13.

FLAMBAJUL PRIN ÎNCOVOIERE AL BAREI DREPTE COMPRIMATE

13.1 FORME DE ECHILIBRU ŞI TIPURI DE FLAMBAJ

Echilibrul static al corpurilor este de trei tipuri: stabil, instabil şi indiferent.

Corpurile rigide aflate în câmp gravitaţional sunt în echilibru sub acţiunea
greutăţii şi a reacţiunii. În figura 13.1 se prezintă cele trei poziţii de echilibru posibile.
Un corp rigid este în echilibru stabil dacă, fiind puţin deplasat din poziţia iniţială de
echilibru şi apoi lăsat liber, el revine la poziţia iniţială. În poziţia de echilibru stabil,
energia potenţială, U  Gz , este minimă (fig. 13.1, a). Echilibrul corpului rigid este
indiferent dacă acesta rămâne în orice poziţie pe o suprafaţă plană orizontală după ce a
fost deplasat din poziţia iniţială de echilibru (fig. 13.1, b). În acest caz, energia
potenţială este staţionară. Corpul rigid este în echilibru instabil dacă, deplasat fiind din
poziţia iniţială de echilibru şi apoi lăsat liber, tinde să se depărteze şi mai mult de
poziţia iniţială (fig. 13.1, c). Energia potenţială a corpului în poziţia de echilibru
instabil este maximă.
R
z R
R R
R G
R G
G G
G z = ct. zmax
G zmin

a b c

Fig. 13.1

Corpurile deformabile sunt în echilibru sub acţiunea forţelor exterioare şi a

forţelor de legătură. Un corp deformabil se află în echilibru stabil atunci când energia
sa potenţială totală,   U e  U i , este minimă. Dacă variaţia energiei potenţiale totale
la schimbarea formei deformate este nulă (   0 ), corpul este în echilibru
indiferent. Un corp deformabil în echilibru instabil are energia potenţială totală
maximă. Echilibrul indiferent reprezintă o stare limită între stările de echilibru stabil şi
instabil.
Pe lângă condiţiile de rezistenţă şi deformabilitate, elementele structurale
trebuie să îndeplinească şi condiţia de stabilitate, adică, după atingerea deformaţiilor
maxime, ele trebuie să fie în echilibru stabil.
La studiul stabilităţii echilibrului elastic se aplică calculul de ordinul II, în care
ecuaţiile de echilibru se scriu pe forma deformată (faţă de calculul de ordinul I, unde
ecuaţiile de echilibru se scriu pe forma nedeformată). Calculul de ordinul II este mai
dificil, deoarece eforturile şi deplasările elastice nu sunt liniare în raport cu toate
încărcările, ceea ce împiedică suprapunerea efectelor, dar permite determinarea mai
corectă a eforturilor şi deformaţiilor.
13.1
 P P P P < Pcr

a P P = Pcr

b
Fig. 13.2

O bară dreaptă solicitată la întindere este rectilinie pe toată durata solicitării, iar
formula de calcul pentru tensiuni normale,
N

A
este valabilă până la rupere. Pentru exemplul din figura 13.2, a, forţa axială este
constantă pe toată lungimea barei, N = P. Se observă că tensiunile nu depind de
lungimea barei, de legăturile trasversale, de alte caracteristici geometrice ale secţiunii
în afară de arie (A) şi nici de material (E).
În exemplul din figura 13.2, b, bara dreaptă este supusă la forţă axială de
compresiune. În acest caz, formula de calcul pentru tensiuni normale nu mai este
valabilă până la rupere, ci numai până la acea valoare a forţei axiale din momentul
producerii flambajului sau al pierderii stabilităţii elastice, în care bara părăseşte poziţia
rectilinie şi se deformează prin încovoiere, compatibil cu legăturile. Forţa de
compresiune corespunzătoare se numeşte forţă critică de flambaj, iar valoarea ei
depinde de lungimea, legăturile şi secţiunea transversală a barei, precum şi de
materialul din care aceasta este alcătuită. Pentru P < Pcr, bara este rectilinie şi se află în
echilibru elastic stabil. Pentru P = Pcr, bara deformată este în echilibru indiferent.
Pentru P > Pcr, echilibrul barei este instabil.
Spre deosebire de cazul încovoierii produse de forţe normale pe axa barei
situate într-un plan, când deformata se află în planul forţelor şi sensul deplasărilor este
dictat de acestea, la deformata prin încovoiere din solicitarea de compresiune sensul
deplasărilor este neprecizat.
Flambajul prin încovoiere este una din formele posibile de pierdere globală a
stabilităţii barelor comprimate. În funcţie de tipul secţiunii transversale, de lungimea
barei şi de condiţiile de rezemare, bara poate flamba prin torsiune sau prin încovoiere-
torsiune – alte două forme de flambaj global. O altă formă de pierdere a stabilităţii
barelor este flambajul local, care se produce dacă elementele care alcătuiesc secţiunea
transversală sunt zvelte.
Forţa critică de flambaj se poate determina prin metoda statică, energetică sau
dinamică. În toate metodele, studiul se face în starea de echilibru indiferent. În metoda
statică, se alege o formă deformată cu deplasări mici, compatibilă cu legăturile şi se
exprimă ecuaţiile de echilibru pe această formă deformată. Se obţin astfel eforturile în
bară în funcţie de forţa critică de flambaj. Aceasta se determină din condiţia ca
deformata barei să coincidă cu deformata considerată iniţial. În metoda energetică se
impune condiţia ca variaţia energiei potenţiale totale prin pierderea stabilităţii să fie
nulă. În metoda dinamică se pune condiţia ca frecvenţa vibraţiilor proprii ale barei să
fie nulă.
În acest curs se prezintă flambajul prin încovoiere al barei drepte comprimate,
cu sau fără încărcări transversale, iar forţa critică de flambaj se determină prin metoda
statică.

13.2
 13.2 FORMULA LUI EULER PENTRU DETERMINAREA FORŢEI
CRITICE DE FLAMBAJ

Stâlpul de lungime l din figura 13.3, a este articulat la bază şi simplu rezemat la
partea superioară. Reazemul simplu permite scurtarea stâlpului sub acţiunea forţei de
compresiune P, iar atât articulaţia cât şi reazemul simplu permit rotirea secţiunilor de
capăt. Pentru valori P < Pcr stâlpul este în echilibru stabil, axa sa fiind rectilinie. Când
forţa de compresiune atinge valoarea Pcr, stâlpul îşi pierde stabilitatea elastică şi
flambează prin încovoiere (fig. 13.3, b).

P < Pcr P = Pcr Pcr 

l wmax w t

X l/2 T A
x N M n
Z
Y 

P P
a b c

Fig. 13.3

În figura 13.3, c, s-a notat cu  unghiul format de tangenta la fibra medie

deformată, t, şi direcţia iniţială a axei barei. În domeniul micilor deformaţii, unghiul 
este mic, astfel că se poate considera
cos   1 şi sin   0
Exprimând echilibrul pe axa deformată, se obţine:
 t  0  N  Pcr cos   0  N  Pcr cos   Pcr
 n  0  T  Pcr sin   0  T  Pcr sin   0 (13.1)
 M Y A  0  M  Pcr w  0  M  Pcr w
A doua relaţie (13.1) arată că se neglijează efectul forţei tăietoare la calculul forţei Pcr.
Pentru deplasări w foarte mici şi în domeniul de comportare liniar elastică a
materialului, este valabilă ecuaţia diferenţială de ordinul II a fibrei medii deformate
prin încovoiere,
d 2w M
2

dx EI
în care I este momentul de inerţie faţă de axa de încovoiere a secţiunii, deci faţă de axa
perpendiculară pe planul în care se produce flambajul. În figura 13.3 s-a considerat că
flambajul se produce în planul XZ, deci încovoierea se produce după axa Y. Înlocuind
momentul încovoietor M cu expresia din a treia relaţie (13.1) rezultă

13.3
 d 2 w Pcr w
 0
dx 2 EI
Se notează
Pcr
k2 
EI
Se obţine astfel ecuaţia fundamentală a barei drepte comprimate,
w  k 2 w  0 (13.2)
Soluţia ecuaţiei diferenţiale de ordinul II, liniare, omogene, cu coeficienţi constanţi din
relaţia (13.2) este de forma:
wx   c1 sin kx  c2 cos kx (13.3)
Constantele de integrare c1 şi c2 se determină din condiţiile de margine:
 la x = 0, w = 0 (articulaţie). Rezultă c2 = 0 şi relaţia (13.3) devine
wx   c1 sin kx (13.4)
 la x = l, w = 0 (reazem simplu). Rezultă
c1 sin kl  0
Dacă c1 = 0, atunci din relaţia (13.4) rezultă că wx   0 , adică bara nu flambează.
Aşadar, c1 = 0 este soluţie străină. Rezultă sin kl  0 , respectiv
kl  n , cu n = 0, 1, 2, 3, …
Dar pentru n = 0 se obţine kl = 0, deci k = 0 şi, în baza notaţiei efectuate,
Pcr  k 2 EI  0
adică bara nu este încărcată. Deci şi n = 0 este soluţie străină. În concluzie, se pot
accepta soluţii
kl  n , cu n = 1, 2, 3, …
 2
Pentru n =1 rezultă kl   , deci k  , k2  şi
l l2
 2 EI
Pcr  2
 Pcr E  (13.5)
l
Relaţia (13.5) reprezintă formula lui Euler, stabilită în anul 1774. Din relaţia
(13.4) se obţine forma proprie de flambaj asociată forţei Pcr E  ,

wx   c1 sin x
l
Se observă că deformata este o semiundă de sinusoidă, cu w = 0 la x = 0 şi l şi
cu w = wmax = c1 la x = l/2 (fig. 13.3, b). Deoarece constanta c1 rămâne nedeterminată,
deplasarea wmax are valoarea şi sensul nedeterminate. Deci momentul încovoietor
2 4 2
M = Pcr w are valoare nedeterminată. Pentru n = 2, kl = 2  , k  , k 2  2 şi
l l
4 EI  E  , wx 2   c sin 2 x
2
Pcr2    4 P cr 1
l2 l
 2
deci forma proprie de flambaj asociată forţei Pcr este reprezentată de două semiunde
de sinusoidă (fig. 13.4, a). Pentru soluţia generală kl = n  rezultă
n 2 2 EI n
 n
Pcr  2
 n 2 Pcr E  şi wx n   c1 sin x (13.6)
l l

13.4
 Pcr2  Pcrn 

l
l l
n

l
2

a b
Fig. 13.4

Forma proprie de flambaj asociată forţei Pcrn  este reprezentată de n semiunde

de sinusoidă (fig. 13.4, b). Forţele Pcrn  , cu n  2, şi formele proprii de flambaj
corespunzătoare sunt pur teoretice. Practic, bara îşi pierde stabilitatea elastică când se
atinge forţa critică de flambaj minimă, Pcr E  din relaţia (13.5). Totuşi, relaţia (13.6)
poate fi folosită la determinarea forţei critice de flambaj pentru bare care au alte
condiţii de rezemare la capete sau pe parcurs. Se observă că pentru formele superioare
de pierdere a stabilităţii se poate scrie
 n  2 EI
Pcr  2
l
 
n
în care raportul l n reprezintă lungimea unei semiunde de sinusoidă. Cu notaţia
l
lf 
n
unde lf se numeşte lungime de flambaj, se poate scrie
 2 EI
Pcr  2 (13.7)
lf
Pentru n = 1, lf = l şi se obţine Pcr E  . Pentru a aplica formula (13.7) şi în alte condiţii de
rezemare a barei, se defineşte lungimea de flambaj ca distanţa dintre două puncte de
inflexiune succesive ale fibrei medii deformate. Cum în punctele de inflexiune ale
deformatei curbura este nulă,
1 d 2w M
 2  0
 dx EI
rezultă că distanţa poate fi considerată şi între un punct de inflexiune şi un punct de
moment nul sau între două puncte de moment nul. Acesta din urmă este chiar cazul
barei articulate la un capăt şi simplu rezemate la celălalt.
Dacă bara are legături identice în planele XZ şi XY, dar momentele de inerţie
axiale ale secţiunii transversale au valori diferite în raport cu axele centrale şi
principale de inerţie, atunci flambajul se produce în planul perpendicular pe axa de
inerţie de minim a secţiunii transversale, adică EI = EImin în formula (13.7).

13.5
 13.2.1 Limita de valabilitate a formulei lui Euler

I
S-a definit raza de inerţie a secţiunii cu formula i  . Înlocuind I  i 2 A în
A
relaţia (13.7) rezultă
 2 Ei 2 A  2 EA
Pcr  
l 2f
lf 
2
 
 i 
Se defineşte coeficientul de zvelteţe al barei cu relaţia
lf
 (13.8)
i
în care lf este lungimea de flambaj, iar i este raza de inerţie a secţiunii faţă de axa de
încovoiere. Coeficientul de zvelteţe este adimensional şi depinde de legăturile barei,
prin lf, şi de geometria secţiunii transversale, prin i. În funcţie de , formula lui Euler
se scrie
 2 EA
Pcr  (13.9)
2

Aplicând formula de calcul al tensiunilor normale  x pentru bare solicitate axial, se
obţine formula lui Euler pentru rezistenţa critică la flambaj,
P  2E
 cr  cr  2 (13.10)
A 
Reprezentarea grafică a relaţiei  cr   este o hiperbolă (fig. 13.5).
Deoarece la determinarea forţei Pcr s-a aplicat ecuaţia diferenţială de ordinul II
a fibrei medii deformate, valabilă în domeniul de comportare liniar elastică a
materialului, rezultă că relaţia (13.10) este valabilă pentru  cr   p , în care  p este
 2E
limita de proporţionalitate a materialului. Din condiţia  p rezultă
2
E
   0 . Deci formula lui Euler este valabilă doar în domeniul   0 . În
p
figura 13.5 s-a marcat cu linie plină ramura hiperbolei aflată în domeniul de
valabilitate. Pentru oţeluri, E = 2,1 ∙104 KN/cm2, iar pentru oţelul OL37, de exemplu,
p = 19 KN/cm2. Rezultă λ0 =104.
 cr

 2E
 cr  2

p

0 
domeniul de valabilitate a formulei lui Euler
Fig. 13.5
13.6
 13.2.2 Lungimi de flambaj pentru bara dreaptă cu rezemări clasice la capete

a) bara articulată la un capăt şi cu reazem simplu transversal la celălalt capăt

(fig. 13.6, a). Este cazul Euler, pentru care M = Pcr w şi lf = l. În figura 13.6, b se arată
încadrarea barei dublu articulate pe bara deformată cu n semiunde de sinusoidă, cu
lungimea de flambaj măsurată între două puncte de inflexiune succesive.

b) bara încastrată la un capăt şi liberă la celălalt (fig. 13.7, a). În acest caz, pe
lângă scurtarea barei din acţiunea forţei de compresiune este posibilă atât deplasarea
pe direcţie transversală cât şi rotirea secţiunii din capătul liber al barei. Bara are o
deformată de consolă cu deplasări transversale w. Momentul încovoietor este însă
M  Pcr w , în care w este distanţa măsurată de la deformata barei la suportul forţei
Pcr. Lungimea de flambaj este distanţa dintre punctul de moment nul de la capătul liber
şi cel obţinut la intersecţia dintre deformata în oglindă şi suportul forţei.
Aşa cum rezultă şi din încadrarea consolei pe bara deformată cu n semiunde de
sinusoidă, lf = 2l (fig. 13.7, b).

Pcr Pcr

w w
l
l = lf l lf l
w lf = 2l lf = 2l

a b a b
Fig. 13.6 Fig. 13.7

c) bara încastrată la un capăt şi cu reazem simplu transversal la celălalt.

În reazemul simplu se dezvoltă reacţiunea H (fig. 13.8, a). Rezultanta forţelor Pcr şi H
are suportul pe direcţia care uneşte punctul de momentul nul din capătul simplu
rezemat şi punctul de inflexiune al deformatei. Notând cu w distanţa de la suportul
rezultantei la axa deformată, M  Pcr w . Din încadrarea stâlpului pe bara deformată cu
n semiunde de sinusoidă se observă că lf > 0,5l (fig. 13.8, b). Se poate arăta că, în
acest caz, lungimea de flambaj este lf = 0,7l.

d) bara încastrată la ambele capete, fără legătură în lungul barei la capătul

unde se aplică forţa. Teoretic, suportul forţei Pcr se deplasează pe direcţia ce uneşte
punctele de inflexiune ale axei deformate (fig. 13.9, a). Momentul încovoietor este
M  Pcr w , în care ordonatele w se măsoară de la suportul teoretic al forţei la
deformata barei. În figura 13.9, b se arată încadrarea barei pe deformata cu n semiunde
de sinusoidă pentru acest caz de rezemare. Se observă că lf = 0,5l.

13.7
 Pcr Pcr
H

w
w lf = 0,7l lf > 0,5l w l lf = 0,5l
l l l w lf = 0,5l

a b a b

Fig. 13.8 Fig. 13.9

e) bara încastrată la ambele capete, dar cu posibilitate de deplasare

transversală la unul din capete (fig. 13.10, a). Teoretic, suportul forţei Pcr se
deplasează pe linia care uneşte punctul de inflexiune aflat pe deformata reală cu cel de
pe deformata în oglindă, astfel că M  Pcr w . Se observă şi din figura 13.10, b că lf = l.

Pcr

w
w l
l lf = l

lf = l

Fig. 13.10

13.3 CALCULUL PRACTIC AL BARELOR COMPRIMATE LA FLAMBAJ

PRIN ÎNCOVOIERE

Structurile metalice conţin diferite tipuri de bare care sunt comprimate din
efectul acţiunilor statice. Cele care preiau încărcările cele mai mari şi ca atare rezultă
şi cu secţiuni mai mari, cel mai adesea compuse, sunt stâlpii. În grinzile cu zăbrele pot
fi supuse la compresiune barele de la talpa superioară, diagonalele şi, eventual,
montanţii. Diagonalele din contravântuirile de acoperiş sau din contravântuirile
verticale pot fi, de asemenea, comprimate. La acţiuni ciclice, cum sunt cele din seism,
barele pot fi alternativ întinse şi comprimate.

13.8
 13.3.1 Stabilirea lungimii de flambaj a stâlpilor pentru situaţii diferite de
cazurile clasice de rezemare

În figurile 13.11 şi 13.12 se prezintă câteva exemple de structuri formate de un

stâlp şi o grindă, în care stâlpul este încastrat sau articulat la bază, iar grinda are, la
rândul ei, diferite condiţii de rezemare la capete. În aceste figuri nu s-au reprezentat
eventualele încărcări pe grinzi. Dacă acestea există, forţa de compresiune în stâlp este
dată de forţa exterioară şi reacţiunea grinzii din punctul de rezemare pe stâlp.
În funcţie de modul de realizare a îmbinării grindă-stâlp, se poate considera că
grinda reazemă articulat pe stâlp (cu rotire liberă) sau încastrat (cu rotire împiedicată).
Ambele situaţii sunt însă cazuri ideale de rezemare. În realitate nu există nici
articulaţie perfectă, nici încastrare perfectă în nodul grindă-stâlp. Celălalt capăt al
grinzii poate fi articulat sau simplu rezemat. În primul caz este împiedicată deplasarea
laterală a capătului stâlpului, în al doilea caz aceasta este liberă.
Lungimea de flambaj a stâlpului se determină prin reducere la cazurile clasice
de rezemare. În figura 13.11 se consideră că grinda rezemă articulat pe stâlp. Situaţia
din figura 13.11, d nu este permisă, deoarece ansamblul grindă-stâlp este un
mecanism. În exemplele din figura 13.12, în care grinda este încastrată pe capătul
stâlpului, lungimea de flambaj se determină pentru două situaţii limită, când grinda are
rigiditate infinită la încovoiere, respectiv rigiditate nulă. În realitate, rigiditatea la
încovoiere a grinzii are o valoare finită, astfel că grinda se deformează prin încovoiere.
Secţiunile grinzii se rotesc, inclusiv cea din capătul care reazemă pe stâlp, ceea ce
produce rotirea secţiunii de la capătul superior al stîlpului. Astfel, lungimea de flambaj
a stâlpului are o valoare intermediară între cele două valori limită. Analize similare se
pot face pentru alte cazuri de rezemare a stâlpului şi a grinzii.

lf = 0,7l lf = 2l lf = l
a b c d
Fig. 13.11

EIgr EIgr= ∞ EIgr= 0 EIgr EIgr= ∞ EIgr= 0

lf = 0,5l lf = 0,7l lf = 0,7l lf = l

a b
Fig. 13.12

13.9
 În figura 13.13 se analizează formele de pierdere a stabilităţii pentru un cadru
parter format din doi stâlpi şi o grindă infinit rigidă la încovoiere. Se observă că există
două forme de flambaj, una simetrică şi una antisimetrică, iar situaţia periculoasă
corespunde formei antisimetrice, pentru care lungimea de flambaj are valoarea
maximă.

EIgr= ∞ EIgr= ∞

lf = 0,7l lf = 2l
Fig. 13.13

13.3.2 Bare cu legături diferite în planele principale de inerţie

În exemplul din figura 13.14 se consideră un stâlp încastrat la bază pe care

reazemă articulat două grinzi ortogonale între ele. Forţa axială în stâlp este dată de
suma reacţiunilor celor două grinzi în punctul de rezemare pe stâlp şi forţa exterioară.
Grinda de pe direcţia Z este articulată la celălalt capăt, iar grinda de pe direcţia Y este
simplu rezemată cu consolă. Situaţia este deci echivalentă cu un stâlp încastrat la bază
şi cu reazem simplu la capătul superior pe direcţia Z şi fără legătură pe direcţia axei Y.
În planul XOZ, flambajul se produce după axa Y, cu lungimea de flambaj l XOZ f = 0,7l,
iar în planul XOY, flambajul se produce după axa Z, cu lungimea de flambaj
l XOY
f  2l . X, Y şi Z sunt axele globale în care se defineşte geometria structurii. X
coincide cu axa x a barei comprimate.

X X X X
Z Z Z Y

Y Y Y Z

Fig. 13.14

13.10
 Corespondenţa dintre axele globale Y, Z şi axele locale y, z ale secţiunii
transversale se determină prin aşezarea raţională a secţiunii barei, astfel încât
coeficienţii de zvelteţe în cele două plane de flambaj să aibă valori apropiate. Prin
definiţie,
l XOZ l XOY
XOZ  f
 Y şi XOY 
f
 Z (13.11)
iY iZ
Se observă că intervalul [λXOZ, λXOY] este mic dacă se face raportul între lungimea de
flambaj cu valoarea cea mai mare şi raza de inerţie maximă, respectiv lungimea de
flambaj cu valoarea cea mai mică şi raza de inerţie minimă.

13.3.3. Aplicarea relaţiilor din standardele de proiectare pentru construcţii

metalice

Formula lui Euler este valabilă pentru cazul ideal în care materialul se comportă
liniar elastic şi nu are tensiuni iniţiale, bara este perfect dreaptă, încărcarea se aplică
centric, iar deformaţiile barei sunt mici. În acest caz, deplasările transversale w se
produc brusc şi cu sens neprecizat la atingerea forţei critice de flambaj Pcr. Acest mod
de pierdere a stabilităţii se numeşte flambaj prin bifurcarea echilibrului. Barele reale
prezintă imperfecţiuni geometrice şi de material. Dacă axa barei nu este perfect
dreaptă sau are abateri de la verticală, datorită deformaţiilor iniţiale mici, forţa de
compresiune se aplică excentric. În acest caz, deplasările transversale cresc treptat la
valori mici ale forţei de compresiune şi tind asimptotic către infinit pentru
P → Pcr. Deoarece bara are o capacitate de rezistenţă limitată care se opune tendinţei
sale de deformare nelimitată, acest mod de pierdere a stabilităţii se numeşte flambaj
prin divergenţa echilibrului. Relaţia P-w poate fi modificată şi de existenţa tensiunilor
iniţiale în material. Acestea sunt tensiuni reziduale care se pot datora răcirii
diferenţiate a profilelor laminate, sudării, tăierii cu flacără sau formării la rece.
O bară fără imperfecţiuni geometrice sau de material, pentru care se acceptă
ipoteza comportării ideal elasto-plastice a materialului, cedează prin flambaj în
domeniul elastic dacă  cr   p , respectiv dacă are coeficient de zvelteţe mai mare sau
egal cu 0 , valoarea dincolo de care este valabilă formula lui Euler. Pentru   0 ,
 cr   p şi flambajul are loc în domeniul elasto-plastic. Studiile teoretice pentru acest
caz au condus la formule diferite pentru  cr (vezi Rezistenţa Materialelor – Panaite
Mazilu – formulele Engesser şi Engesser-Karman), dificil de aplicat în practică sau
chiar contrazise de experimente. Practic, bara cedează prin flambaj dacă este depăşită
valoarea  cr . Pentru valori foarte mici ale coeficentului de zvelteţe (   20 ), bara se
plastifică prin compresiune înainte de producerea flambajului, deci cedarea barei se
produce prin plastificare (  cr  P A   c ).
Pentru barele cu imperfecţiuni geometrice şi de material, la care materialul
prezintă un palier de curgere şi o zonă de consolidare înainte de rupere, cum este cazul
oţelului moale, studiile experimentale au arătat că: pentru valori mici ale coeficientului
de zvelteţe, cedarea se produce prin plastificarea secţiunii, iar    c datorită
consolidării materialului; pentru valori mari ale coeficientului de zvelteţe, cedarea se
produce prin flambaj în domeniul elastic, influenţa imperfecţiunilor fiind mică; pentru
valori medii ale coeficientului de zvelteţe, influenţa imperfecţiunilor este importantă
şi cedarea se produce prin flambaj elasto-plastic.
13.11
 În ţara noastră, în urma trecerii de la metoda de calcul la rezistenţe admisibile la
metoda de calcul la stări limită, la proiectarea construcţiilor civile, industriale şi
agricole cu structură metalică s-a aplicat standardul STAS 10108/0-78 – Calculul
elementelor din oţel.
Integrarea României în Uniunea Europeană a atras după sine necesitatea
implementării standardelor europene în calculul construcţiilor. Aceste eurocoduri au
fost elaborate de o comisie tehnică europeană şi au cunoscut mai multe versiuni în
timp, precizate în indicativul standardului, împreună cu anul elaborării. Eurocodurile
au fost traduse în ţările care fac parte din Uniune. Pe lângă regulile precizate în corpul
normelor europene şi, eventual, detaliate în anexele acestora, fiecare ţară are dreptul să
elaboreze o anexă naţională cu reguli de proiectare, formule de calcul şi valori ale
coeficienţilor din formulele de calcul conforme cu specificul naţional, dar care să nu
fie în contradicţie cu principiile enunţate în corpul de text al eurocodului.
Standardul european pentru proiectarea construcţiilor metalice se numeşte
Eurocode 3: Design of Steel Structures şi are indicativul EN 1993. Norma este
alcătuită din şase părţi. Prima parte conţine reguli generale de proiectare ce trebuie
aplicate împreună cu regulile prezentate în celelalte cinci părţi, precum şi reguli
suplimentare, care pot fi aplicate doar la proiectarea structurilor metalice pentru
clădiri. Standardul român corespunzător are indicativul SR EN 1993-1-1 şi se numeşte
Eurocod 3: Proiectarea structurilor din oţel, Partea 1-1: Reguli generale şi reguli pentru
clădiri.

13.3.3.1 Calculul conform STAS 10108/0-78

În figura 13.15 se prezintă curba  cr   pentru bare reale. Pentru

λ > λ0, flambajul se produce în domeniul elastic şi este valabilă formula lui Euler,
 2E
 cr  2 . Pentru 0 < λ < 0 , flambajul are loc în domeniul elasto-plastic, iar

formula empirică obţinută pentru  cr în funcţie de  are ca reprezentare grafică o
elipsă. Pentru λ < 0 , secţiunea se plastifică înainte ca bara să flambeze, iar tensiunea
critică este egală cu limita de curgere a materialului,  cr   c . Pentru OL37,  c = 24
KN/cm2 şi 0 = 20. Pentru ca bara să nu fie excesiv de sensibilă la vibraţii,
coeficientul de zvelteţe trebuie limitat superior. De exemplu, pentru OL37, λmax = 200.

 cr

c
p

0 0 λmax 

Fig. 13.15

13.12
 În metoda stărilor limită,  cr s-a obţinut prin prelucrări statistice ale
cercetărilor experimentale şi teoretice, în funcţie de: limita de curgere  c , forma
secţiunii transversale, influenţa tensiunilor reziduale din laminare sau sudare, modul de
producere a flambajului. Toţi parametrii de care depinde  cr se reflectă în valorile
coeficientului de flambaj
 cr

c
Acestea s-au obţinut pentru trei curbe de flambaj. Relaţiile empirice    se
reprezintă grafic în curbele de flambaj A, B şi C, pentru diferite calităţi ale oţelului. În
figura 13.16 sunt prezentate calitativ cele trei curbe de flambaj. Se observă că pentru
aceeaşi valoare a coeficientului de zvelteţe λ, se obţine  A   B  C , iar pe aceeaşi
curbă de flambaj, la creşterea coeficientului de zvelteţe, coeficientul de flambaj scade.
Încadrarea secţiunilor pe una din curbele de flambaj A, B şi C se face în funcţie
de tipul de secţiune, modul de realizare şi de planul în care se produce flambajul. În
figura 13.17 sunt reprezentate axele de încovoiere, deci axele perpendiculare pe planul
care conţine deformata din flambaj.

1 A
0,8 B
0,6 C

0,4
0,2
0 50 100  150 200 

Fig. 13.16

Pe curba A de flambaj se încadrează:

A.1. tuburile laminate la cald, fără sudură.
A.2. profile laminate sau sudate I, cu tălpile egale sau inegale, dacă flambajul se
produce în plan paralel cu inima secţiunii (axa de încovoiere este paralelă cu tălpile).
Pe curba B de flambaj se încadrează:
B.1. aceleaşi secţiuni de la punctul A.2., dar pentru flambaj în plan paralel cu
tălpile, deci axa de încovoiere este axa inimii.
B.2. chesoane sudate şi profile laminate solidarizate cu plăcuţe sau zăbreluţe,
indiferent de planul în care se produce flambajul.
B.3. profile deschise cu o axă de simetrie, laminate sau sudate, pentru flambaj
în plan perpendicular pe axa de simetrie (axa de încovoiere este axa de simetrie).
Pe curba C de flambaj se încadrează:
C. aceleaşi profile de la punctul B.3., dar pentru flambaj în plan paralel cu axa
de simetrie (axa de încovoiere este perpendiculară pe axa de simetrie).

13.13
 A.1

A.2

B.1

B.2

B.3

Fig. 13.17

Verificarea barei solicitate la flambaj prin încovoiere implică verificarea a două

condiţii:
a) condiţia de rezistenţă la flambaj,
N
 R (13.12)
A
în care N este efortul axial de calcul, iar A = Abr este aria brută a secţiunii transversale.
Dacă forţa axială N nu este constantă în lungul barei, N = Nmax, iar  se determină
aplicând corecţii lungimii de flambaj lf .
b) condiţia de zvelteţe,
  a (13.13)
în care λa este valoarea maximă admisă pentru un element structural, în funcţie de rolul
său în construcţie. De exemplu, λa = 120 pentru stâlpii principali, iar λa = 250 pentru
contravântuirile de acoperiş.
Dimensionarea barei se face prin încercări, deoarece coeficientul de flambaj 
depinde de coeficientul de zvelteţe λ, care depinde la rândul său de secţiune, prin raza
de inerţie i. După dimensionare se verifică
N
  R şi   a
A
Capacitatea de rezistenţă a barei la flambaj se determină din condiţia de
rezistenţă scrisă la limită. Astfel, din relaţia (13.12) se obţine

13.14
 N cap   AR (13.14)
Relaţiile (13.12) - (13.14) sunt valabile pentru flambaj într-un singur plan. Dacă
legăturile barelor în cele două plane principale sunt diferite, pentru fiecare coeficient
de zvelteţe se determină coeficientul de flambaj pe curba corespunzătoare,  Y şi  Z .
Situaţia defavorabilă corespunde coeficientului de flambaj pentru care tensiunea  are
 
valoare mai mare, şi anume  min  min  Y ,  Z ,. Dacă secţiunea se încadrează pe
aceeaşi curbă de flambaj indiferent de planul în care se produce flambajul, coeficientul
de flambaj minim se obţine pentru coeficentul de zvelteţe maxim, λmax = max (λY, λZ).
Verificarea barei din condiţia pentru tensiuni se face cu relaţia
N
 R
 min A
de unde rezultă, la limită,
N cap   min AR

13.3.3.2 Calculul conform SR EN 1993-1-1:2006

În acest standard, coeficientul de zvelteţe care delimitează domeniul elastic de

comportare la flambaj de domeniul plastic este obţinut din condiţia
 2E
 cr  2  f y
1
în care fy este limita de curgere a materialului. Rezultă
E
1   (13.15)
fy
Pentru oţeluri, E  210000 N/mm2, iar pentru oţelul moale S 235, f y  235 N/mm2 în
cazul elementelor cu grosime mai mică de 40 mm. Cu aceste valori se obţine
1  93,9 . Pentru oţeluri de altă marcă, 1 se poate obţine direct din formula (13.15)
sau se poate calcula cu relaţia
1  93,9
în care
  235 f y (13.16)
În relaţia (13.16), limita de curgere fy trebuie exprimată în N/mm2. De exemplu, pentru
oţelul S 355,   235 355  0,814 , iar 1  76,4 .
Curbele de flambaj, în număr de cinci, s-au obţinut prin reprezentarea grafică a
relaţiilor    , în care
   cr f y  Pcr Ppl
reprezintă factorul de reducere pentru flambaj (similar coeficientului de flambaj φ din
STAS 10108/0-78), iar  este coeficientul de zvelteţe normalizat,


1

13.15
Semnificaţia acestui coeficient rezultă din relaţiile (13.9) şi (13.15), astfel: din relaţia
 2 EA EA E
Pcr  se obţine    care, prin împărţire la 1   , conduce la
2 Pcr fy
Af y
 . Dar produsul Af y este forţa axială plastică a barei ( N pl  A c  Ppl ).
Pcr
Ppl
Aşadar,   . În aceste relaţii, A este aria brută a secţiunii transversale dacă
Pcr
secţiunea este de clasă 1, 2 sau 3 şi aria eficace brută dacă secţiunea este de clasă 4. În
acest caz,
A f  Aeff
  eff y 
Pcr 1 A
Modul de calcul al ariei reduse Aeff („effective area” – arie eficace) este prezentat în
standardul român SR EN 1993-1-5-2007.
Clasificarea secţiunilor este legată de capacitatea acestora de a se plastifica şi de
a se roti. O secţiune de clasă 1 se plastifică integral, formând o articulaţie plastică cu
capacitate mare de rotire. O secţiune de clasă 2 se plastifică integral dar are capacitate
mică de rotire datorită flambajului local al elementelor componente. La secţiunile de
clasă 3 se plastifică doar fibrele extreme, avansarea plastificării fiind împiedicată de
flambajul local. La secţiunile de clasă 4 se produce flambaj local înainte de
plastificarea oricărei zone din secţiune. Flambajul local este dictat de zvelteţea
elementelor componente, respectiv de raportul c/t, în care c este o dimensiune
măsurată în lungul sau perpendicular pe axa de încovoiere, aşa cum se arată în tabelul
A.1 din anexă, iar t este grosimea elementului component. Acest raport este limitat
superior, în funcţie de solicitarea la care este supusă secţiunea: la încovoiere, la
încovoiere cu forţă axială, la care este predominant efectul forţei axiale sau la
încovoiere cu forţă axială la care este predominant efectul momentului încovoietor. În
cazul flambajului prin încovoiere al barei comprimate, se consideră a doua situaţie
dacă pe bară nu se aplică încărcări transversale şi a treia situaţie dacă pe bară se aplică
încărcări transversale.
Dacă   0,2 , nu se ia în considerare flambajul la calculul barei. De asemenea,
dacă forţa de compresiune este mai mică sau egală cu 4% din forţa critică de flambaj,
bara nu se calculează la flambaj, ci la solicitarea simplă de compresiune.
Curbele de flambaj din figura 13.18 au fost obţinute prin teste experimentale şi
numerice ale barelor alcătuite din oţeluri de diferite mărci, prin procedee diferite de
fabricare (la cald sau la rece), având secţiuni transversale cu geometrie şi dimensiuni
diferite şi flambaj după fiecare din axele principale de inerţie. Încadrarea secţiunii
transversale pe curba de flambaj se face conform figurii 13.19.
Curba de flambaj dictează valoarea factorului α prin care se ţine seama de
imperfecţiunile geometrice şi de material (tabelul 13.1).

Tabelul 13.1
Curba de flambaj a0 a b c d
α 0,13 0,21 0,34 0,49 0,76

13.16
 Factorul de reducere  se determină cu formula
1
  1,0
2
    2

Expresia coeficientului  conţine factorul imperfecţiunilor şi coeficientul de

zvelteţe normalizat:


 
  0,51     0,2   
2

Verificarea barei comprimate la flambaj prin încovoiere se face cu relaţia
N Ed
1
Nb, Rd
în care NEd este valoarea de calcul a forţei axiale de compresiune (E – efect al
acţiunilor, d – „design” = calcul), iar Nb,Rd este capacitatea de rezistenţă la flambaj a
barei comprimate (b – „buckling” = flambaj, R – „resistance” = rezistenţă). Aceasta
din urmă se determină cu relaţia
A fy  Aeff f y
N b, Rd  sau N b, Rd 
 M1  M1
în funcţie de clasa secţiunii transversale.  M 1 este un coeficient parţial de siguranţă
care se consideră egal cu 1 în cazul structurilor pentru clădiri.

Fig. 13.18

13.17
Fig. 13.19

13.18
 Relaţiile de mai sus sunt valabile pentru flambaj într-un plan. Dacă bara are
legături diferite în cele două plane principale, atunci pentru fiecare plan se determină
coeficienţii de zvelteţe normalizaţi, pentru aşezarea raţională a secţiunii pe stâlp:
 
 Y  Y şi  Z  Z
1 1
La încadrarea secţiunii pe curbele de flambaj se ţine seama de corespondenţa între
axele globale Y şi Z ale structurii şi axele locale ale secţiunii, y şi z. Dacă secţiunea se
încadrează pe curbe diferite, în funcţie de axa după care se produce flambajul, vor
rezulta două valori ale factorului de imperfecţiune, cu care se calculează
Y  0,51   Y  Y  0,2    Y  şi Z  0,51   Z  Z  0,2   Z 
2 2
   
Se determină apoi factorii de reducere pentru fiecare plan,
1 1
Y  şi  Z 
2 2
Y  Y2   Y Z  Z2   Z
dintre care se alege valoarea minimă,  min  min  Y ,  Z  . Dacă secţiunea se
încadrează pe o curbă unică, oricare ar fi axa după care se produce flambajul, rezultă
un singur factor de imperfecţiune. Se calculează
max  0,51    max  0,2    max 
2
 
şi rezultă
1
 min 
2
max  max
2
  max
Valorile factorilor de reducere pot fi stabilite cu aproximaţie direct pe curbele de
flambaj, pentru valorile corespunzătoare ale coeficienţilor de zvelteţe normalizaţi.
Capacitatea de rezistenţă la flambaj a barei se determină cu relaţia
Nb, Rd   min A f y

13.3.3.3 Calculul simplificat al barei comprimate cu încărcări transversale

într-un plan

Dacă forţa de compresiune în bară este mai mică decât forţa critică de flambaj,
atunci stâlpul poate prelua şi încărcări normale pe axa barei, care produc încovoierea
acesteia. În acest caz, tensiunile maxime se pot calcula cu formula propusă de Iasinski,
P M max P M
 max   sau  max   max
A W A W
în care Mmax se calculează numai din încărcările transversale, deci prin calcul de
ordinul I. Formula nu este perfect justificată teoretic, dar cuprinde cele două situaţii
extreme:
M
 pentru P = 0,  max  max ;
W
P P
 pentru M = 0,  max  sau  max  .
A A

13.19
Coeficentul de flambaj  , respectiv factorul de reducere  corespund planului în care
se produce încovoierea din încărcări transversale. Deci bara trebuie verificată şi în
celălalt plan, în care
P P
 sau  
 A A

Tabelul A.1
Valorile maxime ale raportului lăţime/grosime
pentru elementele componente comprimate
foaia 1 din 3

13.20
 Tabelul A.1
continuare
foaia 2 din 3

13.21
 Tabelul A.1
continuare
foaia 3 din 3

13.22