢIE SAU CURBA CARACTERISTICĂ

Fie o epruvetă care se încearcă la întindere, măsurându-se simultan forţa P

şi deformaţia u (Δl). La valorile succesive ale forţei axiale P1, P2, ..., Pk, ..., Pn,
corespund deformaţiile u1 (Δl1), u2 (Δl2), ..., uk (Δlk), ..., un (Δln). Se trasează
graficul corespondenţei P-u (Δl), într-un sistem de referinţă cartezian, în abscisă
punându-se deformaţiile u, iar în ordonată forţele P (fig. 6.2). Se obţine astfel
reprezentarea geometrică a relaţiei P-u (Δl). Această relaţie depinde de material, de
lungimea epruvetei, de secţiunea sa.
Pentru a înlătura influenţa dimensiunilor epruvetei, se determină o relaţie
între tensiunile σ, obţinute făcând raportul dintre forţa P şi secţiunea A, σ1 = P1/A1,

105
σ2 = P2/A2, ..., σk = Pk/Ak, ..., σn = Pn/An şi deformaţiile specifice ε1 = u1/l, ε2 = u2/l,
..., εk = uk/l, ..., εn = un/l.
În sistemul de referinţă ε-σ se obţine un grafic, numit curba sau diagrama
caracteristică (fig. 6.3), care analitic se exprimă sub forma σ = f(ε).

Fig. 6.2 Fig. 6.3

Curba caracteristică este specifică unui anumit material şi conţine informaţii

de bază privind unele mărimi fizico-mecanice fundamentale, necesare în studiile de
rezistenţa materialelor.
Curba caracteristică reprezintă legătura fizică dintre tensiunile σ şi
deformaţiile specifice ε, având caracterul de lege fizică sau constitutivă. O
pereche σ-ε defineşte un punct de pe curba caracteristică. Pentru fiecare pereche σ-
ε se definesc alte două mărimi şi anume (fig. 6.4 a):
1) raportul Es = σ/ε numit modul secant;
2) derivata I-a Et = dσ/dε numită modul tangent şi care, geometric, au
următoarele semnificaţii:
E s  tan  , Et  tan  (6.3)

Fig. 6.4

106
 Atât modulul secant cât şi modulul tangent sunt, în general, mărimi
variabile şi au aceleaşi unităţi de măsură ca şi σ.
Pentru σ = 0 şi ε = 0, deci în origine, Es şi Et se confundă şi se notează cu
E0 (fig. 6.4 b).

6.4. LEGEA LUI HOOKE

Dacă pentru un anumit domeniu al valorilor σ, ε, modulul tangent este

constant, porţiunea corespunzătoare din curba caracteristică este o dreaptă şi
relaţia σ-ε este liniară. Când Et = Es =E0, domeniul legăturii liniare σ-ε începe din
origine şi între ε şi σ există relaţia:
  a (6.4)
Dar Et = Es = E0 = E (E - modul de deformaţie liniară) şi
d  1
 E a (6.5)
d  E
Dacă relaţia σ-ε în domeniul liniar este reversibilă, adică descărcarea se face
după aceeaşi lege ca şi la încărcare, iar după înlăturarea forţelor materialul revine la
starea naturală, materialul are o comportare elastică (fig. 6.4 b).
La materialele elastice E se numeşte modul de elasticitate longitudinal
sau modulul lui Young. În acest caz, relaţia σ-ε are forma:
  E (6.6)
purtând numele de legea lui Hooke şi a fost descoperită în anul 1678 de către
fizicianul Robert Hooke, fondatorul rezistenţei materialelor.

6.5. CONTRACŢIA TRANSVERSALĂ

Epruveta încercată la întindere se lungeşte pe direcţia forţei şi îşi

micşorează dimensiunile în direcţie transversală.
S-a constatat că între deformaţia
specifică de pe direcţia transversală, εt, şi
deformaţia specifică longitudinală, εx, (fig. 6.5),

există relaţia:    t (6.6) Fig. 6.5
x
ν fiind o constantă numită coeficient de contracţie transversală sau coeficientul
lui Poisson (se mai notează şi µ).
Cercetările experimentale cât şi rezultatele studiilor teoretice arată că
domeniul valorilor coeficientului lui Poisson este între 0 şi 0.5, valoarea zero
107
obţinându-se pentru plută, iar 0.5 pentru parafină; oţelul are ν = 0.3, iar betonul ν =
0.16...0.20. Există şi materiale care, pe anumite direcţii de solicitare au ν > 0.5 (unii
polimeri armaţi) [3].
Notă: Comportarea elastică a unui material este caracterizată de modulul
de elasticitate E şi de coeficientul lui Poisson ν. Un material cu modul de
elasticitate mare are deformaţii specifice mici, fiind rigid.

6.6. CURBA CARACTERISTICĂ A OŢELULUI

În cele ce urmează se face o descriere mai detaliată a curbei caracteristice a

oţelului de construcţie S235 (notaţie conform Eurocod 3) sau OL 37 (notaţia veche
a mărcii de oţel), care este un oţel moale (cu conţinut scăzut de carbon). Analiza
comportării mecanice a oţelului se face fără considerarea factorului timp.
Încercarea la întindere, pentru determinarea curbei caracteristice a oţelului,
se face pe epruvete standard. Epruvetele cele mai utilizate, recomandate de
standardele din mai multe ţări, precum şi de cele româneşti, au forma din fig. 6.6.
Epruveta se compune dintr-o parte
cilindrică centrală, două părţi de diametru
mai mare la capete, care se prind în
dispozitivele maşinii de încercat, şi două
zone de legătură, care realizează trecerea
Fig. 6.6 treptată de la partea centrală la cele de capăt.
În zona centrală, cu ajutorul a două repere, se delimitează baza l0 pe care se
măsoară deformaţiile.
Epruvetele cele mai frecvent folosite sunt: a) normale, cu baza l0 = 10d0 şi
b) scurte, la care l0 = 5d0. Standardele indică pentru d0 valorile 10 mm şi 20 mm.
Înregistrând valorile forţei şi ale deplasărilor, se poate trasa diagrama P-u
sau direct curba caracteristică. Maşinile de încercat moderne sunt dotate cu
aparataj care trasează diagrama caracteristică în mod automat.
În fig. 6.7 se prezintă curba caracteristică tipică a oţelului moale de
construcţii S235. Aceasta se compune din mai multe subdomenii cu proprietăţi
specifice.

108
 Fig. 6.7

10. Subdomeniul de proporţionalitate, OA, este reprezentat de o linie

dreaptă, corespunzând relaţiei liniare între tensiuni şi deformaţii specifice. Ordonata
punctului A este valoarea maximă a tensiunii până la care este valabilă legea lui
Hooke şi se numeşte limita de proporţionalitate, σp. La oţelul S235, folosit cel
mai frecvent în construcţii, limita de proporţionalitate este 190 N/mm2.
20. Subdomeniul de elasticitate, OB, corespunde legăturii reversibile între
tensiuni şi deformaţii specifice; evident OAOB. În acest interval, după descărcare,
epruveta revine la starea naturală. Ordonata punctului B se numeşte limită de
elasticitate, σe. În realitate, această limită nu este bine definită şi de aceea, în
practică, se foloseşte noţiunea de limită de elasticitate tehnică, σet = σ0.01, adică
valoarea tensiunii căreia îi corespunde o deformaţie remanentă a epruvetei după
descărcare de 0.01% din lungimea iniţială. Oţelul S235 are limita de elasticitate σe
= 200 N/mm2.
30. Subdomeniul BC, în general redus, se caracterizează prin apariţia de
deformaţii ireversibile. Dacă după descărcare epruveta nu-şi revine la starea iniţială,
ci păstrează unele deformaţii numite permanente sau remanente, înseamnă că
procesul de descărcare nu este total reversibil.
40. Subdomeniul CD, de curgere sau palierul de curgere, este intervalul
în care epruveta se deformează la tensiune constantă. Tensiunea corespunzătoare se
numeşte limita de curgere, σc, sau limita de plasticitate. Oţelul S235 are limita
de curgere σc = 235 N/mm2 (notată cu fy în Eurocod 3). În acest interval relaţia σ-ε
este neunivocă, iar modulul tangent este practic zero.
109
 În timpul fenomenului de curgere, în structura oţelului au loc lunecări
interne după plane la 450 faţă de direcţia de întindere. Pe suprafaţa laterală a
epruvetei, după planele de lunecare, apar nişte linii foarte fine numite liniile lui
Lüders.
Oţelurile moi au, la sfârşitul palierului de curgere, deformaţii specifice de
10-15 ori mai mari decât cele elastice.
La oţelurile fără palier de curgere bine precizat se defineşte limita de
curgere tehnică, σ0.2, care este tensiunea corespunzătoare unei deformaţii
remanente de 0.2% din lungimea iniţială.
50. Subdomeniul DE, de consolidare, se caracterizează prin revenirea la
legătura univocă dintre tensiuni şi deformaţii specifice. În acest interval relaţia σ-ε
este neliniară, iar modulul tangent este mic, ceea ce înseamnă că la creşteri mici ale
tensiunilor au loc deformaţii importante. Punctul E are ordonata cea mai mare, fiind
denumită tensiunea maximă sau totală. În mod convenţional, aceasta se consideră
limita de rupere σr = σmax, (în Eurocod 3 se notează cu fu rezistenţa ultimă a
oţelului). De exemplu, oţelul S235 are limita sau rezistenţa de rupere σr = fu = 360
N/mm2 (notaţia veche a mărcii de oţel, OL 37, provine de la rezistenţa de rupere de
37 daN/mm2 sau 370 N/mm2).
60. Subdomeniul EF, de stricţiune. După ce se ajunge la tensiunea
maximă, deformaţiile devin neuniforme în lungul
epruvetei şi apare o zonă cu deformaţii mai mari, pe
care secţiunea transversală a epruvetei se diminuează
mai mult, producându-se o gâtuire (fig. 6.8);
fenomenul este denumit stricţiune.
În această zonă se produce ruperea. Fig.6.8
Aparent, ruperea are loc la o tensiune mai mică datorită faptului că
diagrama caracteristică a materialului s-a reprezentat pe baza tensiunilor calculate
cu relaţia σ = N/A0, fiind o diagramă convenţională. În realitate, pe parcursul
încercării, secţiunea transversală a epruvetei se micşorează, iar după apariţia
stricţiunii, local această micşorare este foarte importantă. Conform diagramei
caracteristice reale, reprezentată punctat în fig. 6.9, pentru construcţia căreia s-a
folosit tensiunea σ = N/A (A fiind aria secţiunii reale), tensiunile cresc permanent
până la rupere.
Pentru practică s-a dovedit a fi suficientă diagrama caracteristică
convenţională. După rupere se pot stabili: deformaţia specifică remanentă la
rupere, εR, şi deformaţia specifică a secţiunii de rupere, ψ (coeficientul de
stricţiune). Deformaţia specifică remanentă la rupere (fig. 6.9), se calculează cu
relaţia:
110
 l r  l0
R  (6.8)
l0
sau în procente:
l l
 R %  r 0  100 (6.9)
l0
în care lr este lungimea bazei de măsurare
a epruvetei după rupere. La oţelurile de
construcţii, deformaţia specifică
remanentă la rupere este între 20 şi 30%.
Deformaţia specifică a secţiunii

Fig. 6.9 la rupere (coeficientul de stricţiune) va fi:

A0  A f A0  A f
 , %   100 (6.10)
A0 A0
şi se mai numeşte contracţie specifică dacă este vorba de întindere sau umflare
specifică în cazul compresiunii.
Deformaţia specifică remanentă la rupere şi deformaţia specifică a secţiunii
la rupere caracterizează proprietăţile plastice ale oţelului.
Tensiunile σe, σp, σc şi σr reprezintă caracteristicile mecanice ale
materialului. Datorită caracterului convenţional al acestor mărimi, ele mai sunt
notate cu R (rezistenţe), iar alungirile specifice cu At (alungirea totală după rupere).
Chiar în standardul încercării la tracţiune σc = fy = ReH şi σr = fu = Rm (rezistenţa
maximă la tracţiune) [52].

Curba caracteristică a oţelului la compresiune

Încercarea la compresiune a oţelului se face pe epruvete cilindrice scurte, de
diametre mari, pentru a evita apariţia fenomenului de pierdere a stabilităţii.
Curba caracteristică a oţelului la compresiune este la fel cu cea de la
întindere, cu excepţia părţii finale (subdomeniului EF), care este diferită (fig. 6.10
a), datorită faptului că epruveta nu se rupe, ci se turteşte.
La oţel este rar folosită încercarea la compresiune, pentru practică fiind
suficientă încercarea la întindere.
Materialele care au diagrame caracteristice identice la întindere şi
compresiune, ca de exemplu oţelul, se numesc materiale cu comportare
simetrică. În fig. 6.10 b, se prezintă pe acelaşi grafic curba caracteristică a oţelului
la întindere-compresiune.

111
 Fig. 6.10

6.7. DESCĂRCAREA ŞI REÎNCĂRCAREA EPRUVETEI.

ECRUISAJ

Curba caracteristică a oţelului se poate segmenta în două: subdomeniul OB,

în care deformaţiile sunt total reversibile şi subdomeniul BF, caracterizat printr-o
reversibilitate parţială, după descărcare epruveta prezentând deformaţii remanente
(comportare elasto-plastică).
Descărcarea epruvetei în intervalul BF se face elastic, pe o dreaptă paralelă
la OA. În fig. 6.11 se arată trei situaţii de descărcare, din punctele 1, 2 şi 3. Prin
reîncărcare, epruveta se comportă elastic până în punctul din care s-a început
descărcarea; în continuare curba caracteristică este cea corespunzătoare stării
naturale. În acelaşi timp, capacitatea de deformare
a epruvetei s-a diminuat cu deformaţiile remanente
după descărcare.
Fenomenul descris se numeşte ecruisaj; el
apare şi la alte metale sau aliaje metalice şi este
folosit în metalurgie la trefilarea sârmelor,
fabricarea tuburilor trase, a pieselor din table
ambutisate etc.
Încercările au arătat că ecruisarea prin
întindere duce la o scădere a limitei de elasticitate
la compresiune. Fig. 6.11

112
 6.8. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CURBA
CARACTERISTICĂ A OŢELULUI

Curba caracteristică a oţelului este influenţată, aşa cum s-a constatat

experimental, de condiţiile în care se realizează încercarea. Factorii principali care
conduc la modificări ale curbei caracteristice sunt: dimensiunile epruvetei, viteza de
încercare, temperatura, ecruisajul.
a. La un acelaşi material, folosind epruvete de dimensiuni diferite, se obţin
curbe caracteristice întrucâtva diferite; de aceea, aşa cum s-a mai arătat,
dimensiunile epruvetelor sunt standardizate. Deoarece diametrul nu influenţează
asupra încercării, ci numai raportul l0/d0, se prescrie condiţia l0 = 10d0.
b. Prin variaţia vitezei de încercare, curbele caracteristice se modifică,
constatându-se că o dată cu creşterea vitezei de încărcare se ridică limita de
curgere şi, în acelaşi timp, se micşorează lungimea palierului de curgere; oţelul îşi
măreşte fragilitatea simultan cu diminuarea proprietăţilor de plasticitate. Standardul
SR EN 10002-1/96 limitează viteza de încărcare la maximum 1000 N/cm2sec.,
până se atinge limita de curgere. Pentru o epruvetă normală (d0 = 20 mm),
încercarea trebuie să dureze 3 minute, dar se consideră încercare corectă dacă
durata este între 1 şi 6 minute.
c. Temperatura de încercare este 200C, atât pentru oţel cât şi pentru alte
materiale. Proprietăţile mecanice ale oţelului şi curba sa caracteristică sunt
dependente de temperatură. La oţelurile folosite în construcţii (S235, S275),
rezistenţa de rupere creşte atingând valoarea maximă în intervalul (200-300)0C şi
scade repede la temperaturi peste 4000C. Deformaţia specifică la rupere, εR, şi
contracţia la rupere, ψ, scad, atingând valori minime în intervalul (200-300)0C,
după care cresc continuu. Limitele de proporţionalitate, σp, şi de curgere, σc,
precum şi modulul de elasticitate, E, se diminuează cu creşterea temperaturii, în
timp ce coeficientul lui Poisson, ν, are o uşoară creştere.
d. Ecruisajul, aşa cum s-a arătat mai înainte, conduce la modificarea curbei
caracteristice şi, ca urmare, şi a unor proprietăţi mecanice ale oţelului.

6.9. CURBE CARACTERISTICE ALE ALTOR MATERIALE

Comportarea fizico-mecanică a oricărui material este descrisă de curba

caracteristică, care se poate considera că prezintă două ramuri: una pentru întindere
şi alta pentru compresiune. Unele materiale au o curbă caracteristică aproape
simetrică faţă de origine, ca de exemplu oţelurile, indicând o comportare

113
aproximativ identică la întindere şi compresiune. Alte materiale, dimpotrivă, au o
comportare diferită la întindere şi compresiune, curbele lor caracteristice fiind
nesimetrice, (materiale cu comportare nesimetrică). Ca exemplu se pot da:
betonul, fonta, piatra naturală, cărămida, sticla, toate având o rezistenţă scăzută la
întindere; astfel betonul are rezistenţa de rupere la întindere 1/8-1/10 din cea la
compresiune, în funcţie de clasa betonului, iar rezistenţa de rupere la întindere a
fontei este aproximativ 1/4 din cea la compresiune.
În fig. 6.12 a se prezintă curba
caracteristică a betonului, din care
rezultă că acest material nu are o
comportare liniară, iar prin
descărcare se constată că este un
material neelastic (fig. 6.12 b); (în
lucrările de specialitate tensiunile de
compresiune din beton se consideră
de obicei pozitive). În practică, la
Fig. 6.12 acţiuni moderate, se admite că betonul
are o comportare elastică şi se aplică legea lui Hooke, erorile ce se fac nefiind
importante. La încărcări mari, îndeosebi în cazul betonului armat, aceste aproximări
nu sunt întotdeauna admise.
În fig. 6.13 sunt date curbele caracteristice pentru piatră naturală şi fontă,
constatându-se, de asemenea, diferenţe mari între ramura de întindere şi cea de
compresiune. Materialele la care relaţia σ = f(ε) este în întregime neliniară, se
comportă în mod variat la descărcare; unele prezintă deformaţii remanente,
descărcarea, după depăşirea limitei de elasticitate, făcându-se pe altă curbă, ca în
cazul betonului sau pe o dreaptă, ca la oţel. Alte materiale, având curba
caracteristică neliniară, se comportă perfect elastic şi la descărcare, ca de exemplu
cauciucul (fig. 6.14).

Fig. 6.13 Fig. 6.14

114
 La materialele anizotrope proprietăţile fizico-mecanice dintr-un punct
depind de direcţie, cum este cazul la materialele fibroase, stratificate sau cristaline
cu cristale mari dispuse în reţele ordonate. În realitate multe materiale prezintă o
anumită anizotropie, dar considerându-se izotrope nu se fac erori mari.
Lemnul este un material anizotrop, proprietăţile sale
fizico-mecanice depinzând de distribuţia fibrelor. Astfel,
epruvetele din lemn de brad, supuse la compresiune paralel cu
fibrele, au limita de proporţionalitate (75...80)% din rezistenţa
de rupere, iar în direcţia perpendiculară pe fibre aproximativ
35% din rezistenţa de rupere. Modulul de elasticitate la
compresiune paralelă cu fibrele este mult mai mare decât cel
la compresiune normală pe fibre. În fig. 6.15 este dată pentru
lemn de brad relaţia tensiune-deformaţie la întindere şi
compresiune în direcţia paralelă cu fibrele.
Fig. 6.15 Lemnul are o comportare liniară, zona elasto-plastică fiind
relativ redusă.
Terenul, ca suport pentru diferite construcţii, sau chiar ca material de
construcţie, poate fi stratificat sau cu diferite grade de anizotropie.

6.10. RELAŢIA TENSIUNE-DEFORMAŢIE LA

FORFECARE

Pentru a stabili relaţia dintre tensiunile tangenţiale τ şi lunecările γ se

foloseşte, de obicei, încercarea la torsiune. Pentru oţel, epruvetele se execută sub
formă tubulară, iar încercările se realizează cu ajutorul unei maşini destinate acestui
scop. În planul τ-γ se reprezintă graficul τ = f(γ), care se numeşte uneori curba
caracteristică la forfecare.
La oţelul moale de construcţii (S235),
ordonatele semnificative de pe curba caracteristică la
forfecare (fig. 6.16), au semnificaţii analoge celor
corespunzătoare relaţiei σ = f(ε) şi anume:
τp - limita de proporţionalitate la forfecare;
τe - limita de elasticitate la forfecare;
τc - limita de curgere la forfecare;
τmax - tensiunea maximă la forfecare, care,
convenţional se consideră limita de rupere la
forfecare (τr).
La materialele cu comportare liniară începând Fig. 6.16
115
din origine până la limita de proporţionalitate, este valabilă legea lui Hooke la
forfecare,   G (6.11)
G = tg β, fiind modulul de elasticitate transversal sau modulul de forfecare; la oţel
G  81000 N/mm2.

6.11. CURBE CARACTERISTICE IDEALIZATE

Pentru necesităţile practice, curbele caracteristice reale se simplifică,

înlocuindu-se cu curbe caracteristice idealizate, care reţin principalele proprietăţi
fizico-mecanice ale materialelor.
Astfel, marea majoritate a materialelor utilizate în practică, la încărcări nu
prea mari, se consideră că au o comportare liniar-elastică (fig. 6.17 a). Corpurile,
respectiv elementele structurale, alcătuite din materiale cu această comportare se
numesc ideal-elastice.

Fig. 6.17

În fig. 6.17 b se prezintă relaţia σ-ε pentru materiale perfect-plastice sau

rigid-plastice. Aceste materiale au deformaţii elastice foarte mici, ce pot fi
neglijate în raport cu deformaţiile plastice, care se produc la tensiuni constante. La
materialele rigid-plastice relaţia σ-ε este neunivocă.
Materialele cu comportare ideal-elasto-plastică sunt descrise de curba
caracteristică din fig. 6.17 c, numită şi diagrama Prandtl. Curba caracteristică
reală a oţelului de construcţii cu procent redus de carbon se poate înlocui până în
punctul D (vezi fig. 6.7), cu diagrama Prandtl.
În fig. 6.17 d este prezentată curba caracteristică a materialelor cu
comportare biliniară, iar în fig. 6.17 e curba caracteristică a materialelor ideal-
elasto-plastice cu consolidare.
Cazurile de materiale idealizate prezentate nu reprezintă decât câteva dintre
modelele folosite, ce fac parte dintr-o clasă mai cuprinzătoare a modelelor numite
reologice şi care, în cazuri mai generale, iau în considerare şi factorul timp.
116
 6.12 LUCRU MECANIC AL FORŢELOR EXTERIOARE.
ENERGIA DE DEFORMAŢIE

Se consideră ca punct de plecare legea conservării energiei, care

guvernează toate fenomenele lumii materiale.
Într-un sistem material conservativ, energia sa totală, egală cu suma
dintre energia cinetică şi energia potenţială, este constantă.
Fie un sistem material oarecare, aflat în mişcare, şi două poziţii ale sale, A şi
B; variaţia energiei cinetice E Bc  E Ac , este egală cu lucrul mecanic efectuat prin
trecerea de la poziţia A la poziţia B, LAB:
E Bc  E Ac  L AB (6.12)
Lucrul mecanic LAB = L se compune din lucrul mecanic al forţelor
exterioare, LAbe = Le, şi lucrul mecanic al forţelor interioare, LAbi = Li,
L AB  L  Le  Li (6.13)
Dacă sistemul este în repaus, variaţia energiei cinetice este zero şi ecuaţia
(6.12) devine:
Le  Li  0 (6.14)
Lucrul mecanic interior luat cu semnul minus se numeşte energie de
deformaţie şi se notează cu U, astfel că,
Le   Li  U (6.15)
egalitate ce exprimă teorema lui Clapayron, care se enunţă după cum urmează:
La un sistem material deformabil, aflat în echilibru, lucrul mecanic al
forţelor exterioare este egal cu energia de deformaţie acumulată de sistem.
Dacă în nici un punct din interiorul sistemului nu se depăşeşte limita de
elasticitate, energia de deformaţie acumulată în timpul încărcării este restituită după
îndepărtarea acţiunilor exterioare, sistemul revenind la starea iniţială. În acest caz
procesul de încărcare-descărcare este reversibil, iar energia de deformare se
numeşte potenţială.

117
 6.12.1. LUCRUL MECANIC AL FORŢELOR EXTERIOARE

Fie un element sau sistem deformabil acţionat de o forţă P, de exemplu o

probă supusă la întindere (fig. 6.18 b), la care Δ este deplasarea pe direcţia forţei
(deplasarea Δ în cazul întinderii este u sau Δl).
Într-un moment oarecare al încărcării, la o anumită valoare a forţei P, va
corespunde deplasarea Δ, cuplul (Δ, P) definind un punct M pe graficul ce
reprezintă relaţia P-Δ (fig. 6.18 a). La creşterea forţei P cu dP creşte şi deplasarea
Δ cu dΔ, iar pe curba caracteristică se ajunge în punctul N(Δ+dΔ, P+dP), situat în
vecinătatea lui M. Prin trecerea de la o poziţie la alta se produce un lucru mecanic
elementar dLe; forţa fiind aplicată static, între cele două poziţii se poate considera o
forţă medie (P+dP+P)/2 şi lucrul mecanic va fi:
1
dLe   P  dP  P d  dLe  P  d (6.16)
2
Acesta este lucrul mecanic elementar sau variaţia infinitezimală a lucrului
mecanic produs de forţele exterioare şi, geometric, reprezintă aria trapezului
curbiliniu M'MNN'.
Lucrul mecanic efectuat de forţa ce creşte de la zero la P, care produce
deplasarea Δ, se scrie sub forma unei integrale,
P
Le   dLe   Pd (6.17)
0

Geometric, lucrul mecanic Le reprezintă aria suprafeţei cuprinse între curba P-Δ,
ordonata P dată de forţa maximă considerată şi axa absciselor O-Δ (fig. 6.18 a).

Fig. 6.18

În cazul legăturii liniare între P şi Δ se poate scrie,

dP
P  a, dP  ad, d  (6.18)
a
şi introducând în relaţia (6.17), se obţine
118
 P P
P P 2 a2 P
Le   Pd   dP    (6.19)
0 0
a 2a 2 2
Le având ca măsură suprafaţa triunghiului OMM' (fig. 6.18 c).
Se constată că dacă legătura între P şi Δ este liniară, lucrul mecanic se
poate scrie ca o funcţie pătratică de P sau Δ; de asemenea poate fi interpretat
ca aria triunghiului OMM'. Factorul 1/2 apare datorită faptului că
intensitatea forţei este variabilă, crescând uniform de la 0 la P.
Pentru mai multe forţe P1, P2, ..., Pi, ..., Pn, cărora le corespund, pe
direcţiile lor, deplasările Δ1, Δ2, ..., Δi, ..., Δn, lucrul mecanic se scrie:
n
P P P P
Le  1 1  2 2    n n   i i (6.20)
2 2 2 i 1 2
Un raţionament similar se poate face plecând de la relaţia M-θ (între cupluri
şi rotirile de pe direcţiile lor). În cazul unei relaţii liniare între M şi θ, lucrul mecanic
produs de cuplurile M1, M2, ..., Mm cu rotirile θ1, θ2, ..., θm se calculează cu
expresia:
m M 
M M  M  j j
Le  1 1  2 2    m m   (6.21)
2 2 2 j 1 2
Într-un caz mai general se pot considera forţe generalizate F1, F2, ..., Fn şi
deplasări generalizate Δ1, Δ2, ..., Δn pe direcţiile corespunzătoare ale forţelor, lucrul
mecanic ce se produce fiind:
n
F
Le   k k (6.22)
k 1 2

6.12.2. LUCRU MECANIC INTERIOR.

ENERGIA DE DEFORMAŢIE

Sub acţiunea forţelor exterioare un sistem material deformabil îşi modifică

forma şi dimensiunile, iar forţele interne produc lucru mecanic interior, care cu
semnul opus, conform teoremei lui Clapeyron, se numeşte energie de deformaţie
(în cazul corpurilor elastice energie potenţială de deformaţie).
Energia de deformare acumulată în unitatea de volum se numeşte
energie de deformare specifică sau densitatea energiei de deformaţie.
Fie un element sau sistem solicitat şi curba caracteristică a materialului
constitutiv (fig. 6.19 a).

119
 Fig. 6.19

În vecinătatea unui punct din interiorul sistemului se consideră un element,

care anterior încărcării este un cub cu laturile egale cu unu (fig. 6.19 b). Dacă după
încărcarea sistemului, pe două dintre feţele paralele ale elementului apar tensiunile
σ, lor le va corespunde modificarea lungimii laturilor paralele la direcţia σ cu
cantitatea ε. Pe curba caracteristică, cuplul (ε,σ) este reprezentat de punctul M.
Se presupune că încărcarea sistemului variază foarte puţin, astfel încât
tensiunile cresc cu dσ, iar deformaţiile specifice cu dε; pe curba caracteristică,
cuplul (ε+dε, σ+dσ) corespunde punctului N. Prin variaţia tensiunilor şi a
deformaţiilor specifice se produce un lucru mecanic elementar înmagazinat în
unitatea de volum, sau o energie specifică de deformare elementară,
1
 dLis  dU s    d     d  d (6.23)
2
Această variaţie a energiei specifice de deformare are ca măsură aria
trapezului curbiliniu M'MNN'. Prin integrare se obţine energia de deformare
specifică,
U s   dU s   d (6.24)
sau energia înmagazinată într-un volum unitar. Geometric, măsura acesteia este
aria suprafeţei cuprinsă între curba caracteristică, axa absciselor şi ordonata σ de la
extremitatea din dreapta a intervalului [0, σ].
În cazul unui corp liniar elastic se numeşte energie potenţială specifică, iar
din legea lui Hooke, σ = Eε, rezultă dσ = Edε şi Us devine,

  2 E 2 
U s    d   d    (6.25)
0
E 2 E 2 2
fiind reprezentată pe curba caracteristică de triunghiul haşurat.
Energia potenţială înmagazinată într-un volum V se obţine prin integrare:

U   U s dV   dV (6.26)
V V
2
120
 Un raţionament analog conduce la exprimarea energiei potenţiale de
deformaţie datorită tensiunilor tangenţiale τ cu lunecările γ,

  2 G 2 
U s    d   d    (6.27)
0
G 2G 2 2
şi respectiv energia potenţială înmagazinată într-un volum V

U   U s dV   dV (6.28)
V V
2
Dacă într-un corp solicitat iau naştere atât tensiuni normale cât şi tensiuni
tangenţiale, energia totală se obţine sumând expresiile corespunzătoare.
Din cele de mai sus rezultă că, energia potenţială de deformaţie este o
mărime strict pozitivă, fiind o funcţie pătratică de tensiuni sau deformaţii. Ca
urmare a acestui lucru, nu se poate aplica suprapunerea efectelor; totuşi energia
potenţială de deformaţie nu depinde de ordinea în care se aplică forţele.

6.13. MATERIALE DUCTILE ŞI CASANTE

Curba caracteristică a unui material pune în evidenţă comportarea acestuia

până la rupere; o proprietate importantă pentru elementele şi structurile de
construcţii o constituie capacitatea de deformare. Astfel, există materiale care au
deformaţii mari, îndeosebi în apropiere de rupere, această proprietate numindu-se
tenacitate sau ductilitate; alte materiale, dimpotrivă, au deformaţii mici şi ruperea
lor se produce brusc, având proprietatea de a fi casante sau fragile.
În raport cu aceste proprietăţi, materialele se împart în ductile şi casante;
ca exemple de materiale ductile pot fi date: oţelul moale de construcţii, aluminiul,
cuprul, unele materiale plastice etc., iar dintre materialele casante se citează: piatra,
betonul, fonta, sticla etc.
Aceste proprietăţi, la un acelaşi material, se manifestă într-un sens sau în
altul, în funcţie de condiţiile în care are loc încărcarea. De exemplu, oţelul, care în
condiţii normale este un material ductil, la temperaturi scăzute devine casant. De
asemenea, în cazul aplicării încărcărilor în mod brusc (prin şoc), materialele ductile
devin, într-o anumită măsură, casante.
Ductilitatea şi casanţa sunt strâns legate de energia specifică de
deformaţie la rupere, ce se poate defini prin aria suprafeţei dintre curba
caracteristică σ = f(ε) şi axa deformaţiilor Oε (fig. 6.20). Notând energia specifică
de deformaţie la rupere cu Ur, valoarea sa se scrie
U r   r  r (6.29)

121
η fiind un coeficient experimental.
Prin încărcarea unui material până la
rupere, o parte din energia de deformare este
înmagazinată sub formă de energie potenţială, iar
altă parte este consumată pentru producerea
deformaţiilor remanente, numindu-se energie
disipată. Prin descărcare, energia potenţială este
restituită; de exemplu, dacă descărcarea se face
din punctul M, energia potenţială este aria
triunghiului MNQ, restul fiind energia disipată.
Materialele ductile, spre deosebire de cele
casante, având Ur mare sunt capabile să
Fig. 6.20 disipeze o însemnată cantitate de energie; această
proprietate le conferă o capacitate mai mare de a prelua sarcinile din şoc, energia
cinetică a acestora fiind transformată în energie de deformaţie.

6.14. IPOTEZELE REZISTENŢEI MATERIALELOR

Rezistenţa materialelor, ca disciplină fizică, se bazează pe o serie de ipoteze

şi principii care se referă, în principal, la caracteristicile materialului, deplasări,
deformaţii şi acţiuni, şi care vor fi enunţate succint în continuare.
1. Ipoteza continuumului material conform căreia materia umple întreg
volumul corpului, adică dacă domeniul ocupat de corp este V, atunci oricare
subdomeniu V'  V conţine materie.
2. Tensiunile şi deformaţiile dintr-un punct oarecare al unui corp solicitat
sunt funcţie de poziţia punctului considerat.
3. Într-un corp neîncărcat starea de tensiuni se consideră nulă (ipoteza
stării naturale) sau, altfel spus, corpul neîncărcat este lipsit de tensiuni iniţiale.
4. Materialele constitutive ale corpurilor se consideră omogene, ceea ce
înseamnă că proprietăţile fizico-mecanice şi compoziţia chimică sunt aceleaşi pentru
orice punct aparţinând corpului (ipoteza omogenităţii). În cazul unor elemente
alcătuite din mai multe materiale, numite elemente compozite (exemplu betonul
armat, cablurile etc.), fiecare material posedă proprietatea de omogenitate.
5. Materialele se consideră izotrope, adică proprietăţile lor mecanice din
orice punct nu depind de direcţie (proprietatea de izotropie sferică).
6. La încărcări moderate, se poate admite că materialele se comportă liniar
elastic, fiind aplicabilă legea lui Hooke.

122
 7. Deformaţiile specifice sunt mici în raport cu unitatea, în calcule
putându-se neglija puterile lor de grad superior şi produsele dintre ele.
8. Deplasările corpurilor (elementelor şi structurilor) după deformare
sunt mici în comparaţie cu dimensiunile lor, astfel încât ecuaţiile de echilibru se pot
scrie pe forma nedeformată.
9. În cazul corpurilor la care deformaţiile specifice sunt mici, materialul de
constituţie se comportă după legea lui Hooke şi echilibrul se scrie pe forma
nedeformată (datorită deplasărilor mici), se poate admite postulatul
independenţei acţiunilor, conform căruia, efectul unei acţiuni (oricare ar fi), nu
este influenţat de celelalte. Ca o consecinţă a celor de mai sus, se poate aplica
principiul suprapunerii efectelor sau al sumării efectelor separate. Prin urmare,
analiza stării de eforturi şi deformaţii dintr-un corp solicitat se face fără a lua în
considerare ordinea de aplicare a acţiunilor. Scriind echilibrul pe sistemul
nedeformat, eforturile şi deformaţiile sunt aditive. În calculul de ordinul doi şi de
stabilitate, aceste principii nu se aplică.
10. Ipoteza secţiunilor plane (Bernoulli). Secţiunile plane şi normale pe
axa barei, înainte de deformare, rămân plane şi normale pe axa barei şi după
deformare.
11. Principiul lui Saint-Venant sau al efectului local. Conform acestui
principiu, dacă un sistem de forţe se înlocuieşte cu altul, echivalent din punct de
vedere static, starea de tensiuni şi deformaţii se modifică în vecinătatea aplicării
forţelor, dar rămâne neschimbată la distanţe mari de aceasta. Principiul este
important îndeosebi în cazul când zona afectată de înlocuire este mică în raport cu
dimensiunile corpului, deoarece soluţiile obţinute nu depind de modul detaliat de
aplicare locală a forţelor.

6.15. ELEMENTE DE PROIECTARE. METODE DE CALCUL

FOLOSITE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

6.15.1. GENERALITĂŢI ŞI DEFINIŢII

Proiectarea unei construcţii este un proces complex în care ponderea cea

mai mare o are analiza şi proiectarea structurii de rezistenţă („structural analysis
and design”). Prin această proiectare se urmăreşte realizarea unei structuri care să
satisfacă exigenţele esenţiale funcţionale şi economice, cu asigurarea cerinţelor de
rezistenţă, rigiditate, stabilitate şi durabilitate, deci a siguranţei în exploatare.

123
 În reglementarea tehnică „Cod de proiectare. Bazele proiectării structurilor
în construcţii”, indicativ CR 0-2012, se prevede că o structură trebuie proiectată şi
executată în aşa fel încât, pe durata de viaţă proiectată, să satisfacă următoarele
cerinţe de bază:
- rezistenţă structurală;
- funcţionalitate;
- durabilitate.
De asemenea, în caz de incendiu, rezistenţa structurală trebuie menţinută
pentru o perioadă de timp determinată, iar structura nu trebuie să ajungă în situaţii
de colaps parţial sau total datorită unor evenimente precum exploziile şi impactul.
Durata de viaţă proiectată este intervalul de timp estimat pentru care
structura (sau o parte a acesteia) poate să fie utilizată conform destinaţiei/funcţiunii
prevăzute. În mod simplificat, durata de viaţă proiectată se poate considera ca în
tabelul 6.1.

Tabelul 6.1. Durata de viaţă a structurii/construcţiei pentru proiectare

Durata de viaţă Exemple
proiectată, în ani
≥100 Structuri monumentale, poduri, baraje şi alte structuri pentru
lucrări inginereşti importante
50-100 Clădiri şi structuri obişnuite
10-30 Construcţii agricole sau similare;
Părţi de structură ce pot fi înlocuite (de exemplu reazeme)
≤10 Structuri tranzitorii

În funcţie de destinaţia construcţiei se aleg forma, dimensiunile generale şi

compartimentarea construcţiei (cerinţa de funcţionalitate), după care urmează
proiectarea de rezistenţă în detaliu. La elementele liniare sau la structurile din bare
se proiectează secţiunile, adică forma şi dimensiunile lor, secţiunile putând fi şi
variabile. La plăci plane şi curbe se stabilesc: forma, modul de rezemare, grosimea
şi, eventual, modul de variaţie al acesteia.
Prin proiectare de rezistenţă se înţelege alegerea dimensiunilor
elementelor de construcţii şi a structurilor, în raport cu nivelul estimat al acţiunilor
şi cu materialele disponibile, astfel încât să fie asigurată cerinţa de rezistenţă
structurală adică siguranţa lor faţă de apariţia unor fenomene limită cum ar fi
cedarea (ruperea), deformaţiile excesive, fisurarea, pierderea stabilităţii etc.
În ceea ce priveşte durabilitatea, o structură trebuie proiectată astfel încât
deteriorarea sa pe durata de viaţă proiectată să nu afecteze performanţele
124
construcţiei, luându-se în considerare atât condiţiile de mediu în care structura va fi
expusă cât şi un nivel de întreţinere corespunzător. Gradul de deteriorare poate fi
estimat pe baza calculelor, a cercetărilor experimentale ca şi a experienţei obţinute
de la construcţii similare precedente.
Avarierea şi degradarea unei structuri trebuie evitate sau limitate prin:
- eliminarea sau reducerea hazardurilor la care poate fi expusă;
- alegerea unui tip de structură ce este puţin vulnerabilă la hazardurile
considerate;
- evitarea unor sisteme structurale ce pot ceda fără avertisment;
- utilizarea unor sisteme structurale unde elementele structurale conlucrează
în preluarea acţiunilor.
O structură proiectată şi executată poate îndeplini cerinţele de bază prin:
- alegerea materialelor structurale adecvate;
- proiectarea şi detalierea constructivă corespunzătoare;
- specificarea procedurilor de control în proiectare, în fabrici de produse
pentru construcţii şi în execuţia şi exploatarea structurii considerate.
Proiectarea implică deci, printre altele, şi analiza structurală care cuprinde
metodele de calcul a efectelor structurale ale acţiunilor şi a rezistenţelor structurii,
elementelor structurale, secţiunii elementelor şi punctual în secţiune.
Pentru a se putea efectua proiectarea, trebuie să se cunoască încărcările ce
acţionează construcţia în diverse etape: în timpul execuţiei, în diferite perioade ale
exploatării, în timpul şi după manifestarea unor fenomene naturale. Acţiunile se
normează pe baze statistico-probabilistice, corespunzând la anumite frecvenţe de
apariţie. Cu o frecvenţă mai scăzută decât cea considerată, este posibil ca aceste
acţiuni normate să fie depăşite.
Valoarea caracteristică (Fk) a unei acţiuni este o valoare reprezentativă a
acesteia şi corespunde unei probabilităţi mici de depăşire a acţiunii în sensul
defavorabil pentru siguranţa structurii în timpul unui interval de referinţă. Această
valoare se determină pe baze probabilistice, ca fractil superior al repartiţiei
statistice a acţiunii, sau pe baze deterministice, printr-o valoare nominală utilizată în
lipsa datelor statistice.
Valoarea de calcul a unei acţiuni (Fd) se obţine prin multiplicarea valorii
caracteristice Fk cu un coeficient parţial de siguranţă, γf, ce ia în considerare
incertitudinile nealeatoare, cu caracter defavorabil asupra siguranţei structurale, ce
caracterizează acţiunea.
Efectul (E) al acţiunii/acţiunilor pe structură se poate exprima în termeni de
efort secţional şi/sau tensiune în elementele structurale, precum şi în termeni de
deplasare şi/sau rotaţie pentru elementele structurale şi structura în ansamblu.
125
 După ce se alege tipul de element sau structură, urmează determinarea
răspunsului acestora la acţiunile date, răspuns care este apreciat prin prisma
efectelor mecanice produse (eforturi, tensiuni, deplasări, deformaţii, lucru mecanic
sau energie de deformare). Răspunsul structurii este, în general, o funcţie de
acţiunile aplicate, caracteristicile geometrice ale acesteia şi proprietăţile fizico-
mecanice şi elastice ale materialelor constitutive.
În proiectarea structurilor şi a elementelor structurale trebuie luate în
considerare imperfecţiuni geometrice care au un efect defavorabil asupra siguranţei
structurale.
Referitor la geometria structurii, în CR0-2012 se defineşte valoarea
caracteristică a unei proprietăţi geometrice (ak), care corespunde, de obicei,
dimensiunilor specificate în proiect, iar valoarea de calcul este egală, în general, cu
valoarea caracteristică.
Valoarea caracteristică a unei rezistenţe a materialului structural, (Rk),
corespunde unei probabilităţi mici de depăşire a rezistenţei şi se determină ca un
fractil inferior (5%) al repartiţiei statistice a rezistenţei materialului. În lipsa datelor
statistice, poate fi folosită ca valoare caracteristică o valoare nominală (Rnom),
stabilită deterministic, ca valoare din documente specifice de material sau de
produs.
Valoarea de calcul a unei rezistenţe, (Rd), este obţinută prin împărţirea
valorii caracteristice, Rk, la un coeficient parţial de siguranţă, γm, ce ia în
considerare incertitudinile nealeatoare, cu caracter defavorabil asupra siguranţei
structurale ce caracterizează rezistenţa.
Determinarea stării de tensiuni se face, de obicei, în domeniul liniar elastic.
În acest caz, tensiunile maxime din orice punct, pentru oricare grupare posibilă de
forţe, nu trebuie să depăşească, în nici o împrejurare, tensiunile considerate limită:
max    lim ; max    lim (6.30)
Prin σlim sau τlim se înţelege limita de curgere la materiale ductile, limita de
rupere la materiale casante, rezistenţa la oboseală în cazul acţiunilor repetate,
tensiunea critică în cazul fenomenelor de pierdere a stabilităţii etc. Dacă se notează
generic cu Slim valorile acestor rezistenţe şi cu Smax valorile maxime ale tensiunilor,
determinate prin calcul în funcţie de acţiuni, atunci inegalităţile (6.30) se pot scrie
concentrat
S max  S lim (6.31)
Incertitudini apar de ambele părţi ale inegalităţilor scrise, dar indiferent de
provenienţa acestora, nu este permisă schimbarea sensului acestor inegalităţi.

126
 6.15.2. METODA REZISTENŢELOR ADMISIBILE (informativ)

Este prima metodă de calcul cristalizată pe parcursul dezvoltării istorice a

disciplinei de rezistenţa materialelor şi se utilizează pe scară largă în numeroase
domenii ale ingineriei. Pâna la apariţia metodei stărilor limită şi chiar în paralel cu
aceasta s-a folosit frecvent şi în ingineria construcţiilor.
Dacă aprecierea siguranţei se face prin tensiuni, atunci, pentru a fi
îndeplinite condiţiile (6.30) se efectuează un calcul convenţional şi anume: pentru
acţiuni se acceptă valori normate (caracteristice), cu care se determină o stare de
tensiuni; tensiunile obţinute sunt mărginite superior de anumite valori convenţionale
numite rezistenţe admisibile (fig. 6.21).
Condiţiile (6.30) se scriu sub forma:
 max   a ;  max   a ; max  ech   a (6.32)
σech se numeşte tensiune echivalentă şi se referă la stări de tensiune complexe.
Aceste inegalităţi stau la baza metodei rezistenţelor admisibile, care
fundamentează principiul sau conceptul determinist de proiectare a elementelor şi
structurilor. Acest concept de calcul constă în considerarea unor valori unice prin
care se caracterizează cauza (acţiunile) şi efectul (răspunsul mecanic) şi a unei
relaţii deterministe între cauză şi efect.
Rezistenţele admisibile se obţin
din cele limită, prin împărţirea acestora
din urmă cu coeficienţi supraunitari,
numiţi coeficienţi de siguranţă:
 
 a  lim ;  a  lim (6.33)
c c

Fig. 6.21 Aceşti coeficienţi de siguranţă, notaţi

generic cu c, se diferenţiază în funcţie de material şi alţi factori ce vor fi menţionaţi
în continuare. Astfel, de exemplu, pentru oţelul de construcţii OL37 (notaţia veche
a mărcii de oţel), la care tensiunea de curgere σc este rezistenţa limită (fiind material
ductil), şi are valoarea normată 240 N/mm2, coeficientul de siguranţă acceptat este
c =1,5, iar rezistenţa admisibilă rezultă σa = 160 N/mm2. Pentru lemn coeficientul
de siguranţă se ia între 3,5 şi 5, în funcţie de calitatea sa. Rezistenţele admisibile se
situează în zonele elastice ale curbelor caracteristice (fig. 6.21).
Dacă Smax din relaţia (6.31) reprezintă unul dintre eforturile N, V, M dintr-o
secţiune a unui element, iar cu Sr se notează efortul corespunzător ruperii, se
ajunge la metoda eforturilor sau a încărcărilor admisibile, metodă care a fost

127
utilizată în ţara noastră la calculul elementelor din beton armat sub denumirea de
metoda la rupere.

6.15.3. PRINCIPIILE PROIECTĂRII LA STĂRI LIMITĂ

Un alt principiu de proiectare folosit utilizează noţiunea de stare limită şi

se bazează pe conceptul probabilist al siguranţei. Exprimarea probabilistă a
siguranţei trebuie să ţină seama de caracterul aleator al tuturor parametrilor care
condiţionează siguranţa: acţiuni exterioare, proprietăţi mecanice ale materialelor,
geometria elementelor şi structurii, gradul de realizare practică efectivă a ipotezelor
simplificatoare admise în calcul etc.
Încărcarea maximă care acţionează o structură, ce îşi îndeplineşte funcţiile
pentru care a fost creată, nu trebuie să ducă structura în stadiul de a nu mai putea fi
exploatată, situaţie numită stare limită. Stările limită sunt, prin urmare, acele stări
în afara cărora structura nu mai satisface criteriile adoptate la proiectare.
Trebuie făcută distincţie între stările limită ultime şi stările limită de
serviciu (exploatare).
Stările limită ultime implică protecţia vieţii oamenilor, a unor bunuri de
valoare deosebită şi a siguranţei structurii, şi sunt asociate cu prăbuşirea sau cu
forme similare de cedare structurală cum ar fi:
- pierderea echilibrului structurii sau a unei părţi a acesteia, considerate ca
un corp rigid;
- cedarea prin deformaţii excesive, transformarea structurii sau a oricărei
părţi a acesteia într-un mecanism;
- pierderea stabilităţii structurii sau a oricărei părţi a acesteia, incluzînd
reazemele şi fundaţiile;
- cedarea cauzată de alte efecte dependente de timp.
Stările limită de serviciu sunt stări dincolo de care cerinţele necesare
pentru utilizarea în condiţii normale a construcţiei/structurii nu mai sunt îndeplinite.
Acestea iau în considerare funcţionarea structurii sau a elementelor structurale în
condiţii normale de exploatare, confortul oamenilor/ocupanţilor construcţiei şi
limitarea vibraţiilor, deplasărilor şi deformaţiilor structurii.
Proiectarea la stări limită trebuie să se bazeze pe utilizarea unor modele de
calcul structural şi pentru acţiuni, relevante pentru stările limită considerate. Aceste
modele trebuie alese astfel încât să permită evaluarea comportării structurii cu un
nivel de exactitate acceptabil.
Verificările trebuie efectuate pentru toate cazurile semnificative şi raţionale
de combinare de încărcări/efecte ale încărcărilor.
128
 6.15.4. PROIECTAREA PRIN METODA COEFICIENŢILOR
PARŢIALI DE SIGURANŢĂ [informativ, conform CR 0-2012]

Metoda coeficienţilor parţiali de siguranţă constă în verificarea tuturor

situaţiilor de proiectare, astfel încât nici o stare limită să nu fie depăşită atunci când
sunt utilizate valorile de calcul pentru acţiuni sau efectele lor pe structură şi valorile
de calcul pentru rezistenţe.
Metoda se referă la verificările la starea limită ultimă şi la starea limită de
serviciu a structurilor supuse la încărcări statice, precum şi la cazurile în care
efectele dinamice pe structură sunt determinate folosind încărcări statice
echivalente (de exemplu efectele dinamice produse de vânt sau induse de trafic).
Gradul de incertitudine în determinarea acţiunilor este diferit, dată fiind
provenienţa diversă a acestora; de aceea, fiecărui tip de acţiune i se aplică un
coeficient de depăşire, care să conducă la diminuarea probabilităţii de apariţie a
noilor valori, numite valori de calcul. Aceşti coeficienţi, cu care se multiplică
valorile caracteristice ale încărcărilor pentru a le obţine pe cele de calcul, se numesc
coeficienţi parţiali de siguranţă şi se notează cu γf . Aşadar, valoarea de calcul Fd
a unei acţiuni F se exprimă cu relaţia
Fd   f Fk (6.34)
unde:
Fk este valoarea caracteristică a acţiunii;
γf – coeficient parţial de siguranţă pentru acţiune, ce ţine seama de
posibilitatea unor abateri nefavorabile şi nealeatoare a valorii acţiunii de la valoarea
sa caracteristică.
Valoarea de calcul a efectului pe structură al acţiunii, Ed, se calculează ca
fiind efectul pe structură al acţiunii E (sau Fd) înmulţit cu coeficientul parţial de
siguranţă γSd:
Ed   Sd  E ( Fd ) (6.35)
Coeficientul parţial de siguranţă γSd evaluează incertitudinile privind
modelul de calcul al efectului în secţiune al acţiunii Fd.
Tensiunile din elementele şi structurile de rezistenţă, reprezentând efecte pe
structură ale acţiunilor de calcul, se compară cu valorile de calcul ale rezistenţelor
materialelor sau elementelor structurale.
Valoarea de calcul a rezistenţei unui material structural, Xd, se exprimă
cu relaţia
X
Xd  k (6.36)
m
129
unde:
Xk este valoarea caracteristică a rezistenţei materialului;
γm – coeficientul parţial de siguranţă pentru rezistenţa materialului ce ţine seama de
posibilitatea unor abateri nefavorabile şi nealeatoare a rezistenţei materialului de la
valoarea sa caracteristică, precum şi de efectele de conversie (de volum, scară,
umiditate, temperatură, timp) asupra rezistenţei materialului.
Valoarea de calcul a rezistenţei secţionale, Rd, se calculează ca fiind
valoarea rezistenţei secţionale calculată cu valoarea de calcul a rezistenţei
X  1
materialului, R  k  , înmulţită cu coeficientul parţial de siguranţă :

 m   Rd

1 X 
Rd  R k  (6.37)
 Rd  m 
1
Coeficientul parţial de siguranţă evaluează incertitudinile privind
 Rd
modelul de calcul al rezistenţei secţionale, inclusiv abaterile geometrice.
Alternativ, rezistenţa secţională Rd se poate determina şi sub forma:
 1 1 
Rd  R    Xk  (6.38)
  Rd  m 

6.15.4.1. Verificări la stări limită ultime

Verificarea structurilor se face la următoarele stări limită ultime:
a) cedarea structurală şi/sau deformarea excesivă a elementelor
structurii/infrastructurii/terenului;
b) pierderea echilibrului static al structurii sau a unei părţi a acesteia,
considerată ca un corp rigid.
Verificarea la starea limită de cedare structurală a unei secţiuni/element sau
îmbinare se face cu relaţia:
Ed  Rd (6.39)
unde Ed este valoarea de calcul a efectelor acţiunilor în secţiune pentru starea limită
ultimă considerată, iar Rd este valoarea de calcul a rezistenţei secţionale de aceeaşi
natură cu efectul acţiunii în secţiune.
Verificarea la starea limită de echilibru static a structurii se face cu relaţia:
Ed ,dst  Ed , stb (6.40)
Ed,dst este valoarea de calcul a efectului acţiunilor ce conduc la pierderea
echilibrului static;
130
Ed,stb este valoarea de calcul a efectului acţiunilor ce se opun pierderii echilibrului
static.
Pentru situaţiile de proiectare selectate şi stările limită considerate, acţiunile
individuale trebuie grupate conform regulilor din normative specifice de proiectare.
Acţiunile care nu pot exista fizic simultan nu se iau în considerare împreună în
grupări de acţiuni/efecte structurale ale acţiunilor.
Structura, infrastructura şi terenul de fundare vor fi proiectate la stări limită
ultime astfel încât efectele acţiunilor de calcul în secţiune, grupate conform
următoarelor combinaţii factorizante:
n m
1, 35 Gk , j  1,5Qk ,1  1,5 0,i Qk ,i (6.41)
j 1 i 2

să fie mai mici decât rezistenţele de calcul în secţiune.

În relaţia (6.41) simbolul “+” înseamnă “în combinaţie cu” sau “efectul
combinat al”;
Gk,j este efectul pe structură al acţiunii permanente j, luată cu valoarea sa
caracteristică;
Qk,i - efectul pe structură al acţiunii variabile i, luată cu valoarea sa
caracteristică;
Qk,1 - efectul pe structură al acţiunii variabile ce are ponderea predominantă
între acţiunile variabile, luată cu valoarea sa caracteristică;
ψ0,i este un factor de simultaneitate al efectelor pe structură ale acţiunilor
variabile i (i = 2,3,…,m) luate cu valorile lor caracteristice.
Factorul de simultaneitate ψ0,i are valoarea 0,7 cu excepţia încărcărilor din
depozite şi a acţiunilor provenind din împingerea pământului, a materialelor
pulverulente şi a fluidelor/apei când se ia 1,0. De exemplu, în cazul unei structuri
acţionată predominant de efectele acţiunii vîntului, relaţia (6.41) se scrie:
n
1, 35 Gk , j  1,5Vk  1, 05( Z k sau U k ) (6.42)
j 1

iar în cazul unui acoperiş acţionat predominant de efectele zăpezii, relaţia (6.41) se
scrie
n
1, 35 Gk , j  1,5Z k  1, 05(Vk sau U k ) (6.43)
j 1

unde
Gk este valoarea efectului acţiunilor permanente pe structură, calculată cu valoarea
caracteristică a acţiunilor permanente;

131
Vk – valoarea efectului acţiunii vîntului pe structură, calculată cu valoarea
caracteristică a acţiunii vîntului;
Zk - valoarea efectului acţiunii din zăpadă pe structură, calculată cu valoarea
caracteristică a încărcării din zăpadă;
Uk – valoarea efectului acţiunilor datorate exploatării construcţiei (acţiunile
“utile”), calculată cu valoarea caracteristică a acţiunilor datorate exploatării.
Acţiunile permanente ce au un efect favorabil asupra siguranţei structurilor
(de exemplu la starea limită de echilibru static) se iau în combinaţia:
n m
0,9 Gk , j  1,5Qk ,1  1,5 0,i Qk ,i (6.44)
j 1 i2

De exemplu, în cazul unei structuri acţionată simultan de efectele împingerii

pămîntului sau a unor materiale pulverulente şi de efectul vîntului, relaţia (6.44) se
scrie:
n
0,9 Gk , j  1, 5H k  1, 05Vk (6.45)
j 1

unde Hk este valoarea efectului acţiunii datorită împingerii, calculată cu valoarea

caracteristică a împingerii.
În cazul acţiunii seismice, relaţia de verificare la stări limită ultime (6.41) se
scrie după cum urmează:
n m

 Gk , j   I AEk   2,iQk ,i
j 1 i 1
(6.46)

unde AEk este valoarea caracteristică a acţiunii seismice ce corespunde intervalului

mediu de recurenţă adoptat de cod (IMR = 100 ani în P100-2006);
ψ2,i – coeficient pentru determinarea valorii cvasipermanente a acţiunii variabile Qi,
avînd valorile recomandate în tabelul 4.1 din normativ;
γI – coeficient de importanţă a construcţiei/structurii, avînd valorile din tabelul 4.2
în funcţie de clasa de importanţă a construcţiei, Anexa 1.
Dacă acţiunea permanentă are un efect favorabil asupra siguranţei seismice
a structurii, coeficientul parţial de siguranţă aplicat acţiunilor permanente, avînd
valoarea 1,0 în relaţia (6.46), se modifică la valoarea 0,9.
Aşa cum s-a precizat anterior, la elementele liniare (bare) se verifică
rezistenţa secţiunilor transversale.
Ca regulă generală de verificare la stări limită ultime, în fiecare secţiune
transversală, valoarea de calcul a unei solicitări nu trebuie să depăşească
rezistenţa de calcul corespunzătoare şi, dacă mai multe solicitări acţionează
simultan, efectele lor combinate nu trebuie să depăşească rezistenţa pentru

132
această combinaţie.
În general, valorile de calcul ale rezistenţelor depind de clasa secţiunii
transversale. Scopul clasificării secţiunilor transversale în clase este acela de a
identifica în ce măsură rezistenţa lor şi capacitatea de rotire sunt limitate de apariţia
pierderii stabilităţii locale. În Eurocod 3 – Proiectarea structurilor de oţel, Partea 1-
1 Reguli generale şi reguli pentru clădiri (indicativ SR EN 1993-1-1) sunt definite
patru clase de secţiuni transversale astfel:
- secţiuni transversale Clasa 1 sunt cele care permit formarea articulaţiilor
plastice, care pot atinge fără reducerea rezistenţei, capacitatea de rotire cerută de
modelul de calcul plastic;
- secţiuni transversale Clasa 2 sunt acelea care permit dezvoltarea
momentului de încovoiere plastic al secţiunii, dar care posedă o capacitate de rotire
limitată din cauza pierderii stabilităţii locale;
- secţiuni transversale Clasa 3 sunt acelea care permit dezvoltarea numai a
momentului de încovoiere elastic al secţiunii, dar pentru care pierderea stabilităţii
locale poate împiedica dezvoltarea momentului plastic;
- secţiuni transversale Clasa 4 sunt acelea pentru care pierderea stabilităţii
locale se produce în unul sau mai mulţi pereţi ai secţiunii transversale, înainte de a
atinge limita de curgere.

6.15.4.2. Verificări la stări limită de serviciu

Structura, infrastructura şi terenul de fundare vor fi proiectate la stări limită
de serviciu astfel încât efectele acţiunilor de calcul pe structură/element/secţiune,
grupate conform următoarelor combinaţii factorizante, să fie mai mici decât valorile
limită ale criteriilor de serviciu considerate.
a) Gruparea caracteristică de efecte structurale ale acţiunilor:
n m

G
j 1
k, j  Qk ,1   0,i Qk ,i
i2
(6.47)

b) Gruparea frecventă de efecte structurale ale acţiunilor:

n m

 Gk , j  1,1Qk ,1   2,iQk ,i
j 1 i2
(6.48)

c) Gruparea cvasipermanentă de efecte structurale ale acţiunilor:

n m

 Gk , j   2,iQk ,i
j 1 i 1
(6.49a)
n m

 Gk , j  0, 6 I AEk   2,iQk ,i
j 1 i 1
(6.49b)

133
ψ1,1 este coeficientul pentru determinarea valorii frecvente a acţiunii variabile Q1,
având valorile recomandate în tabelul 4.3.
Pentru stări limită de serviciu, coeficienţii parţiali γm pentru rezistenţele
materialelor sunt egali cu 1 cu excepţia altor specificaţii din normele de material.
Criteriile pentru stările limită de serviciu pentru deformaţii şi vibraţii trebuie
definite în funcţie de destinaţia clădirii, indiferent de materialele utilizate pentru
elementele structurale.
Criteriul de rigiditate poate fi exprimat în termeni de limite pentru deplasări
orizontale, deplasări verticale şi vibraţii. În toate cazurile trebiue să se lucreze cu
valori medii ale caracteristicilor de rigiditate ale structurii/elementelor structurale.
În esenţă, indiferent de metoda de calcul folosită, dacă aprecierea
siguranţei se face prin tensiuni, condiţiile de rezistenţă (6.32) se pot exprima
într-o formă mai generală:
 max   0 ;  max   0 ;  ech   0 (6.50)
în care prin σ0 sau τ0 s-au notat tensiunile de comparaţie (care nu trebuie
depăşite).
Din cele prezentate în paragraful (6.15) a acestui capitol, se desprinde
faptul că stabilirea coeficienţilor de siguranţă constituie o preocupare de bază în
procesul de proiectare. Coeficienţii de siguranţă se stabilesc după două criterii
antagoniste: unul este cel al realizării siguranţei în exploatare, reprezentând tendinţa
de a alege coeficienţi de siguranţă mai mari, şi altul este cel al proiectării cât mai
economice din punct de vedere al consumului de material, reprezentând tendinţa de
a alege coeficienţi de siguranţă cât mai mici. O alegere cât mai corectă a
coeficienţilor de siguranţă ia în considerare ambele criterii, din modul de corelare al
acestora rezultând proiectarea optimă. Factorii principali care influenţează alegerea
coeficienţilor de siguranţă sunt:
- neomogenitatea materialelor, marcată de dispersia rezultatelor, la
încercările care stabilesc rezistenţele normate;
- evaluarea aproximativă a încărcărilor, atât ca valori cât şi ca mod de
acţionare;
- ipotezele simplificatoare utilizate la modelele de calcul;
- tipul de solicitări (statice, dinamice, oboseală etc.);
- durata şi importanţa socială a construcţiilor;
- amplasamentele construcţiilor;
- tehnologiile de execuţie adoptate.
O proiectare corectă se poate face însă, numai având cunoştinţe
aprofundate de mecanica construcţiilor.

134