Sunteți pe pagina 1din 150

BĂNUŢ VALERIU

TEODORESCU MIRCEA EUGEN

STATICA CONSTRUCŢIILOR

APLICAŢII

STRUCTURI STATIC DETERMINATE

MATRIX ROM Bucuresti 2003

PREFAŢĂ

Statica Construcţiilor este o ramură a Mecanicii Solidului Deformabil şi totodată o disciplină fundamentală în programul de studiu al viitorilor ingineri constructori. Rolul acestei discipline în practica curentă de proiectare este deosebit de important, deoarece, concură – împreună cu alte discipline – la realizarea proiectelor structurilor de rezistenţă, formate din bare. Obiectul Staticii Construcţiilor este determinarea eforturilor şi deplasărilor produse de încărcările ce acţionează asupra elementelor şi structurilor de rezistenţă. Acest obiectiv fiind realizat prin metode şi procedee specifice. Cursul de Statica Construcţiilor predat la Facultatea de Hidrotehnică din Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti se extinde pe două semestre. Lucrarea de faţă este realizată în două volume, corespunzătoare celor două semestre de studii şi cuprinde o serie de aplicaţii rezolvate complet. De asemenea, lucrarea conţine în Introducere unele elemente teoretice generale – necesare familiarizării cititorului cu notaţiile şi terminologia utilizată, precum şi unele elemente teoretice specifice, la începutul fiecărui capitol. Considerăm că aplicaţiile prezentate în lucrare vor contribui la o mai bună înţelegere a problematicii Staticii Construcţiilor şi totodată la formarea şi dezvoltarea spiritului ingineresc al cititorului. Nu putem incheia aceste rânduri fără a atrage atenţia că pentru a utiliza eficient această lucrare este necesar ca cititorul să studieze mai înainte aspectele teoretice predate la curs şi numai după aceea să apeleze la aplicaţiile practice din această lucrare.

- 3 -

Autorii

- 4 -

INTRODUCERE

Structura de rezistenţă reprezintă totalitatea elementelor de rezistenţă ansamblate între ele, astfel încât să aibă capacitatea de a prelua şi transmite terenului pe care este amplasată, încărcările ce îi revin, cu scopul de a asigura condiţiile de exploatare şi confort prevăzute pentru construcţie. Fenomenul comportării structurii de rezistenţă sub acţiunea încărcărilor este deosebit de complex. Pentru a realiza un model de calcul cât mai simplu de utilizat în practică este necesar să se adopte o serie de schematizări – referitoare la reprezentarea elementelor componente, a legăturilor interioare şi exterioare, a forţelor, a legilor de comportare a materialului şi structurii – precum şi unele ipoteze simplificatoare. În acest mod se obţine schema de calcul a structurii reale. Cu cât această schemă de calcul este mai bine intuită, cu atât rezultatele obţinute prin calcul sunt mai apropiate de realitate. Pentru structurile formate din bare – reprezentate schematic prin axa elementelor – există suficientă experienţă în adoptarea schemei de calcul pentru a obţine rezultate acceptate în practică. Schematizările adoptate sunt următoarele:

1. Forţele se consideră concentrate într-un punct sau distribuite – uniform, liniar sau după o altă lege. Momentele se consideră concentrate într-un punct sau distribuite (de obicei uniform). Unităţile de măsură utilizate sunt kN, kN/m pentru forţe, kNm pentru momente.

2. Legăturile interioare şi exterioare pentru structurile plane sunt:

- reazemul simplu (fig.1.,a) suprimă un grad de libertate, translaţia pe o direcţie perpendiculară pe planul de rezemare, şi are ca echivalent mecanic o forţă având direcţia reazemului şi punctul de aplicaţie în punctul de rezemare

a)

b)

c)

i punctul de aplica ţ ie în punctul de rezemare a) b) c) R - R
i punctul de aplica ţ ie în punctul de rezemare a) b) c) R - R
i punctul de aplica ţ ie în punctul de rezemare a) b) c) R - R
R -
R
-
R R
R
R
de aplica ţ ie în punctul de rezemare a) b) c) R - R R H
H V M H V
H
V
M
H
V

- Fig.1 - - articulaţia plană (fig.1,b) suprimă două grade de liberatate – translaţiile – şi are ca echivalent mecanic o forţă de direcţie necunoscută

- 5 -

şi punct de aplicaţie în articulaţie. În practică se lucrează cu proiecţiile acestei forţe pe orizontală, H, şi pe verticală, V. - încastrarea (fig.1,c) suprimă toate cele trei grade de libertate ale corpului căruia îi este ataşată şi are ca echivalent mecanic o forţă de direcţie şi punct de aplicaţie necunoscute. Prin reducerea acestei forţe în raport cu punctul de încastrare se obţin forţele H şi V şi un moment M. 3. Elementele şi structurile de rezistenţă – care fac obiectul Staticii Construcţiilor - sunt reprezentate prin axa lor şi pot fi static determinate sau static nedeterminate. Structurile static determinate sunt acele structurile care au un număr minim de legături necesare asigurării invariabilităţii geometrice şi fixării de baza de susţinere. Structurile static nedeterminate sunt acele structuri care au un număr de legături mai mare decât numărul minim de legături necesare asigurării invariabilităţii geometrice şi fixării de baza de susţinere. Elementele şi structurile de rezistenţă care fac obiectul Staticii Construcţiilor

sunt grinzile simple (fig.2,a,b,c), grinzile Gerber (fig.2,d), grinzile continue (fig.2,e), cadrele (fig.2,f,g), grinzile cu zăbrele (fig.2,h,i) şi arcele (fig.2,j,k). Relaţia cu care se stabileşte dacă o structură este static determinată sau static nedeterminată – cu excepţia grinzilor cu zăbrele – este

N = 3C A 2S

(1,a)

unde C reprezintă numărul de contururi, A numărul de articulaţii simple şi S numărul de reazeme simple. Pentru grinzile cu zăbrele – în ipoteza nodurilor articulaţii perfecte – relaţia utilizată este

N = b + r 2n

(1,b)

unde b reprezintă numărul de bare, r numărul de legături simple cu baza de susţinere, iar n numărul nodurilor. Dacă N=0 structura este static determinată, dacă N>0 structura este static nedeterminată, iar dacă N<0 ansamblul de bare formează un mecanism. Mecanismele sunt utilizate numai ca instrument de calcul pentru structurile de rezistenţă. 4. Schematizările comportării materialelor şi a structurii sunt prezentate în cadrul ipotezelor simplificatoare. Ipotezele simplificatoare admise în Statica Construcţiilor sunt:

- materialul este considerat continuu, omogen şi izotrop. Aceste proprietăţi nu variază in timp;

- materialul are o comportare liniar elastică, fiind valabila legea lui Hooke, σ=Eε, τ=Gγ, (fig.3,a);

- 6 -

a)
a)
a) b) c) d) e) f) g) g) h) i) j) - Fig.2 - - rela
a) b) c) d) e) f) g) g) h) i) j) - Fig.2 - - rela

b)

a) b) c) d) e) f) g) g) h) i) j) - Fig.2 - - rela

c)

a) b) c) d) e) f) g) g) h) i) j) - Fig.2 - - rela

d)

d)
d)
d)
d)
d)
d)

e)

e)
e)
e)
e)

f)

a) b) c) d) e) f) g) g) h) i) j) - Fig.2 - - rela
g)
g)

g)

a) b) c) d) e) f) g) g) h) i) j) - Fig.2 - - rela
h)
h)
i)
i)
j)
j)

- Fig.2 -

- relaţia forţă-deplasare este o relaţie liniară (fig.3,b);

- relaţia deformaţie specifică - deplasare este liniară:

pentru bare solicitate axial

ε =

x

u x

x

v

x

2

2

pentru bare solicitate la încovoiere

ε

x

= y

x unde u x si v x sunt deplasările secţiunii transversale curente pe direcţia axei barei respectiv pe normala la axa barei (fig.3.c);

- forţele se aplică static, adică forţele cresc lent de la valoarea zero la valoarea finală, iar energia cinetică, produsă prin deformare,se neglijeaza;

- se admite ipoteza lui Bernoulli - a secţiunilor transversale plane şi

normale pe axa barei înainte de deformare şi care rămân plane şi normale pe axa barei şi în poziţia deformată.

- 7 -

σ P σi P i ε
σ
P
σi
P i
ε

a)

εi

∆

b)

i

y

x x v x x
x
x
v x
x

c)

u x

- Fig.3 -

Adoptarea acestor ipoteze conduce la o serie de consecinţe foarte importante şi anume:

- deplasările secţiunilor transversale fiind foarte mici în raport cu dimensiunile elementelor structurii, condiţiile de echilibru static se exprimă în raport cu poziţia iniţială, nedeformată a structurii;

- relaţia forţă-deplasare fiind liniară se admite independenţa acţiunii forţelor sau cu alte cuvinte principiul suprapunerii efectelor;

- structura este un sistem conservativ - energia acumulată prin deformare este

consumată integral pentru aducerea structurii în poziţia iniţială, la îndepărtarea

acţiunii exterioare;

-

P i = K , respectiv raportul

i

raportul

i =

P

i

F ,unde K reprezintă rigiditatea

structurii, iar F reprezintă flexibilitatea structurii, sunt constante şi constituie caracteristici proprii ale structurii. Calculul structurilor dezvoltat în baza acestor ipoteze simplificatoare se numeşte calculul liniar elastic sau calculul de ordinul I. Condiţiile de echilibru static se pot exprima în modul următor:

- utilizând ecuaţiile de echilibru static stabilite în Mecanica Teoretică pentru solidul rigid;

- utilizând principiul lucrului mecanic virtual. Pentru structurile plane ecuaţiile de echilibru static se pot exprima prin:

- doua ecuaţii de proiecţie şi o ecuaţie de momente (în raport cu orice punct din plan)

X

i

= 0 ;

Y

i

= 0 ;

M

oz

= 0

(2)

- o ecuaţie de proiecţie şi două ecuaţii de momente, cu o restricţie, ca proiecţia să nu fie scrisă pe normala la dreapta ce uneşte cele două puncte în raport cu care au fost scrise ecuaţiile de momente - trei ecuaţii de momente în raport cu trei puncte necoliniare. Principiul lucrului mecanic virtual se exprimă astfel: condiţia necesară şi suficientă ca un sistem de forţe să fie în echilibru este ca lucrul mecanic produs de

- 8 -

sistemul de forţe parcurgând deplasări virtuale – infinit mici şi compatibile cu legăturile - să fie nul. Expresia general este

P

i

⋅ δη + M ⋅ δψ = 0

i

j

j

(3)

unde

asupra căruia acţionează momentele M j . Prin acţiunea forţelor asupra structurilor de rezistenţă acestea se deformează şi în interiorul materialului apar eforturi. În cel mai general caz, în elementele structurilor plane apar următoarele eforturi (fig.4):

δη reprezintă translaţia pe direcţia forţei P i iar δψ j reprezintă rotirea corpului

i

- forta axiala, N i , care are direcţia axei barei la barele drepte şi direcţia tangentei în secţiunea curentă la barele curbe,

- forta taietoare T i , care are direcţia normalei la axa barei;

- momentul ncovoietor M i , care este un vector normal la planul structurii.

P 2
P 2
i a)

i

a)

i a)
i a)
i a)
P 2 M i M i N i T i P 1 T i b)
P 2
M i
M i
N i
T i
P 1
T i
b)

P 1

M i N P 2 i M i P 1 T i T i N
M i
N
P 2
i
M i
P 1
T i
T i
N i

d)

P 1 T i b) P 1 M i N P 2 i M i P
P 2 P1 i c)
P 2
P1
i
c)

- Fig. 4 - Cele trei eforturi se definesc astfel:

- forţa axială reprezintă suma proiecţiilor, pe direcţia axei barei sau a tangentei, a tuturor forţelor existente la stânga secţiunii transversale considerate (sau de la dreapta cu semn schimbat). Forţa axialā este pozitivă dacă este forţă de întindere

- forţa tăietoare reprezintă suma proiecţiilor, pe direcţia normalei la axa barei, a tuturor forţelor existente la stânga secţiunii transversale considerate (sau de la dreapta cu semn schimbat). Forţa tăietoare este pozitivā dacă tinde să rotească în sensul acelor de ceasornic, partea de structură asupra căreia acţionează;

- momentul încovoietor reprezintă suma tuturor momentelor, în raport cu centrul de greutate al secţiunii transversale considerate, produse de forţele

- 9 -

aflate la stânga secţiunii (sau de la dreapta cu semn schimbat). Sensul acelor de ceasornic este sensul pozitiv al momentului încovoietor. Pentru bara dreaptă există următoarele relaţii diferenţiale între eforturi şi încărcări:

dN

dT

dM

 

= −

= −

dx

p

t

dx

p

n

dx

=

T

(4)

unde p t şi p n reprezintă încărcarea pe direcţia tangentei respectiv pe direcţia normală

la axa barei.

Conform acestor relaţii se poate stabili legea de variaţie a eforturilor, pe un tronson de bară, astfel:

- dacă p t =0, efortul axial N=ct; dacă p t =constant atunci N variază liniar;

- dacă p n =0, forţa tăietoare T=ct., dacă p n =ct. forţa tăietoare variază liniar, iar dacă p n variază liniar forţa tăietoare variază după o curbă de gradul doi;

- dacă T=0, momentul încovoietor este constant M=ct., dacă T=ct. momentul

încovoietor variază liniar, dacă T variază liniar, momentul încovoietor variază după o curbă de gradul doi, iar dacă T variază după o curbă de gradul doi, momentul încovoietor variază după o curbă de gradul trei. Prin deformarea structurii reale sub acţiunea încărcărilor punctele de aplicaţie ale forţelor şi eforturilor îşi schimbă poziţia şi în consecinţă se produce lucru mecanic. Lucrul mecanic produs de forţe reprezintă lucrul mecanic exterior, iar cel produs de eforturi reprezintă lucrul mecanic al eforturilor. a) dacă deplasarea punctului de aplicaţie al unei forţe este produsă chiar de această forţă (fig.5,a) atunci lucrul mecanic, reprezintă suprafaţa triunghiului haşurat din figura 5,b şi are expresia

P i ∆ ii
P i
ii

a)

P

P i

L

ext

=

1

P

2 ii

i

P i P i P j ∆ ∆ jj ∆ ii ∆ ij b) c)
P
i
P i
P j
jj
∆ ii
∆ ij
b)
c)

- Fig.5 –

- 10 -

P

P i

(5)

∆ ∆ ij d)
∆ ij
d)

b) dacă deplasarea punctului de aplicaţie al forţei P i este produsă de o altă forţă P j , atunci lucrul mecanic efectuat de forţa P i este egal cu suprafaţa dreptunghiului haşurat din figura 5,d şi are expresia

L

ext

= P

i

ij

(6)

Lucrul mecanic al eforturilor în cazul acţiunii forţei P i (cazul a) se determină astfel (fig.6)

2 1 1 N N i L = ∫ N ⋅ du == ef 2
2
1
1
N
N
i
L
=
N
du
==
ef 2
i
2 ∫
EA
2
1
1
M
M
L
=
⋅ ϕ ==
2
M
d
i
ef
i
2
EI
2
1
α T
T
L
=
T
dv
=
i
ef
i
m
1 2 ∫
2
GA
ρ
N i
N i
M
i
M i
dx
du
dx

- Fig.6 -

dx

(7)

dx

(8)

dx

(9)

T i

γ m
γ
m

dx

T i

(7) ⋅ dx (8) dx (9) T i γ m dx T i dv m Lucrul

dv m

⋅ dx (8) dx (9) T i γ m dx T i dv m Lucrul mecanic

Lucrul mecanic al eforturilor N i , T i , M i parcurgând deformaţiile du ij , dv mij ,dϕ ij produse de forţa P j (cazul b) are expresia

N

L

ef

M

L

ef

=

=

N

i

M

i

du

ij

=

d

ϕ =

ij

N i

N

j

EA

dx

M i

M

j

EI

dx

(10)

(11)

α T

i

T

j

T

L

ef

T

i

dv

mij

=

=

GA Se defineşte ca lucru mecanic total suma:

dx

(12)

L

TOT

L

ext

L

int

L

ext

L

ef

L

ext

W

(13)

lucrul mecanic al forţelor interioare de atracţie dintre particulele

unde L int este

materiale şi este un lucru mecanic rezistent. Deoarece lucrul mecanic al eforturilor

(vezi figura 6) este un lucru mecanic motor (pozitiv) există relaţia L int = -L ef . În literatura tehnică se utilizează şi noţiunea de energie de deformaţie, notată aici cu W, care valoric este egală cu lucrul mecanic al eforturilor W=L ef . Lucrul mecanic total în cele două situaţii de încărcare are expresiile:

=

+

=

=

a)

L

TOT

=

1

1

N

2

i

1

M

2

i

1

α T

i

2

P

i

⋅ ∆ −

ii

dx

dx

2

2

EA

2

EI

2

GA

dx

(14)

- 11 -

b)

L

TOT

=

P

i

⋅ ∆ −

ij

N N

i

j

M M

i

j

α T T

i

j

dx

dx

EA

EI

GA

dx

Pentru structurile de rezistenţă, ce reprezintă sisteme conservative, încărcate

static, conform teoremei lui Clapeyron, lucrul mecanic total este egal cu zero.

0

L

TOT

=

L

ext

L

ef

(15)

=

În consecinţă, lucrul mecanic total, în cele două situaţii de încărcare se exprimă

astfel:

P

i

P

i

⋅ ∆ =

ii

⋅ ∆ =

ij

N

2

i

EA

N N

+

M

2

i

+

α

dx

T

i

GA

+

2

dx +

j

dx

dx

dx

i

EI

M M

i

j

α T T GA

i

j

EA

EI

 

(16,a)

dx

(16,b)

Relaţia (16,b) se poate utiliza pentru stabilirea expresiei deplasării unei secţiuni transversale – translaţie sau rotire – printr-o particularizare. Se presupune că sistemul

de forţe P i este format dintr-o singură forţă şi aceea egală cu unitatea P i =1. Efectul acestei forţe asupra structurii este reprezentat de eforturile n i , m i şi t i . Sistemul de forţe j este considerat sistemul real ce acţionează asupra structurii. În aceste conditii expresia (16,b) capătă forma:

1 ⋅ ∆ =

i

n N

i

m M

i

α t T

i

dx +

dx

EA

EI

GA

+

dx

(17)

Relatia (17) reprezintă relaţia Maxwell-Mohr pentru calculul deplasărilor structurilor elastice, deplasări produse de sistemele de forţe. Cei trei termeni din

relaţia (17) au pondere diferită şi în consecinţă în calculul practic se utilizează astfel:

- pentru cadre, grinzi drepte solicitate la încovoiere

∆ =

i

m M

i

EI

dx

(18)

- pentru grinzi cu zăbrele având barele solicitate numai axial

∆ =

i

n N

i

EA

dx

(19)

- pentru arce, solicitate de obicei la compresiune cu încovoiere

∆ =

i

n N

i

m M

i

dx +

EA

EI

dx

(20)

Calculul practic al deplasărilor prin efectuarea integralelor – mai ales la structuri dezvoltate - este dificil şi de aceea, pornind de la faptul că la structurile formate din bare drepte, diagramele unitare n i si m i sunt liniare, se utilizează o regulă simplă de integrare, denumită regula lui Vereşciaghin. Conform acestei reguli rezultatul integrării a două diagrame - dintre care cel puţin una are variaţie liniară - este egal cu produsul dintre suprafaţa diagramei produsă de forţele reale (N sau M) şi ordonata

din diagrama cu variaţie liniară (n i sau m i ) luată în dreptul centrului de greutate al primei diagrame, produs împărţit la EA sau EI (după caz).

- 12 -

CAPITOLUL I

CALCULUL REACŢIUNILOR

Determinarea răspunsului unei structuri static determinate la acţiunea încărcărilor exterioare - eforturi şi deplasări - începe cu calculul reacţiunilor. Reacţiunile structurilor static determinate se obţin cu ajutorul ecuaţiilor de echilibru static, utilizând metodele Mecanicii Teoretice - metoda separarării corpurilor şi metoda solidificării. Metoda solidificării este cea mai eficientă deoarece elimină calculul forţelor din legăturile interioare. Dacă sunt de calculat reacţiunile unui singur corp, atunci numărul de necunoscute este de trei şi egal cu numărul de ecuaţii de echilibru static. Pentru structurile dezvoltate, cu un număr de reacţiuni mai mare de trei, se scriu ecuaţii suplimentare de moment egal cu zero, în raport cu articulaţiile interioare. O rezolvare eficientă a problemei reacţiunilor constă în a scrie ecuaţii cu o singură necunoscută. De asemenea, este necesar ca rezultatele calculului să fie verificate pentru că reacţiunile sunt utilizate ulterior pentru calculul eforturilor şi orice greşeală în calculul lor se transmite şi asupra eforturilor. Utilizarea lucrului mecanic virtual pentru calculul reacţiunilor va fi tratată într-un alt capitol.

APLICAŢII

Să se determine reacţiunile din reazeme la următoarele elemente şi structuri static determinate.

Problema 1.1(fig.1.1)

80kN 12kN/m 2 1 5 2 3 80 12 H 1 =0 V 1 =69
80kN
12kN/m
2
1
5
2 3
80
12
H 1 =0
V 1 =69
V 2 =71

Se eliberează grinda de legă- turile cu baza de susţinere şi în locul

acestora se introduce echivalentul mecanic corespunzător.

V

X

i

M

2

=

=

0;

0;

H

1

1

=

10

0

12

5

V

1

69kN

=

5

=

75

+

12

M

2

=

0;

V

2

80

71kN

75

80

7

V

2

3

=

0

10

=

0

Verificare

- Fig.1.1 -

- 13 -

Y

i

=

0;

V -12

1

5 - 80

+

V

2

=

69 - 60 - 80

= Reacţiunile V 1 şi V 2 au rezultat cu

+

71

0

Deci reacţiunile au fost corect calculate

semnul plus deci sensul adoptat iniţial este cel corect.

Problema 1.2 (fig.1.2)

40kN 90 2kN 1 45 0 2 2 2 40 90 M 1 =440 90
40kN
90
2kN
1
45 0
2
2
2
40
90
M
1 =440
90
H
1 =90
V
1 =130

- Fig.1.2 -

Problema 1.3 (fig.1.3)

X

i

= 0;

H

1

90 = 0;

Y

i

= 0;

M

1

=

0;

V

1

M

1

40 90 = 0;

M

+

440kNm

+

40

2

1

=

H = 90kN

1

V = 130kN

1

90

4

=

0;

Verificare:

M

1

2

+

M

= 0;

V

1

4

40

2

⋅ =−

440

+

520

80

=

30kN 2 1 4 4 ∑ X = 0; 16 ⋅ 5 − H =
30kN
2
1
4
4
∑ X
= 0;
16 ⋅ 5 − H
= 0;
i
1
∑ M
= 0;
16
5
2,5
+
30
1
16kN/m

30

∑ M = 0; 16 ⋅ 5 ⋅ 2,5 + 30 1 16kN/m ⋅ 30 H

H 1 =80

16 ⋅ 5 ⋅ 2,5 + 30 1 16kN/m ⋅ 30 H 1 =80 V 1

V 1 =10 1 =10

- Fig.1.3 -

H

4

1

= 80kN

=

V

2

8

- 14 -

0;

V

2

=

40kN

V 2 =40

0

M

2

=

0;

V

1

8

+

80

8

16

5

5,5

30

4

=

0;

V

1

=−

10kN

Verificare Y = 0; V + 30 V = 10 + 30 40 = 0 Sensul real al reacţiunii V 1 este invers celui considerat iniţial. Ulterior în calcul se va lucra cu sensul real şi cu valoarea V 1 =10kN.

i

1

2

Problema 1.4 (fig.1.4) 20kN 10kN/m 2 1 12 3
Problema 1.4 (fig.1.4)
20kN
10kN/m
2
1
12
3
20 10 H 1 =0 V 1 =55 V 2 =85 - Fig.1.4 - ∑
20
10
H 1 =0
V 1 =55
V 2 =85
- Fig.1.4 -
∑ X
= 0;
H
= 0
i
1
∑ 0;
M
= 10
12
6
V
12
+
20
15
=
0;
V
=
85kN
1
2
2
∑ V
M
= ⋅
0;
1
10 ⋅ 12
6
+
20
3
=
0;
V
=
55kN
2
1
1

Verificare Y = 0;

i

V 10 12 + V 20 = 55 120 + 85 20 = 0

1

2

Problema 1.5 (fig.1.5)

Calculul se va efectua utilizând în ordine metoda separării corpurilor şi apoi metoda solidificării.

1) Metoda separării corpurilor

Calculul începe cu grinda 3-4

X

i

= 0;

H

3

= 0

=

15

M

3

0;

M

4

=

0;

V

3

8

6

4

15

Verificare Y = 0;

i

Grinda 1-2-3

X

i

= 0;

H

1

= 0

V

8

40 15 8 + 80 = 0

0;

4

6

2

=

=

0;

V

4

V

3

=

80kN

=

40kN

- 15 -

∑ 0; M = V ⋅ 12 − 100 ⋅ 6 + 40 ⋅ 3
∑ 0;
M
= V
12
100
6
+
40
3
=
0;
V
=
40kN
2
1
1
∑ 0;
M
= 100
6
V
12
+
40
15
=
0;
V
=
100kN
1
2
2
Verificare ∑ Y = 0;
40 −100 +100 − 40 = 0
i
15kN/m
100kN
2 3
1
4
6
6
3 6
2

15

H 3 =0 V 4 =80 V 3 =40 100 V 3 =40 H 1
H 3 =0
V 4 =80
V 3 =40
100
V 3 =40
H 1 =0
H 3 =0
V 2 =100
V 1 =40
100
15
H 1 =0
V 4 =80
V 2 =100
V 1 =40

- Fig.1.5 -

2) Metoda solidificării

Deoarece sunt patru necunoscute H 1 , V 1 , V 2 , V 4 se scriu cele trei ecuaţii de echilibru static şi o condiţie suplimentară de moment egal cu zero în articulaţia interioară 3, fie pentru forţele de la stânga, fie pentru forţele de la dreapta. Ordinea în care se scriu aceste ecuaţii este guvernată de ideea de a obţine ecuaţii cu câte o singură necunoscută (dacă este posibil).

X

i

dr

M

M

2

M

1

= 0;

0;

0;

100

H

1

15

V

1

8

4

12

6

= 0

3 =

=

=

V

4

100

V

2

6

12

=

+

6

+

0;

15

V

8

4

=

80kN

7

19

80

80

9

=

21

0;

=

0;

40kN

8

V

1

=

V

2

=

0;

15

100kN

Au fost obţinute aceleaşi valori ca prin metoda izolării corpurilor.

Problema 1.6 (fig.1.6)

- 16 -

20 20kN/m 30 30kN 3 H 2 =12 2 1 H 2 =42 V 1
20
20kN/m
30
30kN
3
H 2 =12
2
1
H 2 =42
V 1 =102
V 2 =18
6
4
- Fig.1.6 -
∑ 0;
M
= V
10
20
6
7
30
6
=
0;
V
=
102kN
2
1
1
∑ 0;
M
= 20
6
3
30
6
V
10
=
0;
V
=
18kN
1
2
2
Verificare ∑ Y = 0;
102 − 20 ⋅
6 + 18 = 0
i
st
∑ 3 =
M
0;
102
6
H
6
20
6
3
=
0;
H
=
42kN
1
1
dr
∑ 3 =
M
0;
H
6
18
4
=
0;
H
=
12kN
2
2
4
2

Verificare X = 0; 42 30 12 = 0 Reacţiunea H 2 se putea calcula din ecuaţia de proiecţie, iar verificarea se efectua scriind condiţia de moment zero în raport cu articulaţia interioară 3, pentru forţele de la dreapta.

i

Problema 1.7 (fig.1.7)

80kN 80 60kN 20kN/m 3 2 1 8 4 - Fig.1.7 - st ∑ M
80kN
80
60kN
20kN/m
3
2
1
8
4
- Fig.1.7 -
st
M
0;
80
2
V
8
=
0;
V
=
20kN
3 =
1
1
6
2

- 17 -

60 20 H 2 =40 M 2 =200 V 1 =20 V 2 =80
60
20
H
2 =40
M 2 =200
V
1 =20
V
2 =80

X

i

M

Y

i

= 0;

2

=

0;

=

0;

Verificare

M

dr

3

=

0;

H

2

20 6 + 80 = 0;

80

20

8

20

60

+

12

V

2

60

0;

=

H

2

4

V

2

40

6

80

4

+

200

+

Problema 1.8 (fig.1.8)

= 40kN

6

20

3

+

=

80kN

M

2

=

20

6

3

=−

560

0;

M

2

+

560

=

=

0

200kNm

120kN 120 3 H 2 =80 H 1 =80 2 1 V 2 =30 V
120kN
120
3
H 2 =80
H 1 =80
2
1
V 2 =30
V 1 =90
8
4 4
3

- Fig.1.8 -

M

2

=

0;

V

1

16

0;

120 4

M

1

=

Verificare Y = 0;

i

120 12

=

0;

V

1

=

V

2

16

0;

90 120 + 30 = 0

=

=

V

2

90kN

30kN

M

M

dr

3

= 0;

0;

H

90

2

3 30 8 = 0;

H

2

8

H

1

3

80 80 = 0

120 4

=

st

3 =

Verificare X = 0;

i

= 80kN

0;

H

1

=

80kN

Problema 1.9 (fig.1.9)

În acest caz nu mai este posibil să se scrie ecuaţii cu o singură necunoscută, deoarece reazemele nu mai sunt la acelaşi nivel. Se va alcătui un sistem de două ecuaţii cu două necunoscute şi după rezolvarea acestuia se vor determina şi celelalte două necunoscute.

M

M

st

3

2

= 0;

= 0;

V 4 H

1

V 8 + H

1

1

1

3 15 4 2 = 0

5 15 4 6 +16 2 = 0

- 18 -

15kN/m

16kN 3 1 2
16kN
3
1
2
4 4 2
4 4
2

15

16 H 1 =8 V 1 =36 H 2 =8 V 2 =40 5 3
16
H 1 =8
V 1 =36
H 2 =8
V 2 =40
5
3

-Fig.1.9 -

Din rezolvarea sistemului de ecuaţii rezultă H

Din ecuaţiile de proiecţie pentru ansamblu se obţine:

1

=

8kN

X

Y

i

i

= −

=

1

0;

0;

H

36

H

15

2

=

0;

4

+

V

2

H

2

=

16

− 16

=

8kN

0;

V

2

=

40kN

şi V 1 = 36kN

Verificare M

dr

3

= 0;

8 8 40 4 + 16 6 = 160 160 = 0

Problema 1.10 (fig.1.10)

st

M

4 =

=

=

0;

V

1

4

15

15

15

4

+

6 15

3

2

6

=

0;

150

+

V

1

=

30kN

12

V

+

3

V

2

=

12

0;

=

0;

2 30

Verificare Y = 0;

6

M

0;

150

0;

M

3 30 18

i

30 15 6 + 55 + 5 = 0

V

3

=

5kN

V

2

=

55kN

M

dr

5

= 0;

= 0;

Verificare

X

i

H

3

8 5 6 + 150 = 0;

H

2

H

3

=

0;

H

=−

2

H

3

15kN

= −15kN

M

st

5

= 0;

30 12 5 6 9 + 55 6

+ 15 8 = 810 810 = 0

- 19 -

15kN/m 5 4 1 2 3 4 2 6 6 6 2
15kN/m
5
4
1 2
3
4
2
6
6
6
2

150kNm

150 15 H 2 =15 H 3 =15 V 2 =55 V 3 =5 V
150
15
H 2 =15
H 3 =15
V 2 =55
V 3 =5
V 1 =30

- Fig.1.10 -

Problema 1.11(fig.1.11)

Din condiţiile de echilibru ale structurii în ansamblu se pot calcula reacţiunile verticale V 1 şi V 2 şi se poate obţine o relaţie între H 1 şi H 2 , dar nu se poate determina valoarea acestora. De aceea, în asemenea situaţii se separă partea superioară de cea inferioară. Se analizează mai întâi partea superioară, ca fiind o parte secundară şi apoi partea inferioară.

Calculul părţii superioare

20

20

Verificare Y = 0;

M

M

5

4

=

=

0;

0;

i

3 1,5

3 1,5

V

4

V

5

12

12

20

20

+

+

15 + 15 = 0

3 1,5

3 1,5

- 20 -

=

=

0;

0;