Universitatea Apollonia Iasi

Facultatea de Medicina Dentara

Specializarea Tehnica Dentara

Materiale folosite in tratamentul edentatiei

totale

Coordonator Student

Dr. D.Tomita Puiu Dragos

An II Grupa III
 Cuprins

Capitolul I : Introducere

Capitolul II : Edentatia totala

Capitolul III : Etapele clinico-tehnice de realizare a protezei totale(materiale folosite in

realizarea protezei totale)

1.Examinarea pacientului

2.Amprentarea preliminara

3.Confectionarea modelului preliminar

4.Confectionarea portamprentei individuale

5.Amprenta functionala

6.Confectionarea modelului functional

7.Confectionarea sabloanelor de ocluzie

8.Montarea modelelor in ocluzor sau articulator

9.Confectionarea machetelor protezelor totale

10.Proba machetelor in cavitatea bucala

11.Confectionarea tiparului

12.Prepararea si indesarea acrilatului

13.Polimerizarea acrilatului

14.Dezambalarea,prelucrarea si lustruirea protezelor

15.Aplicarea protezelor in cavitatea bucala

Capitolul IV : Concluzii
 Capitolul I

Introducere

Terapia edentaţiei totale continuă să preocupe specialiştii de pretutindeni, fiind

considerată ca un domeniu de o dificultate deosebită, întrucât nu se rezumă numai la conceperea şi
realizarea unei proteze mobile totale, ci constituie o adevărată „terapie specifică“ ce se adresează unei
infirmităţi dintre cele mai complexe şi mai puţin cunoscute.

Instalarea edentaţiei totale trebuie privită ca începutul unui proces evolutiv de perturbare a
echilibrului fiziologic, generat de îmbătrânirea constantă a structurilor anatomice ale întregului
organism, cu implicaţii şi asupra aparatului dento-maxilar, aspect ce poate declanşa un stres permanent
care plasează mai ales persoanele în vârstă într-o stare de labilitate psiho-somatică.

Devin, în 1973, subliniază că factorul psihic domină tratamentul edentaţiei totale, motiv care îl obligă
pe practician la cercetarea şi descoperirea personalităţii profunde a edentatului total spre a putea
interveni cu eficienţă în „rezolvarea problemelor afective şi protetice cu triplul lor obiectiv: masticaţia,
fonaţia şi estetica“.

Capitolul II

Edentatia totala

Prin edentaţie totală bimaxilară se înţelege absenţa tuturor dinţilor din cavitatea
bucală, fenomen produs după erupţia lor.

Edentaţia totală poate fi şi unimaxilară. Absenţa dinţilor de pe maxilarul superior se numeşte

edentaţie totală maxilară, iar absenţa doar a celor de pe maxilarul inferior se numeşte edentaţie totală
mandibulară.

Edentaţia totală poate fi congenitală (rar) sau dobândită. Cea congenitală - numită anodonţie
totală - apare datorită lipsei tuturor mugurilor dentari. Edentaţia totală dobândită se instalează lent,
după edentaţii parţiale mai întâi reduse, apoi întinse.

Cauzele edentaţiei totale sunt, în ordinea frecvenţei, următoarele:

-caria dentară şi complicaţiile ei;

-parodontopatiile marginale cronice;

 -involuţia fiziologică a aparatului dento-maxilar;

-factorul iatrogen, reprezentat de tratamente stomatologice necores-punzătoare;

-afecţiunile tumorale;

-traumatismele.

Cauze favorizante:

-diabetul - determină apariţia îmbolnăvirilor parodontale şi agravează evoluţia lor;

-osteoporoza generalizată - condiţionează o slabă implantare a dinţilor;

-osteomalacia;

-rahitismul - slaba mineralizare a oaselor maxilare..

Frecvenţa edentaţiei totale este la ora actuală mai mare la femei şi la populaţia din mediul
urban. Analizând pe grupe de vârstă, edentaţia totală este acum mai puţin întâlnită între 60 şi 69 de
ani; este mai frecventă după 70 de ani şi foarte frecventă după 75 de ani.

Capitolul III

Etapele clinico-tehnice de realizare a protezei totale(materiale folosite in realizarea

protezei totale)

1.Examinarea pacientului

Etapă clinică, realizată în exclusivitate de medicul stomatolog, are importanţă deosebită nu

numai pentru stabilirea diagnosticului, soluţiei de tratament şi caracteristicilor câmpului protetic, ci şi
pentru alegerea tehnicilor şi materialelor de amprentare şi a individualizării tratamen-tului în funcţie
de fiecare pacient în parte.
2.Amprentarea preliminara

Amprenta preliminară sau anatomică este o copie negativă obişnuită a câmpului protetic
realizată cu un material de amprentare susţinut într-o portamprentă standard care are o formă apropiată
maxilarului, respectiv mandibulei. Portamprentele sunt confecţionate fie din metal, fie din material
plastic şi pot fi perforate sau nu pentru a retenţiona materialul de amprentare.

Amprenta este denumită preliminară deoarece înregistrează cu exactitate numai zona de sprijin
a câmpului protetic şi în limite relative zona de menţinere. Pentru amprentarea preliminară a câmpului
protetic edentat total se folosesc următoarele materiale: gipsul, materialele termoplastice tip Stents şi
alginatele.

GIPSUL este un material de amprentare care în momentul prizei are o consistenţă rigidă. Se
prepară în amestec cu apă în proporţie de 2/1. În amestec se adaugă clorură de sodiu ca accelerator de
priză, care se produce după 3-4 minute. Pentru ca gipsul amprentei să se deosebească de gipsul din
care se va confecţiona modelul, amestecului i se adaugă albastru de metil, eozina etc. Fluiditatea
gipsului în stare plastică permite amprentarea câmpului protetic fără a produce deformări.

MASELE TERMOPLASTICE tip Stents sunt materiale de amprentare care în momentul

prizei au o consistenţă semirigidă. Se plastifiază în apă caldă la temperatura de 50-60(C. Stentsul se
plasează în portamprenta standard şi se apreciază când temperatura coboară până când permite
amprentarea fără riscul de a produce arsuri pe câmpul protetic. După înregistrarea câmpului protetic,
amprenta este răcită cu apă şi se îndepărtează din cavitatea bucală.

ALGINATELE sunt materiale de amprentare elastice din categoria hidrocoloizilor ireversibili

care se prepară în amestec cu apa. Elasticitatea lor le indică mai ales pe câmpuri protetice retentive
întâlnite la maxilar sub forma unor proalveolii sau a unor tuberozităţi proeminente şi oblice. Pierzând
apa din compoziţie cu multă uşurinţă, necesită turnarea modelului preliminar imediat, în maximum 30
de minute.

Prin amprenta preliminară sunt reproduse forma şi relieful crestelor alveolare, tuberozităţile
maxilare, respectiv tuberculii piriformi, iar marginile ei redau în formă şi limite relative periferia
câmpului protetic, reprezentată de fundul de sac vestibular şi zona „Ah“ la maxilar, fundurile de sac
vestibulare şi linguale la mandibulă.

După amprentare, se realizează controlul amprentei preliminare efectuat mai întâi de medic,
apoi de tehnician, iar înainte de a fi trimisă în laborator, se dezinfectează prin scufundarea în diferite
soluţii dezinfectante.
3.Confectionarea modelului preliminar

Modelul preliminar sau anatomic este o copie pozitivă a câmpului protetic care redă cu
exactitate zona de sprijin şi în limite relative zona de menţinere (succiune). Modelul preliminar este
confecţionat din gips obişnuit. Tehnica de confecţionare cuprinde următoarele etape:

a) spălarea amprentei - este necesară pentru îndepărtarea salivei şi a urmelor de sânge;

b) reconstituirea amprentei - este necesară pentru amprentele preliminare din gips care s-au
fracturat la îndepărtarea de pe câmpul protetic;

c) izolarea amprentei - este practicată în cazul amprentelor preliminare din gips pentru a se
favoriza separarea lor de modelul confecţionat din acelaşi material(

d) turnarea modelului - pasta de gips este depusă numai pe zona cea mai proeminentă a
amprentei, vibrarea amprentei în timpul turnării dirijează pătrunderea acesteia în toate zonele şi
exclude posibilitatea formării bulelor de aer. După ce suprafaţa amprentei a fost acoperită cu pastă de
gips, trebuie realizat soclul modelului înalt de 1,5-2 cm.

e) demularea - este posibilă doar după ce pasta de gips a făcut priză (40-60 min.). Tehnica de
demulare este specifică pentru fiecare tip de material de amprentare.

f) conturul periferiei câmpului protetic pe model este accentuat prin înscriere cu ajutorul
creionului chimic.

4.Confectionarea portamprentei individuale

Portamprenta individuală reprezintă suportul rigid al materialului de amprentare funcţională.

Această portamprentă proprie fiecărui pacient, corespunde ca mărime câmpului protetic.
Portamprentele individuale, indiferent de materialul din care sunt confecţionate, trebuie să posede
următoarele caracteristici:

- să fie rigide pentru a nu se deforma în timpul manevrelor de amprentare;

- să fie adaptate intim pe câmpul protetic;

- să aibă marginile la distanţă de inserţia părţilor moi pentru ca acestea să se poată mişca liber
modelând zonele corespunzătoare ale amprentei;

- să fie uşor de manevrat.

 Portamprenta individuală are următoarele componente:

- baza portamprentei;

- elementele accesorii: mânerul, butonii de presiune (numai la portamprenta mandibulară),

întăriturile şi, uneori, bordurile de ocluzie.

Baza portamprentei este suportul materialului de amprentare funcţională. Se adaptează în

limitele trasate cu creionul chimic pe model.

Mânerul este necesar susţinerii portamprentei în timpul manevrelor de amprentare funcţională.

Mânerul se plasează pe linia mediană, având înălţimea de 10 mm şi lăţimea de 15-18 mm. Forma
feţelor laterale ale mânerului trebuie să fie uşor concavă pentru a favoriza prinderea între degete.

Butonii de presiune sunt aplicaţi doar la portamprenta mandibulară, de fiecare parte a liniei
mediane, în dreptul premolarilor. Sunt necesari pentru ca în timpul amprentării să se exercite presiuni
uniforme asupra portamprentei. Sunt modelaţi de formă paralelipipedică având o lungime de 10 mm, o
înăţime de 5-7 mm şi o lăţime corespunzatoare crestei alveolare.

Întăriturile sunt aplicate numai la portamprentele individuale confecţionate din placă de bază
termoplastică sau polistiren. Sunt necesare pentru a întări aceste materiale la nivelul zonei de maximă
solicitare - mijlocul crestelor alveolare. Sunt confecţionate din sârmă cu grosimea de 1,5 mm, din care
se răsuceşte o buclă cu rol de suport pentru mâner.

Bordurile de ocluzie sunt confecţionate din ceară, înalte de 10 mm şi late de 5 mm în regiunea

frontală, iar în regiunea laterală înalte de 5 mm, late de 6-8 mm şi întinse pe lungimea crestelor
alveolare până la nivelul corespunzător feţei distale a molarului de 12 ani.

Pentru confecţionarea portamprentei individuale sunt utilizate următoarele materiale: placa de

bază termoplastică, placa de polistiren, acrilat autopolimerizabil şi acrilat termopolimerizabil.

5.Amprenta functionala

Amprenta funcţională sau definitivă este o copie negativă a câmpului protetic edentat total
înregistrat cu fidelitate maximă pe toată întinderea sa. Se obţine după adaptarea riguroasă a
portamprentei individuale pe câmpul protetic şi prin folosirea unor materiale de amprentare cu calităţi
deosebite. Materialul de amprentare funcţională este ales în funcţie de câmpul protetic, în principal de
calitatea mucoasei şi secundar de substratul osos.

Materialele folosite pentru amprenta definitivă sunt:

 -pasta de gips - are indicaţii limitate, este folosită numai la maxilar. Este materialul care,
datorită unei plasticităţi ideale, deformează foarte puţin suprafaţa câmpului protetic;

-masele termoplastice (Stents) - au o vâscozitate foarte crescută şi sunt folosite numai pentru
câmpurile protetice dure;

-materialele bucoplastice - sunt indicate în special pentru câmpurile protetice mandibulare;

-pastele de eugenat de zinc - pentru calităţile excepţionale pe care le posedă, sunt materiale
care nu au contraindicaţii în ceea ce priveşte amprentarea definitivă;

-materialele elastice de tipul alginatelor - sunt folosite mai puţin, au indicaţii în amprentarea
câmpurilor protetice moi, cu zone retentive;

-materialele elastice de tipul elastomerilor de sinteză - sunt materiale stabile, de foarte mare
exactitate şi cu plasticitate favorabilă pentru amprentarea câmpurilor protetice.

Materialele de amprentare trebuie să posede următoarele calităţi de bază:

- plasticitatea este calitatea materialului de a se deforma şi modela plastic pentru o scurtă

perioadă de timp, suficientă pentru a putea reproduce detaliile câmpului protetic;

- exactitatea sau fidelitatea este calitatea de a reproduce în negativ, foarte fidel, detaliile
câmpului protetic;

- stabilitatea este calitatea materialului de a-şi păstra volumul iniţial şi compoziţia chimică.

6.Confectionarea modelului functional

Modelul funcţional reprezintă copia pozitivă, foarte precisă a câmpului protetic edentat total,
redând cu exactitate atât zona de sprijin, cât şi zona de menţinere. Modelul funcţional este confecţionat
din materiale dure, rezistente la manevrele din timpul fazelor de laborator. Aceste calităţi sunt
posedate de gipsurile dure, tip Moldano, cu duritate de zece ori mai mare decât cel obişnuit.

Tehnica de confecţionare a modelului de lucru turnat în amprenta definitivă din pastă de oxid
de zinc-eugenol sau gips este:

a) îndiguirea amprentei - are ca scop conservarea fundurilor de sac. Îndiguirea constă în lipirea
unui rulou de ceară cu secţiunea de 5 mm la o distanţă de 3 mm de marginile amprentei. La amprenta
funcţională a mandibulei, ruloul de ceară va înconjura amprenta în întregime. În zona corespunzătoare
planşeului bucal se va lipi de rulou o plăcuţă de ceară asemănătoare acestui planşeu;
 b) cofrarea amprentei - este o operaţiune de prefigurare a soclului modelului funcţional printr-
un cofraj realizat dintr-o fâşie de ceară roz lată de 1,5 cm, lipită de ruloul cu care s-a îndiguit
amprenta;

c) izolarea - este necesară doar pentru amprenta funcţională din gips;

d) prepararea pastei de gips prin amestecarea manuală sau mecanică a gipsului dur cu apă;

e) turnarea - structura densă, omogenă a modelului care să confere duritate maximă, este
obtinuţă dacă se folosesc vacuum-malaxorul şi măsuţa vibratoare;

f) demularea se execută în mod diferenţiat, în funcţie de materialul de amprentare: prin

ciocănire (gips), prin încălzirea în apă (materiale bucoplastice, termoplastice, pastă de oxid de zinc-
eugenol) şi prin tracţionare (materiale elastice).

7.Confectionarea sabloanelor de ocluzie

Şabloanele de ocluzie sunt piese auxiliare indispensabile în tehnologia protezelor totale, cu

ajutorul cărora medicul determină raporturile intermaxilare şi stabileşte date referitoare la alegerea şi
poziţionarea dinţilor artificiali. Şabloanele de ocluzie reproduc cu aproximaţie baza şi arcadele dentare
artificiale. Şabloanele sunt formate din bază şi borduri de ocluzie.

Baza şablonului se confecţionează de obicei din placă de bază termoplastică sau polistiren, iar
în situaţii speciale din acrilat. Baza şablonului trebuie să fie stabilă pe câmpul protetic şi să aibă
menţinere bună pentru a permite determinarea raporturilor intermaxilare. Astfel, marginile bazei
trebuie să pătrundă în fundurile de sac (zona mucoasei neutre) şi să ajungă la zona „Ah“. Baza
şablonului inferior, în formă de potcoavă, este de multe ori îngustă şi, pentru a-i mări rezistenţa, este
armată cu întăritură de sârmă.

Bordurile de ocluzie sau valurile de ocluzie au forma şi dimensiunea viitoarelor arcade dentare
artificiale. Sunt confecţionate de obicei din ceară, pentru a putea fi prelucrate cu uşurinţă de medic în
cabinet, sau din stents, când la determinarea raporturilor intermaxilare se fac înregistrări grafice prin
intermediul unor dispozitive montate pe bordurile de ocluzie.

Dimensiunile bordurilor de ocluzie sunt:

- în regiunea frontală - 10 mm înălţime şi 4 mm lăţime;

- în regiunea laterală - 5 mm înălţime şi 6-8 mm lăţime la nivelul molarului de 12 ani. Mai

exact, lăţimea bordurii în regiunea laterală trebuie să fie cât lăţimea crestei alveolare.
 Bordurile de ocluzie se solidarizează cu baza şablonului prin lipire cu ceară bine încălzită .

8.Montarea modelelor in ocluzor sau articulator

Modelele se fixează în ocluzor prin gipsare, poziţia lor unul faţă de celălalt fiind cea
determinată de şabloane. Înainte de fixare se verifică şabloanele de ocluzie urmărindu-se dacă sunt
stabile pe modele şi bine solidarizate între ele, încât să nu permită deplasarea unui şablon faţă de
celalalt în sens vertical sau orizontal.

Reguli de montare în ocluzor:

planul de orientare ocluzală reprezentat de întâlnirea suprafeţelor libere ale celor două borduri
de ocluzie ale şabloanelor să fie orizontal, paralel cu planul mesei de lucru;

linia mediană a modelelor, trasată pe soclul modelului superior, să corespundă planului medio-
sagital al ocluzorului şi să fie perpendicular pe axul balama;

distanţa de la punctul interincisiv la axul balama al ocluzorului să fie de 10,5 mm.

Gipsarea modelelor în ocluzor:

- suprafaţa soclului modelelor se umezeşte în apă pentru a favoriza aderarea pastei de gips;

- pe masa de lucru se aşează o foaie de hârtie (folie de plastic) sau o plăcuţă de sticlă.Se
prepară pastă de gips, din care o cantitate mică se aşează pe hârtie şi se aplică ramura inferioară a
ocluzorului. Se adaugă o nouă cantitate de gips;

- ansamblul modele funcţionale-şabloane se introduce între braţele ocluzorului cu partea

distală spre balama;

- se aplică o cantitate mică de gips pe soclul modelului superior şi se coboară ramura

superioară a ocluzorului înfundându-se în gips. Şurubul ocluzorului se curaţă de gips pentru a putea fi
manevrat;

- după priza gipsului, şurubul ocluzorului se avansează până la contact cu ajutorul piuliţei şi se
lipeşte cu ceară de lipit.

Montarea în articulatorul mediu:

a) Pregătirea modelelor constă din următoarele etape:

 - pe suprafaţa bazală a soclului modelului superior se trasează linia medio-sagitală şi două linii
de orientare simetric dispuse faţă de prima;

- pe şabloane se crează trei puncte de reper care permit repoziţionarea lor în relaţie centrică,
apoi se solidarizează între ele;

- modelele sunt umezite pentru a favoriza gipsarea;

- ramurile articulatorului se vaselinizează pe segmentele unde se montează modelele pentru ca

gipsul să nu adere.

b) Fixarea modelului superior:

- se ridică ramura superioară a articulatorului;

- şablonul cu modelul superior se aşează pe planul de orientare protetică astfel ca linia

mediană a modelului să se suprapună cu mediana ramurii superioare, iar punctul interincisiv să vină în
contact cu vârful tijei de orientare existentă pe articulator;

- bordura de ocluzie a şablonului superior se lipeşte cu ceară de planul de orientare protetică;

- se aplică pastă de gips pe suprafaţa bazală a soclului modelului superior şi se coboară ramura
superioară a articulatorului până la contact cu modelul.

c) Fixarea modelului inferior:

- se îndepărtează planul de orientare protetică;

- modelul inferior, împreună cu şablonul, este repoziţionat faţă de cel superior în poziţia de
relaţie centrică cu ajutorul celor 3 repere;

- se depune o cantitate de gips pe o hârtie peste care se aşează ramura inferioară a

articulatorului şi se coboară modelele asamblate şi fixate pe ramura superioară

- platoul incizal pe care ia contact tija verticală, se reglează la înclinarea corespunzătoare

indicată de medic.

9.Confectionarea machetelor protezelor totale

Pentru confecţionarea machetelor protezelor totale, tehnicianul dentar primeşte o serie de

indicaţii de la medicul stomatolog prin şabloanele de ocluzie şi fişa de laborator.

I. Indicaţii date de şabloane

 Există două situaţii distincte( montarea diniţlor se face fie după tehnica lui Alfred Gysi, fie
după tehnica lui Pedro Saizar.

a) Trasarea reperelor după Gysi:

- linia mediană - corespunde liniei mediane a feţei pacientului;

- liniile caninilor - reprezintă spaţiul în care trebuie încadraţi cei şase frontali superiori;

- linia surâsului - distanţa dintre această linie şi planul de orientare ocluzală reprezintă
înălţimea dinţilor frontali superiori;

- planul de orientare ocluzală - reprezentat de întâlnirea suprafeţelor ocluzale ale bordurilor;

- curbura vestibulară a bordurii de ocluzie superioare - reprezintă arcul de cerc pe care se vor
situa feţele vestibulare ale frontalilor superiori.

b) Trasarea reperelor după Pedro Saizar:

- se foloseşte o plăcuţă metalică de forma literei „U“ sau semirotundă care, aşezată între
bordurile şabloanelor de ocluzie, materializează planul de orientare ocluzală;

- reperele trasate pe bordura şablonului de ocluzie superior, ca şi curbura vestibulară a

acestuia, sunt trasate direct pe plăcuţă.

II. Indicaţii date în fişa de laborator:

- culoarea dinţilor artificiali;

- forma dinţilor artificiali;

- raportul de ocluzie în regiunea frontală;

- dimensiunea vestibulo-orală a dinţilor laterali;

- relieful ocluzal al dinţilor laterali;

- artificii de montare;

- materialul dinţilor artificiali.

După alegerea dinţilor artificiali urmează pregătirea montării acestora. În acest scop se
realizează baza machetei. În realizarea acesteia se disting următorii timpi de lucru:

- izolarea modelului în apă;

 - adaptarea intimă a unei jumătăţi de placă de ceară roz la suprafaţa modelului;

- consolidarea machetei bazei cu placă de bază;

- pe mijlocul crestelor alveolare se lipeşte un rulou de ceară roz, lat de 5 mm şi de grosimea

dublă a plăcii de ceară din care se confecţionează. Acest rulou de ceară constituie suportul în care se
vor monta dinţii artificiali.

Dinţii artificiali se montează după anumite reguli împărţite în două categorii: reguli generale şi
reguli individuale, pentru fiecare dinte în parte. Aceste reguli au fost stabilite de Alfred Gysi care
foloseşte dinţi anatoformi, de formă şi dimensiuni identice cu dinţii naturali.

Există şi metode speciale de montare, când atrofia exagerată a maxilarelor crează un decalaj
important între cele două oase, evoluând concentric (centripet) la maxilar şi excentric (centrifug) la
mandibulă:

- montare labiodontă;

- montare cu intercuspidare inversă;

- montare încrucişată;

- montări cu anomalii dento-maxilare.

Au fost concepute şi alte metode de montare a dinţilor artificiali în scopul uşurării montării
sau al obţinerii unor proteze cât mai fizionomice sau mai bine stabilizate:

- montarea pe plăcuţa lui Pedro Saizar;

- montarea după repere antropometrice;

- montarea pe bordura de ocluzie;

- montarea dinţilor în cabinet;

- montarea individualizată a dinţilor;

- montarea miotonică;

- montarea dinţilor după tehnica Ackerman;

- montarea dinţilor după metoda Hanau;

- montarea dinţilor după metoda Monson şi Villain;

- montări cu dinţi speciali.

10.Proba machetelor in cavitatea bucala

Medicul stomatolog efectuează un prim control al machetei pe model şi apoi în cavitatea

bucală. Controlul machetei verifică următoarele obiective:

- dacă au fost respectate indicaţiile privind alegerea dinţilor artificiali;

- dacă s-au realizat rapoartele de ocluzie în poziţia de relaţie centrică: planul şi curbele de
ocluzie;

- dacă au fost realizate unităţile masticatorii;

- se verifică rapoartele intermaxilare.

Următoarele deficienţe constatate pot fi remediate de medic în cabinet:

- modificările privind poziţia dinţilor frontali: rotări în ax, vestibularizări, inocluzie sagitală,
supraocluzie.

Următoarele deficienţe sunt remediate prin colaborarea dintre medic şi tehnician:

- dimensiunea verticală determinată incorect;

- determinarea incorectă a relaţiei centrice;

- inocluzia la nivelul dinţilor laterali.

Următoarele deficienţe sunt remediate de tehnicianul dentar:

- culoarea necorespunzătoare a dinţilor artificiali;

- gradul de cuspidare şi dimensiunea vestibulo-orală a dinţilor laterali;

- montarea dinţilor laterali în afara crestei.

După proba machetei în cavitatea bucală şi corectarea eventualelor deficienţe, se definitivează

baza machetei prin pregătirea modelului de lucru şi modelarea finală a machetei. Pregătirea modelului
are în vedere asigurarea menţinerii şi stabilităţii viitoarei proteze şi protecţia unor zone ale câmpului
protetic. În acest scop se execută următoarele operaţiuni:

gravarea modelului la zona „Ah“ pentru perfectarea succiunii totale a protezei superioare. În
funcţie de gradul de rezilienţă a mucoasei, se gravează cu spatula un şanţ adânc de 1-2 mm şi 2-5 mm
lăţime. Şantul se gravează cu un versant în pantă dinspre anterior spre posterior şi un versant drept
posterior.
 folierea modelului se realizează pentru despovărarea mucoasei unor zone ale câmpului
protetic, şi anume: papila incisivă, torusul palatin, torusul mandibular şi eventualele exostoze. Se
realizează cu folii de plumb sau cositor care se vor cimenta pe model. Tot prin folierea modelului se
obţine succiunea parţială prin camere de vid create în interiorul feţei mucozale a protezei.

11.Confectionarea tiparului

Tiparul este o piesă intermediară în tehnologia protezei totale, necesar transformării machetei
în piesă finită. Este o piesă cavitară care reprezintă negativul machetei, delimitată de pereţi groşi şi
rezistenţi. Tiparul se obţine prin operaţiunea de ambalare a machetei împreună cu modelul într-o
chiuvetă, în pastă de gips.

Înaintea operaţiunii de ambalare se fac următoarele pregătiri:

- dinţii artificiali se curăţă de urmele de ceară;

- macheta netezită şi lustruită este degresată cu solvenţi organici;

- modelul împreună cu macheta se desprind din ocluzor sau articulator;

- dacă soclul modelului este voluminos, se reduce prin soclare.

Ambalarea este operaţiunea prin care modelul împreună cu macheta sunt incluse în masă de
ambalat. În timpul acestei operaţiuni, poziţia dinţilor şi relaţia lor cu modelul nu trebuie să se
modifice.

Există trei metode de ambalare:

a) ambalarea în ambele părţi ale cuvetei, denumită şi ambalare indirectă sau fără val.
Caracteristica acestei metode este că, după ambalare, la deschiderea conformatorului şi eliminarea
cerii de machetă, modelul se află într-o parte a tiparului, iar dinţii artificiali în cealaltă parte;

b) ambalarea într-o parte a cuvetei, denumită şi ambalare directă sau cu val, este foarte rar
folosită. Caracteristica metodei constă în faptul că atât modelul cât şi macheta sunt cuprinse într-o
parte a cuvetei, unde rămân după deschiderea tiparului, iar dinţii sunt acoperiţi pe feţele vestibulară şi
ocluzală, respectiv incizală, de un „val“ de gips;

c) ambalarea mixtă este o combinare a celor două metode, realizându-se parţial cu val şi
parţial fără val. Caracteristica metodei constă în aceea că la deschiderea conformatorului, după
îndepărtarea cerii, o parte din dinţi sunt în aceeaşi jumătate a cuvetei unde se află modelul, iar cealaltă
parte în a doua jumătate.
 După confecţionarea tiparului se realizează izolarea acestuia, operaţiune prin care pereţii
tiparului sunt acoperiţi cu o peliculă de substanţă care are calitatea de a împiedica aderarea pastei de
acrilat de gipsul tiparului. Sunt folosite următoarele substanţe:

- soluţii alginice tip Pectizol, Izodent;

- clorura de calciu 30% şi silicatul de sodiu 86%;

- soluţii de amidon;

- lacuri siliconate tip Dentaflex-lac şi Kissel-paste.

12.Prepararea si indesarea acrilatului

Cantitatea de polimer-monomer diferă în funcţie de dimensiunile protezei, dar în medie sunt

necesare 15-20 g pulbere şi proporţia corespunzătoare de lichid. Dozarea cantităţilor de polimer şi
monomer se poate face în două feluri:

- dozare volumetrică, folosind un cilindru gradat;

- dozare ponderală prin cântărirea polimerului şi monomerului în proporţie de 2/1.

Foarte des se foloseşte un recipient din sticlă sau porţelan în care se pun 6-8 ml polimer peste
care se adaugă progresiv monomer până la saturare. După omogenizarea amestecului cu un baton de
sticlă, recipientul este acoperit cu o plăcuţă de sticlă pentru a împiedica evaporarea monomerului.
Amestecul trece prin trei stări fizice:

- în prima fază, amestecul are aspectul de zahăr umezit;

- în a doua fază, amestecul este lipicios şi se trage în fire;

- în a treia fază, amestecul ia forma unei paste netede, nelipicioase, cu aspect de aluat, care se
desprinde uşor de pe pereţii recipientului.

Timpul în care amestecul trece prin cele trei faze este variabil de la un material la altul şi
depinde de temperatura pereţilor recipientului şi a mediului ambiant. Temperatura crescută scurtează
timpul în care amestecul ajunge în faza a treia.

Operaţiunea de „îndesare“ constă în introducerea pastei de acrilat în tipar. Pasta de acrilat este
modelată în formă de rulou şi se introduce în jumătatea de tipar în care se găsesc dinţii, acoperindu-se
toată zona bazei protezei. Se aplică o folie de celofan peste jumătatea tiparului în care s-a introdus
pasta de acrilat şi se cuplează cu cealaltă jumătate. Tiparul se introduce într-o presă manuală sau
hidraulică şi se presează lent şi progresiv până când marginile cuvetei vin în contact. Materialul acrilic
introdus în tipar puţin în exces, se elimină de-a lungul suprafeţei de contact a celor două jumătăţi ale
tiparului. După 5 minute, tiparul se scoate din presă, se deschide, se îndepărtează excesul de material
şi se elimină folia de colofan controlându-se umplerea cavităţii. După constatarea umplerii corecte a
tiparului, urmează presarea finală timp de 20-30 de minute pentru a se asigura o masă acrilică
compactă şi o presiune constantă.

13.Polimerizarea acrilatului

Este un procedeu chimic prin care pasta de acrilat trece din starea plastică în cea de corp solid.

Acrilatele din care se confecţionează protezele sunt termopolimerizabile. Reacţia de

polimerizare se declanşează din momentul punerii în contact a monomerului cu polimerul, dar este
impulsionată şi desăvârsită cu ajutorul căldurii.

În prima fază de încălzire, temperatura este de 60-70(C pentru ca în interiorul tiparului să nu

se depăşească valoarea de 100,3(C. Ridicarea temperaturii se face lent în 30 de minute până la 60(C
unde se menţine 60 de minute. După acest interval de timp, temperatura se ridică lent în 30 de minute
la 100(C, unde se menţine încă 30 de minute, iar răcirea tiparului se face lent, în vasul în care a fiert.
Timpul de polimerizare este de 150 de minute, în ritm lent, fără a se depăşi valoarea de 100,3(C,
temperatură la care monomerul fierbe, se volatilizează şi rezultă o proteză poroasă.

Polimerizarea se poate desfăşura sub influenţa căldurii uscate sau a căldurii umede.

Polimerizarea sub influenţa căldurii uscate se realizează în aparate asemănătoare pupinelului

într-un timp de 8-12 ore.

Polimerizarea sub influenţa căldurii umede se realizează în aparate tip Autoclav sau într-un
vas obişnuit cu apă.

Cuveta în care se află tiparul se scoate de la presă şi se strânge într-un cadru metalic cu şurub
numit „ring“ în care va sta pe durata polimerizării.

14.Dezambalarea,prelucrarea si lustruirea protezelor

Dezambalarea este operaţiunea prin care proteza polimerizată este scoasă din tipar. Cuveta
răcită este eliberată din ring şi, cu un cuţit introdus între jumătăţile conformatorului, se deschide
tiparul. Gipsul în care este încorporată proteza este îndepărtat în apropierea marginilor lucrării prin
tăiere cu spatula sau cu o daltă-trepan acţionată de motorul de tehnică dentară.

Proteza îndepărtată din tipar se spală sub un jet de apă şi se îndepărtează cu o spatulă resturile
de gips aderent.
 Prelucrarea protezei cuprinde operaţiunile de planare şi netezire.

Planarea este operaţiunea care urmăreşte îndepărtarea plusurilor datorate excesului de material
introdus în tiparul care se închide imperfect. Îndepărtarea acestor plusuri se face cu freze pentru acrilat

sau cu pietre mari montate.

Netezirea este operaţiunea prin care sunt îndepărtate micile rugozităţi ale protezei, rezultate fie
în urma modelării insuficiente a machetei, fie datorită izolării necorespunzătoare a tiparului.

Lustruirea este operaţiunea prin care suprafeţele externe ale protezei sunt finisate până la
obţinerea unui luciu caracteristic. Operaţiunea de lustruire se realizează cu ajutorul motorului orizontal
de tehnică dentară la care se ataşează accesoriile pentru lustru: filţuri, perii şi pufuri. Folosirea
filţurilor şi periilor devine eficientă prin intermediul unor paste de lustruit cu granulaţie fină, specifice
diferitelor lucrări protetice, care se interpun între instrumentul rotativ şi piesa protetică. Pentru
lustruirea pieselor din acrilat se folosesc pulberea fină de piatră ponce sau pulberea de cuarţ şi feldspat
în amestec cu apă.

După lustruire, proteza se spală cu o soluţie de detergenţi cu ajutorul unei perii de unghii.

15.Aplicarea protezelor in cavitatea bucala

Aceasta fază cuprinde două etape:

- în prima etapă se efectuează un control extrabucal al protezelor; sunt observate poziţiile

dinţilor, calitatea polimerizării şi prelucrarea;

- în a doua etapă se efectuează controlul în cavitatea bucală. Fiecare proteză este controlată
separat pentru a se constata dacă nu provoacă dureri şi dacă se menţine pe câmpul protetic.
 Capitolul IV

Concluzii

Proteza totală, mijlocul de tratament protetic cu care se restaurează edentaţia totală, rezultă
după o succesiune de faze clinico-tehnice în care medicul stomatolog şi tehnicianul dentar îşi asumă
responsabilităţi deosebite. Orice abatere de la rigurozitatea fiecărei etape de lucru poate atrage
insuccesul uneia dintre cele mai dificile lucrări protetice.

Mulţi pacienţi doresc la proteză dinţi perfect aliniaţi şi de o culoare mult prea deschisă, chiar
dacă nu i-au avut aşa în realitate. Dacă tehnicianul a realizat o montare standard, în cabinet trebuie
făcută o animare. Această operaţie poate fi făcută numai de un medic cu multă experienţă sau de către
un tehnician dentar. Astfel, plecând de la norme geometrice şi impersonale, practicianul va putea lăsa
simţul creator să abordeze artistic determinarea celor trei elemente destinate să creeze iluzia realului(
forma, dimensiunea şi culoarea fiecăruia dintre dinţii anteriori.
Bibliografie

-surse „internet”