REZISTENȚA MATERIALELOR – NOȚIUNI FUNDAMENTALE ȘI SOLICITĂRI SIMPLE

5. TENSIUNI. DEFORMAŢII. DEPLASĂRI

5.1. NOŢIUNI ASUPRA FORŢELOR INTERIOARE
5.1.1. CONSIDERAȚII GENERALE
Un corp supus unor acțiuni se deformează, dar în acelaşi timp se
opune forţelor la care a fost supus, conform cu principiul acţiunii şi
reacţiunii. Sub acţiunea forţelor exterioare, distanţele dintre particulele
constitutive ale corpului (molecule, atomi etc.) se modifică şi, în consecinţă,
se modifică forţele de interacţiune dintre aceste particule. Aceste forțe de
interacțiune, existente în mod natural, asigură continuitatea materiei și ele
constituie obiectul de studiu al disciplinelor Fizică și Chimie.
Modificările forţelor de interacţiune dintre particulele constitutive
ale corpurilor, ca efect al acțiunilor (exterioare) ce se exercită asupra lor,
se numesc forţe interioare şi studiul lor sistematizat constituie unul dintre
scopurile disciplinei Rezistența materialelor.
Pentru analiza forţelor interioare se face presupunerea, că materia
umple întreg volumul corpului, numită ipoteza continuumului material.
Această ipoteză nu concordă cu realitatea fizică, materia având o structură
mai mult discretă, dar adoptarea ei a condus la rezultate remarcabile care, în
limitele erorilor admisibile practic, s-au verificat experimental. Conform
acestei ipoteze, în orice punct al corpului pot lua naştere forţe interioare, iar
în vecinătatea unui punct forţele interioare vor avea valori oricât de
apropiate de cele din punct.
Pentru a evidenţia forţele interioare se fac secţiuni imaginare prin
corp; aceste secţiuni pot avea forme oarecare, însă în continuare, se vor
considera plane. Prin secţionare, corpul se împarte în două subdomenii
(părți, tronsoane), iar secţiunea care realizează partiţia are două feţe (fața din
dreapta și fața din stânga secțiunii).

1
5. TENSIUNI. DEFORMAȚII. DEPLASĂRI

Echilibrul corpului întreg implică şi echilibrul părţilor sale.

Echilibrul unei părţi se realizează sub acţiunea forţelor exterioare ce-i sunt
aplicate şi a forţelor interioare de pe secţiune, forțe ce reprezintă
interacţiunea dintre cele două părţi. La secţionare, interacţiunea dintre părţi
se evidenţiază prin forţele interioare de legătură de pe cele două feţe ale
secţiunii, forţe care pot avea mărimi, direcţii şi sensuri oarecare.

5.1.2. TENSIUNI (EFORTURI UNITARE)

În vederea analizei sistematizate a forţelor interioare s-au introdus
exprimări ale acestora, care au semnificaţia de intensităţi sau densităţi ale
eforturilor pe unitatea de suprafață şi, în terminologia utilizată în Rezistenţa
materialelor, se numesc tensiuni sau eforturi unitare.
Fie un corp de domeniu V, acţionat de un sistem de forţe în echilibru,
şi o secţiune plană A prin acest corp, secțiune care îl împarte în două părţi
(subdomenii sau tronsoane), V1 şi V2 (Fig. 5.1a). În Fig. 5.1b este prezentată
una din aceste părţi şi anume V2, acţionată de forţele exterioare aferente şi
forţele interioare din punctele secţiunii A. Pe secţiunea A se consideră un
punct oarecare Q şi un element de suprafaţă ΔA în vecinătatea acestui punct.
Forţele interioare de pe suprafaţa ΔA au rezultanta ΔP.

Fig. 5.1. a) Corpul de domeniu V, acționat de un sistem de forțe în echilibru;

b) subdomeniul V2 acționat de forțele exterioare și interioare aferente

2
 REZISTENȚA MATERIALELOR – NOȚIUNI FUNDAMENTALE ȘI SOLICITĂRI SIMPLE
Intensitatea medie a forţelor interioare de pe suprafaţa ΔA este:
DP
pm = (5.1)
DA
şi va fi cu atât mai apropiată de intensitatea forţei interioare din punctul Q,
cu cât suprafaţa ΔA este mai mică.
Prin definiţie, tensiunea (sau efortul unitar), într-un punct al unei
secţiuni efectuate printr-un corp acţionat de forţe, este limita raportului
dintre rezultanta ΔP şi suprafaţa ΔA din vecinătatea punctului, când
elementul de arie ΔA tinde la zero:
DP dP
p(Q ) = lim = (5.2)
DA®0 DA dA
Matematic, suprafaţa elementară dA este definită ca orientare de
normala exterioară n , astfel că tensiunea totală, p, poate fi indexată cu
indicele n şi se mai scrie pn(A) = dP/dA.
Rezultanta ΔP , având o mărime și o direcție oarecare în spațiu, se
descompune, după regula paralelogramului, în două componente:
ΔN - componenta după direcția normalei la planul secțiunii A;
ΔV - componenta situată în planul secțiunii A.
Se fac limitele rapoartelor ΔN/ΔA şi ΔV/ΔA obţinându-se
componentele tensiunii totale p din punctul Q:
DN dN DV dV
s (Q ) = lim = ; t (Q ) = lim = (5.3)
DA®0 DA dA DA®0 DA dA
Componenta σ se numeşte tensiune normală sau efort unitar
normal, iar τ tensiune tangenţială sau efort unitar tangenţial. Întrucât
punctul Q este arbitrar, expresiile (5.2), respectiv (5.3), sunt valabile pentru
orice punct din secţiunea făcută. Între p, σ şi τ există relaţia de legătură:
p2 = s 2 +t 2 (5.4)

3
5. TENSIUNI. DEFORMAȚII. DEPLASĂRI

Prin urmare, într-un punct, pe o secţiune dusă prin acel punct, vor
exista două tensiuni calitativ distincte: tensiunea normală σ şi tensiunea
tangenţială τ (Fig. 5.2).

Fig. 5.2. Tensiuni într-un punct, pe o secţiune dusă prin acel punct
Tensiunile σ şi τ sunt intensităţi sau densităţi ale forţelor
interioare într-un punct pe o secţiune dată; σ şi τ sunt totodată valori
ale eforturilor interioare pe unitatea de suprafaţă, de unde şi
denumirea de eforturi unitare.
Ecuaţia de dimensiune pentru tensiuni este Forţă / Lungime la
pătrat = [F]/[L]2, iar ca unităţi de măsură în SI se folosesc: N/m2 (Pa),
N/mm2 (MPa) (unitatea standardizată), kN/m2 (kPa), daN/cm2 etc.

5.1.2. TENSORUL TENSIUNILOR

Tensiunile variază de la un punct la altul al secțiunii şi, pentru un
punct dat, depind de orientarea secţiunii duse prin acel punct, comportându-
se ca mărimi tensoriale.
Tensiunea totală p dintr-un punct oarecare, Q, al unei secţiuni plane,
se descompune, aşa cum s-a arătat mai sus, într-o componentă normală, σ, şi
o componentă tangenţială, τ, situată în planul secţiunii (Fig. 5.3).
Pentru o secţiune de normală n , dusă prin punctul Q şi notată Sn(Q),
tensiunea normală σ este cunoscută dacă sunt date mărimea şi sensul ei, iar
tensiunea tangenţială τ dacă se cunosc componentele sale după două direcţii
din planul secţiunii (obişnuit ortogonale). Deci, într-un punct Q de pe o
secţiune dată, de exemplu de normală x, (Sx(Q)), tensiunile se notează σx -

4
 REZISTENȚA MATERIALELOR – NOȚIUNI FUNDAMENTALE ȘI SOLICITĂRI SIMPLE
tensiunea normală dirijată în sensul axei x şi τxy, respectiv τxz - componentele
tensiunii tangenţiale dirijate, în mod curent, după axele principale centrale
ale secţiunii (Fig. 5.3).

Fig. 5.3. Componentele tensiunii totale, p, într-un punct al secţiunii transversale

Între componentele tensiunii tangenţiale există relaţia:
t 2 = t xy2 + t xz2 (5.5)

Tensiunile normale σ se consideră pozitive dacă sunt de întindere

(adică au sensul normalei exterioare) şi negative dacă sunt de compresiune.
Semnul tensiunilor tangeţiale depinde de sistemul de axe ales. Astfel, dacă
pe o secţiune tensiunea normală σ este pozitivă şi sensul ei este în direcţia
pozitivă a axei normale la planul secțiunii, atunci şi tensiunile tangenţiale
vor fi pozitive când sunt dirijate în sensul pozitiv al axelor cu care sunt
paralele. Dacă tensiunile normale σ pozitive sunt dirijate în sensul negativ al
axelor, atunci şi tensiunile tangenţiale τ pozitive sunt dirijate în sensul
negativ al axelor cu care sunt paralele.
Aşa cum se va arăta în cap. 8, starea de tensiune dintr-un punct este
determinată de tensorul tensiunilor din acel punct, iar componentele
tensorului sunt tensiunile din punct, de pe trei secţiuni ortogonale.
Ca element fundamental pentru reprezentarea stării de tensiuni dintr-
un punct se consideră un paralelipiped în vecinătatea punctului, cu feţele
paralele cu planele de coordonate şi lungimile laturilor dx, dy şi respectiv dz
(Fig. 5.4). Pe feţele văzute ale paralelipipedului elementar (diferenţial) s-au

5
5. TENSIUNI. DEFORMAȚII. DEPLASĂRI

figurat componentele tensorului tensiunilor, în cazul general (spaţial) de

solicitare a corpului.

Fig. 5.4. Paralelipiped elementar izolat în jurul unui punct

Simbolurile tensiunilor sunt prevăzute cu indici; tensiunilor normale
li se ataşează ca indici denumirea axelor cu care sunt paralele. Tensiunile
tangenţiale au doi indici: primul indică normala la planul secţiunii pe care
acţionează, iar al doilea axa cu care sunt paralele. Pe fiecare din cele trei feţe
există o tensiune normală şi două tensiuni tangenţiale.
Tensorul tensiunilor se reprezintă printr-o matrice pătrată de
ordinul trei notată [Tσ]:
és x t yx t zx ù
[Ts ] = êêt xy s y t zy úú (5.6)
êt xz t yz s z ú
ë û
În fiecare coloană a matricii sunt tensiunile de pe o faţă a
paralelipipedului elementar, iar în fiecare linie tensiunile paralele cu o axă.
Cu ajutorul componentelor tensorului [Tσ] se pot determina
tensiunile de pe orice secţiune înclinată dusă prin punct, deci starea de
tensiune din punctul analizat este complet determinată de tensorul
tensiunilor din acel punct.
Dacă se cunoaşte tensorul tensiunilor în orice punct al corpului,
înseamnă că starea de tensiuni din întregul corp este complet definită; se

6
 REZISTENȚA MATERIALELOR – NOȚIUNI FUNDAMENTALE ȘI SOLICITĂRI SIMPLE
spune că este cunoscut câmpul tensiunilor sau câmpul tensorial al
tensiunilor.
Starea plană de tensiune apare în condiţii particulare privind
geometria, rezemarea şi modul de încărcare al corpurilor. Astfel, se
consideră corpuri plane, de grosime uniformă şi mică în comparaţie cu
dimensiunile lor din plan ( b ! L, H ) , având rezemările sau legăturile

situate în planul median. Forţele se consideră aplicate pe contur, în planul

median şi/sau uniform distribuite pe grosime (Fig. 5.5a).

Fig. 5.5. Corp aflat în stare plană de tensiune: a) geometria, rezemarea şi

încărcarea corpului; b) tensiuni pe elementul diferenţial de volum
Ca exemple de corpuri aflate în stare plană de tensiune se pot
enumera: pereţii structurali plani, numiţi şi şaibe sau diafragme (pline sau cu
goluri), planşee încărcate în planul lor, pereţii elementelor chesonate şi
antretoazele înalte la poduri etc.

7
5. TENSIUNI. DEFORMAȚII. DEPLASĂRI

Tensiunile s z , t zx şi t zy de pe feţele laterale, lipsite de acţiuni, sunt

nule şi, datorită grosimii mici, se poate admite că în toate planele paralele cu
feţele laterale, aceste tensiuni sunt nule. Celelalte tensiuni, s x , s y şi t xy ,

figurate pe paralelipipedul elementar cu muchiile dx, dy şi 1, izolat în jurul

unui punct (Fig. 5.5b), sunt constante pe grosime (nu depind de variabila z).
Prin urmare, în acest caz, tensorul tensiunilor, [Ts ] , se scrie:

és t yx ù
[Ts ] = êt x s y úû
(5.7)
ë xy

Dacă sistemul de referinţă, la care este raportat elementul aflat în

stare plană de tensiune, se roteşte astfel încât planul median să coincidă cu
planul xOz, respectiv yOz, tensorul tensiunilor dintr-un punct capătă
formele:
és t zx ù és t zy ù
[Ts ] = êt x s z úû
; [Ts ] = êt y s z úû
(5.8)
ë xz ë yz

În cazul solicitărilor simple sau pure ale barelor (întindere-

compresiune, forfecare, torsiune, încovoiere), tensorul tensiunilor devine şi
mai simplu, având o singură componentă nenulă.

5.1.3. DEPENDENŢA DINTRE TENSIUNI ŞI EFORTURI –

RELAŢII DE ECHIVALENŢĂ
Aşa cum s-a arătat, tensiunile reprezintă unităţi de măsură ale
forţelor interioare sau, altfel exprimat, ele sunt densităţi sau intensităţi ale
forţelor interioare din secţiune. Între tensiuni şi eforturi există o dependenţă,
care se poate uşor evidenţia dacă, în orice punct al secţiunii se introduc
tensiunile corespunzătoare. Componentele vectorilor R şi M nu reprezintă
decât efortul echivalent al tensiunilor din toate punctele secţiunii. Urmează

8
 REZISTENȚA MATERIALELOR – NOȚIUNI FUNDAMENTALE ȘI SOLICITĂRI SIMPLE
că eforturile Nx, Vy, Vz, se pot obţine sumând forţele interioare de intensităţi
σx, τxy respectiv τxz pe întreaga secţiune. În mod similar, eforturile Mx, My,
Mz, se obţin făcând momentele acestor forţe interioare în raport cu axele
sistemului de referinţă.
Astfel, pe secţiunea A se consideră un punct oarecare de coordonate z şi y şi
componentele tensiunilor în acest punct, σx(y,z), τxy(y,z), τxz(y,z) (Fig. 5.6).

Fig. 5.6. Eforturi pe secţiune şi tensiuni într-un punct

În vecinătatea punctului se ia un element diferenţial dA, suficient de
mic pentru ca în punctele acestuia tensiunile să se poată considera constante.
Tensiunile σx, τxy, τxz, înmulţite cu elementul de arie dA, dau componentele
rezultantei forţelor interioare de pe elementul diferenţial dA pe axele
sistemului de referinţă. Dacă întreaga secţiune se acoperă cu astfel de
elemente diferenţiale şi se face sumarea, se obţin eforturile Nx, Vy, Vz. Aceste
sume se exprimă prin integrale:
N x = ò s x dA, V y = ò t xy dA, V z = ò t xz dA (5.9)
A A A

Considerând momentele forţelor elementare σxdA, τxydA şi τxzdA în

raport cu axele sistemului de referinţă şi sumându-le pe toată secţiunea, se
obţin momentele Mx, My şi Mz:

9
5. TENSIUNI. DEFORMAȚII. DEPLASĂRI

M x = ò (t xz y - t xy z )dA, M y = ò zs x dA, M z = ò ys x dA (5.10)

A A A

Aceste legături între tensiuni şi eforturile din secţiune, exprimate de

rel. (5.9) şi (5.10), se numesc relaţii de echivalenţă. Eforturile din secţiune
apar deci, ca efecte globale ale forţelor interne de pe secţiune, care în acelaşi
timp sunt echivalente cu componentele torsorului de reducere al forţelor
exterioare, ce acţionează pe partea de bară situată la stânga secţiunii
efectuate. Dacă se consideră forţele exterioare de pe partea din dreapta
secţiunii şi se menţine reducerea torsorului în raport cu faţa secţiunii din
dreapta, relaţiile (5.9) şi (5.10) sunt ecuaţii de echilibru static (Fig. 5.7).

Fig. 5.7. Componentele torsorului de reducere al forţelor exterioare din dreapta secţiunii
Presupunând cunoscute eforturile într-o secţiune, nu se pot
determina tensiunile în mod univoc, numai cu ajutorul relaţiilor de
echivalenţă (sau de echilibru), deoarece funcţiile tensiunilor σx(y,z), τxy(y,z),
τxz(y,z) sunt necunoscute. Din acest punct de vedere, problemele de
Rezistenţa materialelor apar ca static nedeterminate interior. Pentru
rezolvarea lor trebuie să se adopte anumite legi de distribuţie a tensiunilor
pe secţiune, legi care nu pot fi precizate decât experimental.

10
 REZISTENȚA MATERIALELOR – NOȚIUNI FUNDAMENTALE ȘI SOLICITĂRI SIMPLE
Se vor considera două exemple, pentru care se presupun cunoscute
distribuţiile tensiunilor pe secţiune.
Solicitarea de întindere. Singurul efort nenul din secţiune este
efortul axial (forţa axială) Nx:
N x = ò s x dA (5.11)
A

Considerând tensiunile σx constante pe secţiune, se deduce:

Nx
N x = s x ò dA = s x A Þ s x = (5.12)
A
A
Solicitarea de forfecare. Forţa tăietoare V este singurul efort nenul
din secţiune; dacă tensiunile τ au aceeaşi intensitate în toate punctele
secţiunii, rezultă:
V
V = ò tdA = t ò dA = tA Þ t = (5.13)
A A
A
Tensiunile pe o secţiune pot fi reprezentate intuitiv, considerând
secţiunea ca plan de referinţă şi în fiecare punct valorile tensiunilor
reprezentându-se prin segmente normale. Extremităţile acestor segmente
formează o suprafaţă numită suprafaţa tensiunilor. În exemplele arătate,
această suprafaţă este un plan.

5.2. DEFORMAŢII. DEPLASĂRI

5.2.1. TIPURI DE DEFORMAŢII. DEPLASĂRI
Sub acţiunea forţelor corpurile se deformează, modificându-şi forma
şi dimensiunile. Aceste modificări sunt consecinţe ale modificării distanţelor
dintre particulele constitutive ale corpului. Forţele de legătură dintre atomi
şi molecule se opun deformării; la îndepărtarea atomilor şi moleculelor se
opun forţele de atracţie, iar la apropierea lor se opun forţele de respingere.

11
5. TENSIUNI. DEFORMAȚII. DEPLASĂRI

Atunci când, după îndepărtarea acţiunilor, corpul îşi recapătă forma

şi dimensiunile iniţiale, adică deformaţiile dispar, se spune că deformaţiile
sunt elastice. Ca model intuitiv pentru deformaţii elastice poate servi un
resort (arc).
Dacă după înlăturarea acţiunilor corpul nu-şi mai recapătă forma şi
dimensiunile iniţiale se spune că are deformaţii plastice (inelastice).
Corpurile reale au atât deformaţii elastice, cât şi deformaţii plastice.
Când acţiunile nu depăşesc anumite valori, materialele se comportă elastic,
dar dacă aceste valori sunt depăşite apar şi deformaţii plastice (remanente
sau permanente).
În urma deformării unui corp, punctele sale se deplasează în raport
cu poziţiile lor iniţiale. Astfel, un punct N ajunge în N' şi deplasarea sa, δ,
are componentele pe axele de coordonate δx = u, δy = v, şi δz = w; un
segment LM se deplasează în poziţia L'M' (Fig. 5.8).

Fig. 5.8. Deplasările unui punct şi ale unui segment dintr-un corp solicitat
Segmentul iniţial LM îşi modifică lungimea, iar capetele sale ocupă
o nouă poziţie; readucerea la poziţia iniţială se poate face printr-o translaţie

12
 REZISTENȚA MATERIALELOR – NOȚIUNI FUNDAMENTALE ȘI SOLICITĂRI SIMPLE
şi o rotaţie (s-a presupus că segmentul LM este foarte mic încât după
deformarea corpului rămâne tot rectiliniu).
Din cele arătate mai sus se poate conchide că prin deformarea unui
corp se produc deplasări liniare (translaţii) şi deplasări unghiulare
(rotiri). Deformațiile sunt consecința deplasărilor inegale ale particulelor
constitutive ale corpului supus la diverse acțiuni.

5.2.2. DEFORMAŢII SPECIFICE LINIARE

Se consideră că lungimea iniţială a segmentului LM este ds, iar
lungimea L'M' după deformare este ds+Δds. Segmentul LM şi-a modificat
lungimea cu cantitatea Δds, care depinde evident de lungimea iniţială ds a
segmentului LM. Deformaţia medie a unităţii de lungime din segmentul LM
este dată de raportul:
Dds
em = (5.14)
ds
având ca semnificaţie fizică modificarea unităţii de lungime şi se
numeşte deformaţie specifică medie.
Dacă segmentul ds tinde către zero, adică punctul M se apropie de L,
se obţine deformaţia specifică liniară din punctul L pe direcţia LM. Astfel,
Dds
e = lim (5.15)
ds ®0 ds

Deformaţiile specifice liniare pot fi lungiri şi se consideră pozitive

sau scurtări fiind negative. Direcţia LM fiind oarecare, pentru ca ε să fie
determinat, trebuie cunoscute proiecţiile sale pe axele de coordonate şi
anume εx, εy şi εz.
În particular, dacă este vorba de o bară acţionată de forţele N la
capete, dirijate după axa barei (Fig. 5.9), atunci Δlx = l-l0 = εxl0, unde

13
5. TENSIUNI. DEFORMAȚII. DEPLASĂRI

l - l0 Dl x
ex = = (5.16)
l0 l0

5.2.3. DEFORMAŢII SPECIFICE UNGHIULARE

(LUNECĂRI SPECIFICE)
În urma deformării unui corp sub acţiunea forţelor se produc
deformări ale unghiurilor dintre diferite segmente. Astfel, dacă se consideră
două direcţii ortogonale înainte de deformare, după deformarea corpului
unghiul drept se modifică (Fig. 5.10a, b).

Modificarea unghiului drept dintre două segmente sau planuri, duse

prin corp înainte de deformare, se numeşte deformaţie specifică
unghiulară sau lunecare specifică şi se notează cu litera grecească γ.
14
 REZISTENȚA MATERIALELOR – NOȚIUNI FUNDAMENTALE ȘI SOLICITĂRI SIMPLE
Dacă se consideră un element prismatic mic şi una din feţe fixată, iar
pe cea opusă se aplică o forţă tangenţială Q, acest element se va deforma,
unghiurile iniţial drepte modificându-se (Fig. 5.10c), astfel că
EE ¢
tan g @ g = (5.17)
1
adică γ reprezintă lunecarea a două secţiuni paralele situate la distanţă
unitară, de unde şi denumirea de lunecare specifică.
Unghiul γ este pozitiv dacă reprezintă o micşorare a unghiului drept
şi negativ dacă reprezintă o creştere a unghiului drept.
În cazul general, se consideră modificările unghiulare ale unui cub
elementar cu feţele paralele cu axele de coordonate. Indicii sunt ai planului
în care are loc deformaţia unghiulară (Fig. 5.11).

Fig. 5.11. Deformaţiile specifice unghiulare ale unui cub elementar

5.2.4. TENSORUL DEFORMAŢIILOR

În jurul unui punct dintr-un corp supus unor acţiuni oarecare
(solicitat în cazul general, spaţial) se consideră, înainte de deformare, o
vecinătate sub forma unui paralelipiped drept, cu muchiile dx, dy, dz
(element diferenţial sau paralelipiped elementar). După deformarea
corpului, paralelipipedul elementar drept se transformă într-un paralelipiped
oblic, modificându-se lungimile iniţiale ale muchiilor şi unghiurile diedre
dintre feţele sale (Fig. 5.12).

15
5. TENSIUNI. DEFORMAȚII. DEPLASĂRI

Fig. 5.12. Deformaţiile unui paralelipiped elementar

Se presupune că muchiile paralelipipedului oblic după deformare
rămân tot rectilinii, neglijându-se curbarea lor; această ipoteză conduce la
imaginea deformării paralelipipedului elementar ca un corp având şase
deformaţii distincte, corespunzătoare celor şase grade de libertate ale
rigidului. Cei şase parametri, care determină complet paralelipipedul oblic
după deformare, sunt deformaţiile specifice liniare εx, εy, εz şi deformaţiile
specifice unghiulare (lunecările apecifice) γxy, γyz, γzx, care formează
componentele unui tensor simetric de ordinul trei:
é 1 1 ù
ê ex 2
g yx g zx
2 ú
ê ú
1 1 ú
[Te ] = êê g xy ey g zy (5.18)
2 2 ú
ê1 1 ú
ê g xz g yz ez ú
ëê 2 2 ûú
Starea de deformaţie dintr-un punct este determinată complet
de tensorul deformaţiilor din acel punct.
Observaţie. Tensorul deformaţiilor determină forma şi dimensiunile
paralelipipedului după deformarea corpului, dar nu şi poziţia sa faţă de
sistemul de referinţă, întrucât tensorul deformaţiilor nu înregistrează
deplasările fără deformaţii (deplasările de corp rigid).

16
 REZISTENȚA MATERIALELOR – NOȚIUNI FUNDAMENTALE ȘI SOLICITĂRI SIMPLE
În cazuri particulare privind geometria, rezemarea şi încărcarea,
unele corpuri se pot afla în stare plană de deformaţie.
Un corp se află în stare plană de deformaţie, dacă în orice punct,
deformaţiile sale nenule sunt situate în acelaşi plan. Ca exemplu, se poate
considera o placă subţire, situată între două blocuri rigide, încărcată pe
contur cu forţe uniforme pe grosime (Fig. 5.13 a). Deformaţiile plăcii, în
direcţia normală la planul său, sunt împiedicate şi placa se poate deforma
doar în planul său median.

Fig. 5.13. Corpuri aflate în SPD: a) placă subţire între două blocuri rigide; b) fâşie
(lamelă) dintr-un zid de sprijin sau baraj de greutate
În condiţii asemănătoare se află orice corp (element sau structură) de
lungime mare, având secţiune transversală şi încărcare uniformă în direcţia
lungimii. Orice fâşie sub forma unei lamele, normală pe direcţia lungimii şi
situată la o anumită distanţă de extremităţi, se află în stare plană de
deformaţie. Deformaţiile unei astfel de fâşii se produc în plane
perpendiculare pe lungimea elementului, iar între două fâşii învecinate nu
există lunecări reciproce.

17
5. TENSIUNI. DEFORMAȚII. DEPLASĂRI

Ca exemple de elemente structurale sau structuri aflate în stare plană

de deformaţie menţionăm: ziduri de sprijin, baraje de greutate şi cu
contraforţi, galerii şi tuneluri hidrotehnice, sasuri pentru ecluze, conducte,
aparate de reazem la poduri, radiere lungi etc.
Dacă planul xOy coincide cu cel al lamelei, deci planul în care se
produc deformaţiile (ca la zidul de sprijin din Fig. 5.13b), atunci tensorul
deformaţiilor va avea forma particulară:
é 1 ù
ê ex g yx
2 ú
[Te ] = ê 1 ú (5.19)
ê g ey ú
êë 2 xy úû
Dacă planul în care au loc deformaţiile coincide cu planul xOz,
respectiv yOz, atunci tensorul tensiunilor dintr-un punct va avea una din
formele:
é 1 ù é 1 ù
ê ex g zx
2 ú; ê ey g zy
2 ú
[Te ] = ê 1 ú [Te ] = ê 1 ú (5.20)
ê g ez ú ê g ez ú
êë 2 xz úû êë 2 yz úû
Tensorul deformaţiilor se poate simplifica şi mai mult, în cazul
corpurilor supuse la solicitări simple sau pure, caz în care unele dintre
componentele sale sunt nule.

18