W Curs Ptdee

LIANA GEORGESCU
PRODUCEREA, TRANSPORTUL ŞI
DISTRIBUŢIA ENERGIEI ELECTRICE
Editura Universităţii Petrol - Gaze din Ploieşti

2010
Lucrarea a fost avizată de Colectivul catedrei
“Electrotehnică – Electronică”
din Universitatea “Petrol – Gaze”
Control ştiinţific:
Prof. dr. ing. D.C. Georgescu
Conf. dr. ing. Cornel Ianache
Tehnoredactarea şi grafica:
Şef. lucr. dr. ing. Liana Georgescu
INTRODUCERE
Utilizarea energiei electrice, rezultat a numeroase descoperiri şi
creaţii tehnice în domeniul electrotehnicii, a devenit o realitate fără de care
civilizaţia contemporană este de neconceput.
În nici o ţară din lume, indiferent de specificul său de stadiul său de
dezvoltare, nu se observă încă vreun fenomen de saturaţie sau de stagnare a
consumului de energie electrică. Acesta este caracterizat în permanenţă prin
ritmuri înalte, în toate domeniile activităţii sociale, datorită proprietăţilor
specifice ale energiei electrice:
- poate fi produsă relativ uşor şi cu randamente bune;
- poate fi transportată la distanţe oricât de mari;
- poate fi distribuită în cantităţi oricât de mari sau oricât de mici;
- are numeroase utilizări;
- poate fi măsurată uşor şi precis.
Odată cu creşterea consumului de energie electrică şi a puterilor
instalate în unităţile producătoare, se impune tratarea cu atenţie deosebită a
tuturor aspectelor legate de principiile de funcţionare, proiectarea,
construcţia şi exploatarea receptoarelor, precum şi de realizarea unor
instalaţii de utilizare sigure.
Este de asemenea necesar să se insiste asupra aspectelor energetice
(randamente, consumuri specifice etc), prin a căror îmbunătăţire se pot
obţine performanţe sporite, tehnice şi economice, ale utilajelor şi
instalaţiilor tehnologice. Acestei probleme i se acordă astăzi o importanţă
sporită pe plan mondial, astfel că asistăm la un efort general în vederea
utilizării calitativ superioare a energiei.
Proiectarea şi execuţia instalaţiilor electrice constituie punctul de
plecare în domeniul utilizării energiei electrice, iar de soluţiile alese şi de
buna execuţie depinde funcţionarea întregii instalaţii de utilizare. Din acest
punct de vedere, criteriile de alegere şi de dimensionare pentru diversele
părţi ale instalaţiei, trebuie să corespundă unor cerinţe în care intervin,
întotdeauna, mediul de lucru, caracterul procesului tehologic, consecinţele
întreruperii în alimentarea cu enegrie electrică, pericolul de incendiu,
securitatea personalului etc.
Concepţia şi execuţia instalaţiilor electrice trebuie să reflecte totodată
rolul pe care automatizarea îl deţine în instalaţiile tehnologice moderne.
Aici se are în vedere un înalt grad de siguranţă în funcţionare, asigurarea
parametrilor calitativi ai energiei, eficienţa economică a investiţiilor,
precum şi capacitatea corespunzătoare de a pune în valoare avantajele
economice pe care le pune la dispoziţie utilizarea energiei electrice.
3
Rezultă, prin urmare, că proiectul unei instalaţii electrice industriale
trebuie să cuprindă soluţii complete, bazate pe cunoaşterea tuturor
elementelor funcţionale ale obiectivului industrial în ansamblu, încadrând
variantele posibile în limitele unor restricţii impuse, proiectantul trebuie să
se asigure că a luat în consideraţie cel puţin variantele principale, din care
trebuie să reţină una pe baza unor criterii bine justificate.
În continuare, trebuie să se ţină seama că proiectarea instalaţiilor
electrice este condiţionată de o serie de particularităţi care se datoresc spe-
cificului lor şi anume:
- reţelele electrice, sursele de energie şi consumatorii funcţionează
într-o strânsă interdependenţă, ansamblul lor constituind sistemul
electroenergetic. La proiectarea reţelei, de exemplu, apar probleme conexe
legate de surse şi de consumatori;
- siguranţa în funcţionare este legată de unele particularităţi ale
energiei electrice ca imposibilitatea stocării, propagarea practic instantanee,
consecinţele avariilor etc. Avariile au uneori consecinţe economice
inestimabile, întreruperea în alimentarea cu energie fiind urmată de pagube
materiale (produse de explozii sau incendii) sau de pierderi de vieţi
omeneşti;
- valoarea investiţiilor este relativ mare iar aspectul economic trebuie
luat în calcul în mod obligatoriu. Compararea variantelor după criterii pur
tehnice nu este admisă.
- numărul de variante tehnic posibile, în condiţiile specifice fiecărui
proiect, poate fi atât de mare încât găsirea soluţiei optime devine deosebit
de laborioasă. În asemenea condiţii, preselectarea variantelor bazată pe
experienţa practică şi pe intuiţia inginerească devine deosebit de
importantă.
Lucrarea este adresată studenţilor din anul IV, specializarea:
Electromecanică.
Doresc să aduc un pios omagiu tatălui meu, prof. dr. ing. Doru
Georgescu care a inspirat această carte, la realizarea căreia m-am străduit
să fructific experienţa pe care mi-a transmis-o pe parcursul colaborării
noastre.
AUTOAREA
4
CUPRINS
1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PRODUCEREA,

TRANSPORTUL ŞI DISTRIBUŢIA ENERGIEI ELECTRICE …… 9
1.1. Tehnologii de producere a energiei electrice ………………… 9
1.2. Sisteme de transport şi distribuţie ……………………..… 14
1.3. Soluţii moderne pentru transportul energiei ………………… 16
1.4. Distribuţia energiei electrice la consumatorii industriali .… 21
1.4.1. Caracteristici generale ale consumatorilor care determină
modul de elaborare al schemelor şi de echipare a instalaţiilor …. 21
1.4.2. Scheme utilizate pentru reţelele electrice de pe
platformele industriale ……………………………………….. 23
1.4.3. Scheme uzuale pentru staţiile electrice de pe platformele
industriale ……………………………………………………… 27
1.5. Echiparea circuitelor primare ..…………………………… 29
1.5.1. Echiparea circuitelor primare ale posturilor de
transformare …………………………………………………… 29
1.5.2. Echiparea circuitelor şi coloanelor. Schemele tablourilor
de distribuţie ….………………………………………………… 34
2. ILUMINATUL ELECTRIC …….………………………………… 37
2.1. Caracterizarea fotometrică a izvoarelor de lumină şi a
corpurilor iluminate ………...…………………………………… 38
2.1.1. Mărimi care caracterizează izvoarele de lumină şi efectul
lor ……………………………………….……………………… 38
2.1.2. Mărimi care caracterizează corpurile iluminate ………. 42
2.1.3. Mărimi energetice .……………………………………… 44
2.2. Surse electrice de lumină ….………………………………… 45
2.2.1. Lămpi cu filament incandescent ….…………………… 46
2.2.2. Lămpi fluorescente ..…………………………………… 48
2.3. Metode de calcul fotometric ………………………………… 52
2.3.1. Metoda calculului punct cu punct al iluminării ……… 52
2.3.2. Calculul iluminării suprafeţelor prin metoda factorului
de utilizare ……………………………………………………… 59
2.3.3. Metoda puterii specifice ….…………………………… 62
5
2.4. Problemele proiectării instalaţiilor de iluminat electric
industrial ………………………………………………………… 63
2.4.1. Calitatea instalaţiilor de iluminat ..…………………… 63
2.4.2. Alegerea sistemului de iluminat şi a izvoarelor de lumină 66
2.4.3. Probleme specifice iluminatului exterior ……………… 69
2.4.4. Alegerea corpurilor de iluminat ………………………… 70
2.4.5. Aşezarea corpurilor de iluminat …….………………… 73
3. BAZELE CALCULULUI SISTEMELOR DE DISTRIBUŢIE A
ENERGIEI ELECTRICE …………………………………………… 75
3.1. Determinarea puterii de calcul şi a factorului de putere mediu 75
3.1.1. Metoda analizei directe ………………………………… 76
3.1.2. Metoda coeficienţilor de cerere ……………………….. 79
3.1.3. Metoda formulei binome ……………………………….. 80
3.1.4. Determinarea puterii cerute de către consumatori ale
căror reţele au tensiuni diferite ………………………………… 80
3.2. Calculul termic al conductoarelor …………………………… 83
3.2.1. Calculul la încălzire în regim permanent ……………….. 83
3.2.2. Cazul sarcinilor de durată variabile …………………….. 86
3.2.3. Calculul la încălzire în regim intermitent ……………… 87
3.2.4. Încălzirea conductorului în regim de scurtă durată …….. 88
3.2.5. Efectele curenţilor de foarte scurtă durată asupra
elementelor conductoare ale instalaiilor electrice ……………. 89
3.3. Calculul căderilor de tensiune în conductoare ………………. 91
3.3.1. Linia de curent contiuu cu sarcini concentrate …….… 91
3.3.2. Linia trifazată de curent alternativ cu sarcini echilibrate,
concentrate ……………………………………………………. 92
3.3.3. Linie trifazată de curent alternativ cu sarcini concentrate
neechilibrate. Ramificaţii bifazate şi monofazate. ……………. 95
3.3.4. Linie cu sarcini uniform distribuite ……………………. 97
3.3.5. Linia trifazată de curent alternativ alimentată la ambele
capete …………………………………………………………. 98
4. DIMENSIONAREA INSTALAŢIILOR CU TENSIUNEA PÂNĂ
LA 1000 V …………………………………………………………… 101
4.1. Instalaţii de forţă …………………………………………… 101
6
4.1.1. Dimensionarea căilor de curent ……………….……… 101
4.1.2. Alegerea aparatelor …………………………….……… 103
4.2. Instalaţii de lumină …………………………………….……. 108
4.3. Condiţii de selectivitate a protecţiilor în instalaţiile electrice 109
4.4. Calculul şi dimensionarea reţelelor exterioare .……………… 113
4.4.1. Alegerea secţiunii conductoarelor în funcţie de căderea
de tensiune admisă ……………………………………………… 113
4.4.2. Calculul mecanic al liniilor aeriene …………………… 115
5. AMPLASAREA ŞI DIMENSIONAREA STAŢIILOR
ELECTRICE DIN ÎNTREPRINDERILE INDUSTRIALE ….……… 129
5.1. Stabilirea numărului, locurilor de amplasare şi tipurilor de
staţii …………………………………………………………..…… 129
5.2. Determinarea numărului de transformatoare …….………… 130
5.3. Alegerea puterii transformatoarelor ……..…………………… 131
5.4. Alegerea aparatelor electrice, izolatoarelor şi barelor după
condiţiile normale de lucru ……….……………………………… 133
6. ANALIZA COMPORTĂRII LA SCURTCIRCUIT A
INSTALAŢIILOR ELECTRICE …………………………………… 137
6.1. Noţiuni introductive cu privire la curenţii de scurtcircuit …… 137
6.1.1. Scurtcircuite, curenţi de scurtcircuit …………………… 137
6.1.2. Variaţia curentului de scurtcircuit în raport cu timpul … 139
6.1.3. Impedanţa de scurtcircuit ……………………………… 142
6.1.4. Mărimi care caracterizează efectele curenţilor de
scurtcircuit ……………………………………………………… 144
6.2. Calculul practic al procesului de scurtcircuit în instalaţii cu
tensiunea peste 1000 V ..………………………….……………… 146
6.2.1. Metoda simplificată …………………………………….. 146
6.2.2. Metoda curbelor de calcul ……………………………… 148
6.3. Verificarea aparatelor, izolatoarelor şi barelor ….…………… 151
7. ELECTROSECURITATEA INSTALAŢIILOR ELECTRICE.. 153
7.1. Consecinţele electrocutării ……...…………………………… 153
7.2. Condiţiile în care pot avea loc accidentele prin electrocutare 154
7.3. Sisteme de protecţie impotriva tensiunilor de atingere ……… 157
7.3.1. Protecţia prin legare la pământ ………………………… 158
7
7.3.2. Protecţia prin legare la nul ……………………………… 161
7.3.3. Protecţia prin egalizarea şi dirijarea potenţialelor .…… 163
7.3.4. Protecţia prin alimentare cu tensiune redusă …………… 164
7.3.5. Izolarea suplimentară de protecţie ……………………… 165
7.4. Prize de pământ .……………………………….…………… 166
7.4.1. Calculul prizelor de pământ …………………………… 167
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………... 169
8
1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND
PRODUCEREA, TRANSPORTUL ŞI
DISTRIBUŢIA ENERGIEI ELECTRICE
Prin instalaţie electrică înţelegem, la modul cel mai general,
ansamblul elementelor necesare producerii, transportului, distribuţiei şi
utilizării energiei electromagnetice la consumatori.
Consumatorul este constituit din totalitatea receptoarelor dintr-o
secţie, atelier, întreprindere, zonă geografică etc.
Receptorul este aparatul sau agregatul care consumă energie. El este
caracterizat prin “consum” . Consumul se exprimă în unităţi de putere
activă (kW, MW), de putere aparentă (kVA, MVA) sau, la receptoarele de
curent continuu, în unităţi de curent (A, kA). Consumul defineşte totodată
“sarcina” solicitată instalaţiei de către receptor.
Cu puţine excepţii, în etapa actuală, instalaţiile de producere,
transport şi distribuţie ale sistemelor electroenergetice funcţionează unitar,
în curent alternativ trifazat.
1.1. Tehnologii de producere a energiei electrice
Energia electrică se produce, practic în exclusivitate, în centrale

electrice care transformă o anumită formă de energie primară în energie
electrică cu ajutorul alternatoarelor trifazate sincrone. Obţinerea energiei
electrice prin transformarea directă a unor energii primare (generatoare
MHD, generatoare termoionice, celule solare) se află în fază de cercetare,
prototipuri, experimentări.
Figura 1.1.1
Schematic, procesul de transformare a energiei primare în energie
electrică are loc aşa cum arată schema de la figura 1.1.1.
Energia primară poate avea forme existente direct în natură (energia
apei, vântului, solară), legate chimic (în combustibili solizi, lichizi sau
gazoşi) sau legate atomic. În funcţie de sursa energiei primare, principalele
tipuri de centrale electrice sunt: centralele termoelectrice, centralele
hidroelectrice şi centralele nucleare.
9
Producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice
Centralele termoelectrice produc cea mai mare parte a energiei

electrice obţinută în lume. Ele transformă energia latentă a combustibilor în
energie termică. Aceasta va fi cedată fluidului de lucru (apă-abur), va fi
transformată de motorul termic (turbina) în energie mecanică şi apoi, prin
intermediul generatorului, în energie electrică.
Principiul de transformare al energiei termice în energie electrică este
prezentat în figura 1.1.2.
Figura 1.1.2
După felul energiei livrate, centralele termoelectrice se clasifică în:
centrale termoelectrice cu condensaţie, care produc numai energie electrică,
şi centrale electrice de termoficare, cu producere combinată de energie
electrică şi termică.
După tipul motorului termic, centralele termoelectrice sunt cu turbine
cu abur, cu turbine cu gaze sau cu motoare cu ardere internă.
Pentru ca fluidul apă-abur, care lucrează în circuit închis, să producă
lucru mecanic, este necesar (conform celui de-al doilea principiu al
termodinamicii) să evolueze între două surse cu temperaturi diferite:
sursa caldă -T1 (cazanul, din care fluidul de lucru iese sub formă de
abur supraâncălzit şi la presiune ridicată) şi
sursa rece -T2 (condensatorul, unde aburul destins în turbină este răcit
şi se transformă în apă).
Schema de principiu a centralei electrice cu condensaţie este
prezentată în figura 1.1.3.
Principalele circuite ale unei centrale termoelectrice sunt:
Circuitul apă-abur în care apa de alimentare, preâncălzită, se supra-
încălzeşte în cazan prin căldura degajată de arderea combustibilului.
Aburul ieşit din cazan cu temperatură şi presiune mare se destinde în
turbină iar energia lui cinetică, rezultată prin variaţia de volum, pune în
mişcare rotorul turbinei. După ieşirea din turbină aburul se condensează în
condensator iar condensatul este pompat înapoi în cazan cu ajutorul
pompelor de condens şi de alimentare;
10
Circuitul apei de răcire poate fi deschis, închis sau mixt. Apa de

răcire se evacuează înapoi în sursă, unde cedează mediului înconjurător cea
mai mare parte din căldura absorbită;
Circuitul aer-gaze preia produsele de ardere gazeificate. Gazele
străbat apoi suprafeţele de încălzire ale cazanului şi sunt refulate în
atmosferă;
Circuitul combustibil-cenuşă prin care combustibilul se gazeifică
prin ardere în focarul cazanului, energia sa chimică fiind transmisă gazului
sub formă de căldură. În acelaşi timp, elementele incombustibile rămân sub
formă de zgură şi cenuşă;
Circuitul electric constă din înfăşurările transformatoarelor racordate
la bornele generatoarelor şi din circuitele de conexiuni ale centralei.
Figura 1.1.3
După cum este cunoscut, îmbunătăţirea randamentului se poate
obţine prin mărirea temperaturii sursei calde şi prin micşorarea temperaturii
sursei reci. A doua cale nefiind practic posibilă, se procedează la
preâncălzirea apei de alimentare (folosind căldura latentă a aburului care s-
a destins parţial în turbină) şi la supraâncălzirea intermediară a aburului în
două trepte, prin readucerea aburului în cazan după o primă destindere în
corpul de înaltă presiune al turbinei. Se obţin astfel randamente de 30-40%
Cele mai importante centrale termoelectrice din România sunt CTE
Rovinari (1800 MW), CTE Işalniţa (1080 MW), CTE Mintia (800 MW),
CTE Luduş (800 MW).
Centralele hidroelectrice folosesc drept sursă primară energia
hidraulică, potenţială şi cinetică, a căderilor de apă naturale sau artificiale.
Curentul de apă acţionează o turbină hidraulică ce acţionează, la rândul ei,
generatorul electric.
11
Puterea hidraulică dezvoltată de debitul de apă Q care curge între

două puncte situate la o diferenţă de nivel H se exprimă prin Ph =gQH iar
randamentul turbinei hidraulice este de ordinul a 85-92%. Randamentul
generatorului fiind cuprins între 95 şi 97,5% se poate conta pe un
randament global de cel puţin 80%.
Din analiza expresiei puterii hidraulice rezultă că ea poate fi obţinută
fie cu debit mare şi cu cădere mică fie invers. Din acest punct de vedere
deosebim două categorii de centrale hidroelectrice: CHE pe firul apei şi
CHE cu lac de acumulare. Pentru acestea din urmă, se utilizează soluţii de
amenajare aşa cum se vede în figura 1.1.4.
Figura 1.1.4
Instalaţiile hidrotehnice ale unei centrale hidroelectrice sunt formate

din: baraj, priză de apă, aducţiune şi clădirea centralei.
Barajele sunt diferite ca mod de execuţie în funcţie de înălţime, de
natura terenului de fundare şi de condiţiile tehnice şi economice. Ele sunt
prevăzute cu zone de deversare, deschideri de fund pentru spălarea
aluviunilor, jgheaburi pentru trecerea peştilor sau, în cazul râurilor
navigabile, cu ecluze.
Priza de apă serveşte pentru trecerea apei din lac sau din râu în
elementul de aducţiune şi asigură reţinerea corpurilor plutitoare şi a
aluviunilor;
Aducţiunea apei cuprinde trei elemente: canalul de aducţiune
(deschis sau tunel), castelul de echilibru şi conducta forţată.
Castelul de echilibru este un organ de distribuire a apei şi de
amortizare a oscilaţiilor hidraulice provocate de închiderea sau deschiderea
vanelor de la sfârşitul conductei forţate.
12
Conductele forţate leagă castelul de echilibru cu turbinele. Sunt

construite pentru a rezista şocurilor hidraulice şi sunt prevăzute, la capătul
dinspre castelul de echilibru, cu vane speciale cu inchidere rapidă.
Clădirea centralei adăposteşte turbinele şi generatoarele. La căderi
mari şi debite mici se folosesc turbine cu acţiune Pelton, cu ax vertical sau
orizontal. La debite şi căderi medii se folosesc turbine cu reacţiune Francis,
cu ax vertical şi cu paletele statorului reglabile iar la debite mari şi căderi
mici, se recomandă turbinele elicoidale Kaplan având paletele statorului şi
rotorului reglabile.
Cele mai importante centrale hidroelectrice construite în România
sunt CHE Porţile deFier (1068 MW pentru partea română), CHE Argeş
(220 MW), CHE Bicaz (210 MW), CHE Sadu (27 MW). Prin amenajarea
integrală a cursului Bistriţei s-a construit un lanţ de 12 hidrocentrale cu o
putere instalată totală de 244 MW.
Centralele nuclear-electrice folosesc, drept sursă de energie
primară, căldura degajată în reacţiile de fisiune nucleară produse în reactor
prin acţiunea neutronilor asupra unor izotopi ai elementelor grele, cum este
U235. Acesta se compune din următoarele elemente:
Barele de combustibil nuclear formate din uraniu natural (conţine
0,71% U235 şi în rest U238) sau uraniu îmbogăţit (cu 1,5-4% U235);
Moderatorul are rolul de a reduce viteza neutronilor de fisiune într-
un timp foarte scurt. Ca moderator se foloseşte grafitul sau apa grea;
Reflectorul, constituit din aceleaşi materiale ca şi moderatorul, are
rolul de a micşora pierderile de neutroni în spaţiul înconjurător;
Barele de control sunt confecţionate din materiale cu o mare putere
de absorbţie a neutronilor (cadmiu sau bor) şi au rolul de a regla reacţia în
lanţ.
Canalele de răcire sunt parcurse de agentul de răcire care evacuează
căldura rezultată în reactor în urma reacţiilor nucleare. Ca agenţi de răcire
se pot folosi aerul, bioxidul de carbon, heliul, azotul, apa, apa grea sau
metale topite ca sodiul, amestecul de sodiu şi potasiu, plumbul, bismutul;
Învelişul pentru protecţia biologică acoperă întregul reactor şi este
construit din beton sau fontă.
Schemele termice ale centralelor nuclear-electrice pot fi scheme
directe, cu un singur circuit, în care fluidul de lucru din ciclul termic este
totodată fluid de răcire a reactorului sau scheme cu circuite intermediare, în
care căldura agentului de răcire se transmite, prin intermediul unor
schimbătoare de căldură de suprafaţă, fluidului de lucru sau unui fluid
intermediar. Schema de la figura 1.1.5 este aceea a unei centrale nuclear-
electrice cu două circuite.
13
Energia termică degajată în reactorul nuclear în urma reacţiei în lanţ

încălzeşte apa care circulă în conturul primar (reactor - schimbător) până
la temperatura de 255 - 2750 C. În schimbătorul de căldură, căldura este
cedată apei care circulă în conturul secundar obţinându-se abur la
temperatura de 250 - 2600 C şi presiunea de 12,5.105 Pa. Pentru ca apa din
conturul primar să nu fiarbă, circulaţia apei are loc la o presiune de peste
107 Pa. În acest contur apa devine radioactivă, ceea ce impune măsuri de
protecţie a personalului; utilajele din acest contur sunt dispuse în încăperi
subterane prevăzute cu înveliş pentru protecţia biologică.
Figura 1.1.5
În conturul secundar procesele decurg asemănător celor din centralele

termoelectrice.
Costul energiei produsă în asemenea centrale este însă ridicat datorită
investiţiilor foarte mari.
1.2. Sisteme de transport şi distribuţie
Ansamblul liniilor de transport, de distribuţie, staţiilor de

transformare, conexiuni şi posturilor de transformare constituie reţeaua
electrică.
Liniile de transport sunt destinate să asigure vehicularea unor puteri
electrice importante (zeci sau sute de MW) la distanţe mari (zeci sau sute
de km). Ele pot fi linii de legătură între două zone sau noduri ale sistemului
electroenergetic sau linii de transport de la un nod la un centru de consum.
Liniile de distribuţie au o configuraţie mai complexă şi asigură
vehicularea unor puteri relativ reduse, pe distanţe mai scurte şi la un
ansamblu redus de consumatori.
14
Din punctul de vedere constructiv, liniile electrice se realizează sub

formă de linii electrice aeriene, montate pe stâlpi (LEA), sau de linii
electrice în cablu subteran (LEC). Având costuri ridicate şi fiind mai greu
de depanat, liniile în cablu se utilizează pe distanţe scurte şi în condiţii
speciale de traseu.
Reţelele electrice au o configuraţie care depinde de puterea
receptoarelor, de amplasarea acestora pe teritoriul întreprinderii, de
siguranţa necesară în alimentarea cu energie electrică, de elasticitatea de
manevră necesară exploatării şi întreţinerii, de posibilitatea extinderii
întreprinderii, etc. Ele trebuie să asigure continuitatea alimentării care este
condiţia calitativă cea mai importantă a utilizării energiei electrice.
Pentru a realiza un transport economic al energiei către consumatorii
aflaţi la mari distanţe faţă de centrale (figura. 1.2.1), tensiunea este ridicată
de la valoarea de 6 sau 10 kV la care o produc generatoarele, până la valori
mult mai mari.
Figura 1.2.1
Prin mărirea tensiunii de transport se reduc curenţii de linie

reducându-se totodată şi secţiunea conductoarelor. Odată cu tensiunea de
transport cresc însă cheltuielile necesare asigurării unui nivel de izolaţie
corespunzător, astfel că tensiunea optimă de transport va rezulta dintr-un
calcul tehnico-economic.
Scara tensiunilor standardizate pentru transport cuprinde valorile
10, (35), 110, 220 şi 400 kV.
În apropierea consumatorilor tensiunea este din nou coborâtă, într-o
altă staţie de transformare - ST, energia fiind dirijată către staţiile de racord
adânc - SRA, plasate cât mai aproape de centrul de greutate al consumului.
De la aceste staţii se alimentează staţiile uzinale sau posturile de
15
transformare - PT, în care tensiunea este coborâtă la valoarea de utilizare,

standardizată la valoarea de 380 sau 660 V. Aceste valori corespund
tensiunilor nominale ale receptoarelor de joasă tensiune.
Receptoarele cu puteri mai mari de 200 kW sunt construite pentru a fi
alimentate la tensiuni de 6000 sau 10000 V. Conectarea lor se face în
staţiile de distribuţie - SD, care primesc energia de la SRA şi o distribuie, la
tensiunea la care o primesc, posturilor de transformare şi receptoarelor de
înaltă tensiune. Ele se mai numesc şi staţii de conexiuni.
Staţiile din incinta consumatorului industrial îndeplinesc însă, cel
mai adesea, ambele funcţiuni lucrând ca staţii de transformare şi distribuţie.
De la bara de joasă tensiune a posturilor de transformare se fac
racordurile la tablourile de alimentare
ale receptoarelor (figura 1.2.2).
Tabloul general de distribuţie -
TGD, primeşte energia direct din
postul de transformare şi o distribuie
ta-blourilor principale - TD.
Tabloul principal de distribuţie
este acela alimentat din tabloul ge-
neral şi care distribuie energia ta-
blourilor secundare.
Tablourile secundare alimen-
tează direct receptoarele de lumină
(TL), de forţă (TF) sau din ambele
categorii (TFL).
Figura 1.2.2 Ansamblul elementelor
conducătoare de curent care
alimentează un tablou se numeşte coloană. Alimentarea receptoarelor de la
tabloul secundar se face prin intermediul circuitelor. Circuitul este
constituit din întreg ansamblul de elemente necesare alimentării
receptorului; întreruptoare, siguranţe, conductoare etc.
În funcţie de amploarea instalaţiei, tablourile principale pot lipsi. Ele
au rolul repartizării judicioase a sarcinii şi pe acela al scurtării coloanelor
secundare.
1.3. Soluţii moderne pentru transportul energiei
Transportul energiei în curent continuu câştigă tot mai mult teren

în comparaţie cu transportul în curent alternativ faţă de care prezintă
următoarele avantaje:
16
- capacitatea de transport este dublă în aceleaşi condiţii de pierderi şi

de nivel de izolaţie;
-pierderile specifice sunt mici datorită lipsei efectului pelicular şi de
proximitate. Totodată pierderile prin efect corona sunt mai reduse;
- cheltuielile de investiţii sunt mai mici, la aceeaşi putere transmisă,
datorită nivelului de izolaţie mai redus şi numărului redus de conductoare,
ambele cu consecinţe asupra dimensionării stâlpilor;
- poluarea vizuală şi poluarea ecologică sunt mai reduse. Redusă, în
comparaţie cu linia de curent alternativ este şi poluarea electromagnetică;
- sistemele energetice interconectate prin linii de curent continuu nu
îşi transmit de la unul la celălalt regimurile nedorite (scăderi de frecvenţă,
avalanşe de tensiuni, pierderi de stabilitate.
Sistemele de transport în curent continuu au structura arătată
principial la figura 1.3.1.
Figura 1.3.1
În funcţie de numărul de conductoare al liniei aceste sisteme pot fi:

- monopolare, având un singur conductor (aerian sau subteran), iar
întoarcerea se efectuează prin pământ (figura 1.3.2). Sistemul necesită
Figura 1.3.2
17
electrozi de legare la pământ foarte puternici, fiind supuşi unui proces

intens de electrocoroziune.
- homopolare, având două sau mai multe conductoare, aeriene sau
subterane, cu întoarcere prin pământ. Fiecare conductor este legat la propria
sa instalaţie de convertire. Avarierea unui conductor de ducere nu afectează
funcţionarea sistemului;
- bipolare ( figura 1.3.3 ), cu două conductoare de polarităţi diferite,
aeriene sau subterane. Dacă cele două conductoare sunt egal încărcate
atunci curentul de fugă este nul.
Figura 1.3.3
Soluţiile moderne de transmisie a energiei prin cabluri electrice

aflate în curs de experimentare sunt de trei categorii: răcirea forţată cu
elemente clasice (aer, apă, ulei, azot), răcirea cu elemente refrigeratoare
(heliu, azot, aduse la starea de lichefiere), izolarea cu dielectrici de mare
conductivitate termică (hexafluorură de sulf sub presiune).
Răcirea forţată se face prin recircularea agentului de răcire atât prin
interiorul cât şi prin exteriorul cablului ( figura 1.3.4 ). Folosind aceste
metode s-au realizat cabluri cu tensiuni nominale până la 550 kV.
Criocablurile reprezintă un ansamblu de conductoare electrice,
menţinute la temperatură foarte joasă, cu ajutorul unor fluide refrigeratoare.
La baza acestei tehnici stă fenomenul de supraconductibilitate descoperit
de Kammerlingh şi care constă în anularea rezistivităţii la o temperatură
critică, apropiată de zero absolut; de exemplu, pentru aluminiul pur
temperatura critică este de 1,17 K.
18
Se utilizează azot lichid (temperatura de lichefiere 77K, adică minus

196 C) sau heliu ( 4,2 K, -2690 C). Heliul lichid prezintă inconvenientul
°
unei extrem de mari fluidităţi care-i permite să pătrundă prin capilare

extrem de fine iar acest lucru face ca utilizarea sa la crioclabluri să se facă
la temperatura minimă de 18 K).
Figura 1.3.4
Într-un sistem de criocabluri (figura 1.3.5), heliul se foloseşte pentru
pentru refrigerarea conductorului propriu-zis iar pentru zonele de tranziţie
de la cele două capete se foloseşte fie heliu, fie azot lichid. Staţiile de
lichefiere şi de pompare se amplasează la capetele cablului sau, dacă
distanţa este mai mare de 10 km, se utilizează staţii intermediare.
Figura 1.3.5
19
Cablurile supraconductoare, derivă din criocabluri, conductoarele

fiind confecţionate din metale moi (niobiu, plumb). O comparaţie între
diferitele tipuri de cabluri răcite forţat este făcută de literatura de
specialitate în tabelul 1.1 de mai jos:
Tabelul 1.1
Cablu în ulei Cablu Cablu în Criocablu Cablu
sub presiune răcit cu SF6 supracon
apă ductor
Tensiunea
110 220 380 380 380 110 110
nominală
Materialul
Cu Cu Al Al Niobiu
conductoarelor
Secţiunea
conductoarelor 1000 2000 8000 3000 3200
mm2
Capacitatea de
transport în
160 300 450 1500 2500 1000 2500
regim de durată
MW
Transmisia energiei prin microunde are perspective largi deoarece

microundele oferă posibilitatea transmiterii la mari distanţe a unor puteri
foarte mari.
Sunt realizate generatoare şi amplificatoare de microunde cu puteri în
regim permanent de ordinul megawaţilor şi, în regim de impulsuri, de
ordinul zecilor şi sutelor de megawaţi.
Transmisia propriuzisă nu ridică probleme deosebite, deoarece
microundele pot fi transmise prin aer, fără suport material (cazul
transmisiei - satelit pământ) sau, la nivelul solului, folosind ghidurile de
undă. Teoretic, o undă electromagnetică poate transmite, prin aer, 1100
kW/cm2.
Se poate demonstra, că prin microunde pot fi transmise prin ghiduri
de undă puteri de ordinul a 3000 - 4000 MW la distanţe foarte mari şi de
7000 MW la distanţe de 104 km, fără ghid de undă. În acelaşi timp, se poate
aprecia că în curent alternativ se pot transporta puteri de ordinul a 1000
MW la 500 - 1000 km iar în curent continuu, 2000 MW la 2000 - 3000 km.
Se apreciază de asemenea, că pe un ghid de undă cilindric având ∅
= 1,5mm se poate transmite aceeaşi cantitate de energie ca şi pe o linie de
foarte înaltă tensiune având 740 kV la 50 Hz.
20
Sateliţii americani folosesc în mod curent pentru telecomunicaţii,

telecomandă şi telemăsurare microunde iar laboratorul Spacelab producea
local, pentru necesităţi proprii, o putere de 25 kW.
Există un proiect care prevede instalarea pe un satelit artificial al
pământului a unei centrale electrice cu puterea de 9500 MW care să
transmită pe Pământ o putere de 7000 MW cu ajutorul microundelor.
Satelitul ar avea o structură paralelipipedică cu lungimea de 10,4 km,
lăţimea de 5,3 km, înălţimea de o,5 km şi o greutate de 30000 de tone. El ar
fi amplasat pe o orbită geostaţionară la o înălţime de 36000 km. Pe acest
satelit, energia solară ar suferi o primă conversie, pe cale fotovoltaică, în
energie de curent continuu şi o a doua conversie, în energie de microunde,
printr-un ansamblu de emisie, format din 150000 de tuburi electronice cu
vid de tip clistron, dispuse pe o antenă cu diametrul de 1 km. Transmisia s-
ar realiza prin microunde la 2,54 GHz, cu un randament de 65 - 70%.
Costul proiectului este estimat la circa 160 de miliarde de dolari şi ar urma
să fie realizat prin consens internaţional, datorită implicaţiilor ce pot apare
în ceea ce priveşte intreferenţele electromagnetice, modificările posibile ale
ionosferei, efectele biologice posibile etc.
1.4. Distribuţia energiei electrice la consumatorii

industriali
Schemele instalaţiilor electrice ale consumatorilor industriali depind

de tensiunile de alimentare şi de distribuţie, de puterea maximă absorbită în
punctul de consum, de regimul de funcţionare, de gradul de siguranţă în
alimentarea cu energie cerut de consumator, de programul de dezvoltare al
întreprinderii, etc. De aici, o mare varietate de soluţii şi imposibilitatea
enunţării unor reguli pentru stabilirea schemelor sistemelor de distribuţie.
1.4.1. Caracteristici generale ale consumatorilor care

determină modul de elaborare al schemelor şi de
echipare a instalaţiilor
Clasificarea consumatorilor în funcţie de puterea maximă absorbită

în punctul de consum stabileşte patru clase de consumatori:
Clasa A - consumatori al căror consum depăşeşte 50 MVA;
Clasa B - consumatori având consumul cuprins între 7,5 şi 50 MVA;
Clasa C - consumatori având consumul cuprins între 2,5 şi 7,5
MVA;
Clasa D - consumatori al căror consum nu depăşeşte 2.5 MVA.
21
Prin punct de consum se înţelege totalitatea instalaţiilor unui

consumator situate în aceeaşi incintă sau în incinte vecine, legate între ele
prin reţele electrice, indiferent de numărul şi de dispunerea geografică a
punctelor de alimentare.
Această clasificare este importantă din punctul de vedere al modului
de racordare la reţeaua furnizorului de electricitate şi al răspunderilor
patrimoniale ce se stabilesc între consumator şi furnizor.
În funcţie de efectele întreruperii în alimentarea cu energie
deosebim patru categorii de receptoare:
Categoria zero (specială) - la care intreruperea alimentării poate
provoca incendii, explozii, distrugeri de utilaje sau pierderi de vieţi
omeneşti;
Categoria I - la care întreruperea în alimentarea cu energie conduce
la dereglarea proceselor tehnologice, fiind necesare perioade lungi pentru
reluarea activităţii la parametrii necesari sau la rebuturi importante de
materii prime;
Categoria a-II-a - receptoare a căror intrerupere conduce la o
nerealizare proporţională a producţiei;
Categoria a-III-a - restul receptoarelor.
De această clasificare a receptoarelor depinde stabilirea numărului de căi de
alimentare menit să le asigure funcţionarea în conformitate cu categoria lor.
Se stabilesc astfel trei nivele de rezervare :
Nivelul 1- cu rezervă de 100 % şi căi de alimentare independente,
racordate în puncte de alimentare distincte;
Nivelul 2 - cu rezervă de 100 % dar fără căi de alimentare
independente în mod obligatoriu;
Nivelul 3 - fără rezervă;
Durata maximă a întreruperii pe nivelul 1 este stabilită la 3s (durata
de acţionare a automatizării din sistem) pentru toate clasele de consumatori.
Consumatorii cu rezervă la nivel 2 pot fi întrerupţi după cum
urmează: clasa A şi B - 30 min; clasa C - 2 h; clasa D - 2-8 h. Dacă
ambele căi de alimentare sunt avariate, durata întreruperii este egală cu
durata necesară reparaţiei uneia din căi.
22
1.4.2. Scheme utilizate pentru reţelele electrice de pe
platformele industriale
Reţelele electrice industriale cuprind liniile care alimentează staţiile

de conexiuni şi de transformare, precum şi coloanele tablourilor de
distribuţie. Configuraţia lor este determinată, după cum s-a mai arătat, de
puterea receptoarelor, de amplasarea acestora pe teritoriul întreprinderii, de
siguranţa necesară în alimentarea cu energie, de elasticitatea de manevră
necesară exploatării şi întreţinerii, de posibilitatea extinderii întreprinderii
şi trebuie să asigure continuitatea necesară în alimentarea cu energie. De
aceea, soluţia de alimentare privitoare la schema reţelei trebuie justificată
printr-o analiză detaliată din care să reiasă că sunt luate toate măsurile care
limitează efectul întreruperilor. De asemenea, ele trebuie să fie justificate
prin indicatorii tehnico-economici realizaţi; cheltuieli de investiţii, consum
de material, pierderi de energie, cheltuieli de exploatare.
Reţelele de înaltă tensiune prezintă, în principiu, două tipuri de
scheme: scheme radiale şi scheme cu linii principale.
Schemele radiale prezintă siguranţă în exploatare şi simplitate în
execuţie. Variantele lor principale sunt următoarele:
1. Schema radială simplă (figura 1.4.1), fără rezervă, este indicată
pentru posturi de transformare cu o singură unitate, izolate, şi fără
consumatori de categoria I, dacă există posibilitatea repunerii rapide în
funcţiune a liniei avariate. În acest sistem pot fi alimentaţi consumatori de
categoria I cu condiţia ca ponderea lor să nu depăşească 25% din consumul
total şi dacă există o alimentare de rezervă pe bara de joasă tensiune,
capabilă a-i prelua (eventual, un grup electrogen).
Figura 1.4.1
23
Schema radială simplă poate fi realizată şi cu două cabluri în paralel;

unul în funcţiune iar celălalt urmând a fi conectat în timpul reparaţiei
celuilalt.
2. Schema radială dublă (figura

1.4.2) are două linii de alimentare, fiecare
dimensionată pentru a putea prelua întreaga
sarcină. Ea corespunde nivelului de
rezervare cerut de consumatorii de
categoria I şi a II-a.
Figura 1.4.2
3. Schema radială cu alimentare în

două puncte (figura 1.4.3) satisface
exigenţele de siguranţă ale unor
consumatori importanţi. Fiecare linie poate
fi dimensionată pentru a prelua 60% din
sarcina totală la nivelul 2 de rezervare sau
întreaga sarcină , la nivelul de rezervare 1.
Figura 1.4.3
24
Schemele cu linii principale necesită investiţii mai mici dar prezintă

siguranţă mai mică în exploatare. Variantele lor uzuale sunt următoarele:
1. Linia principală simplă (figura 1.4.4) este folosită cu precădere în
cazul reţelelor aeriene, cum sunt acelea din schelele petroliere, sau în cazul
acelora cu cabluri uşor accesibile. Gradul lor de siguranţă corespunde
exigenţelor consumatorilor de categoria II-a şi a III-a.
Figura 1.4.4
Siguranţa în alimentare a receptoarelor racordate la linia principală se

poate mări prin alimentarea liniei la ambele capete.
2. Linia principală dublă, cu dublă alimentare (figura 1.4.5) asigură
o bună continuitate în alimentarea cu energie. Este indicată oridecâteori
Figura 1.4.5
25
alimentarea de la două surse prezintă avantaje economice în raport cu

alimentarea de la un singur punct de alimentare, indiferent de categoria
receptoarelor.
Reţelele de joasă tensiune utilizează, în principal, următoarele tipuri
de scheme:
1. Schema radială simplă (figura 1.2.2). Este cea mai utilizată fiind
simplă, clară, uşor de întreţinut şi relativ sigură din punctul de vedere al
selectivităţii. Pentru coloanele secundare care alimentează consumatori mo-
nofazaţi se poate utiliza distribuţia monofazată dacă sarcina coloanei nu
depăşeşte 30A.
2. Schema cu coloane magistrale
(figura 1.4.6) este economică datorită
faptului că foloseşte o singură coloană
din care se alimentează, prin derivaţii,
tablourile secundare. Utilizarea acestei
scheme este indicată în cazul
construcţiilor cu mai multe nivele la care
tablourile secundare sunt pe aceeaşi
verticală sau în cazul distribuţiilor pe un
singur nivel, la care este prevăzut un
număr mare de tablouri de putere mică.
Fiecare derivaţie trebuie asigurată
în vederea izolării selective a circuitelor
defecte. Pentru comoditatea exploatării Figura 1.4.6
se recomandă utilizarea întreruptoarelor
manuale înaintea siguranţelor.
3. Schema în cascadă (figura 1.4.7) este economică dar nu prezintă
siguranţă în exploatare. Un defect poate scoate din funcţiune mai multe ta-
blouri secundare. Se utilizează la instalaţiile construcţiilor civile.
Figura 1.4.7
4. Schema radială dublă (figura 1.4.8) este utilizată în vederea
alimentării consumatorilor de categoria I; staţii de incendiu, ventilaţii de
26
avarie etc. Alimentarea tabloului de distribuţie se realizează de la două

surse, comutarea făcându-se manual sau automat.
Figura 1.4.8
1.4.3. Scheme uzuale pentru staţiile electrice de pe

platformele industriale
Staţiile electrice trebuie să prezinte, la rândul lor, condiţii de

siguranţă corespunzător categoriei receptoarelor pe care le alimentează.
Pentru toate categoriile de staţii, soluţiile care corespund cel mai bine
condiţiilor de siguranţă cerute de consumatori sunt acelea cu mai multe
transformatoare.
În figura 1.4.9 sunt prezentate patru soluţii pentru SRA cu două
transformatoare şi una sau două linii de alimentare. Echiparea cu mai mult
de două transformatoare nu este curentă. Soluţiile cu două linii de
alimentare corespund unui grad de siguranţă mai ridicat.
Echiparea SRA cu trei sau cu patru transformatoare nu este curentă.
Figura 1.4.9
Pe partea de înaltă tensiune se folosesc bare colectoare simple sau
scheme în “H”. Schema “H” (figura 1.4.9 c,d) este economică dar produce
dificultăţi de ordin constructiv în cazul extinderilor.
27
Pe partea tensiunii secundare se execută bare simple sau duble,

secţionate sau nesecţionate, în funcţie de numărul de linii racordate, de
necesitatea limitării curentului de scurtcircuit sau a localizării defectelor pe
bare.
Staţiile de distribuţie (figura 1.4.10), numite şi staţii de conexiuni,
adoptă scheme care permit racordarea unui număr mare de circuite şi care
oferă un grad de siguranţă ridicat. Pentru aceasta ele utilizează sisteme de
bare simple sau duble secţionate.
Figura 1.4.10
Plecările din staţia de la figura 1.4.10b sunt echipate cu bobine de
reactanţă în serie - BR. Ele limitează curenţii de scurtcircuit la valori
acceptabile din punctul de vedere al stabilităţii termice şi electrodinamice a
echipamentelor.
Posturile de transformare la tensiunea de utilizare, cu mai mult de
două transformatoare, folosesc scheme cu bare colectoare simple, eventual
secţionate (figura 1.4.11).
Figura 1.4.11
28
Rezerva în alimentarea secţiilor de bare de joasă tensiune este

asigurată, în majoritate cazurilor, printr-un transformator care în mod
normal se află scos de sub tensiune dar care, la nevoie, poate fi conectat pe
oricare din secţii.
1.5. Echiparea circuitelor primare
Se numesc circuite primare acelea care conduc fluxurile de energie

dinspre sursă către receptoare. Atributul “primare” le va deosebi astfel de
circuitele de comandă, protecţie, semnalizare etc, numite circuite
secundare.
1.5.1. Echiparea circuitelor primare ale posturilor de

transformare
Figura 1.5.1 prezintă, drept exemplu, schema generală monofilară a

unui post de transformare cu două transformatoare. O astfel de schemă
indică şi principalele caracteristici ale echipamentelor din compunerea
Figura 1.5.1
29
staţiei, punctele de măsură şi, dacă este cazul, instalaţiile de protecţie prin
relee şi de automatizare necesare.
Concepţia acestei scheme a condus la sistemul de bare simplu,
nesecţionat, alimentat la tensiunea de 6 kV printr-o linie în cablu.
Aparatele necesare comutaţiei, comenzii, măsurii şi protecţiei pentru
o linie, transformator sau pentru un receptor de înaltă tensiune sunt grupate
în celule.
Celulele de linie sunt echipate, potrivit acestei scheme, cu
separatoare tripolare de interior, cu cuţite de punere la pământ - STIP iar
cele de transformator cu separatoare de sarcină - STIS în serie cu siguranţe
fuzibile de înaltă tensiune - SFI. Cuţitele de punere la pământ se utilizează
după scoaterea circuitelor de sub tensiune, pentru securitatea muncii, în caz
de revizii sau reparaţii.
Renunţarea la întreruptoare de înaltă tensiune în circuitele staţiilor
este posibilă numai în următoarele cazuri:
• declanşarea liniei de alimentare în caz de scurtcircuit pe
barele staţiei, de la întreruptorul automat instalat în staţia din amonte, nu
deranjează alţi consumatori;
• nu incomodează faptul că protecţia la suprasarcină, realizată
cu ajutorul siguranţelor fuzibile de înaltă tensiune, este mai puţin sensibilă
şi nici faptul că durata înlocuirii fuzibilelor arse este relativ mare;
• curenţii ce pot fi întrerupţi prin separatoarele de sarcină, voit
(curenţii de mers în gol ai transformatoarelor) sau accidental, nu depăşesc
posibilităţile acestora;
• protecţia transformatoarelor împotriva defectelor interne nu
este obligatorie (S≤ 630 kVA).
Sistemul de bare de 6 kV fiind nesecţionat, rezultă că un scurtcircuit
pe bare va scoate din funcţiune întreaga staţie. Soluţia adoptată poate să
corespundă unui raţionament potrivit căruia scurtcircuitul pe bare este puţin
probabil: s-au luat măsuri de carcasare împotriva pătrunderii corpurilor
străine, există posibilitatea revizuirii periodice a podului de bare, manevrele
sunt rare iar personalul bine calificat etc.
Circuitul secundarului fiecărui transformator este echipat cu
întreruptor automat ( cu ajutorul căruia, la scoaterea transformatorului de
sub tensiune se va întrerupe mai întâi sarcina şi apoi se va deschide
separatorul STIS din circuitul primar), separator tripolar şi transformatoare
de intensitate pentru racordarea ampermetrului şi a bobinelor de curent ale
contorului.
Transformatoarele de putere debitează pe barele colectoare de joasă
tensiune, secţionate longitudinal printr-o cuplă cu separator. Dacă circuitul
30
unui transformator este avariat, transformatorul rămas în funcţiune preia,

prin cupla închisă, întreaga sarcină.
Circuitele de joasă tensiune sunt protejate împotriva curenţilor de
scurtcircuit fie prin siguranţe cu mare putere de rupere - MPR, fie prin
întreruptoarele automate (AMT, USOL) echipate cu relee electromagnetice.
Întreruptoarele automate cu relee au avantajul unui reglaj mai fin al
protecţiei şi al unei repuneri în funcţiune mai rapide. Siguranţele sunt mai
ieftine şi au avantajul că în preajma punctului de topire fuzibilul îşi creşte
brusc rezistenţa, limitând curentul de scurtcircuit. Este evident că
diferenţierile făcute la echiparea circuitelor au ţinut cont de importanţa şi
de specificul funcţionării fiecăruia din receptoare.
Circuitele echipate cu întreruptoare automate necesită mijloace de
separare vizibilă în caz de intervenţii. Acestea se realizează, în cazul de
faţă, cu întreruptoare tripolare cu pârghie - IP III, care au rolul de
separatoare. În circuitele echipate cu siguranţe, întreruptoarele cu pârghie
au şi rolul de a întrerupe curenţii de sarcină; aceştia nu trebuie să
depăşească capacitatea lor de rupere.
Gruparea a patru circuite pe un singur întreruptor IP III arată că
aceste circuite nu funcţionează independent.
Schema de la figura 1.5.1 corespunde,
potrivit celor arătate, unor condiţii locale atât
în ceea ce priveşte conexiunile cât şi
echiparea. Este suficient să se modifice însă
una din condiţiile care o justifică, pentru a ne
afla în faţa unei scheme complet diferite.
Astfel, schema prezentată la figura
1.5.2 este dotată cu aparate ce majorează
substanţial cheltuielile de investiţii faţă de
precedenta, deşi oferă elasticitate de
manevră şi condiţii de siguranţă mult mai
reduse.
Instalarea unui singur transformator
presupune că în caz de defectare a acestuia se
acceptă întreruperea necesară înlocuirii cu un
altul aflat în rezervă rece.
Circuitele de înaltă tensiune sunt
echipate cu întreruptoare automate a căror
comandă la declanşare în caz de suprasarcină
sau de scurtcircuit este dată de releele de
curent alimentate de la transformatoarele de
intensitate - TI. Prezenţa întreruptoarelor Figura 1.5.2
31
auto-mate arată că este necesar un reglaj fin al protecţiilor pentru ca

defectele din instalaţia deservită să nu deranjeze alţi consumatori. Se
realizează totodată o mare operativitate a repunerilor în funcţiune dar
problemele legate de întreţinere, revizii, reparaţii au devenit complexe.
Schema 1.5.2 sugerează, ca
soluţie constructivă, prefabricarea
celulelor şi montarea întreruptoarelor
de înaltă tensiune pe cărucioare
debroşabile (fig. 1.5.3). Prin aceasta se
elimină separatoarele de înaltă tensiune,
separarea vizibilă realizându-se prin
extragerea căruciorului din celulă.
Sistemul este dotat cu blocaje mecanice
care nu permit manevrarea căruciorului
cu întreruptorul închis, excluzând
astfel posibilitatea manevrei greşite de
separator. ( 1 - celula de medie
tensiune, 2- întreruptor automat pe
cărucior, 3- compartimentul releelor de
protecţie, 4- sistemul de bare). Figura 1.5.3
Ambele scheme s-au remarcat prin aceea că ele corespund, ca mod de
alcătuire şi de echipare, unor consumatori care acceptă, pe durate oarecum
determinate, întreruperi în alimentarea cu energie electrică.
Există însă procese tehnologice pretenţioase, pentru care conti-
nuitatea în alimentarea cu energie, realizată nu numai prin rezervarea
corespunzătoare a căilor de alimentare dar şi prin operativitatea manevrelor
şi prin posibilitatea de a revizui şi întreţine echipamentele aflate în rezervă
caldă, constituie condiţie esenţială în vederea evitării unor grave prejudicii.
Astfel, schema prezentată la figura 1.5.4 se distinge prin aceea că
oferă căi duble de alimentare pentru toţi subconsumatorii şi, prin
repartizarea acestora pe secţii de bare diferite, oferă posibilitatea de a
efectua operaţii de verificare şi întreţinere pe oricare din liniile de rezervă.
Echiparea permite totodată punerea operativă în funcţiune a rezervei la
apariţia unui defect pe linia principală.
De remarcat faptul că aici şi întreruptoarele de joasă tensiune sunt
debroşabile. Tabloul general de distribuţie conceput astfel este unul de tip
sertarobloc.
În figura 1.5.5 este prezentat aspectul constructiv al unui tablou
sertarobloc fabricat de Merlin Gerin.
32
Figura 1.5.4
33
Figura 1.5.5
1.5.2. Echiparea circuitelor şi coloanelor. Schemele

tablourilor de distribuţie
Moduri de protecţie. Toate circuitele şi coloanele instalaţiilor

electrice trebuie protejate împotriva curenţilor de defect pentru a evita
extinderea avariilor. Curenţii de defect se datoresc scurtcircuitelor şi
suprasarcinilor.
Protecţia la scurtcircuit se poate realiza în două moduri: prin
siguranţe fuzibile sau prin întreruptoare automate prevăzute cu
declanşatoare electromagnetice.
Protecţia la suprasarcină se realizează cu relee termice atunci când
circuitele sunt echipate cu siguranţe sau cu ajutorul declanşatoarelelor
termice ale întreruptoarelor automate. Circuitele protejate prin siguranţe şi
relee termice utilizează, ca mijloc de comutaţie, un contactor.
Avantajele şi dezavantajele fiecăreia din posibilele opţiuni asupra
aparatelor de protecţie au fost comentate anterior.
În funcţie de natura receptorului, de importanţa sa şi de depărtarea
faţă de locul de legare la reţeaua furnizorului se alege unul din următoarele
sisteme de protecţie:
• Pentru circuite şi coloane de lumină se aleg siguranţe rapide;
34
• Pentru circuite de lumină importante se prevăd microîntreruptoare

automate echipate cu declanşatoare termice şi electromagnetice. Se rea-
lizează astfel o protecţie selectivă pe categorii de defecte;
• Circuitele de forţă obişnuite, ale motoarelor mici şi mijlocii cu
pornire directă, se prevăd cu contactoare, cu relee termice şi cu siguranţe
fuzibile;
• Pe coloana tabloului de forţă a cărei putere instalată depăşeşte 20
kW se montează întreruptor automat cu declanşatoare electromagnetice.
Acelaşi lucru, referitor la coloana tabloului general de lumină al
consumatorilor importanţi.
Din punctul de vedere al siguranţei în exploatare, sunt necesare elemente
de protecţie în următoarele locuri:
• La toate circuitele şi coloanele care pleacă din tablouri, indiferent
de funcţionarea acetora;
• La intrarea în tablourile de lumină şi de forţă din care pleacă mai
mult de cinci circuite;
• La intrarea în tablourile secundare alimentate din coloane
magistrale;
• La punctele de descreştere a secţiunii coloanelor;
• La intrarea în tablourile cu destinaţie specială;
• La circuitele secundare.
Schemele tablourilor de distribuţie. La echiparea tablourilor

secundare trebuie să se ţină seama de următoarele recomandări:
• Circuitele de lumină şi cele de prize sunt separate;
• Pe un circuit trifazat de lumină se pot instala cel mult 30 de
corpuri de iluminat pe fază cu o putere instalată totală de 8 kW pe circuit;
• Pe un circuit monofazat de lumină se pot instala cel mult 30 de
corpuri de iluminat pe fază însumând o putere instalată totală de 3k W;
• Pe un circuit monofazic de prize se pot instala cel mult 15 prize
(în instalaţii industriale). Pentru receptoare cu putere mai mare de 2k W se
prevăd circuite separate;
• La tablourile trifazate de lumină este necesară repartizarea egală a
încărcărilor pe cele trei faze. Repartiţia se consideră echilibrată dacă
dezechilibrul nu depăşeşte 5%;
• Pentru operativitatea intervenţiei, la intrarea în tablourile
secundare se prevăd întreruptoare manuale;
• Pentru siguranţa în funcţionare, motoarele electrice se
alimentează din circuite separate;
35
• Circuitele de comandă ale motoarelor se protejează separat de

circuitul principal;
• În circuitele motoarelor a căror autopornire la revenirea tensiunii
pe bare nu este permisă, vor fi prevăzute protecţii de tensiune minimă;
• În circuitele motoarelor se prevăd dispozitive pentru limitarea
curenţilor de pornire după cum urmează:
- motoarele asincrone cu rotor în scurtcircuit alimentate direct din reţeaua
de joasă tensiune a furnizorului pot porni direct numai dacă au puterea
nominală mai mică de 7 kW. Cele alimentate din posturi de transformare
proprii pot porni direct, cu condiţia ca puterea lor nominală să nu
depăşească 20% din puterea transformatoarelor funcţionând în paralel;
- motoarele asincrone de puteri mari, cu excepţia acelora care deservesc
înstalaţii de incendiu, se prevăd cu rotor bobinat şi cu pornire reostatică;
• La motoarele importante, de putere mare sau mijlocie, este
necesară măsurarea curentului pe fiecare fază.
În figurile 1.5.6 şi 1.5.7 sunt date exemple de scheme întocmite în
conformitate cu precizările de mai sus.
Figura 1.5.6
Figura 1.5.7
36
2. ILUMINATUL ELECTRIC
Senzaţia de lumină este produsă de radiaţiile electromagnetice cu
lungimi de undă cuprinse între 380 şi 780 nm, numite radiaţii luminoase.
Moleculele celulelor fotosensibile ale retinei se disociază sub
acţiunea radiaţiei, iar în nervii optici ce unesc retina de scoarţa cerebrală
apar impulsuri electrice care creează senzaţia de lumină. Intensitatea
senzaţiei luminoase este dependentă de energia radiaţiei.
Energia radiantă este emisă de către atomii şi moleculele care
alcătuiesc corpul, prin cedarea unei părţi din energia lor internă. În urma
ciocnirilor electronice, energia primită de unii electroni produce excitarea şi
trecerea lor pe o orbită căreia îi corespunde un nivel superior de energie.
Un electron rămâne pe noua orbită un timp foarte scurt (circa 10-8 s), după
care, sub acţiunea forţelor interatomice, revine la starea normală de
echilibru, cedând energia câştigată prin ciocnire, sub formă de energie
radiantă.
Energia radiantă este ondulatorie, cu o anumită perioadă şi o anumită
frecvenţă. Ea este caracterizată prin viteza de propagare c = 3 .108 m/s şi
prin lungimea de undă λ care este egală cu spaţiul parcurs în timpul unei
perioade.
Spectrul vizibil
Scurte
Medii
Radiatii
Lungi
Rontgen Radar TV UKV

cosmice Foarte lungi
(transport curent
Gamma Ultraviolete Infrarosii Unde radio alternativ)
λ 10 -14 10 -12 10 -10 10 -8 10 -6 10-4 10 -2 1 10 2 10 4 m
Ultraviolet Violet Albastru Verde Galben Portocaliu Rosu Infrarosu
400 450 500 550 600 650 700 750 nm
Domeniul vizibil
Figura 2.1.1
În figura 2.1.1 este prezentat spectrul radiaţiilor aranjate în ordinea

lungimilor de undă.
37
2.1. Caracterizarea fotometrică a izvoarelor de

lumină şi a corpurilor iluminate
Fotometria este ştiinţa măsurării senzaţiilor luminoase, respectiv a

măsurării mărimilor care caracterizează izvoarele de lumină şi corpurile
iluminate, fără a ţine seama de senzaţia de culoare.
Mărimile fotometrice pot fi clasificate astfel:
a. Mărimi care caracterizează izvoarele de lumină şi efectul lor:
- fluxul luminos (puterea luminoasă) ........ φ
- intensitatea luminoasă ............................. I
- strălucirea ( luminanţa) ............................ L
- emitanţa (radianţa) ................................... R
- iluminarea ................................................ E
b. Mărimi care caracterizează corpurile iluminate:
- factorul de reflexie ................................... ρ
- factorul de transmisie ............................... τ
- factorul de absorbţie ................................. α
c. Mărimi energetice:
- randamentul luminos ................................ Rl
- eficacitatea luminoasă ............................... η l
2.1.1. Mărimi care caracterizează izvoarele de lumină şi

efectul lor
Izvoarele de lumină primare sunt corpuri de pe suprafaţa sau din

volumul cărora izvorăsc fascicule de lumină, iar cele secundare reemit
lumina incidentă după ce aceasta a fost reţinută parţial prin absorbţie şi a
suferit schimbări de direcţie de propagare prin reflexie sau refracţie.
Puterea radiată de un izvor, evaluată după senzaţia de lumină pe care
o produce, se numeşte putere luminoasă sau flux luminos.
Intensitatea impresiei luminoase asupra ochiului depinde nu numai de
valoare puterii radiate dar şi de lungimea de undă a radiaţiei, sensibilitatea
ochiului fiind difertă faţă de lungimi de undă diferite. De aceea fluxul
luminos φ λ emis pe lungimea de undă λ corespunde unei anumite părţi din
puterea Pλ radiată de izvor. Factorul de proporţionalitate :
φ
Vλ = λ (2.1-1)
Pλ
exprimând raportul dintre puterea luminoasă şi puterea radiată pe o anumită
lungime de undă se numeşte coeficient de vizibilitate relativă.
38
Coeficientul de vizibilitate
relativă (figura 2.1.2) are valoarea
maximă pentru radiaţiile cu lungimea
de undă 550 nm. Această valoare
corespunde adaptării organului văzului
pentru recepţia optimă a luminii solare
care are lungimea de undă maximă de
500 nm.
La niveluri scăzute de iluminări
Figura 2.1.2
(regim de vedere nocturn), curba
vizibilităţii relative se deplasează spre lungimi de undă mici (curba 2).
Întrucât puterea radiată se exprimă in watti, ar urma ca unitatea de
măsură a fluxului luminos să fie (potrivit relaţiei 2.1-1) egală cu un watt
radiat pe lungimea de undă pentru care Vλ = 1 . În practică se preferă să se
definească această unitate de măsură in funcţie de intensitatea luminoasă a
izvorului.
Intensitatea luminoasă caracterizează repartiţia în spaţiu a fluxului
luminos emis de izvor şi se defineşte, in raport cu o direcţie dată, ca fiind
raportul dintre fluxul elementar dφ emis într-un unghi solid dΩ în jurul
direcţiei respective şi valoarea acelui unghi solid (figura 2.1.3).
dφ
I= (2.1-2)
dΩ
Dacă fluxul φ este uniform
repartizat într-un unghi solid Ω ,
intensitatea luminoasă după direcţia
axei unghiului solid se calculează cu
relaţia:
φ
I= (2.1-3)
Ω
În sistemul internaţional de
unităţi este adoptată ca unitate de
măsură pentru intensitatea luminoasă,
candela (simbol-cd).
Intensitatea luminoasă de o
candelă este aceea a unei suprafeţe de
1/60 cm2 a unui corp negru aflat la
temperatura de solidificare a platinei
(2064,5°K) şi la presiunea de 101325
N/cm2, considerată după direcţia
Figura 2.1.3
39
normalei la suprafaţă. Prin corp negru se înţelege acela a cărui suprafaţă nu

reflectă şi nu difuzează radiaţiile electromagnetice incidente.
Unitatea de măsură pentru fluxul luminos este lumenul (simbol lm).
Fluxul luminos de un lumen este emis în mod uniform într-un unghi solid
de un steradian de către o sursă punctiformă care are intensitatea de o
candelă după direcţia axei unghiului solid.
Iluminarea unei suprafeţe, într-un punct al ei, este mărimea egală
cu densitatea fluxului luminos pe o suprafaţă elementară dA din jurul
acelui punct:
dφ
E= (2.1-4)
dA
Unitatea de măsură a iluminării este luxul (simbol lx) şi reprezintă
iluminarea unei suprafeţe care primeşte un flux luminos uniform repartizat
de un lumen pe metru pătrat.
Iluminarea produsă de fluxul φ , uniform repartizat pe o suprafaţă de
arie A , are expresia:
φ
E= (2.1-5)
A
Pentru a calcula iluminarea într-un punct al unei suprafeţe este
suficient să cunoaştem intensitatea luminoasă a izvorului de lumină I α
după direcţia considerată (vezi figura 2.1.3). Într-adevăr, fluxul luminos
elementar emis în unghiul solid dΩ , sub care este văzută din centrul
izvorului suprafaţa infinit mică dA din jurul punctului considerat fiind:
dφ = I α dΩ (2.1-6)
iar măsura unghiului solid fiind dată de expresia:

dA cos i
dΩ = (2.1-7)
r2
r fiind distanţa de la punctul în care calculăm iluminarea pană la centrul
izvorului de lumină, rezultă:
I
E = α cos i (2.1-8)
r2
unde i este unghiul de incidenţă al luminii în punctul respectiv al
suprafeţei iluminate.
Intensităţile luminoase după fiecare direcţie, ale izvoarelor de lumină,
sunt determinate experimental şi reprezentate prin vectori cu originea în
centrul sursei, având lungimea proporţională cu valoarea intensităţii
40
luminoase în direcţia considerată. Locul geometric al extremităţilor acestor

vectori descrie o suprafaţă fotometrică (figura 2.1.4).
Figura 2.1.4
Prin intersectarea suprafeţei fotome-

trice cu un plan meridian care trece prin
centrul izvorului se obţine curba
fotometrică a izvorului (figura 2.1.5).
Curba fotometrică este dată în
prospectul fiecărui izvor (lampă sau corp de
iluminat echipat cu lampa respectivă).
Curba 1 din figura 2.1.5 este curba Figura 2.1.5
fotometrică a lămpii cu incandescenţă de
220 V, 100 W. Curba 2 corespunde unui corp de iluminat echipat cu
această lampă.
Suprafeţele care reflectă lumina sunt caracterizate prin emitanţă
(radianţă) care este densitatea de flux luminos emis de pe acea suprafaţă:
dφ
R= (2.1-9)
dS
Unitatea de măsură
pentru emitanţă este
lumenul pe metru pătrat.
Atunci când o Figura 2.1.6
suprafaţă emite sau
reflectă lumina, ochiul măsoară o mărime proporţională cu iluminarea
retinei. Fluxul luminos emis de suprafaţa dS1 (figura 2.1.6) în direcţia
pupilei este egal cu produsul dintre iluminarea pupilei şi suprafaţa ei:
41
dφ p = dE p S p .
Iluminarea pupilei va fi :
dI α
dE p = ,
D2
iar iluminarea retinei:
τdφ p τS p dI α
Er = = .
dS r D 2 dS r
τ este coeficientul de transmisie care arată ce cotă parte din flux este
transmis de umoarea apoasă a ochiului (restul fiind absorbit), iar dS r este
suprafaţa elementară de reprezentare pe retina ochiului.
Din relaţia geometrică:
dS1 cos α D 2
= ,
dS r d2
rezultă :
τS p dI α
Er = (2.1-10)
2 dS cos α
d 1
Iluminarea retinei depinde deci de suprafaţa pupilei şi de mărimea :
dI α
L= (2.1-11)
dS1 cos α
care se numeşte luminanţă sau strălucire a suprafeţei S1 în punctul către
care tinde elementul de suprafaţă dS1 când dimensiunile lui tind către zero.
Luminanţa unei suprafeţe într-un punct al său poate fi definită, în
raport cu o direcţie dată , ca fiind mărimea egală cu raportul dintre
intensitatea luminoasă pe acea direcţie şi proiecţia suprafeţei elementare
din jurul acelui punct, pe un plan normal pe direcţia considerată.
Unitatea de luminanţă în sistemul SI este nitul (1 nt = 1cd/m2).
2.1.2. Mărimi care caracterizează corpurile iluminate
Corpurile opace primind lumina o absorb parţial, iar tot parţial o

reflectă. Corpurile transparente transmit o parte din lumina primită după ce
parţial au reflectat-o şi absorbit-o. În general fluxul luminos incident pe un
corp are trei componente:
φi = φ r + φ a + φt (2.1-12)
corespunzătoare luminii reflectate, absorbite şi transmise.
42
Caracterizarea fotometrică a corpurilor se face prin :

φ
- factorul de reflexie : ρ= r ; (2.1-13)
φt
φ
- factorul de absorbţie : α= 0; (2.1-14)
φi
φ
- factorul de transmisie : τ= t . (2.1-15)
φi
Din relaţiile de definiţie (1-13) - (1-15) rezultă :
ρ + α + τ =1 (2.1-16)
În tabelul 1.1 sunt daţi aceşti factori pentru câteva materiale.
Tabelul 1.1
ρ α τ
Aluminu lustruit 0,80 0,20 -
Hârtie albă 0,75 0,25 -
Stofă neagră 0,02 0,98 -
Sticlă clară 0,08 0,02 0,90
Sticlă mată 0.10 0,05 0,85
După natura suprafeţei corpurilor, reflexia şi respectiv transmisia pot

fi regulată, difuză sau perfect difuză.
Un corp prezintă reflexie
(transmisie) regulată dacă raza
incidentă şi raza reflectată
(transmisă) se află în acelaşi plan
cu normala în punctul de
incidenţă iar unghiul de reflexie
(transmisie) este egal cu ungiul
de incidenţă (figura 2.1.7 a, b). Figura 2.1.7
Un corp prezintă reflexie
(transmisie) difuză (figura 2.1.8 a, b)
dacă un fascicul de raze paralele este
împrăştiat într-un unghi solid cu axa
în planul normalei în punctul de
incidenţă, sub un unghi faţă de
normală, egal cu unghiul de
incidenţă.
Figura 2.1.8
43
Corpul este perfect difuzant

dacă reflectă sau transmite lumina
astfel încât luminanţa sa este
aceeaşi în toate direcţiile (figura
2.1.9 a, b).
Având în acest caz:

dI α
L= = const. , Figura 2.1.9
dS cos α
rezultă: dI α = dI m cos α (2.1-17)
adică o curbă fotometrică circulară.
Luminanţa unei suprafeţe perfect difuzante poate fi determinată dacă
se cunoaşte iluminarea sa şi factorul de reflexie:
I
L= m;
S
ρφ ρφ
Im = = ; (2.1-18)
Ω π
ρφ
L= ,
πS
unde S este aria suprafeţei perfect difuzante iar ρφ = πI m este fluxul
total emis.
2.1.3. Mărimi energetice
Ca mărimi energetice în fotometrie, utilizăm adesea în calculele

practice randamentul luminos şi eficacitatea luminoasă:
Randamentul luminos al unui izvor de lumină este egal cu raportul

dintre fluxul luminos emis φ şi fluxul luminos φ ' echivalent cu puterea
consumată:
φ
Rl = [lm/lm] (2.1-19)
φ'
unde φ' = kP = 683P.
- P este puterea consumată [W ] ;
44
- k = 683 lm/W , reprezintă echivalentul fotometric al radiaţiei (unei

radiaţii cu lungimea de undă de 550 nm şi puterea de 1 W îi corespunde un
flux luminos de 683 lm ) ;
Eficacitatea luminoasă a unui izvor este raportul dintre fluxul

luminos emis şi puterea consumată de acel izvor.
φ
ηl = [lm/W ] (2.1-20)
P
2.2. Surse electrice de lumină
După modul de producere a radiaţiilor luminoase, sursele de lumină

sunt de două categorii:
1. Surse de lumină cu incandescenţă;
2. Surse de lumină cu luminiscenţă.
Sursele din prima categorie – lămpile cu incandescenţă - produc
radiaţia ca urmare a încălzirii până la incandescenţă a corpului emiţător de
lumină. Cele din a doua categorie – lămpile fluorescente - produc radiaţii
ca urmare a descărcărilor electrice în gaze, utilizând luminiscenţa unor
substanţe.
Parametrii tehnici de bază ai surselor de lumină sunt:
- puterea nominală P – absorbită de la reţea;
- tensiunea nominală Un – care trebuie să corespundă tensiunii reţelei
la care se conectează lampa;
- fluxul luminos Φ emis la funcţionarea lămpii în condiţii normale;
- culoarea radiaţiei indicată prin temperatura de culoare Tc (6500 K -
d- alb lumina zilei, 4300 K – w – alb, 3800 K – w lux – alb superior, 3000
K – ww – alb cald, 2900 K - wwc lux – alb cald superior). Un cod
alfanumeric asociat denumirii şi, implicit temperaturii de culoare este: 1-
alb lumina zilei, 1X -lb lumina zilei corectat , 2- alb, 2X - alb superior, 3 -
alb cald, 3X - alb cald superior;
- durata de funcţionare D în care lampa funcţionează în condiţii date
până la scoaterea din exploatare. Se defineşte statistic pentru un anumit lot
de lămpi.
45
2.2.1. Lămpi cu filament incandescent
În mod obişnuit o lampă cu filament

incandescent (figura 2.2.1), se compune din
următoarele elemente principale: filamentul,
electrozii şi elementele de susţinere a acestora
şi a filamentului, balonul de sticlă şi soclul.
Filamentul lămpii 6 este un conductor
din wolfram ce se execută simplu sau dublu
spiralat. Lămpile de puteri mici (cu tempe-
ratură a filamentului în jurul a 2400 K) se
execută cu filamente simplu spiralate în vid,
iar lămpile cu puteri mari (la care temperatura
filamentului atinge 3000 K) se execută cu
filamente simplu sau dublu spiralate în
atmosferă de gaz inert (azot cu cripton sau azot
cu argon). Oxidarea filamentului se evită prin
Figura 2.2.1 eliminarea aerului din balon iar evaporarea se
diminuează prin asigurarea în jurul
filamentului a unei atmosfere gazoase inerte. Astfel, particulele ce se
desprind din filament prin ciocnirea cu moleculele gazului inert îşi pierd
energia şi revin pe filament.
Electrozii 5 se execută din nichel şi asigură diferenţa de potenţial
necesară la capetele filamentului.
Electrozii sunt susţinuţi de o piesă de sticlă 2 ce face corp comun cu
balonul. Pe această porţiune electrozii se execută dintr-un material (amestec
de cupru, fier şi nichel) ce are acelaşi coeficient de dilataţie cu al sticlei
prin care trec. Sticla are un conţinut mare de oxid de plumb şi nu este
supusă fenomenului de disociere datorită diferenţei de potenţial ce există
între electrozi. Filamentul, prins între electrozi, este susţinut de unul sau
mai multe cârlige executate din molibden.
Cârligele 7 sunt încastrate într-un disc de sticlă 8 ce se sprijină prin
intermediul unui bastonaş de sticlă 4 pe piesa 2.
Balonul de sticlă 1 are rolul de a asigura filamentului mediul necesar
pentru o utilizare cât mai îndelungată – vid înaintat sau atmosferă din gaze
inerte. Forma balonului poate fi diferită în funcţie de domeniul de utilizare
al lămpii, de puterea acesteia etc.
Lampile cu sticla clară au luminanţe foarte mari, nu pot fi privite
direct şi trebuie montate în corpuri de iluminat cu unghi mare de protecţie.
46
Corpurile cu unghi mic de protecţie utilizează lămpi cu sticlă mată, cu

luminanţe scăzute.
Lămpile cu sticla albăstruie

(lămpi solare) redau corect culorile,
absorbind o parte din radiaţiile roşii
şi realizând astfel o compoziţie
spectrală apropiată de aceea a
luminii.
Lămpile cu sticla oglindată
măresc intensitatea luminoasă, după
axa sursei, de 3-4 ori faţă de aceea a
unei surse obişnuite. Se utilizează la
iluminatul local din vitrine,
magazine, expoziţii etc.
Cele mai utilizate forme
pentru balonul lămpilor cu filament
Figura 2.2.2 incandescent sunt: balonul normal,
picătură, lumânare, ciupercă, sferă,
pară, tubular etc.
Lămpile cu filament incandescent sunt prevăzute cu următoarele
tipuri de socluri:
Socluri Edison (E – figura 2.2.2 a) :
- liliput: E5/8;
- foarte mic: E10/12; E10/13; E10/20x13; E10/14x11;
- mic: E14/20; E14/23x15; E14/25x17;
- normal: E27/25; E27/27; E27/30; E27/35x30;
- mare (goliat): E40/41; E40/45; E45/65x50.
Socluri baionetă (B – figura 2.2.2. b): B7s; B9s; B15d; B20s; B20d;
B22s; B22d; B24s (notaţia “s” indică că soclul are un singur contact izolat,
iar “d” indică că ambele contacte sunt izolate).
Soclurile de tip baionetă se utilizează în special pentru lămpile supuse
trepidaţiilor şi vibraţiilor.
Caracteristicile unor lămpi cu incandescenţă de uz general sunt
prezentate în tabelul 2.1.
Tabelul 2.1
120 V 220 V
Pn [W]
Φn [lm] ηl [lm/W] Φn [lm] ηl [lm/W]
15 130 8,6 105 7,0
25 220 8,8 190 7,6
40 435 10,9 350 8,7
47
120 V 220 V
Pn [W]
Φn [lm] ηl [lm/W] Φn [lm] ηl [lm/W]
60 760 12,7 630 10,5
75 1000 13,3 850 11,3
100 1400 14,0 1250 12,5
150 2320 15,5 2090 13,9
200 3250 16,2 2920 14,6
300 5000 16,7 4610 15,4
500 8800 17,6 8300 16,6
750 13500 18,0 12600 16,8
1000 18800 18,8 18600 18,6
2.2.2. Lămpi fluorescente
Aceste lămpi sunt lămpi cu descărcări. Ele au sticla lămpii acoperită

cu o substanţă numită luminofor, format dintr-un amestec de trei substanţe:
- o substanţă de bază (silicaţi, wolframaţi etc.) care este
fluorescentă. Aceasta are rolul de a transforma radiaţiile incidente (datorate
descărcării) în radiaţii luminoase;
- o substanţă activitoare (cupru, argint, bismut etc.), ce se
adaugă pentru a iniţia producerea excitaţiei luminoase;
- fondantul (o sare: NaCl, CaF2, Na2B4O8 etc.) care asigură
formarea cristalelor complexe de luminofor.
În interiorul lămpii se realizează o atmosferă de argon şi vapori
metalici de mercur.
Lămpi fluorescente de joasă presiune (tuburi fluorescente)
Aceste lămpi se execută sub formă de tuburi (figura 2.2.3) cu lungimi

şi diametre diferite în funcţie de puterea nominală.
Atmosfera din tub este formată din

argon şi vapori de mercur. Soclul
lămpilor este de tip baionetă.
Aprinderea lămpii. se realizează
prin producerea unei supratensiuni care
se aplică între electrozi, obţinută cu
ajutorul unui dispozitiv de aprindere,
numit starter (ST), montat în serie cu
Figura 2.2.3 electrozii lămpii (figura 2.2.4).
48
Starterul este o lampă cu

lumină catodică, având unul dintre
electrozi format dintr-o lamă
bimetalică. În cursul descărcării în
starter electrozii se încălzesc iar
lama bimetalică se îndoaie şi
realizează contactul cu celălalt
electrod. La răcirea lămpii
contactul se desface. Starterul este
echipat cu un condensator, legat în
Figura 2.2.4 paralel, pentru a înlătura paraziţii
radiofonici.
Pentru stabilitatea descărcărilor din lămpile fluorescente se montează,
în serie cu electrozii, o inductivitate mare L (bobină de balast)– figura
2.2.5a.
L L C
ST ST
K U~ K U~
a b
ST
C
C
K K
U~ U~
c d
ST ST
L C
L
L
ST ST
K K
U~ U~
e
f
Figura 2.2.5
Amorsarea lămpii se realizează astfel: circuitul se închide prin
întreruptorul K. Tensiunea sursei este insuficientă pentru a declanşa
descărcarea în tub. Aceasta provoacă însă descărcarea între electrozii
starterului. Ei se încălzesc şi, datorită electrodului bimetalic, se pun în
49
contact. Curentul în circuit creşte, electrozii tubului fluorescent se încălzesc

şi pregătesc aprinderea. În acest interval de timp electrozii starterului se
răcesc şi contactul dintre ei se desface brusc. Variaţia de curent produce o
tensiune electromotoare autoindusă ce se suprapune peste tensiunea reţelei.
În acest fel, între electrozii calzi ai lămpii se aplică o supratensiune
care provoacă descărcarea electrică şi tubul se aprinde. Starterul iese din
funcţiune iar tensiunea reţelei se împarte pe tub şi bobină. Dacă aprinderea
nu s-a realizat ciclul se repetă până la aprinderea tubului. Starterul este
dimensionat pentru o funcţionare în regim de scurtă durată şi el se va
distruge dacă este solicitat un timp îndelungat.
Datorită bobinei în serie cu lampa, factorul de putere al circuitului are
o valoare mică. Pentru ameliorarea acestuia se montează la bornele sursei
un condensator. Timpul de aprindere a unei lămpi cu balast inductiv este
de 1-4 s.
În afara montajului cu balast inductiv se mai utilizează:
- montajul cu balast capacitiv realizează un factor de putere
mare (figura 2.2.5, b,c), dar timpul de aprindere creşte până la 6s.
- montajul fără starter (figura 2.2.5, d) sau montajul cu
aprindere rapidă, utilizat în cazurile în care aprinderea lămpii trebuie să se
facă instantaneu. Supratensiunea se realizează în acest caz cu ajutorul unui
circuit oscilant cu frecvenţa proprie apropiată de cea a reţelei. Lampa este
de construcţie specială, electrozii fiind reci la aprindere. Factorul de putere
este apropiat de unitate.
- montajul duo (figura 2.2.5, e ) cuprinde două circuite, unul
cu balast capacitiv şi celălalt cu balast inductiv. În acest fel factorul de
putere este aproape de unitate şi efectul stroboscopic este mult diminuat.
- montajul tandem (figura 2.2.5, f) este utilizat pentru legarea
în serie a două lămpi de 20 W cu un balast de 40 W.
Lămpi cu descărcări în vapori de mercur

de înaltă presiune şi cu balonul fluorescent
Aceast tip de lampă (figura 2.2.6) se execută sub formă de balon

acoperit în interior cu un strat luminofor -2.
Atmosfera din balon este formată dintr-un gaz inert rarefiat.
Descărcarea electrică (sub formă de arc electric) se produce într-un
compartiment special numit arzător - 6, executat din cuarţ şi în care se
realizează o atmosferă de argon şi vapori de mercur, care în timpul
funcţionării atinge câteva atmosfere. Arzătorul este sprijinit şi conectat prin
electrozii - 7.
50
Legarea la reţea se execută direct, lampa legându-se în serie cu

bobina de balast necesară stabilizării descărcării electrice.
Aceste lămpi amorsează direct la tensiunea reţelei, cu ajutorul unui
electrod auxiliar astfel: între electrodul auxiliar 4 şi cel principal 3 se
stabileşte tensiunea reţelei şi are loc o descărcare al cărei curent este limitat
de o rezistenţă electrică 5.
Această descărcare durează
aproximativ 5-10 min, după care
se realizează descărcarea directă
dintre electrozii principali datorită
ionizării atmosferei din arzătorul
6. Dacă puterea lămpii este mare
(400 sau 1000 W) se utilizează doi
electrozi auxiliari.
Baloanele fluorescente
funcţionează normal la o
temperatură a mediului ambiant de
–250C...+400C. Sunt utilizate cu
precădere în iluminatul exterior şi
în halele industriale de înălţime
mare, unde nu se cere redarea
corectă a culorilor şi efectul
Figura 2.2.6
stroboscopic nu este dăunător.
Lămpi cu vapori de sodiu de înaltă presiune.
Aceste lămpi sunt asemănătoare cu lămpile de înaltă presiune cu

mercur, cu deosebirea că arzătorul este format din alumină sinterizată
translucidă. În acesta se află sodiu, mercur şi gaze inerte. Totodată balonul
în care se montează arzătorul poate fi:
- elicoidal (lămpile tip LPN), cu strat de luminofor pe partea
interioară. Acestea folosesc şi fenomenul de fluorescenţă pentru obţinerea
radiaţiilor luminoase;
- tubular (lămpile tip LPNT) din sticlă clară.
Superioritatea lor faţă de lămpile cu filament incandescent sau
fluorescente cu vapori de mercur este evidentă. Au însă ca principal
dezavantaj luminanţa deosebit de ridicată, obligând la ridicarea înălţimii de
montaj pentru corpurile de iluminat în care se montează.
Aceste lămpi se conectează la reţea având în circuit un dispozitiv de
amorsare şi un dispozitiv de stabilizare a descărcării. Dispozitivul de
51
amorsare este un dispozitiv electronic (ignitor tip DA-04) care suprapune

tensiunii reţelei impulsuri de înaltă tensiune (3-4,5 kV) ce asigură o
descărcare rapidă între electrozii lămpii.
Descărcarea în lampă se stabilizează cu ajutorul unui balast tip BNA
250 sau BNA 400 în funcţie de puterea lămpii. Balastul absoarbe o putere
maximă de 30 W şi are dimensiunile maxime 167x108x182 mm.
Lămpile de înaltă presiune cu vapori de sodiu se utilizează pentru
iluminatul drumurilor, intersecţiilor de drumuri, pieţelor publice, nodurilor
şi triajelor de cale ferată. Se utilizează la iluminatul platformelor industriale
unde au loc degajări de fum sau praf.
2.3. Metode de calcul fotometric
Scopul principal al unei instalaţii de iluminat este de a asigura

condiţii optime de vizibilitate în spaţiile iluminate . Aceste condiţii sunt
determinate în instalaţiile industriale, de nivelul de iluminare pe suprafaţa
utilă, de uniformitatea iluminării şi de strălucirea obiectelor luminoase.
De aceea calculul instalaţiei de iluminat este în esenţă un calcul al
iluminării medii şi al distribuţiei iluminării pe planul de utilizare. Trebuie
să se ţină seama totodată că strălucirea izvoarelor de lumină sau a
suprafeţelor iluminate pot influenţa apreciabil condiţiile de vedere.
2.3.1. Metoda calculului punct cu punct al iluminării
Metoda calculului punct cu punct al iluminării este o metodă directă

care poate fi utilizată atunci când iluminarea este realizată în mod
nemijlocit, prin acţiunea directă a sursei luminoase, suprafeţele iluminate
primind direct fluxul luminos. Este cazul încăperilor foarte mari sau cu
pereţi şi tavane întunecoase în care suprafeţele nu contribuie la iluminarea
lor reciprocă şi la iluminarea suprafeţei de utilizare prin difuzie şi prin
reflexii multiple, precum şi al iluminatului exterior.
Din punctul de vedere al formei şi dimensiunilor izvoarele de lumină
utilizate pot fi împărţite în izvoare punctiforme, izvoare liniare şi izvoare
întinse.
Cazul izvoarelor punctiforme. (figura 2.3.1) Se consideră
punctiforme izvoarele a căror dimensiune maximă este de cel puţin cinci
ori mai mică decât distanţa până la planul de utilizare a luminii.
Problema calculului constă în a determina iluminarea produsă de
fiecare izvor instalat în încăpere, într-un punct P (figura 2.3.1) care poate
52
aparţine unui plan orizontal E h , unui plan vertical Ev , sau unuia normal
pe direcţia razei de lumină incidentă E n .
0
90
0
80
0
70
0
60 h
0 r
50
0
40 Ev
0
30
0 20
0
l Eh
0
10 P
En
Figura 2.3.1
Iluminarea în punctul P1 , situat la distanţa r = h 2 + l 2 faţă de
centrul izvorului, în care considerăm concentrat întregul izvor, se
calculează cu relaţia (2.1-8).
I
E = α cos i
r2
Cu notaţiile din figura 2.3.1, avem:
- pentru planul orizontal:
I I
E h = α cos i = α cos 3 i (2.3-1)
r2 h2
unde h = r cos i ;
- pentru planul vertical:
I I
E v = α cos θ = α cos 2 i sin i (2.3-2)
r2 h2
ţinând cont că unghiul razei incidente cu normala la planul Ev este θ ,
şi de faptul că θ = π / 2 − i ;
- pentru planul normal:
I I
E n = α = α cos 2 i (2.3-3)
r 2 h2
unghiul de incidenţă al luminii pe planul normal fiind egal cu 0 o .
53
Unghiul notat cu i în figura 2.3.1 este unghiul de incidenţă cu

suprafaţa orizontală, egal cu acela care apare în diagrama polară a izvorului
( i = α ).
Valoarea intensităţii luminoase a izvorului în direcţia punctului
considerat se ia din curba fotometrică a corpului de iluminat care este
desenată presupunând că fluxul luminos total al izvorului de lumină este de
1000 lm. Dacă acesta are un flux φ 0 diferit de 1000 lm, valoarea găsită a
intensităţii se multiplică cu raportul φ 0 / 1000 .
Iluminarea totală în punctul P se află suprapunând efectele tuturor
surselor de lumină din încăpere după ce am calculat ca mai sus efectul
fiecăreia.
Cazul izvoarelor liniare. Izvoarele liniare au una din dimensiuni mult
mai mare decât celelalte. Ea nu mai poate fi neglijată faţă de distanţa până
la punctul în care se calculează iluminarea, deoarece în acest caz diferitele
puncte ale izvorului contribuie în mod diferit la iluminarea suprafeţei într-
un punct dat.
Cazul cel mai des întâlnit în practică este acela al iluminării halelor
industriale cu şiruri de corpuri de iluminat fluorescente aşezate cap la cap,
linia luminoasă fiind paralelă cu suprafaţa de calcul.
Se alege punctul de calcul A, (figura 2.3-2), astfel încât proiecţia lui
pe planul P să coincidă cu proiecţia capătului liniei luminoase pe planul Q.
Un element luminos de lungime dl , a cărui poziţie este determinată
de înălţimea h deasupra planului de calcul şi de unghiurile γ şi α i va
produce în punctul A iluminarea:
dI γ , α i cos βi
dE A = (2.3-4)
li2
unde d I γ, α i este intensitatea luminoasă a elementului luminos după

direcţia punctului A. Celelalte notaţii rezultă din figura 2.3.2.
Notând cu I γ intensitatea luminoasă a liniei raportată la lungimea ei
(intensitate luminoasă specifică) determinăm variaţia intensităţii luminoase
în planul liniei:
(2.3-5)
54
Figura 2.3.2
Ţinând cont şi de relaţiile:

h
cos βi = ;
li
h
li = ;
cos γ cos α i
dl cos α i = li dα i ,
obţinem:
Iγ
dE A = cos 2 γ cos 2 α i dα i (2.3-6)
h
Iluminarea produsă în punctul A de întreaga linie va fi:
α Iγ α
E A = ∫ dE A = cos γ ∫ cos 2 α i dα i
2
(2.3-7)
0 h 0
de unde:
Iγ ⎛ sin 2α ⎞
EA = cos 2 γ⎜ α + ⎟ (2.3-8)
2h ⎝ 2 ⎠
55
Pentru tuburi fluorescente care au suprafaţa perfect difuză:

φ
I γ = l , unde φ l este fluxul luminos total al şirului.
π2 L
π
Dacă linia luminoasă este atât de lungă încât L ≥ 4h rezultă α ≈
4
iar iluminarea se poate calcula cu relaţia :
π Iγ
EA = (2.3-9)
4 h
Uneori, intensitatea luminoasă
specifică maximă I γ , într-o direcţie
normală pe izvor, este dată în tabele în
funcţie de raportul L / h .
Pentru alte poziţii ale punctului A1
aplicăm tot relaţia (2.3-8), prin
suprapunerea efectelor. Astfel
iluminarea în punctul A1 (figura 2.3.3)
Figura 2.3.3 se consideră ca fiind egală cu suma
iluminărilor produse de izvoarele BC şi
CD, punctul de calcul fiind situat în dreptul verticalei duse din capătul lor
comun.
De asemenea, iluminarea în punctul A2 va fi considerată ca fiind
aceea produsă de coloana de lungime BE din care se va scade iluminarea
produsă de izvorul introdus fictiv, de lungime DE.
Cazul izvoarelor întinse. Sursele de lumină întinse au două
dimensiuni perpendiculare între ele, situate într-un plan paralel cu suprafaţa
iluminată, comparabile cu distanţa până la această suprafaţă, (figura 2.3-4).
Un element de suprafaţă dxdy al panoului dreptunghiular de
luminanţă constantă L din figura 2.3.4 produce în punctul P, situat la
piciorul perpendicularei ridicate din planul de utilizare către colţul A al
izvorului, iluminarea :
dI cos β Ldxdy cos α cos β
dE p = α = (2.3-10)
l2 l2
56
Figura 2.3.4
Punând:
α = β ; l cos α = h ; l 2 = x 2 + y 2 + h 2 ,
obţinem:
dxdy
dE p = Lh 2
(x 2 + y 2 + h 2 )2 (2.3-11)
Iluminarea totală va fi:

b a dxdy
E p = Lh 2 ∫ ∫
( )
(2.3-12)
2
x =0 y =0 x + y + h 2 2 2
Integrând prin părţi se obţine:
L⎡ a b b a ⎤
Ep = ⎢ arc.tg + arc.tg ⎥
2 ⎢⎣ a 2 + h 2 2
a +h 2 2
b +h 2 2 2⎥
b +h ⎦
(2.3-13)
Dacă în relaţia (2.3-13) introducem în loc de distanţe unghiuri:
57
a b
sin α1 = , sin β1 = ,
2 2 2 2
a +h b +h
b a
β 2 = arc.tg , α 2 = arc.tg ,
2 2 2 2
a +h b +h
ajungem la forma:
L
Ep = (β 2 sin α1 + α 2 sin β1 ) (2.3-14)
2
Aplicarea relaţiei (2.3-14) pentru calculul iluminării în diferite puncte
ale suprafeţei iluminate, aflate în alte poziţii decât punctul A de mai sus, se
face pe baza principiului suprapunerii efectelor, aşa cum este arătat în
figura 2.3.5.
A R B R A B
P
S T S
C D
C U P P T U
a b
Figura 2.3.5
Iluminarea în punctul P, aflat sub izvor, va rezulta din suprapunerea
iluminărilor produse de izvoarele ARSP, PRBT, PSCD şi PTOU (figura
2.3.5a).
Dacă punctul P se află în exteriorul suprafeţei izvorului, ca în figura
2.3.5b, vom determina iluminarea scăzând din aceea produsă de izvorul
fictiv RBUP contribuţiile izvoarelor RAPT şi SDUP la care se adaugă
contribuţia izvorului SCTP care a fost scăzută de două ori.
În cazul suprafeţelor luminoase orizontale folosim relaţia 2.3-14.
Dacă suprafaţa luminoasă este verticală (figura 2.3.6) atunci relaţia
de calcul este:
L
E= (α1 − α 2 cos β) (2.3-15)
2
58
Figura 2.3.6
2.3.2. Calculul iluminării suprafeţelor prin metoda

factorului de utilizare
În cazul frecvent întâlnit al încăperilor paralelipipedice la care

tavanul şi pereţii contribuie prin reflexia luminii la fluxul incident total pe
suprafaţa de utilizare, metoda calculului punct cu punct nu mai corespunde.
Mărimea acestei contribuţii depinde de factorul de reflexie al pereţilor şi
tavanului.
Pe de altă parte fluxul luminos incident pe suprafeţele iluminate mai
suferă deprecieri datorită depunerilor de praf pe suprafaţa lămpilor, de
scăderea în timp a fluxului lor luminos, de randament, dispunerea,
înălţimea de suspendare a corpurilor de iluminat şi de dimensiunile
încăperii. De asemenea sistemul de iluminare determină raportul dintre
fluxul luminos direct şi cel indirect care ajunge pe planul de utilizare prin
intermediul pereţilor, tavanului etc.
Influenţa tuturor acestor factori se introduce global în calculul
iluminării prin factorul de utilizare. Acesta este definit ca fiind egal cu
raportul dintre fluxul Фu incident pe suprafaţa de utilizare şi fluxul luminos
total Ф0 emis de izvoarele de lumină:
Φ
u= u. (2.3-16)
Φ0
59
Cu ajutorul factorului de utilizare se poate calcula iluminarea medie

orizontală care este:
Φ u ⋅ Φ0
E= u = (2.3-17)
A A
unde A este aria suprafeţei de utilizare.
De regulă, însă, iluminarea medie orizontală minimă este normată în
funcţie de specificul activităţilor ce se desfăşoară în spaţiile de lucru.
Cunoscând valoarea acesteia şi impunând un anumit tip de izvor luminos,
putem determina numărul de corpuri de iluminat necesare.
Dacă:
Φ0 = n ⋅ Φl (2.3-18)
unde:
n - numărul de izvoare;
Фl - fluxul luminos nominal al izvorului,
atunci :
u ⋅ n ⋅ Φl
E= (2.3-19)
A
şi:
E⋅A
n= (2.3-20)
u ⋅ Φl
Factorii de utilizare se găsesc tabelaţi în funcţie de următorii
parametrii:
– tipul corpului de iluminat;
– factorii de reflexie ρt şi ρp ai tavanului şi pereţilor;
– randamentul corpului de iluminare Rc;
– indicele încăperii i care se calculează cu relaţiile:
0,2 ⋅ L + 0,8 ⋅ l
i= (2.3-21)
h
pentru lămpi cu incandescenţă şi:
L⋅l
i= (2.3-22)
h( L + l )
pentru lămpi fluorescente.
L este dimensiunea mare a încăperii în plan orizontal;
l – dimensiunea mică a încăperii în plan orizontal;
h – înălţimea de suspendare a corpului de iluminat faţă de planul
de utilizare. Planul de utilizare se consideră la circa 1 m de la pardoseală;
60
Prin urmare, indicele încăperii este un reper în funcţie de care se

determină factorul de utilizare ţinând cont de dimensiunile ei.
Pentru factorii de reflexie ρt şi ρp se apreciază următoarele valori:
0,7 – pentru culori albe sau foarte deschise ;
0,5 – pentru suprafeţe în culori deschise;
0,1 – pentru suprafeţe închise.
Tabelul factorilor de utilizare conţine secţiuni ca aceea din figura 2.3.7:
Sistemul ρt 0,7 0,5 0,3 k

de ρp 0,5 0,3 0,1 0,5 0,3 0,1 0,5 0,3 0,1
iluminat Rc i Factorii de utilizare u ∆
1 0,18 0,15 0,13 0,17 0,14 0,13 0,17 0,14 0,12 1,35
1,2 0,21 0,18 0,16 0,20 0,17 0,15 0,19 0,16 0,14
17 1,5 0,25 0,22 0,19 0,24 0,21 0,18 0,22 0,20 0,17
↑ 2 0,30 0,27 0,24 0,28 0,26 0,28 0,27 0,25 0,22
80 2,5 0,31 0,31 0,28 0,32 0,29 0,27 0,30 0,28 0,20
↓ 3 0,37 0,39 0,31 0,35 0,32 0,30 0,32 0,30 0,29
63 4 0,40 0,38 0,36 0,39 0,37 0,35 0,37 0,36 0,32
6 0,45 0,44 0,42 0,42 0,41 0,40 0,41 0,39 0,39
8 0,48 0,47 0,45 0,46 0,46 0,44 0,43 0,42 0,41 0,74
Semidirect 10 0,48 0,49 0,48 0,48 0,47 0,46 0,45 0,45 0,44
Figura 2.3.7
Modelul se utilizează astfel:
- se alege izvorul de lumină şi se compară curba lui fotometrică
cu aceea din coloana 1. Dacă nu se cunoaşte curba fotometrică se poate
alege secţiunea din tabel după randamentul corpului de iluminat din
coloana 2 şi după repartiţia fluxului luminos, în exemplul din figură corpul
de iluminat are randamentul 80%. Din cei 80% o parte de 17% este emis în
semisfera superioară şi 63% în cea inferioară;
- se calculează indicele încăperii. Fie de exemplu i = 1,2;
- se apreciază factorii de reflexie ai pereţilor şi tavanului. Să
presupunem culori deschise adică ρt = 0,5 şi ρp = 0,5. Rezultă factorul de
utilizare u = 0,20.
Dacă indicele încăperii nu se regăseşte în tabel se procedează la
interpolare liniară. De exemplu pentru i = 1,08 se interpolează u între 0,17
şi 0,20. Dacă indicele încăperii este mai mare decât 10, se lucrează cu
factorul de utilizare de la indicele 10.
Dacă randamentul corpului de iluminat este Rc* diferit de cel din
tabel se face corecţia:
61
* Rc*
u = ⋅u (2.3-23)
Rc
În ultima coloană a tabelului se indică la secţiunea respectivă un
coeficient de siguranţă, de exemplu k = 1,3. Instalaţia trebuie să realizeze la
prima punere în serviciu iluminarea medie:
E0 = k ⋅ E (2.3-24)
unde E este iluminarea normată pentru activităţile din spaţiul respectiv.
Rezultă că, pentru determinarea numărului de izvoare, vom lucra de
la început cu relaţia:
E ⋅A k⋅E⋅A
n= 0 = (2.3-25)
u ⋅ Φl u ⋅ Φl
Pentru obţinerea unei iluminări cât mai uniforme este de la sine
înţeles că repartizarea celor n izvoare deasupra planului de utilizare trebuie
să se facă cât mai uniform. Ele se dispun de regulă în vârfurile unor pătrate
sau în vârfurile unor triunghiuri echilaterale.
2.3.3. Metoda puterii specifice
Este o metodă de calcul aproximativ, folosită pentru evaluarea în

anteproiecte a puterii instalate şi a consumului de energie pe baza puterii
specifice exprimată în [W/m2] de suprafaţă iluminată.
Pentru iluminat cu lămpi fluorescente, puterea instalată necesară se
determină cu relaţia:
p ⋅ S ⋅ Emed ⋅ k
Pi = 52,5 ⋅ (2.3-26)
s ⋅ Φl
iar pentru surse de lumină incandescente:
E
Pi = p0 ⋅ S ⋅ k ⋅ med (2.3-27)
E min 0
unde:
Pi - reprezintă puterea instalată [W];
S - suprafaţa încăperii [m2];
p0 - putere specifică standard [10 W/m2];
Emed - iluminarea medie prescrisă [lx];
Emin0 - iluminarea minimă standard obţinută pentru puterea
specifică p0 [lx];
k - coeficient de siguranţă ce ţine seama de deprecierea
instalaţiilor în timp;
62
Φl - fluxul nominal al lămpii alese [lm];

p - puterea lămpii [W];
s - aria ce revine unui corp de iluminat [m2].
Emin şi s sunt tabelate în funcţie de puterea lămpii, de tensiunea de
alimentare şi de sistemul de iluminare preconizat (direct, mixt sau indirect);
s mai depinde şi de repartiţia fluxului luminos al corpurilor alese (sus, jos)
şi de factorii de reflexie ai pereţilor şi tavanului.
2.4. Problemele proiectării instalaţiilor de iluminat

electric industrial
Instalaţia de iluminat constituie în majoritatea cazurilor şi, mai ales în

industrie, un auxiliar preţios al vieţii cotidiene, cu ajutorul căruia activitatea
din timpul zilei poate fi continuată şi pe timp de noapte în interiorul
clădirilor sau în exterior.
Din acest motiv instalaţia trebuie să corespundă unor cerinţe de ordin
utilitar, fiziologic şi psihologic care fac obiectul unor recomandări şi reguli
de a căror respectare depinde eficienţa şi calitatea instalaţiei de iluminat.
2.4.1. Calitatea instalaţiilor de iluminat
Condiţiile unui iluminat de calitate sunt următoarele:

− nivelul de iluminare (trebuie să corespundă necesităţilor activităţii
ce se desfăşoară în spaţiile iluminate);
− strălucirea corpurilor luminoase să nu provoace fenomenul de
orbire;
− uniformitatea luminanţei;
− uniformitatea iluminării.
Nivelul de iluminare
Nivelul de iluminare condiţionează precizia şi viteza cu care pot fi

observate anumite detalii în câmpul de vedere. Ochiul trebuie să distingă
aceste detalii în mod clar şi fără a obosi. Mărimea detaliilor ce trebuie
observate depinde de capacitatea ochiului de a distinge două puncte pe un
anumit fond în condiţii de strălucire şi de contraste de strălucire date.
Această capacitate se numeşte acuitate vizuală.
Perceperea unui detaliu este condiţionată de diferenţa dintre
strălucirea lui şi strălucirea fondului, iar acuitatea vizuală creşte cu
63
strălucirea fondului. Pe de altă parte, viteza de percepere a obiectului creşte

cu strălucirea acestuia.
Rezultă prin urmare că odată cu creşterea nivelului de iluminare
creşte şi strălucirea obiectului şi a fondului, crescând viteza şi precizia
observării. Nivelele de iluminare necesare diferitelor categorii de activităţi,
în cadrul cărora se detaşează lucrări şi operaţii care cer anumite grade de
precizie sunt stabilite experimental şi sunt date ca recomandări normative
cu caracter general. De exemplu, valorile minime recomandate pentru unele
activităţi din cadrul rafinăriilor de petrol sunt următoarele:
− pentru case de pompe, compresoare sau filtre (60 - 100 lx);
− pentru camere de comandă (150 lx);
− pentru pompe şi rezervoare de combustibil lichid (20 - 30 lx);
− sala tablourilor din staţii şi posturi de transformare (50 lx).
Pentru categoriile de activităţi ce pot fi caracterizate prin
dimensiunea minimă a detaliilor ce trebuie observate, se indică valori
minime ale nivelurilor de iluminare în funcţie de contrastul ce trebuie
realizat între detaliu şi fond, ele fiind caracterizate prin factorii de reflexie
respectivi.
Strălucirea corpurilor luminoase
Cea mai pronunţată scădere a vizibilităţii are loc în cazul existenţei

unor surse de strălucire foarte mare în câmpul vizual. Aceasta deoarece
formarea pe retină a imaginii punctului de strălucire excesivă împiedică
formarea imaginii corpului observat. Se produce, prin aceasta, fenomenul
de orbire. El poate fi evitat prin utilizarea unor corpuri de iluminat cu unghi
mare de protecţie (figura 2.4.1).
γ
Figura 2.4.1
Corpurile de iluminat trebuie amplasate la înălţime corespunzătoare
astfel încât câmpul vizual al operatorului să fie întotdeauna în zona
unghiului de protecţie.
Fenomenul de orbire se mai poate evita prin evitarea obiectelor cu
suprafeţe lucioase în planul de utilizare sau prin folosirea unor surse de
64
lumină cu strălucire mică. Strălucirea suprafeţelor perfect difuzante poate fi

calculată cu relaţia:
ρ⋅E
L= (2.4-1)
π
Dacă raportul maxim al strălucirilor a două puncte din câmpul vizual
este mai mare de 40:1, atunci se produce cu siguranţă fenomenul de orbire.
Pentru reducerea acestui raport trebuie corelaţi factorii de reflexie ai
pereţilor tavanului, podelei, maşinilor etc.
În ceea ce priveşte sursele de lumină, luminanţa maximă admisă a
sistemului optic al corpurilor de iluminat este următoarea:
− 3000÷5000 Nit pentru corpuri de iluminat interior general;
− 1000÷2000 Nit pentru corpuri de iluminat interior local;
− 5000 Nit pentru corpuri de iluminat exterior.
Uniformitatea luminanţei
În momentul apariţiei unor suprafeţe strălucitoare în câmpul vizual,

se produce o adaptare a ochiului, prin contractarea pupilei pentru reglarea
fluxului luminos ce pătrunde în aceasta, evitându-se astfel excitarea
excesivă a elementelor fotoreceptoare ale retinei. Dacă acest proces se
produce frecvent, ca urmare a repetiţiei neuniforme a luminanţei
suprafeţelor în spaţiu şi în timp, apare oboseala şi micşorarea sensibilităţii
ochiului.
Umbrele de pe suprafaţa de lucru conduc de asemenea la necesităţi
de adaptare.
Pentru a realiza condiţii optime de vedere, raportul dintre strălucirea
obiectului pe care îl privim:
ρ ⋅E
L0 = 0 (2.4-2)
π
şi strălucirea suprafeţei care constituie fondul:
ρf ⋅E
Lf = (2.4-3)
π
nu trebuie să depăşească valoarea 3 sau să scadă sub 1/3. E este iluminarea
medie în serviciu a planului de utilizare în care se află obiectul şi fondul
său, iar ρ 0 şi ρ f sunt factorii de reflexie respectivi.
Rezultă deci că uniformizarea luminanţei şi evitarea fenomenelor de
orbire constituie o problemă a corelării factorilor de reflexie ai suprafeţelor
din planul de utilizare.
65
Uniformitatea iluminării
Asigurarea în toate punctele planului de utilizare a unei iluminări

apropiate de cea medie calculată, scutesc eforturile repetate de adaptare a
ochiului de la un nivel de iluminare la altul, evitând oboseala.
Recomandările în vigoare prevăd următorii indicatori ai uniformităţii
iluminării:
− în zona de activitate:
Emin/Emax > 1/2; (2.4-4)
− în planul de utilizare:
Emin/Emax > 1/3; (2.4-5)
− între încăperi prin care se circulă frecvent:
Emin/Emax >1/10. (2.4-6)
Iluminarea uniformă se realizează utilizând un număr cât mai mare
de surse luminoase, dispuse uniform, sau prin utilizarea de izvoare întinse.
2.4.2. Alegerea sistemului de iluminat şi a izvoarelor de

lumină
Alegerea corectă a sistemului de iluminat este importantă atât pentru

calitatea instalaţiei cât şi pentru economicitatea ei. Criteriile de calitate sunt
în legătură cu destinaţia şi scopul instalaţiei.
În toate cazurile în care activitatea ce se desfăşoară în spaţii iluminate
nu are caracter localizat, atenţia persoanelor trebuind să fie distribuită pe
suprafeţe mari, sau când densitatea locurilor de muncă este mare, se alege
sistemul de iluminat general. Acest sistem este caracterizat prin cheltuieli
mici, printr-o bună uniformitate a iluminării şi prin aceea că permite
utilizarea unor izvoare de putere mare cu randament ridicat.
Atunci când se cer nivele de iluminare superioare la locuri de muncă
izolate, în care activitatea are un caracter individual, se recomandă alegerea
sistemelor de iluminat local sau combinat. Aceste sisteme au o serie de
avantaje, printre care:
− permit amplasarea corpurilor de iluminat în poziţia cea mai
avantajoasă în funcţie de natura lucrărilor;
− cheltuielile de investiţii sunt mai mici decât la sistemele de
iluminat general;
− economicitatea instalaţiei este superioară, deoarece se pot menţine
în funcţiune numai acele corpuri de iluminat din zonele de lucru în care
se desfăşoară activităţi la un moment dat.
66
Ca şi alegerea sistemului de iluminat, alegerea izvoarelor de lumină

trebuie făcută după criterii specifice acestora, după scopul instalaţiei şi
după particularităţile în exploatare:
1. Se recomandă alegerea izvoarelor incandescente dacă:

− timpul de utilizare zilnică este redus;
− se execută foarte multe aprinderi şi stingeri zilnic;
− se doreşte crearea unei ambianţe odihnitoare şi acest criteriu este
mai important decât cel economic;
− pâlpâirea lămpilor cu descărcări ar da naştere la fenomenul
stroboscopic;
− este necesară utilizarea de izvoare cu dimensiuni mici şi străluciri
mari;
− este necesar să se obţină iluminarea unei suprafeţe mici.
Nu se vor folosi lămpi cu incandescenţă când temperatura lor ridicată
şi degajarea de căldură sunt dăunătoare, când trebuie realizate niveluri mari
de iluminare pe suprafeţe mari sau când trebuie realizat un iluminat difuz
fără a utiliza corpuri de iluminat corespunzătoare.
2. Utilizarea lămpilor fluorescente este recomandată în
următoarele cazuri:
− când se desfăşoară activităţi în spaţii fără lumină naturală în timpul
zilei;
− când timpul de utilizare zilnică al instalaţiei este mare;
− când ciclurile de utilizare ale instalaţiei sunt lungi;
− când sunt necesare izvoare de dimensiuni mari şi cu străluciri mici;
− când este necesar să se obţină o redare corectă a culorilor;
− când sunt necesare iluminări mari pe suprafeţe mari;
− când efectul utilitar şi criteriul economic primează asupra celui
psihologic.
Nu se folosesc în medii cu temperatură mai mică de -18 oC şi mai
mare de +40 oC, de asemenea în cazul unor iluminări mai mici de 50÷60 lx.
După cum s-a arătat, diferitele tipuri de lămpi fluorescente sunt
caracterizate prin aşa numitele temperaturi de culoare, iar alegerea lor
trebuie făcută în conformitate cu necesităţile confortului vizual în ceea ce
priveşte culoarea şi compoziţia spectrală a luminii.
Lămpile caracterizate prin temperatura de culoare mai mică, cu
culoare galben → roşu, creează o ambianţă caldă, odihnitoare.
La temperaturi de culoare ridicate, lămpile au culoarea alb →
albastru. Acestea sunt indicate pentru nivele de iluminare ridicate, în timp
ce culorile calde sunt utilizare la nivele de utilizare reduse.
67
Pentru o anumită încăpere trebuie realizat un anumit nivel de

iluminare, iar pentru asigurarea confortului vizual trebuie să existe o
anumită corelaţie între componenta spectrală a luminii şi nivelul de
iluminare. Această corelaţie este indicată prin diagrama de confort vizual
(figura 2.4.2).
Figura 2.4.2
Temperatura de culoare a unei surse de lumină reprezintă
temperatura corpului negru care dă aceeaşi senzaţie de culoare ca şi sursa
de lumină. Pentru lămpi incandescente T = 2000÷3000 K, iar pentru lămpi
fluorescente T = 3000÷8000 K.
3. Utilizarea lămpilor cu vapori de mercur este recomandată în
situaţiile următoare:
− când ciclurile de funcţionare sunt foarte lungi şi nu se cere intrarea
instantanee în regim;
− când nu este necesară redarea corectă a culorilor;
− când efectul stroboscopic nu este dăunător;
− în locuri cu degajare de praf şi fum;
− când există posibilitatea suspendării corpurilor de iluminat la
înălţimi de peste 7 metri;
− când este necesară utilizarea izvoarelor de dimensiuni mici cu
eficacităţi luminoase mari.
68
2.4.3. Probleme specifice iluminatului exterior
În cazul iluminatului exterior suprafeţele iluminate nu contribuie la

iluminarea lor reciprocă. Din acest motiv calculul iluminării se efectuează
după metoda punct cu punct.
Activităţile desfăşurate în exterior nu sunt legate de observarea unor
detalii, iar strălucirile din câmpul vizual trebuie să fie mici deoarece spaţiul
înconjurător întunecos face ca ochiul adaptat la străluciri reduse să fie
foarte susceptibil la fenomenul de orbire. Prin urmare nivelele de iluminare
necesare sunt relativ reduse.
Sistemul de iluminat din întreprinderile industriale este în toate
cazurile direct, realizat cu corpuri de iluminat de a căror alegere şi
amplasare depinde realizarea indicatorilor de fiabilitate.
Uniformitatea iluminării depinde de importanţa locului ce trebuie
iluminat. Pentru arterele de circulaţie din interiorul întreprinderilor al căror
nivel de iluminare este de 1…3 lx, problema uniformităţii nu se pune
practic. În schimb, în cazul unui şantier sau al unei instalaţii petroliere în
aer liber, este necesar ca iluminarea să fie cât mai uniformă pentru a putea
vedea în aceleaşi condiţii de claritate în toate direcţiile. Se recomandă:
Emin 1
= şi Ev=Eh , (2.4-7)
Emed 3
unde:
− Ev este iluminarea în plan vertical;
− Eh – iluminarea în plan orizontal.
La drumuri uzinale pentru pietoni este suficient să se respecte
condiţia Ev=Eh pentru ca aceştia să se poată recunoaşte între ei. Pe arterele
pe care circulă mai multe autovehicule este suficient să avem:
Ev 1
= (2.4-8)
Eh 10
Fenomenul de orbire este deosebit de periculos atunci când se
produce pe arterele de circulaţie. Pentru a-l evita este nevoie să se respecte
prescripţiile privind tipul corpului de iluminat, înălţimea lui de suspendare
şi strălucirea admisibilă a acestuia.
O altă problemă a iluminării drumurilor este aceea a limitării
umbrelor în scopul perceperii cu uşurinţă a mişcării obiectelor. În această
idee izvoarele se amplasează în aşa fel încât în fiecare punct lumina să vină
din mai multe direcţii. Aceasta se realizează practic aşezând corpurile de
iluminat de o parte şi de alta a părţii carosabile sau suspendându-le
deasupra axului şoselei.
69
Toate cele de mai sus se

realizează determinând corect
poziţia necesară a unui izvor de
lumină dat. Ia
Problema se pune într- a
unul din următoarele moduri:
− determinarea înălţimii h r
de suspendare h pentru care la
distanţa l dată se obţine i
iluminarea Eh dată; P
− determinarea distanţei l
orizontale l pentru care la o Figura 2.4.3
înălţime h dată corespunde
iluminarea Eh dată.
Izvoarele utilizate sunt de regulă izvoare simetrice care pot fi tratate
ca izvoare punctiforme.
În ambele cazuri se aplică relaţia:
I α ⋅ cos(i )
r= (2.4-9)
Eh
unde I α , i, l, h, au semnificaţiile din figura 2.4.3, din care mai rezultă:

h = r ⋅ cos(i )
l = r ⋅ sin(i )
α=i
2.4.4. Alegerea corpurilor de iluminat
Corpurile de iluminat sunt aparate în care se montează lămpile

electrice şi accesoriile acestora, care asigură o redistribuire raţională a
fluxului luminos, protejează ochiul de luminanţele mari, protejează sursa de
lumină de deteriorări mecanice şi de acţiunea agenţilor atmosferici (praf,
umiditate, gaze etc) şi, eventual, modifică compoziţia spectral a fluxului
luminos emis de lampă.
Caracteristicile şi particularităţile constructive ale corpurilor de
iluminat permit următoarele clasificări generale:
După felul izvoarelor de lumină folosite:
− corpuri de iluminat pentru corpuri incandescente;
− corpuri de iluminat pentru lămpi fluorescente.
70
După distribuţia fluxului luminos:

− corpuri cu repartiţie directă, la care cel puţin 90 % din fluxul
luminos al izvorului este emis în emisfera inferioară;
− corpuri cu repartiţie semidirectă, la care fluxul emis în emisfera
inferioară reprezintă 60 – 90 % din acela emis de izvor;
− corpuri cu repartiţie mixtă. În fiecare emisferă superioară şi
inferioară este emis 40 – 60 % din fluxul total al izvorului;
− corpuri cu repartiţie semiindirectă. Emit în emisfera superioară
60 – 90 % din fluxul total;
− corpuri cu repartiţie indirectă, la care 90 % din fluxul luminos
emis de izvor este cuprins în emisfera superioară.
Există şi alte particularităţi ale distribuţiei fluxului luminos după care
corpurile de iluminat se mai pot clasifica astfel:
− corpuri cu repartiţie difuză, la care curba fotometrică se poate
asimila cu un cerc. Ele sunt corpuri cu reparţiţie mixtă (figura 2.4.4 a );
− corpuri cu repartiţie largă; într-un con de revoluţie cu unghiul la
vârf de 2x50o este emis mai puţin de 50 % din fluxul luminos total
(figura 2.4.4 b);
− corpuri cu repartiţie mijlocie; unghiul la vârf al conului de
revoluţie în care este emis 50 % din fluxul luminos este de 2x50 %
(figura 2.4.4 c);
− corpuri cu repartiţie concentrată; emit peste 50 % din fluxul lor
luminos într-un con de revoluţie cu unghiul la vârf de 2x40o (figura
2.4.4. d);
După mediul în care sunt utilizate, distingem:
− corpuri pentru iluminat interior;
− corpuri pentru iluminat exterior;
− corpuri pentru iluminatul autovehiculelor;
− corpuri de iluminat speciale, pentru medii explozive, corozive,
umede, pentru funcţionare în imersie etc;
În funcţie de particularităţile de fixare:
− corpuri de iluminat pentru fixat pe perete – aplice;
− corpuri pentru fixat direct pe tavan – plafoniere;
− corpuri de iluminat pentru fixare suspendată – pendule;
− corpuri de iluminat cu picior – lampadare;
− corpuri de iluminat destinate pentru afi folosite pe masă – lămpi de
birou;
− corpuri de iluminat portative.
71
Figura 2.4.4
La iluminatul industrial general şi local se recomandă alegerea
corpurilor cu repartiţie directă sau semidirectă.
În halele înalte în care suprafeţele de utilizare sunt distribuite la
diferite nivele se utilizează corpuri de iluminat cu repartiţie concentrată.
În birouri şi în clădirile administrative, se recomandă în special
corpuri de ilumnat cu repartiţie mixtă şi difuză.
Pentru iluminatul exterior se aleg corpuri de iluminat etanşe sau
protejate contra picăturilor de ploaie. Ele sunt cu repartiţie directă şi în
general simetrică a fluxului luminos. Atunci când trebuie iluminate
suprafeţe mari ale unor triaje sau depozite exterioare se utilizează
proiectoare.
Principalele caracteristici ale corpurilor de iluminat sunt randamentul
şi unghiul de protecţie.
Randamentul corpului de iluminat reprezintă raportul dintre fluxul

luminos emis de corpul de iluminat, φ c şi acele emis de lampă φ l :
φ
Rc = c (2.4-10)
φl
Din cauza murdăririi şi uzurii în timpul exploatării fluxului luminos
φ c este mai mic decât acela emis iniţial. Raportul:
φ
Δ= c (2.4-11)
φci
72
se numeşte factor de depreciere. El depinde de construcţia şi de modul de

utilizare al corpului de iluminat.
Unghiul de protecţie al corpului

de iluminat reprezintă unghiul dintre
linia orizontală şi linia limită (figura
2.4.5) din planul meridian. El
caracterizează corpul din punct de vedere
al pericolului de orbire pe care îl
prezintă. Vederea directă al izvorului de
lumină trebuie să fie împiedicată de
apărătoare atunci când privirea se ridică
deasupra liniei limită.
La iluminatul industrial general şi
local se recomandă alegerea corpurilor cu
repartiţie directă sau semidirectă. În Figura 2.4.5
halele înalte în care suprafeţele de
utilizare sunt distribuite la nivele diferite, se recomandă corpuri cu
repartiţie concentrată. În birouri şi clădiri administrative se recomandă
corpuri cu repartiţie mixtă şi difuză.
La iluminatul exterior se aleg corpuri protejate contra picăturilor de
ploaie, ele sunt corpuri cu repartiţie directă şi în general simetrică. Atunci
când trebuie iluminate suprafeţe mari ale depozitelor exterioare, triajelor,
stadioanelor etc. se utilizează proiectoare.
2.4.5. Aşezarea corpurilor de iluminat
Asigurarea indicatorilor de calitate ai unei instalaţii de iluminat este

condiţionată de o anumită amplasare a surselor de lumină. Din acest punct
de vedere se recomandă următoarele modalităţi de aşezare a surselor:
a) Dispunerea uniformă pe tavan a unor corpuri de iluminat la
intervale egale în colţurile unor pătrate sau triunghiuri echilaterale,
orientate în raport cu dimensiunile încăperii. Dacă se notează cu i distanţa
dintre două corpuri de iluminat, cu h înălţimea de suspendare faţă de
suprafaţa de utilizare şi cu d distanţa de la corpul de iluminat până la
planşeu, este indicat să se respecte următoarele rapoarte:
1) La iluminat direct şi semidirect:
− lămpi cu incandescenţă în corpuri de iluminat oglindate:
h/i = 1,43; (2.4-12)
− lămpi cu incandescenţă în corpuri de iluminat cu difuzoare sau
corpuri de iluminat fluorescente:
73
h/i = 0,6÷1; (2.4-13)

2) Iluminat mixt
− corpuri de iluminat suspendate lângă tavan:
h/i = 0,6; (2.4-14)
− corpuri de iluminat distanţate de tavan:
h/i = 0,5. (2.4-15)
3) Distanţa de la marginea încăperii până la primul şir de corpuri de
iluminat trebuie să fie:
(0,25÷0,5)·i, (2.4-16)
− dacă există locuri de muncă lângă perete şi circa:
(0,4÷0,5)·i, (2.4-17)
− dacă nu există astfel de locuri de muncă.
4) Corpurile de iluminat în şiruri continue sau întrerupte formând
benzi luminoase la intervale egale se aliniază paralel cu una din axele în
plan orizontal al încăperii.
5) Aşezarea corpurilor de iluminat în scafe dispuse de-a lungul
pereţilor, asigurându-se numai iluminarea tavanului şi pereţilor deasupra
scafei. Trebuie respectate următoarele rapoarte:
− la scafe cu lămpi normale:
d/i = 1/3; (2.4-18)
− la scafe cu lămpi oglindate:
d/i = 1/5. (2.4-19)
6) Utilizarea suprafeţelor luminoase, dispuse deasupra încăperii sub
formă de tavan luminos, se poate realiza dintr-o singură zonă luminoasă
sau din panouri mai mici, aşezate izolat.
7) Pentru iluminatul localizat, problema aşezării corpurilor de
iluminat trebuie tratată de la caz la caz.
74
3. BAZELE CALCULULUI SISTEMELOR
DE DISTRIBUŢIE A ENERGIEI
ELECTRICE
Calculul de dimensionare al instalaţiilor electrice are în vedere soli-
citările termice produse de curentul electric şi pierderea de tensiune, dato-
rită rezistenţei şi reactanţei elementelor de circuit. Aceasta necesită, în faza
de proiectare, o corectă evaluare a curenţilor de linie, ţinând seama de în-
cărcarea reală a receptoarelor şi de simultaneitatea funcţionării lor.
3.1. Determinarea puterii de calcul şi a factorului

de putere mediu
Puterea absorbită de un consumator industrial din reţeaua furnizoru-

lui de electricitate este o putere variabilă în timp. Necesarul de putere la un
moment dat depinde de numărul de receptoare în funcţiune şi de gradul de
încărcare în raport cu nevoile procesului tehnologic.
Diagrama de variaţie în timp a puterii absorbite de un consumator în
decursul unei zile se numeşte curbă de consum zilnic (figura 3.1.1). De
regulă, curba de consum se ridică cu valori medii orare ale puterii consu-
mate astfel că ea apare ca o curbă în trepte ca în figura 3.1.2.
În mod analog se pot ridica curbe săptămânale, lunare sau anuale.
P P
h h
6 12 18 24 6 12 18 24
Figura 3.1.1 Figura 3.1.2
Dimensionarea elementelor unei instalaţii electrice, transformatoare,

linii de alimentare, coloane, tablouri, din punct de vedere al încălzirii
trebuie să ţină seama de puterea absorbită. Este evident însă că valoarea
maximă a acestei puteri nu este determinată pentru încălzirea elementelor
instalaţiilor dacă durata corespunzătoare ei este redusă. Soluţia corectă
75
trebuie să ia în considerare nu Pmax, ci o putere constantă în timp

echivalentă din punct de vedere al încălzirii cu puterea consumată în
perioada sarcinilor celor mai mari. Aceasta este puterea de calcul Pc .
Pentru un consumator în funcţiune aceasta se determină simplu prin
măsurători. La proiectare se recurge însă fie la metode directe de analiză,
fie la metode empirice pornind de la puterea instalată a receptoarelor.
Metoda analizei directe este laborioasă în cazul unui număr mare de
receptoare şi de aceea se utilizează în astfel de cazuri metode empirice
bazate pe experienţa funcţionării unor fluxuri tehnologice asemănătoare.
Prin putere instalată a unui receptor înţelegem:
− puterea dezvoltată la arbore exprimată în kW, pentru motoare
electrice;
− puterea absorbită din reţea exprimată în kW, pentru cuptoare, băi
de electroliză, receptoare de iluminat;
− puterea nominală exprimată în kVA, pentru transformatoare.
3.1.1. Metoda analizei directe
Această metodă se utilizează, atunci când numărul de receptoare este

mic. Ea are următorul conţinut:
Un motor electric având puterea nominală Pik şi randamentul ηk
funcţionând la sarcina nominală ar absorbi de la reţea puterea:
(3.1-1)
numită putere racordată.

De regulă însă, motoarele cer de la reţea o putere mai mică deoarece,
în conformitate cu criteriul Pi ≥ Pc, unde Pc este puterea cerută la arbore,
motoarele vor fi întotdeauna subîncărcate. Din acest motiv puterea
consumată de receptor de la reţea va fi:
(3.1-2)
unde Cik este coeficient de încărcare.

Dacă toate motoarele ar funcţiona simultan, prin reţea ar circula o
putere egală cu suma puterilor cerute de fiecare receptor. Acest lucru nu se
întâmplă însă, deoarece nu toate receptoarele funcţionează simultan, astfel
că puterea cerută reţelei va fi:
(3.1-3)
unde:
76
(3.1-4)
este coeficientul de simultaneitate;

− - suma puterilor instalate în functiune;
− -suma totală a puterilor instalate.
Prin urmare:
(3.1-5)
Puterea pe care trebuie să o asigure sursa este însă o putere ceva mai
mare deoarece trebuie acoperite şi pierderile în linii şi în transformatoare.
Dacă notăm cu ηr randamentul global al acestora, rezultă puterea
cerută:
(3.1-6)
unde:
− ηr - este randamentul reţelei;
− Cik - coeficientul de incărcare al receptorului k;
− ηk - randamentul receptorului k.
Se introduce un randament mediu ηm al receptoarelor, considerând
că acesta este echivalent cu randamentul unui receptor având puterea
instalată egală cu suma puterilor instalate a tuturor receptoarelor:
(3.1-7)
În mod analog, se introduce un coeficient de încărcare mediu al

tuturor receptoarelor. Acesta va rezulta din relaţia:
(3.1-8)
Se raportează membru cu membru ecuaţiile (3.l-7) şi (3.l-8)

rezultând:
77
şi
(3.1-9)
Se introduce ecuaţia (3.l-9) în ecuaţia (3.l-6) şi rezultă:
(3.1-10)
unde:
(3.1-11)
este coeficientul de cerere.

Având puterea activă cerută, interesează în continuare puterea
reactivă cerută. Pentru accasta se introduce un factor de putere mediu
echivalent cu factorul de putere al ansamblului receptoarelor.
Puterea aparentă a unui receptor se poate exprima prin relaţia:
(3.1-12)
Factorul de putere mediu cos φm rezultă din relaţia:
(3.1-13)
Cunoscând factorul de putere mediu se determină puterea reactivă

cerută cu relaţia:
(3.1-14)
apoi puterea aparentă cerută:
(3.1-15)
78
şi, în final, curentul de calcul cu relaţia:
(3.1-16)
unde U este tensiunea de linie la care lucrează grupul de receptoare

respectiv.
3.1.2. Metoda coeficienţilor de cerere
Coeficienţii de cerere sunt determinaţi experimental pe baza unor

măsurători efectuate în diferite categorii de instalaţii din diferite
întreprinderi şi sunt tabelaţi în literatura de specialitate. Pentru a determina
puterea cerută prin această metodă, stabilim mai întâi puterile instalate pe
categorii de receptoare. De exemplu, pompe, ventilatoare, maşini unelte
pentru prelucrări de serie mică etc..
Dacă Pk este puterea total instalată a receptoarelor din grupa k, iar
Ck este coeficientul de cerere găsit în tabele pentru grupa respectivă,
determinăm puterea cerută de această grupă de receptoare cu relaţia:
(3.1-17)
În acelaşi tabel găsim şi factorul de putere mediu cos φk pentru

grupa respectivă şi determinăm puterea reactivă cerută:
(3.1- 18)
Puterile activă şi reactivă cerute de către întreprindere se determină

prin însumare:
(3.1-19)
(3.1-20)
(3.1-21)
şi
(3.1-22)
79
3.1.3. Metoda formulei binome
Metoda este empirică şi are următorul conţinut. Se împart receptoa-

rele în n grupe de receptoare cu funcţii asemănătoare. Din grupa k se aleg
primele x receptoare în ordinea descrescătoare a puterilor lor şi se calcu-
lează puterea instalată Px a acestora. Se calculează apoi puterea instalată
Pm a tuturor receptoarelor din grupă. Se consideră că puterea cerută a re-
ceptoarelor din grupa k este:
(3.1- 23)
unde a şi b sunt coeficienţii formulei binome. Aceşti coeficienţi se
găsesc în tabele, pentru categoria respectivă de receptoare, împreună cu
numărul x.
În aceleaşi tabele se găseşte şi factorul de putere mediu pentru acele
receptoare. Se calculează, în continuare, puterea reactivă cerută de
receptoarele din grupa k cu relaţia:
(3.1- 24)
Puterea activă cerută de întreaga întreprindere se calculează cu relaţiile:
(3.1- 25)
(3.1-26)
(3.1-27)
şi
(3.1-28)
3.1.4. Determinarea puterii cerute de către consumatori

ale căror reţele au tensiuni diferite
În general, consumatorii dispun de o tensiune joasă de utilizare şi de

o tensiune înaltă de alimentare.
Calculul puterii cerute la bara de joasă tensiune a staţiei de transfor-
mare, făcut prin metoda coeficienţilor de cerere sau prin metoda formulei
binome, ţine cont de randamentele totale admise. Calculul pierderilor de
80
putere în reţele şi transformatoare este necesar numai la metoda analizei

directe.
În reţelele de înaltă tensiune pierderile se determină separat prin
relaţiile următoare:
a) Pierderi de putere activă în liniile trifazate (aeriene, cabluri):
(3.1- 29)
unde:
− I este curentul de calcul corespunzător puterii cerute;
− r rezistenţa unei faze la temperatura efectivă a reţelei.
b) Pierderi de putere activă în transformatoare:
(3.1- 30)
unde:
− -sunt pierderile de mers în gol;
− - pierderile în cupru la sarcina nominală;
− - raportul dintre sarcina nominală şi cea reală.
c) Pierderi de putere reactivă în linii (inductivă):
(3.1- 31)
unde:
− Xf este reactanţa unei faze, în Ω/km,
− I - curentul de linie, în A.
Cu suficientă aproximaţie pentru liniile aeriene se poate lua:
(3.1- 32)
d) Pierderi de putere reactivă capacitivă în cabluri:
(3.1- 33)
unde:
Ic este curentul capacitiv de încărcare al cablului.
e) Pierderi de putere reactivă în transformatoare:
(3.1- 34)
unde I0 este curentul de mers în gol.
Procedeul de determinare a puterii de calcul comportă următoarele
etape:
1) Se determină puterile Pc şi Qc cerute de receptoarele de
lumină luând în considerare un coeficient de cerere mediu 0,8 şi factorul de
putere mediu.
81
2) Se determină puterile cerute Pf şi Qf ale receptoarelor de

forţă cu tensiunea până la 1000V, după metoda coeficienţilor de cerere sau
formulei binome. Se reaminteşte că pierderile în reţelele de joasă tensiune
nu mai trebuie determinate separat.
3) Se determină pierderile de putere activă şi reactivă Pt şi Qt în
reţelele de înaltă tensiune şi în transformatoare.
4) Se determină prin analiză directă puterile activă şi reactivă
cerute de fiecare receptor cu tensiunea peste 1000V: P şi Q.
5) Se determină puterea activă cerută Pc şi puterea reactivă
cerută Qc pentru întreaga întreprindere însumând puterile determinate ca
mai sus şi aplicând coeficienţii de simultaneitate β şi γ indicaţi în tabelul
următor:
Putera cerută la barele de
β γ
înaltă tensiune [kW]
P < 5000 0,90 0,97
5000 < P < 10000 0,85 0,95
P > 10000 0,80 0,93
(3.1- 35)
(3.1- 36)
6) Pe baza valorilor determinate se calculează:
(3.1- 37)
şi
(3.1-38)
82
3.2. Calculul termic al conductoarelor
Încălzirea conductoarelor instalaţiilor electrice sub efectul termic al

trecerii curentului electric este una din restricţiile transportului şi
distribuţiei de energie în diferite regimuri de funcţionare.
În regim termic staţionar conductoarele electrice ating o anumită
valoare a temperaturii de regim. Temperatura excesivă este însoţită în
principal de următoarele efecte nedorite:
− rezistenţa mecanică a conductoarelor liniilor aeriene se micşorează
iar fenomenul de fluaj se accentuează
− săgeţile conductoarelor liniilor electrice cresc peste valorile
prescrise, ceea ce conduce la micşorarea distanţelor între faze sau între
faze şi pământ;
− dielecticul cablurilor şi conductelor izolate suferă modificări
structurale de natură fizică şi chimică. Prin aceasta se pune în pericol
buna funcţionare şi durata de viaţă a instalaţiei;
− în condiţii de execuţie necorespunzătoare, încălzirea elementelor
de înădire poate constitui o importantă sursă de defecte;
În afara incidentelor de exploatare există posibilitatea ca prin
încălzirea excesivă a conductoarelor să se producă incendii grave. Scopul
calculului termic al conductoarelor va fi, în consecinţă, acela al
determinării secţiunii necesare, astfel încât încălzirea lor sub acţiunea
curentului de sarcină să rămână în limitele temperaturilor maxime
admisibile.
3.2.1. Calculul la încălzire în regim permanent
În regim permanent, curentul care străbate conductorul şi încălzirea

conductorului sunt constante în timp. Asemenea situaţii întâlnim la
instalaţiile care alimentează receptoare de iluminat, la anumite categorii de
receptoare de forţă, la cuptoarele electrice al căror curent de sarcină nu
variză practic timp îndelungat etc.
Calculul se efectuează pe baza ecuaţiei de bilanţ energetic referitoare
la o porţiune de conductor şi la un interval de timp dt. Ecuaţia, scrisă în
ipoteza că elementele conductoare sunt corpuri omogene şi că disiparea
căldurii spre exterior se face în mod uniform, este:
(3.2-1)
în care:
- primul termen din stânga, reprezintă energia disipată în conductor
în intervalul de timp dt, puterea de transformare în căldură a energiei
83
electrice prin curentul de sarcina I conductorul de rezistenţă r , fiind :

(3.2-2)
- termenul următor, din dreapta, reprezintă căldura înmagazinată de
conductorul de masa m , având căldura specifică c , atunci când tempera-
tura lui creşte cu valoarea dθ în intervalul de timp dt .
- ultimul termen, corespunde energiei cedate mediului înconjurător,
în intervalul de timp considerat, de către conductorul aflat la diferenţa de
temperatură θ faţă de mediu, suprafaţa lui laterală fiind S iar coeficientul
de transmitere al căldurii, fiind α.
În momentul în care este atinsă supratemperatura de regim θf ,
puterea transformată în căldură în conductor este egală cu aceea cedată
mediului înconjutător:
(3.2-3)
ţinând cont de (3.2-3), relaţia (3.2-1) devine :
(3.2-4)
în care :
(3.2-5)
are dimensiunea timpului şi se numeşte constantă de timp a încălzirii.
Dacă integrăm ecuaţia (3.2-4) cu condiţiile iniţale t = 0, θ = θi ,
rezultă :
(3.2-6)
Variaţia în timp a supratem-

θ
peraturii conductorului exprimată
prin. ecuaţia (3.2-6) este reprezen-
θf tată grafic în figura 3.2.1.
Practic, conductorul ajunge la
temperatura de regim :
θi (3.2-7)
t
(unde θm este temperatura mediului
Figura 3.2.1 ambiant) după un timp t= 4 ÷ 5T
care depinde de caracteristicile materialului şi de transmisia căldurii aşa
cum rezultă din relaţia de definiţie a constantei de timp.
Încărcarea maximă admisibilă Ima a secţiunii conductorului se
84
stabileşte în funcţie de temperatura maximă admisă, θad pentru conductorul

respectiv. θad depinde de tipul constructiv şi de izolaţia conductorului.
Notându-se supratemperatura maximă admisibilă :
(3.2-8)
şi înlocuind în ecuaţia (3.2-3):
(3.2-9)
rezultă:
(3.2-10)
Pe baza relaţiei (3.2-10) sunt alcătuite tabele care conţin intensităţile

maxime admisibile pentru conductoare, bare şi cabluri, în condiţiile unei
temperaturi a mediului ambiant de 200 C sau de 250 C.
Dacă temperatura mediului în care funcţionează conductoarele este
diferită de aceea pentru care au fost stabilite şi tabelate intensităţile maxime
admise Ima , se aplică un coeficient de corecţie k1 , prin care se ţine cont de
acest lucru :
(3.2-11)
În cazul în care mai multe circuite au un traseu comun, încălzirea
conductoarelor este mai mare din cauza apropierii lor. Curentul maxim
admisibil va fi corectat printr-un coeficient k2 corespunzător numărului de
circuite în paralel:
(3.2-11)
În relaţia (3.2-11), k1 ≠ 1 dacă temperatura mediului ambiant nu
corespunde cu aceea indicată în tabelul intensităţilor maxime admisibile.
Modul de pozare al conductoarelor şi cablurilor : aparent, îngropat în
tunele sau canale etc., precum şi poziţia lor relativă, determină aplicarea
altor coeficienţi de corecţie prin care se iau în consideraţie condiţiile în care
are loc schimbul de caldură cu mediul sau cu obiectele înconjurătoare. Toti
aceşti coeficienţi, împreună cu aceia menţionaţi mai sus sunt indicaţi în
normativele pentru proiectarea instalaţiilor electrice.
Traseele care străbat medii cu temperaturi diferite, urmează să fie
dimensionate pentru condiţiile de răcire cele mai dezavantajoase.
85
3.2.2. Cazul sarcinilor de durată variabile
Într-o serie de cazuri întâlnite în practică curentul de sarcină al unui

receptor este variabil în trepte, aşa cum arată diagrama din figura 3.2.2.,
încălzirea conductorului variind în cadrul fiecărei trepte după relaţia:
(3.2-12)
θ,I I
t t
În ecuaţia (3.2-12), θfk este supratemperatura de regim la care ar

ajunge conductorul dacă ar funcţiona în regim de durată sub curentul Ik,
θk-1 este supratemperatura iniţială a treptei k egală cu supratemperatura
finală a treptei k-1, iar θk este supratemperatura finală a treptei k.
Cazul sarcinii variabile în trepte poate fi extins prin aproximarea unei
variaţii oarecare a curentului cu o variaţie în trepte ca în figura 3.2.3.
Dacă curentul de sarcină ia valorile I1, I2…, In, în intervalele de timp
corespunzătoare, t1, t2 …, tn, energia transformată în căldură în conductor va
fi:
(3.2- 13)
Alegerea secţiunii conductorului va fi făcută astfel încât curentul

maxim admisibil de durată în conductor, să fie cel puţin egal cu curentul de
valoare constantă, echivalent din punctul de vedere al încălzirii cu acela
care străbate circuitul şi care este variabil în timp.
Curentul echivalent se obţine din condiţia :
(3.2-14)
86
de unde rezultă :
(3.2-15)
Alegând conductorul după relaţia Ima ≥ Ie, ţinând cont şi de

coeficienţii de corecţie indicaţi anterior, va trebui să verificăm apoi dacă
temperatura maximă atinsă de conductor pe una din treptele de funcţionare
este cel mult egală cu temperatura maximă admisibilă pentru conductorul
ales.
Astfel, dacă θmax este valoarea maximă a supratemperaturilor
θ1, θ2 … , θn atinse pe diversele trepte, vom verifica în final condiţia:
(3.2-16)
3.2.3. Calculul la încălzire în regim intermitent
Funcţionarea unor receptoare (maşini unelte, pompe cu hidrofor,

maşini de ridicat etc) este caracterizată prin perioade de lucru cu durata ti
alternate cu perioade de repaus cu durată tr (figura 3.2.4.).
I θ
θ1
θ2
θi
t t
ti tr ti tr ti tr ti tr ti tr ti tr ti tr
tc tc

În timpul pauzei conductorul se răceşte, păstrând totuşi o anumită
temperatură acumulată în perioada de lucru. Datorită răcirii din timpul
pauzei conductorul nu va ajunge la temperatura corespunzătoare curentului
de lucru în cazul în care acesta ar fi permanent (figura 3.2.5.) şi prin urmare
el poate fi supra-încărcat.
Supra-încărcarea conductorului va fi făcută astfel încât, după câteva
cicluri de lucru temperatura lui finală să devină egală cu temperatura
87
maximă admisibilă.
Presupunând regimuri de lucru ciclice, curentul echivalent pe durata
unui ciclu este dat de relaţia (3.2-17):
(3.2-17)
Notând:
(3.2-18)
mărime numită durată relativă de conectare, ecuaţia (3.2-17) devine:

(3.2-19)
Rezultă :
(3.2-20)
La dimensionare, urmează să aplicăm curentului maxim admisibil de

durată în conductor coeficientul de corecţie 1/ .
Calculele practice operează însă cu coeficientul de corecţie:
(3.2-21)
încărcarea maximă admisă a conductorului funcţionând în regim

intermitent luându-se
(3.2-22)
Regimul intermitent este definit prin standard în condiţiile:
(3.2-23)
Atunci când secţiunea necesară a conductorului este mai mică de
10mm2 Cu sau de 16 mm2 Al, dimensionarea se face considerând
funcţionarea de durată la curentul de lucru I .
3.2.4. Încălzirea conductorului în regim de scurtă durată
Regimul de scurtă durată este caracterizat printr-un timp de repaus

tr, suficient de mare încât conductorul să se poată răci până la temperatura
mediului ambiant.
88
Putem şi în acest caz să supra-încărcăm conductorul punând condiţia

ca temperatura maximă atinsă să nu o depăşească pe cea maximă admisă.
Din ecuaţia (3.2-3), deducem că atunci când conductorul
funcţionează în regim de durată la sarcina Ima , el atinge supratemperatura :
(3.2- 24)
Punându-se condiţia ca aceeaşi temperatură să fie atinsă sub curentul

de sarcina I care străbate conductorul numai pe durata scurtă tis , se
obţine, din ecuaţia (3.2-6) în care θi = 0:
(3.2- 25)
Egalând părţile din dreapta ale celor două ecuaţii de mai sus se
obţine:
(3.2-26)
Relatia utilizată la dimensionare va fi:

(3.2-27)
în care:
(3.2-28)
este coeficientul de supraîncărcare al conductorului, a cărui funcţionare este

în regim de scurtă durată.
În regimul de scurtă durată lucrează receptoarele al căror ciclu de
lucru este potrivit standardului, de minim 30 min sau 60 min : polizoare,
servomecanisme etc.
3.2.5. Efectele curenţilor de foarte scurtă durată asupra

elementelor conductoare ale instalaiilor electrice
Regimul de foarte scurtă durată corespunde trecerii prin conductor a

unui curent de intensitate foarte ridicată, într-un timp extrem de scurt.
Graficul de variaţie al supratemperaturii ne arată că (figura 3.2.6.), 1a
temperaturile foarte ridicate pe care le atinge conductorul, trebuie să luăm
în consideraţie variaţia rezistenţei şi a căldurii specifice cu temperatura.
89
θ, I
t
ti tr
tc
Figura 3.2.6
Temperatura limită de foarte scurtă durată la care este garantată
menţinerea în funcţiune a elementelor de circuit, se numeşte temperatură de
stabilitate şi este notată cu θfs.
Deoarece problemele de stabilitate termică intervin practic nurnai în
cazul curenţilor de scurtcircuit, ele vor fi tratate în capitolul respectiv.
90
3.3. Calculul căderilor de tensiune în conductoare
Menţinerea tensiunii la bornele receptoarelor la valori apropiate de

cea nominală constituie o condiţie de calitate atransportului şi distribuţiei
energiei electrice. Din acest punct de vedere, proiectarea instalaţiilor
electrice trebuie să stabilească secţiunile conductoarelor circuitelor,
coloanelor, liniilor de alimentare, în aşa fel încât pierderile de tensiune să
se înscrie, în orice regim de sarcină, în limitele admise ale abaterii tensiunii
de la valoarea nomină.
3.3.1. Linia de curent contiuu cu sarcini concentrate
Fie linia cu caracteristicile din figura 3.3.1, având concentrată la

capăt sarcina P. Pierderea de tensiune în linie este:
r, l, s
(3.3-1)
Notând şi
exprimăm căderea de tensiune
I procentuală sub forma:
Figura 3.3.1
(3.3-2)
În cazul în care linia alimentează mai multe sarcini concentrate ca în

figura 3.3.2, încărcările tronsoanelor de linie vor fi:
P3 P2 P1
l3 l2 l1
s3 s2 s1 (3.3-3)
…….…………....
p3 p2 p1
Figura 3.3.2
91
Căderea de tensiune procentuală pe linie va fi dată de suma căderilor

de tensiune pe tronsoane:
(3.3-4)
Tensiunea U din relaţiile (3.3-2), (3.3-4) este tensiunea de la capătul

dinspre sursă al liniei.
3.3.2. Linia trifazată de curent alternativ cu sarcini

echilibrate, concentrate
Considerăm mai intâi linia cu o singură sarcină concentrată la capăt

având caracteristicile şi schema echivalent pe o fază indicate în figura
3.3.3. Diagrama fazorială de tensiuni (figura 3.3.4) este ridicată pentru
curentul de sarcină I şi factorul de putere mediu cosφ.
ΔU f
jXI
U fA U fB U fA
r, x, l
A B φ U fB φ bcd
φ I RI
I
Avem :
(3.3-5)
Aproximând valoarea efectivă a căderii de tensiune cu valoarea

componentei ei longitudinale scriem :
(3.3-6)
Introducând în (3.3-6) puterile activă şi reactivă, prin care este

caracterizată de regulă sarcina, rezultă:
(3.3-7)
92
respectiv căderea tensiunii de linie:
(3.3-8)
Căderea de tensiune procentuală poate fi calculată printr-una din

relaţiile:
(3.3-9)
(3.3-10)
Rezistenţa şi reactanţa liniei se determină după cum urmează:
(3.3-11)
unde l este lungimea totală a liniei, iar ρt rezistivitatea la supra-

temperatura finală de 500 C
pentru cupru,
pentru aluminiu.
(3.3-12)
unde x este reactanţa specifică în Ω/km.
Reactanţa specifică se determină cu formula cunoscută:
(3.3-13)
unde,
− r- raza conductorului, mm.
− D - distanţa medie geometrică între conductoare, mm :
93
(3.3-14)
Pentru liniile de mică lungime cum sunt acelea ale reţelelor interioare
din incinta instalaţiilor industriale, reactanţa X se poate neglija, ecuaţia
(3.3-9) devenind:
(3.3-15)
Ea mai poate fi utilizată sub formele:
(3.3- 16)
(3.3- 17)
În cazul generat, când X ≠ 0, căderea de tensiune procentuală se va

calcula după una din relaţiile de mai jos.
(3.3- 18)
(3.3-19)
unde:
− r - rezistenţa specifică a liniei, Ω/km;
− x - reactatnţa specifică, Ω/km.
Din ecuaţia (3.3-18) se vede efectul favorabil al consumului cu factor
de putere ridicat asupra căderilor de tensiune: cosφ →1 ; sinφ →0.
Pn P2 P1
r1, x1, l1, s1 r1, x1, l1, s1 r1, x1, l1, s1
Pn , In P3 , I3 P2 , I2 P1 , I1
Figura 3.3.5
Dacă linia alimentează n sarcini concentrate, rezultatele obţinute
mai sus şi notaţiile din figura 3.3.5 ne conduc la generalizarea relaţiilor
94
(3.3-16) - (3.3-19) după cum urmează :
(3.3-20)
(3.3-21)
în cazul în care neglijăm reactanţele liniilor, şi
(3.3-22)
(3.3-23)
în cazul în care luăm în calcul şi reactanţele liniilor.
3.3.3. Linie trifazată de curent alternativ cu sarcini

concentrate neechilibrate. Ramificaţii bifazate şi
monofazate.
Linia trifazată de curent alternativ cu sarcini concentrate

neechilibrate este specifică instalaţiilor de iluminat interioare şi exterioare.
Având în vedere lungimea
U1
lor redusă, neglijăm de la bun
început reactanţa liniilor la
I1 stabilirea relaţiilor de calcul ale
1200 1200
căderilor de tensiune. Mai mult,
I0 se pot considera curenţii în fază
cu tensiunile chiar şi la
I3 I2 receptoarele cu tuburi
fluorescente cu condensator
(cos φ = 0,95).
I2+I3 Datorită dezechilibrului
U3 U2 sarcinii apare un curent de
120 0 valoare efectivă I0 pe
conductorul de nul, iar căderile
Figura 3.3.6 de tensiune pe fazele reţelei sunt
inegale.
95
Căderea de tensiune în circuitul unei faze este :

(3.3-24)
unde R este rezistenţa conductorului de linie, R0 este rezistenţa conducto-
rului de nul, iar I şi I0 curenţii care străbat cele două conductoare.
Fie curenţii în cele trei conductoare de linie I1 > I2 > I3. Făcând
ipoteza simplificatoare şi totodată acoperitoare I1 > I2 = I3, diagrama
fazorială de curenţi va fi aceea din figura 3.3.6 şi vom avea :
(3.3-25)
şi
(3.3- 26)
de unde:
(3.3- 27)
Înlocuind :
rezultă :
(3.3- 28)
iar în procente :
(3.3- 29)
În formula (3.3-29) s-a renunţat la indice deoarece interesează,

evident, căderea de tensiune pe faza cea mai încărcată.
Ramificaţia monofazată constituie cazul paticular în care I2=I3=0.
În acest caz avem s = s0 iar ecuaţia (3.3-29) devine:
(3.3- 30)
Ramificaţia bifazată constituie cazul specific unor instalaţii din

schelele petroliere. Formula de calcul a căderii de tensiune se obţine din
(3.3-29) particularizată pentru I1= 0 :
96
(3.3- 31)
Pentru mai multe sarcini concentrate ecuaţiile stabilite mai sus capătă
formele:
(3.3- 32)
(3.3- 33)
unde Pi reprezintă, ca şi în cele precedente, puterile însumate de la intrarea

în tronsonul i şi până la ultima sarcină.
3.3.4. Linie cu sarcini uniform distribuite
Linii cu sarcini uniform distribuite sunt coloanele magistrale care

alimentează tablouri cu sarcini identice sau reţelele de iluminat exterior din
care se alimentează receptoare identice, dacă tablourile sau receptoarele de
lumină se află Ia distanţe egale unele faţă de altele.
În schema de calcul din figura 3.3.7 s-a notat cu i sarcina uniform
distribuită, curentul pe unitatea de lungime a liniei fiind:
(3.3- 34)
x dx l-x
A B
i
Figura 3.3.7
Rezistenţa pe unitatea de lungime a liniei fiind , pierderea de

tensiune într-un element de lungime al liniei dx, situat la distanţa x faţă de
sursă va fi:
97
(3.3- 35)
Prin integrare rezultă:
(3.3- 36)
unde .
Este evident că la aceeaşi relaţie de calcul ajungem dacă înlocuim
sarcina distribuită cu una concentrată, aflată la distanţa l/2 de capătul liniei.
Tratarea problemei, făcută mai sus, consideră, aşa cum a fost uşor de
înţeles, că linia cu sarcină uniform distribuită a fost o linie de curent
continuu sau o ramificaţie în curent alternativ monofazat, alimentând
receptoare de lumină (cos φ≈1). În celelalte cazuri, a căror tratare urmează
o cale absolut similară, este deosebit de important să se ţină seama pentru
calculele practice de observaţia făcută mai înainte şi care este, evident,
generală. Dacă ţinem cont de această observaţie putem calcula căderea de
tensiune pe orice tip de linie de curent alternativ cu sarcină distribuită,
reducând problema la aceea a liniei cu sarcina concentrată la capăt.
3.3.5. Linia trifazată de curent alternativ alimentată la

ambele capete
Linia trifazată de curent alternativ alimentată la ambele capete este

specifică reţelelor în buclă.
Z
Z3 Z'3
Z2 Z'2
Z1 Z'1
IA l1 I2 l2 I3 l3 l4 IB
A B
U A0 z1 z2 z3 z4 U B0
J1 J2 J3
98
Figura 3.3.8
Schema echivalentă pe o fază a reţelei este prezentată în figura 3.3.8

în care s-au notat:
− J1, J2, …, Jn sarcinile concentrate de-a lungul liniei ;
− UAo ,UBo , tensiunile de fază la capetele liniei ;
− z1, z2, …, zn impedanţele tronsoanelor de linie ;
− Z1 , Z2 ,....,Zn impedanţele cumulate ale tronsoanelor începând
de la capătul A ;
− Z11 , Z12 ,....,Z1n, impedanţele diferenţă Z-Z1, Z-Z2, …, Z-Zn, unde
Z=z1+z2+…+zn ;
− IA,I2, …In-1 ,IB curenţii de sarcină ai tronsoanelor de linie.
Linia fiind alimentată din ambele capete, se pune problema găsirii
punctului de separaţie al curenţilor debitaţi de cele două surse. Prin aceasta
calculul liniei se reduce la calculul a două linii alimentate fiecare la un
singur capăt.
Pesupunând UAO ≠ UBO şi având :
(3.3-37)
considerăm că în punctul B avem un consumator al cărui curent de sarcină

este :
(3.3-38)
Căderea de tensiune pe linie în ipoteza făcută este :
(3.3-39)
de unde:
(3.3-40)
În mod analog, deducem curentul IA :
99
(3.3-41)
Prin adunarea ecuaţiilor (3.3-40) şi (3.3-41) se vede imediat că:
(3.3-42)
Odată calculaţi curenţii IA şi IB se determină circulaţiile de curenţi

I1, I2, ..., In , după care se determină nodul de separaţie al curenţilor.
Nodul de separaţie este nodul de tensiune minimă. Calculul decurge
în continuare potrivit celor stabilite pentru linia alimentată la un singur
capăt.
100
4. DIMENSIONAREA INSTALAŢIILOR CU
TENSIUNEA PÂNĂ LA 1000 V
Problemele specifice instalaţiilor de forţă şi de lumină constau în
determinarea secţiunii conductoarelor circuitelor şi coloanelor secundare şi
în alegerea aparatelor, izolatoarelor şi instrumentelor de măsură în
conformitate cu caracteristicile lor funcţionale. Totodată se va ţine seama
de criteriile în conformitate cu care se aleg aparatele în funcţie de condiţiile
de mediu.
Calculul reţelelor electrice exterioare în vederea dimensionării, este
acela al căderilor de tensiune. Dată fiind lungimea relativ mare a acestor
reţele, căderea de tensiune reactivă nu mai este neglijabilă decât în cazuri
particulare. Reţelele aeriene necesită, în plus, un calcul mecanic (de
rezistenţă) suplimentar, care ţine seama de solicitările care apar în funcţie
de condiţiile de mediu.
4.1. Instalaţii de forţă
Instalaţiile de forţă cu tensiunea până la 1000 V, tratate aici, cuprind

circuitele receptoarelor de forţă şi coloanele secundare şi principale.
4.1.1. Dimensionarea căilor de curent
Determinarea secţiunii conductoarelor se face, datorită lungimii

relativ reduse a circuitelor şi coloanelor, după criteriul încălzirii maxime
admise. Calculul la încălzire este deci calculul de dimensionare.
Definitivarea secţiunii alese prin calculul de dimensionare trebuie
făcută în urma unor verificări, şi anume:
− verificarea în regim de pornire (de scurtă durată);
− verificarea la căderea de tensiune în regim normal şi de pornire;
− verificarea încadrării secţiunii alese în limitele admise constructiv (din
punct de vedere al rezistenţei mecanice).
Dimensionare la încălzire se face respectând condiţia:
I c ≤ I ma (4.1-1)
unde:
− Ima - curentul maxim admis în conductor, corectat cu acei coeficienţi
care ţin seama de temperatura mediului, de apropierea circuitelor, de modul
de pozare etc;
− Ic - curentul de calcul, care este dat de una din următoarele relaţii:
101
Pi
I c = Ci ⋅ (4.1-2)
3 ⋅ U ⋅ cos ϕ ⋅ η
pentru circuitul trifazat, unde:
− Pi - puterea instalată;
− Ci - coeficient de încărcare;
− U - tensiunea de linie;
Pi
I c = Ci ⋅ (4.1-3)
U f ⋅ cos ϕ m
pentru circuit monofazat, unde:
− Uf - tensiunea de fază;
− cos φm - factorul de putere mediu;
Pc
Ic = (4.1-4)
3 ⋅ U ⋅ cos ϕm
pentru coloana trifazată, unde:
− Pc - puterea cerută, calculată prin analiză directă, prin metoda
coeficienţilor de cerere etc.;
− U - tensiunea de linie;
Verificarea secţiunii la regimul de pornire se face cu relaţia:
Ip
J pef = ≤ J padm (4.1-5)
s
unde:
− Jpef - densitatea de curent efectivă la pornire;
− Ip - curentul de pornire;
− s - secţiunea conductorului;
− Jpadm - densitatea de curent admisibilă la pornire.
Densitatea de curent admisibilă se ia:
− Jp adm=35 A/mm2 - pentru conductoare de cupru;
− Jp adm=20 A/mm2 - pentru conductoare de aluminiu.
Curenţii de pornire ai receptoarelor de puteri foarte mari pot influenţa
şi coloana. Curentul de pornire al coloanei se calculează cu relaţia:
n −1
I pcol = I p max + ∑ I ci (4.1-6)
i =1
unde:
− Ip max - curentul de pornire al celui mai mare receptor;
102
− Ici - curenţii de calcul ai celorlalte receptoare racordate la coloana

respectivă.
Verificarea la căderea de tensiune în regim normal se face după
criteriul:
ΔU % ef ≤ ΔU % adm (4.1-7)
Căderea de tensiune admisă în regim normal este de 5% pentru
receptoare alimentate direct din reţeaua de joasă tensiune a furnizorului de
electricitate şi de 10% pentru cele alimentate din posturi de transformare
proprii.
Calculul de verificare la căderea de tensiune în regimul de
pornire se efectuează începând de la circuitul care dă cel mai mare curent
de pornire. Căderea de tensiune procentuală admisă este de 12%.
Factorul de putere în timpul pornirii se consideră egal cu cel nominal
pentru receptor şi egal cu cel mediu pentru coloana secundară.
4.1.2. Alegerea aparatelor
Întreruptoarele cu pârghie se aleg în funcţie de tensiune, şi curentul

de rupere:
U n = Ul ;
(4.1-8)
Ic ≤ Ir .
Întreruptoarele cu pârghie, numite şi hebluri, servesc pentru
conectarea şi deconectarea manuală a circuitelor de curent continuu şi
de curent alternativ de joasă tensiune. Se construiesc pentru tensiuni
de 380 V şi 500 V în curent alternativ şi de 440 V în curent continuu.
Curenţii nominali sunt de 25, 63, 100, 200, 400, 630 şi 1000 A.
Curenţii lor de rupere sunt, în principiu, egali cu jumătate din
curentul nominal pe care îl pot suporta timp îndelungat în poziţia
închis a contactelor.
Siguranţele fuzibile se aleg în funcţie de curentul nominal, de

tensiunea nominală şi de capacitatea de rupere a curentului de scurtcircuit.
Curentul nominal al fuzibilului (IF) trebuie să corespundă condiţiilor
determinate de regimurile de funcţionare posibile:
a) în regim normal:
IF > Ic ; (4.1-9)
b) în regim de pornire:
IP
IF ≥ ; (4.1-10)
K
103
unde,
− K = 2,5 pentru motoare care pornesc direct;
− K = 2 pentru motoare care pornesc cu comutator stea -triunghi;
− K = 1,6 pentru motoare care pornesc cu reostat;
− K = 2 pentru coloane;
c) în regim de scurtcircuit:
I F < 3 ⋅ I ma (4.1-11)
Siguranţele fuzibile sunt aparate cu întrerupere automată care
protejează circuitele de iluminat şi de forţă împotriva efectelor
curenţilor de scurtcircuit. Au o construcţie robustă, elementul fuzibil
fiind un fir sau bandă conductoare cu stabilitate termică redusă în
raport cu aceea a circuitului protejat.
Siguranţele cu putere de rupere medie sunt siguranţe cu buşon şi
filet din seriile LS (legături spate), LF (legături faţă), LFi (legăturile
sunt protejate cu un capac care este accesoriu al siguranţei). Se
construiesc pentru curenţi nominali ai soclului de 25, 63 şi 100 A. Pot
rupe curenţi până la 33 kA fără a se distruge. Acestea sunt siguranţe
rapide.
Siguranţele cu mare putere de rupere din seria MPR sunt siguranţe
cu mâner. Se construiesc pentru curenţi nominali ai soclului de la 100
A până la 1000A şi pot rupe curenţi de zeci de kA.
Fuzibilele siguranţelor se construiesc în următoarea gamă de
curenţi: 2, 4, 6, 10, 16, 20, 25, 35, 50, 63, 80, 100, 125, 160, 200, 250,
315, 355, 400, 500 şi 630A.
Pentru alegerea siguranţelor fuzibile şi se completează un tabel ca
acela de mai jos:
Întreruptoarele automate se aleg după curentul nominal, tensiunea

nominală, capacitatea de rupere şi domeniul de reglaj al declanşatoarelor cu
care sunt echipate.
Stabilitatea dinamică la scurtcircuit a întreruptoarelor automate de
joasă tensiune trebuie verificată. Verificarea la stabilitate termică nu este
obligatorie dacă timpul de deconectare nu depăşeşte o secundă iar puterea
transformatorului care debitează pe scurtcircuit nu este mai mare de 1800
kVA.
Declanşatoarele electromagnetice trebuie să permită reglajul la

următoarele valori:
I rem > 1,2 ⋅ I p (4.1-12)
pentru receptoare;
104
I rem > 1,2 ⋅ I pcol (4.1-13)

pentru coloane.
Totodată ele trebuie să satisfacă relaţiile:
I rem < 4,5 ⋅ I ma (4.1-14)
dacă declanşarea este instantanee;
I rem < 1,5 ⋅ I ma (4.1-15)
dacă declanşarea este temporizată.
Declanşatoarele termice trebuie să aibă curentul de serviciu:

Is > Ic (4.1-16)
şi să permită reglajul în domeniul:
(0,8...1) ⋅ I s = I rt (4.1-17)
Întreruptoarele automate sunt aparate de comutaţie capabile să
închidă, să suporte şi să întrerupă curenţii nominali şi pe aceia de
defect (de suprasarcină şi de scurtcircuit). Aceste aparate sunt folosite
pentru alimentarea instalaţiilor şi pentru protecţia acestora împotriva
curenţilor de defect. În acest scop ele sunt echipate cu declanşatoare
termice şi electromagnetice. Întreruptoarele automate folosite în
circuitele motoarelor electrice sunt echipate şi cu declanşatoare de
minimă tensiune în scopul evitării repornirii motorului electric la
reapariţia tensiunii pe bară.
În general, se fabrică următoarele tipuri de întreruptoare automate:
− întreruptoare monopolare şi bipolare pentru 380 V c.a. sau 220
V c.c., având curenţii nominali de 10, 25 sau 100 A;
− întreruptoare ultrarapide pentru 1000 V c.c. şi 1250, 2500 sau
3500 A;
− întreruptoare pentru 660 V c.a. tripolare şi curenţi de 10, 16,
25, 40, 100, 250, 500, 630 şi 800, 1000, 1600, 2000, 2500 şi 4000 A .
− întreruptoare bipolare pentru 220 V c.c. şi 100 A;
Întreruptorul automat se închide sub acţiune mecanică produsă
manual, notată cu L sau, la alte tipuri constructive, produsă cu ajutorul
unui servomotor, notată cu M. Montajul întreruptorului poate fi
debroşabil, notat D sau montaj fix, notat F.
Alegerea contactoarelor în funcţie de capacitatea de conectare,

fiabilitatea, costul, tensiunea la care va lucra bobina şi numărul
105
contactelor auxuliare normal închise şi normal deschise. Pozi\ia normală a

contactului este aceea în bobina nu este sub tensiune.
Capacitatea de rupere a unui contactor trebuie să fie de cel puţin 10
ori curentul nominal. Această caracteristică nu concură însă la alegerea lor
deoarece rolul de a rupe curenţii de scurtcircuit îl au siguranţele montate în
amonte.:
Ic ≤ In ;
(4.1-18)
I p ≤ I conect ,
unde I p este curentul de pornire al motorului pe care contactorul îl poate
suporta fără să-şi sudeze contactele. Adesea, în loc de curentul I conect , se
indică puterea nominală Pn a motorului ce poate fi pornit direct cu ajutorul
contactorului respectiv.
Contactoarele sunt aparate de comutaţie cu o singură poziţie de

repaus, acţionate altfel decât manual şi care închid, suportă şi întrerup
curenţii de serviciu şi de suprasarcină.
În România se construiesc contactoare de curent continuu din seria
BC pentru 220 V şi 60 A şi contactoare trifazate de curent alternativ
pentru pornirea şi oprirea în plină sarcină a motoarelor asincrone cu
rotorul în scurtcircuit.
Contactoarele de curent alternativ aparţin seriilor:
− TCA pentru puteri de 2,2 ÷ 11 kW;
− AR pentru puteri de 2,2 ÷ 315 kW;
− RG pentru puteri de 18,5 ÷ 220 kW.
Alegerea releelor termice se face respectând următoarele condiţii:

− Ir =(1,1÷1,2)⋅Ic;
− I c < Is;
− Ir ∈ (0,67÷1)⋅Is;
unde:
− Ir este curentul de reglaj;
− Is este curentul de serviciu.
Releele termice sunt utilizate pentru protecţia la suprasarcină a

circuitelor echipate cu siguranţe fuzibile şi contactoare. Ele trebuie să
îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi declanşatoarele termice ale
întreruptoarelor automate.
Releele termice nu au acţiune rapidă iar timpul lor de revenire este
lung, de aceea sunt utilizate pentru sarcini mici şi de lungă durată.
Funcţionarea releului termic se bazează pe încovoierea unei lamele
106
bimetalice, alcătuită din două metale cu coeficienţi de dilatare diferiţi,

încălzită de curentul care o parcurge.
Datorită faptului că în prima treime a domeniului de reglaj eroarea
aparatului este maximă, va trebui ca Ir să se situeze cât mai aproape de
capătul domeniului.
Releele termice construite în România aparţin seriilor TSA, cu
curenţi de serviciu de 10, 16, şi 32 A şi TSAW pentru curenţi de
serviciu de 400 şi 630 A
Transformatoarele de intensitate se aleg după curentul nominal,

tensiune şi se verifică după sarcina din circuitul secundar. Ele nu se verifică
la scurtcircuit.
Alegerea se face după criteriul:
I1n ≥ I c (4.1-19)
Transformatoarele de tensiune se aleg după tensiunea primară şi se
verifică la sarcina maxim admisă în circuitul secundar.
Depăşirea valorii admise a sarcinii racordate la secundarul
transformatorului de măsură produce, ca urmare a creşterii saturaţiei
magnetice, erori de raport şi de unghi mai mari decât cele admise în cadrul
clasei de precizie a transformatorului.
Aparatele de măsură se aleg după cum urmează:
a) contoarele se aleg după tensiunea nominală şi curentul nominal:
U nc ≥ U l
(4.1-20)
I nc ≥ I c
dacă racordarea se face direct, unde Inc este curentul nominal al contorului
şi Inc=5 A, dacă racordarea se face prin intermediul transformatoarelor de
intensitate. Ic este curentul de calcul iar Ul este tensiunea de linie.
b) voltmetrele se aleg astfel încât:
U max V ≅ 1,5 ⋅ U l (4.1-21)
c) ampermetre se aleg astfel încât:
I max A ≅ 1,3 ⋅ I c (4.1-22)
Izolatoarele de înaltă tensiune se aleg după tensiunea nominală,
după forma de execuţie şi li se verifică rezistenţa mecanică la acţiunea
dinamică a curenţilor de scurtcircuit.
Barele colectoare ale tablourilor de distribuţie se aleg după curentul
maxim admisibil de durată şi se verifică la stabilitate dinamică şi termică la
scurtcircuit.
107
4.2. Instalaţii de lumină
Calculul secţiunii conductoarelor, circuitelor şi coloanelor comportă

următoarele etape:
- dimensionarea secţiunii la încălzire în regim permanent;
- verificarea secţiunii la căderea de tensiune;
- verificarea secţiunii din punct de vedere al încadrării în limitele
admise constructiv.
Dimensionarea la încălzire în regim permanent trebuie corelată cu
alegerea siguranţei în aşa fel încât secţiunea aleasă să fie bine protejată.
Fuzibilul trebuie să suporte curentul necesar receptorului sau
grupului de receptoare:
IF ≥ I C ;
Curentul de calcul se determină astfel:
Pi
Ic = (4.2-1)
U f ⋅ cos ϕ
pentru receptorul monofazat;
Pi
Ic = (4.2-2)
3 ⋅ U l ⋅ cos ϕ m
pentru circuit trifazat echilibrat;
C s ⋅ Pi
Ic = (4.2-3)
U f ⋅ cos ϕ m
pentru coloană monofazată;
C s ⋅ Pi
Ic = (4.2-4)
3 ⋅ U l ⋅ cos ϕ m
pentru coloană trifazată.
Pentru a nu se depăşi încărcarea maxim admisă în conductor trebuie
să se asigure în continuare condiţia:
0,6 ⋅ I ma ≤ I F ≤ 0,8 ⋅ I ma (4.2-5)
în cazul în care în instalaţie pot apare suprasarcini (instalaţia de prize,
înlocuirea lămpilor cu altele de putere mai mare);
I F ≅ I ma (4.2-6)
dacă în instalaţie suprasarcina este exclusă.
108
Verificarea secţiunii alese la căderea de tensiune se face pe traseul

cel mai lung şi cel mai încărcat. Dacă rezultatele sunt edificatoare, calculul
se limitează la câteva trasee dezavantajoase.
Condiţia de verificare este dată de relaţia (4.1-7). Căderea de tensiune
procentuală se calculează în funcţie de tipul liniei (linie cu sarcină
concentrată, linie cu sarcină distribuită etc).
Căderea de tensiune procentuală admisă are valoarea:
- 3% pentru receptoare de lumină alimentate direct din reţeaua
furnizorului de electricitate;
- 8% pentru receptoare alimentate din posturi de transformare
proprii;
- 10% pentru receptoare de lumină izolate şi îndepărtate sau
pentru receptoare de lumină alimentate la tensiuni mai mici de 42 V.
Din punctul de vedere al rezistenţei mecanice, secţiunea minimă
admisă constructiv este de 1,5 mm2 Cu sau 2,5 mm2 Al.
Alegerea echipamentului de protecţie se face în corelare cu
intensităţile maxime admise în conductor.
Întreruptoarele automate utilizate pentru asigurarea tablourilor şi
circuitelor din instalaţiile sau construcţiile cu aglomerări mari de persoane,
în scopul măririi siguranţei în funcţionare şi creşterii operativităţii repunerii
în funcţiune a circuitelor avariate, sunt dotate cu relee termice pentru
suprasarcină şi relee pentru scurtcircuit.
Alegerea lor se face astfel încât:
Ic ≤ Ir (4.2-7)
Ic ≤ In (4.2-8)
unde Ir este curentul de rupere iar In - curentul nominal.
Curenţii de acţionare ai releelor vor respecta condiţiile de la
instalaţiile de forţă. Aparatele de măsură şi transformatoarele de măsură se
aleg ca şi la instalaţiile de forţă.
4.3. Condiţii de selectivitate a protecţiilor în

instalaţiile electrice
Conform celor prezentate anterior, toate circuitele şi coloanele

instalaţiilor electrice trebuie protejate împotriva curenţilor de defect pentru
a limita extinderea avariilor.
S-a arătat că protecţia se realizează în două moduri:
a) prin siguranţe fuzibile şi relee termice;
b) prin întreruptoare automate echipate cu declanşatoare
termice şi electromagnetice.
109
O condiţie importantă a bunei funcţionări a instalaţiei o constituie

selectivitatea protecţiilor. Ele trebuie să asigure, din acest punct de vedere,
localizarea defectului la tronsonul în care acesta s-a produs, iar
deconectarea circuitului avariat trebuie făcută prompt şi selectiv.
Modul de dispunere al protecţiilor conduce la înserierea lor. De
aceea, asigurarea selectivităţii necesită ca valoarile siguranţelor să fie în
aval descrescătoare, iar timpii de deconectare ai întreruptoarelor automate,
sub acţiunea declanşatoarelor, să fie descrescători de la sursă la receptor.
Aşa cum se observă în figura 4.3.1 înserierea siguranţelor, frecvent
întâlnită în instalaţiile de lumină şi de forţă de joasă tensiune, trebuie făcută
în aşa fel încât producerea scurtcircuitului în punctul A să nu aducă
siguranţa S2 la limita de topire înainte de a se întrerupe arcul electric din
siguranţa S1. Dacă cele două siguranţe sunt rapide, având caracteristica de
topire ca în figura 4.3.2, trebuie ca la atingerea valorii Isc de către curentul
care le străbate, intervalul de topire al siguranţei S2 să fie superior
intervalului de topire al siguranţei S1.
TG
TS
S2
S1
A
Figura 4.3.1
Se constată că, de la o anumită

valoare a lui Isc, caracteristicile de
topire ale siguranţelor se apropie foarte
mult.
Totodată, practica constată că,
pentru a realiza condiţia de
selectivitate, între valorile nominale ale
celor două fuzibile trebuie să existe
două trepte de selectivitate.
De exemplu, dacă S1 este de 6A
rezultă că S2, pe scara intensităţilor
Figura 4.3.2 nominale ale fuzibilelor, nu va fi de
10A ci de 16A.
110
În situaţii speciale, la curenţi de scurtcircuit foarte mari,

corespunzător zonei în care caracteristicile de topire ale siguranţelor se
apropie, se poate ajunge la trei trepte de selectivitate.
În cazul înserierii siguranţelor lente, a căror caracteristică este mai
puţin căzătoare, se recomandă :
IS2
≥ 1,6 (4.3-1)
I S1
O situaţie deosebită o poate prezenta înserierea de siguranţe rapide cu
siguranţe lente, datorită faptului că există un punct de intersecţie al
caracteristicilor (fig. 4.4.3), chiar şi în cazul în care siguranţa rapidă S2 este
cu două trepte superioară siguranţei lente S1.
La curenţi mai mici decât

valoarea IP se va topi mai întâi
siguranţa S1 iar la curenţi ce depăşesc
IP se va topi mai întâi siguranţa mai
mare S2.
t În asemenea cazuri trebuie să
asigurăm mai multe trepte de
selectivitate între cele două siguranţe
alegând siguranţa S2' de valoare mult
mai mare.
Concret, selectivitatea protec-
ţiei se verifică stabilind dacă inter-
secţia caracteristicilor de topire nu se
Figura 4.3.3 produce la o valoare a curentului mai
mică decât valoarea curentului de
scurtcircuit calculată în punctul A.
Pentru siguranţă se vor respecta în plus intervalele de timp minim
prevăzute pentru diverse valori ale curentului de scurtcircuit, conform ta-
belului 4.3.1.
Tabelul 4.3.1
Δt 1s 0,05s 0,02s
Isc 10 Isc calc 20 Isc calc 30 Isc calc
În cazul utilizării microîntreruptoarelor automate (siguranţelor

automate) în serie cu siguranţe fuzibile, se recomandă respectarea
indicaţiilor din tabelul 4.3.2.
111
Tabelul 4.3.2
Imicroîntreruptor
6 10 16 20 25
[A]
Ifuzibil rapid [A] 20 25 35 50 60

Ifuzibil lent
15 20 25 35 50
[A]
Atunci când are loc înserierea: întreruptor automat – siguranţă (figura

4.3.4.a), condiţia de selectivitate este asigurată dacă intervalul de timp Δt,
corespunzător curentului de la care caracteristica releului devine
independentă (fig. 4.3.5), este de cel puţin 0,04 secunde. În cazul înserierii
siguranţă – întreruptor automat (figura 4.3.4.b), intervalul de timp Δt’,
corespunzător curentului de scurtcircuit calculat (fig. 4.3.5), trebuie să fie
de cel puţin 0,05 secunde.
TG
I1
TS
S1
TG
TS
S1
I1'
Figura 4.3.4
112
t'
Figura 4.3.5
4.4. Calculul şi dimensionarea reţelelor exterioare
Calculul reţelelor electrice exterioare ale consumatorilor industriali în

vederea dimensionării este acela al căderilor de tensiune. Dată fiind
lungimea relativ mare a acestor reţele, căderea de tensiune reactivă nu mai
este neglijabilă decât în cazuri particulare.
Reţelele aeriene necesită, în plus, un calcul mecanic (de rezistenţă)
suplimentar, care ţine seama de solicitările ce apar în funcţie de condiţiile
de mediu.
4.4.1. Alegerea secţiunii conductoarelor în funcţie de

căderea de tensiune admisă
Pentru linia trifazată care alimentează sarcini concentrate se

utilizează relaţia (3.3-8):
RP + XQ
ΔU = (4.4-1)
U
113
Reactanţa liniilor aeriene şi în cablu ale consumatorilor industriali

variază foarte puţin cu factorul din relaţia (3.3-13) şi poate fi luată în
calculul preliminar, cu suficientă exactitate, astfel:
− 0,4Ω/km pentru linii aeriene;
− 0,1Ω/km pentru cabluri
Înlocuind rezistenţa în ecuaţia de mai sus, în conformitate cu expresia
şi, punând condiţia , obţinem succesiv:
ρPl
ΔU adU − QX = (4.4-2)
s
şi
ρPl
s= (4.4-3).
UΔU ad − XQ
În cazul în care reţeaua alimentează mai multe sarcini concentrate
avem:
1 n
ΔU = ∑ (Ri Pi + X i Qi ) (4.4-4)
U i =1
Dacă în această reţea cu secţiunea constantă, se fac înlocuirile

l
Ri = ρ i şi ΔU = ΔU ad se obţine:
s
n
ρ ∑ li Pi
s= i =1
n
(4.4-5)
UΔU ad − ∑ X i Qi
i =1
Se alege secţiunea standardizată egală sau imediat superioară celei

rezultate din calcul. Cu secţiunea determinată se poate verifica exact
căderea de tensiune reală prin utilizarea expresiilor (4.4-1) şi (4.4-4) în care
introducem acum reactanţele cu valoarea lor exactă, extrasă din catalog, sau
calculată în funcţie de diametrul şi dispunerea conductoarelor.
La linia în buclă după ce aflăm punctul de separaţie al curenţilor,
calculul se reduce la acela al liniei cu sarcini concentrate.
114
4.4.2. Calculul mecanic al liniilor aeriene
Conductoarele, izolatoarele şi stâlpii reţelelor aeriene sunt solicitate

mecanic de forţele datorate sarcinilor proprii şi agenţilor externi (vânt,
chiciură, temperatură etc). Este necesar prin urmare să verificăm rezistenţa
electrică a elementelor componente ale liniei în situaţiile meteorologice
cele mai dezavantajoase (nu se iau în considerare solicitările accidentale)
care pot apare într-un interval de timp relativ scurt (10 ani).
Calculul mecanic al conductoarelor liniilor aeriene are în vedere două
aspecte:
a. Întinderea conductoarelor – pentru a determina forma
geometrică a conductorului în vederea stabilirii distanţelor necesare faţă de
pământ, şosele, construcţii etc.;
b. Valorile eforturilor interne din conductor sub acţiunea
forţelor exterioare (vânt, chiciură) sau temperaturii.
Ecuaţia geometrică a unui conductor încărcat poate fi stabilită în
mai multe ipostaze. În cele ce urmează se presupune, conductorul ca fiind
un fir flexibil şi inextensibil care lucrează sub acţiunea unor forţe uniform
distribuite. Aceaste forţe pot fi cuprinse numai în planul vertical, când
forţele se datorează numai greutăţii proprii şi unei greutăţi adiţionale
(chiciură), sau pot fi cuprinse într-un unghi diedru cu planul vertical, atunci
când forţa rezultantă provine şi din forţe laterale care acţionează asupra
conductoarelor (presiunea vântului).
Sarcinile specifice ( daN/m ⋅ mm 2 ) care solicită conductoarele pot
proveni din următoarele încărcări:
a) Greutatea proprie:
γ
γ1 = k1 s (4.4-6)
1000
unde:
− k1 - coeficient care depinde de tipul conductorului ( k1 = 1 pentru
conductoare unifilare şi k1 = 1,025 pentru conductoare multifilare);
− γ s - greutatea specifică a conductorului (daN/dm3);
b) Greutatea chiciurei (la -5°C):
γ V
γ2 = c c (4.4-7)
A
unde:
− γ c - greutatea specifică a chiciurii [daN/dm3];
− Vc - volumul chiciurii pe unitatea de lungime a conductorului (dm3);
− A - secţiunea conductorului (mm2);
115
c) Greutatea proprie şi a chiciurei:
γ 3 = γ1 + γ 2 (4.4-8)
d) Presiunea vântului asupra conductorului liber de chiciură:

F
γ4 = v (4.4-9)
A
sau asupra conductorului acoperit cu chiciură:
Fv'
γ5 = (4.4-10)
A
în care:
− Fv - forţa vântului pe unitatea de lungime a conductorului liber de
chiciură;
'
− Fv - forţa vântului pe unitatea de lungime a conductorului acoperit cu
chiciură;
Avem:
Fv = αkSpv 10 − 6 (4.4-11)
Fv' = αkS ' pv 10 − 6 (4.4-12)
unde:
v2
pv = (4.4-13)
16
este presiunea vântului exprimată în funcţie de viteza în m/s a acestuia;
k = 1,2 este un factor aerodinamic;
α = 0,85 este un factor care ţine seama de neuniformitatea vântului
în deschidere;
S , S ' - suprafaţa oferită rafalei de vânt de un metru de conductor
neacoperit şi respectiv – acoperit cu chiciură:
S = 1md = 103 d (mm 2 ) (4.4-14)
'
= 10 3 ( + 2 ) (mm 2 ) (4.4-15)
unde d este diametrul conductorului, iar b grosimea chiciurei în mm.
116
e) Greutatea şi presiunea vântului asupra conductorului liber

de chiciură:
γ 6 = γ12 + γ 24 (4.4-16)
f) Greutatea şi presiunea vântului asupra conductorului

acoperit cu chiciură:
γ 7 = γ 32 + γ 52 (4.4-17)
Ecuaţia geometrică a conductorului în deschidere. Fie qt = γA sarcina
totală pe unitatea de lungime a conductorului, presupusă distribuită
uniform. Ecuaţiile de echilibru ale elementului de conductor, dL , din figura
4.4.1 vor fi:
H1 = H 2 (4.4-18)
V1 − V2 = qt dL = dV . (4.4-19)
x
Figura 4.4.1
Se vede că:
dy
V = Htgϕ = H = Hy ' (4.4-20)
dx
117
şi
dV d2 y
=H = Hy '' (4.4-21)
dx 2
dx
Din (4.4-19):
dV dL
= qt (4.4-22)
dx dx
iar din (4.4-21) şi (4.4-22):
dL
qt = Hy '' (4.4-23)
dx
Împărţind ambii membri ai ecuaţiei (4.4-23) cu secţiunea A a

conductorului şi ţinând cont de faptul că:
V1 − V2 = qt dL = dV . (4.4-19)
şi
qt
= γt (4.4-24)
A
este sarcina specifică pe unitatea de lungime şi secţiune iar:
H
= σ0 (4.4-25)
A
este efortul unitar în conductor în punctul în care tangenta la curbă este
paralelă cu axa Ox, obţinem ecuaţia:
dL
σ 0 y '' = γ t (4.4-26)
dx
Deoarece:
2
⎛ dy ⎞
dL = (dx )
2
+ (dy )2
= dx 1 + ⎜ ⎟ = dx 1 + y ' 2 (4.4-27)
⎝ dx ⎠
ecuaţia (4.4-26) devine:
σ 0 y ' ' = γ t 1 + y '2 (4.4-28)

Ordonând în (4.4-28) şi înmulţind cu dx rezultă:
y "dx γ
= t dx (4.4-29)
1 + y '2 σ 0
de unde, integrând, se obţine:
118
γ
ln⎛⎜ y ' + 1 + y '2 ⎞⎟ = t x + K1 (4.4-30)
⎝ ⎠ σ0
şi
⎛ γt ⎞
⎜⎜ x + K1 ⎟⎟
σ (4.4-31)
y ' + 1 + y '2 = e ⎝ 0 ⎠
În continuare, ordonând şi ridicând la pătrat:

⎛γ ⎞ ⎛ γt ⎞
2⎜⎜ t x + K1 ⎟⎟ ⎜⎜ x + K1 ⎟⎟ (4.4-32)
σ ⎠ − 2 y 'e ⎝ σ 0
1 + y '2 = e ⎝ 0 ⎠ + y '2
sau:
⎛γ ⎞ ⎛ γt ⎞ ⎛γ ⎞
2⎜⎜ t x + K1 ⎟⎟ ⎜⎜ x + K1 ⎟⎟ − ⎜⎜ t x + K1 ⎟⎟
σ σ ⎠ − e ⎝ σ0
e ⎝ 0 ⎠ −1 e⎝ 0 ⎠ ⎛γ ⎞
y' = = = sh⎜⎜ t x + K1 ⎟⎟
⎛ γt
⎜⎜
⎞
x + K1 ⎟⎟
2 ⎝ σ0 ⎠
σ
2e⎝ 0 ⎠
(4.4-33)
şi, după o nouă integrare:
σ ⎛γ ⎞
y = 0 ch⎜⎜ t x + K1 ⎟⎟ + K 2 (4.4-34)
γ t ⎝ σ0 ⎠
Alegând axele de coordonate (fig. 4.4.2) astfel încât pentru x=0 să
avem şi y'=0 rezultă K1=K2=0.
y
A d B
-x x
Figura 4.4.2.
119
Aşadar:
σ γ x
y = 0 ch t x = h0ch (4.4-35)
γt σ0 h0
unde s-a notat:
σ0
= h0 (4.4-36)
γt
Dezvoltând în serie de puteri şi reţinând numai primii doi termeni
găsim cu suficientă exactitate ecuaţia curbei descrisă de conductor sub
forma:
1 x2
y = h0 + (4.4-37)
2 h0
Săgeata maximă. Săgeata maximă a conductorului este:
⎛d ⎞ 1 d2
f max = y⎜ ⎟ − y(0 ) = h0 + − h0 (4.4-38)
⎝2⎠ 8 h0
adică:
1 d2
f max = (4.4-39)
8 h0
Lungimea conductorului în deschidere. Lungimea conductorului
între punctele de suspensie va fi:
d d
+ +
2 2
'2 d 3 γ t2
L = ∫ dL = ∫ 1 + y dx = d + (4.4-40)
d d 24σ 02
− −
2 2
sau:
8 f max
L=d + (4.4-41)
3d
Ecuaţia de stare. În timpul funcţionării liniei electrice aeriene
condiţiile meteorologice sunt variabile. Viteza vântului şi temperatura
aerului, permanent variabile, precum şi absenţa şi prezenţa chiciurei
influenţează comportarea liniei prin variaţia solicitării specifice γ şi a
efortului unitar. Ca urmare se produc alungiri şi contracţii şi, odată cu ele,
modificarea săgeţii.
120
Variaţiile caracteristicilor mecanice ale liniei trebuie determinate

încă din faza de proiectare pentru a stabili limitele de variaţie ale efortului
unitar şi săgeţii şi încadrarea lor în limitele admisibile. Studierea acestor
caracteristici se face cu ajutorul ecuaţiei de stare.
Ecuaţia de stare stabileşte legătura dintre parametri γ şi σ ai
conductorului la temperatura θ şi parametri γ k şi σ k la temperatura θ k .
Pornind de la o stare a conductorului, luată ca referinţă, putem determina
cu ajutorul ei situaţia în care se va găsi conductorul în oricare altă stare.
Ţinând cont de influenţa temperaturii şi de alungirea conductorului
supus acţiunii efortului unitar σ m la temperatura θ m , putem scrie că
lungimea conductorului este:
⎛ σ ⎞
Lm = L0 (1 + αθm )⎜1 + m ⎟ (4.4-42)
⎝ E ⎠
Dacă la temperatura respectivă sarcina specifică este γ m , iar efortul
unitar în punctul cel mai de jos al conductorului este σ 0 = σ m , atunci după
(4.4-40) putem scrie:
d 3 γ 2m ⎛ σ ⎞
d+ = L0 (1 + αθ m )⎜1 + m ⎟ (4.4-43)
24σ m 2 ⎝ E ⎠
Dezvoltând parantezele şi punând L0 ≈ d , deoarece la temperatura

de 20°C şi la deschideri obişnuite cele două mărimi diferă foarte puţin şi
σ α
având L0 αθ m m ≈ 0 deoarece ≈ 0 , se obţine:
E E
d 2 γ 2mσ
= m + αθ m (4.4-44)
24σ 2m E
sau:
d 2γ m
2
σm − E = − Eαθ m (4.4-45)
2
24σ m
Într-o altă stare, prin raţionament analog se obţine:
d 2 γ 2n
σn − E = − Eαθ n (4.4-46)
24σ 2n
121
Scăzând ecuaţiile (4.4-45) şi (4.4-46), membru cu membru, şi

ordonând, obţinem ecuaţia de stare:
d 2 γ n2 d 2γ m
2
σn − E = σm − E − Eα(θ n − θ m ) (4.4-47)
24σ n2 2
24σ m
Ecuaţia de stare este de gradul trei în raport cu σ. Ea se rezolvă fie

după ce este pusă sub forma:
B
σn − =A (4.4-48)
σ n2
Cu ajutorul valorilor obţinute pentru σ , prin rezolvarea ecuaţiei de
stare, putem calcula săgeţile conductorului la temperaturile considerate:
1 d2 σn
f = ; h0 = . (4.4-49)
8 h0 γt
Deschiderea critică. În cursul modificării condiţiilor climatice

efortul în conductor are două maxime: unul la -5° şi chiciură (când
încărcarea este maximă) şi altul la -30° (când lungimea conductorului este
minimă). Există o deschidere numită critică - dcr la care efortul în
conductor este acelaşi la -5° şi la -30°. Dacă deschiderea reală este mai mare
decât cea critică atunci efortul în conductor va fi maxim la -5° şi chiciură
iar dacă nu, efortul va fi maxim la -30°.
2
Într-adevăr, fie ecuaţia de stare împărţită cu d :
σn γ 2n σm γ 2m αE
2
− E= − E− (θ n − θ m ) (4.4-50)
d 24σ n2 d 2 2
24σ m d 2
Dacă d tinde către infinit rezultă:
γ 2n γ 2m
= (4.4-51)
24σ 2n 24σ 2m
Această ecuaţie ne spune că pentru deschideri mari efortul unitar
depinde numai de sarcina γ , respectiv de chiciură.
Dacă luăm cazul în care d tinde către zero obţinem din (4.4-47):
122
σ n = σ m − Eα (θ n − θ m ) (4.4-52)
Ultima ecuaţie ne spune că în cazul deschiderilor mici efortul unitar

depinde numai de temperatură. Efortul maxim va apare deci la temperatura
cea mai scăzută (la noi în ţară – conform normativului – la -30°C).
Dacă punem condiţiile ca la θn = -30° şi θm = -5° să avem
σm=σn=σmax obţinem expresia deschiderii critice din ecuaţia de stare pe
care o rezolvăm în raport cu d ;
d cr = σ max
[( ) (
24α − 5o − − 30 o )] (4.4-53)
γ 72 − γ 62
Rezistenţa admisibilă la întindere se alege în funcţie de rezistenţa la

rupere σr şi un coeficient de siguranţă Ks:
σ
σ max = r (4.4-54)
Ks
Dacă linia trece prin zone cu trafic intermitent Ks = 2 pentru
conductoare multifilare şi Ks = 2,5 pentru conductoare unifilare iar dacă
linia trece prin zone cu trafic intens Ks = 2,5 pentru conductoare
multifilare şi Ks = 3,2 pentru conductoare unifilare.
Temperatura critică. Pentru respectarea gabaritului necesar al liniei

trebuie să se cunoască săgeata maximă posibilă. Valoarea maximă a săgeţii
poate fi atinsă fie la temperatura maximă (+40°C) fie la sarcina maximă (-
5°C şi chiciură).
Temperatura de funcţionare la care săgeata conductorului este egală
cu aceea produsă de sarcina maximă ( de la -5°C şi chiciură) se numeşte
temperatură critică.
Înlocuind în ecuaţia de stare condiţia menţionată obţinem:
1 ⎛ γ1 ⎞
θ cr = −5o + σ ⎜1 − ⎟ (4.4-55)
− 5 o + ch Eα ⎜⎝ γ 3 ⎟⎠
Dacă temperatura maximă de vară este mai mare decât temperatura

critică atunci săgeata maximă va avea loc la +40°C. Dacă nu, săgeata
maximă va fi aceea de la -5°C, sub acţiunea greutăţii proprii şi a chiciurei.
123
Indicaţii privind calculul de rezistenţă al stâlpilor. Calculul de

rezistenţă al stâlpilor trebuie să ţină seama de sarcinile orizontale şi
verticale ce intervin, de limitarea rezistenţelor efective şi săgeţilor la valori
admise. El urmăreşte deasemenea să determine adâncimea de îngropare a
stâlpului pentru a evita smulgerea lui în timpul exploatării.
Solicitările care intervin pe stâlp în exploatare sunt:
− încovoiere şi compresiune, grindă încastrată la un capăt şi liberă la
celălalt, solicitată la încovoiere de sarcinile orizontale, şi la compresiune de
cele verticale;
− flambaj, datorită sarcinilor verticale.
Sarcinile verticale sunt:

− greutatea conductoarelor:
G1 = nγ1sl (4.4-56)
(n este numărul de conductoare, s – secţiunea conductorului, l – lungimea
în deschidere);
− greutatea chiciurei:
G 2 = nγ 2 sl (4.4-57)
− greutatea izolatorilor şi suporţilor:

(
Gis = n Giz + Gsup ) (4.4-58)
− greutatea stâlpului până la suprafaţa solului:
Gs' (4.4-59)
Sarcinile orizontale pe stâlp sunt:

− sarcina dată de vânt fără chiciură:
F4 = nγ 4 sl (4.4-60)
− sarcina dată de vânt cu chiciură:

F5 = nγ 5 sl (4.4-61)
− forţa vântului aplicată stâlpului:

a) liber de chiciură:
124
' v2
F4 = k h2 d med (4.4-62)
16
b) acoperit cu chiciură:
' vc2
F5 = k h2 d med (4.4-63)
16
unde:
h2 - înălţimea stâlpului deasupra solului;
d med - diametrul mediu al stâlpului;
vc - viteza vântului în condiţiile formării chiciurei.
Forţele rezultante pe stâlp sunt (fig. 4.4.3):

f1
f2
h h
h N
h2 h2
2 2
A A
h h
Figura 4.4.3
− forţa rezultantă verticală în M:

FMv = G1 + Gis + G2 (4.4-64)
− forţa rezultantă orizontală în M:

FMh = F4 (F5 ) (4.4-65)
125
− forţa rezultantă verticală în N:
FNv = Gs' (4.4-66)
− forţa rezultantă orizontală în N:
( )
FNh = F4' F5' (4.4-67)
Momentul încovoietor în secţiunea de încovoiere AA:

h
M A = FMv f1 + FMh h1 + FNv f 2 + FNh 2 (4.4-68)
2
h
deoarece f1 , f 2 << h1 şi 1 , termenii respectivi se pot neglija şi
2
h
M A ≈ FMh h1 + FNh 2 (4.4-69)
2
Rezistenţa totală în secţiunea de încovoiere este:

M σ F
σ A = A + adi v (4.4-70)
WA σ adc S A
unde:
W A este modulul de rezistenţă:
πd 23
WA = [cm3]. (4.4-71)
32
σ adi - rezistenţa admisibilă la încovoiere daN/cm2;
σ adc - rezistenţa admisibilă la compresiune daN/cm2;
Fv - forţa de compresiune verticală;
d 2 - diametrul stâlpului la capătul îngropat în fundaţie;
Fv = FMv + FNv .
Verificarea stâlpului la flambaj:

Gv
σF = (4.4-72)
SM ω
Gv - forţa de compresiune:
126
Gv = FMv max + Gs' (4.4-73)
SM - secţiunea medie corespunzătoare diametrului mediu;

ω - coeficient de flambaj;
Coeficientul de flambaj se determină în funcţie de coeficientul de

zvelteţe al stâlpului:
h
λ= (4.4-74)
r
h - înălţimea liberă a stâlpului;
r - raza de inerţie minimă:
J
r= (4.4-75)
SM
J - momentul de inerţie [cm4];
Pentru:
3100
λ > 75, ω= (4.4-76)
λ2
2
λ ≤ 75, ⎛ λ ⎞
ω = 1 − 0,8⎜ ⎟ (4.4-77)
⎝ 100 ⎠
Determinarea adâncimii de îngropare a stâlpilor

Se face în conformitate cu indicaţiile constructorului, fiind necesară
compararea momentului limită Mlim ce poate fi preluat de stâlp cu
momentul încovoietor MA în secţiunea de încastrare.
md c h33
M lim = (4.4-78)
μ
în care:
d c - diametrul de calcul al părţii îngropate;
h3 - adâncimea de îngropare;
μ - coeficient dependent de:
H
α= (4.4-79)
h3
unde:
127
MA
H= (4.4-80)
Fh
MA - momentul încovoietor la nivelul solului;
Fh - forţa orizontală;
d c - diametrul de calcul:
dc = k4d 2 (4.4-81)
d 2 - diametrul real
k 4 - coeficient tabelat în funcţie de h3 / d 2 .
Se verifică
M lim
≥ K lim (4.4-82)
MA
unde:
K lim = 1,6 pentru stâlpi din lemn;
K lim = 2 pentru stâlpi din beton.
128
5. AMPLASAREA ŞI DIMENSIONAREA
STAŢIILOR ELECTRICE DIN
ÎNTREPRINDERILE INDUSTRIALE
În subcapitolul 1.4. s-a arătat că soluţia de alimentare a

consumatorilor industriali este determinată de cuantumul puterii consumate
şi de nivelul de siguranţă necesar în alimentarea cu energie electrică.
La marii consumatori se procedează, de regulă, la introducerea
tensiunii de 110 sau 220kV cât mai aproape de punctele de consum, prin
intermediul SRA, care au rolul de primire şi de transformare la tensiunea de
distribuţie a întreprinderii (6, 10 sau 35 kV). Întreprinderile cu consum de
putere până la 5 MW se racordează, în majoritatea cazurilor, în staţii de 6 –
20 kV.
5.1. Stabilirea numărului, locurilor de amplasare şi

tipurilor de staţii
Alegerea numărului şi locurilor de amplasare a staţiilor se face astfel

încât puterea lor să fie minimă iar apropierea lor de consumator să fie
maximă. Acest lucru se realizează ţinându-se seama de schema generală de
alimentare cu energie, de tensiunea şi de configuraţia reţelelor de tensiuni
primare şi secundare.
Tratarea generală a problemei se face în următoarea succesiune:
1. Pe planul general de situaţie al întreprinderii se notează sarcinile
diverselor obiective industriale, Pc , Qc , cos ϕ c , separat pentru grupele de
receptoare cu tensiuni diferite. Eventual se face subîmpărţirea pe
categorii de receptoare după felul curentului (c.c., c.a);
2. Se stabilesc în mod provizoriu ca locuri de amplasare pentru
staţiile electrice, punctele reprezentând centrele de greutate ale mai
multor grupe de sarcini determinate ca mai sus. O grupă de receptoare se
consideră ca o sarcină concentrată însă, de la caz la caz, grupa de
receptoare poate fi considerată grupă de sarcini, amplasarea staţiei
făcându-se în centrul ei de greutate.
Sarcinile izolate se repartizează între staţiile astfel stabilite, iar
dacă acest lucru nu este justificat se va prevedea alimentarea din staţii
proprii;
3. Se fixează tipul staţiei: exterior, interior (interior separat, interior
inclus sau ataşat clădirilor, prefabricat etc) şi se determină dimensiunile
sale orientative. Amplasarea şi tipul construcţiei se definitivează de
comun acord cu tehnologii şi constructorii.
129
În afara chestiunilor de ordin general enumerate mai sus, trebuie să

se ţină seama pe parcursul elaborării soluţiilor de următoarele:
a. Numărul şi amplasarea staţiilor să ţină seama de situaţia
energetică din zonă şi de perspectiva ei de dezvoltare;
b. În măsura în care este posibil, staţiile de transformare să fie
combinate cu cele de distribuţie, adică să se opteze pentru soluţia "staţie
de transformare şi distribuţie";
c. Pentru micşorarea cheltuielilor de investiţii este bine ca staţiile
să fie instalate în clădiri care îndeplinesc şi alte funcţiuni şi să se extindă
la maximum utilizarea elementelor tipizate şi acelor prefabricate;
d. Este indicat ca alimentarea receptoarelor de forţă şi de lumină
să se facă din aceleaşi transformatoare;
e. Soluţiile adoptate să permită ca atunci când întreprinderea nu
lucrează, să se poată scoate de sub tensiune transformatoarele, sau o
parte din ele, fără ca iluminatul de pază şi pompele de incendiu să fie
scoase din funcţiune;
f. Este recomandabil ca fluxurile tehnologiei paralele, care
reprezintă reciproc, unul rezerva celuilalt, să fie alimentate din staţii
diferite sau din linii diferite, racordate la secţii de bare diferite. În
măsura în care este justificat din punctul de vedere tehnico- economic,
se recomandă că anclanşarea automată a rezervei să fie utilizată pe scară
cât mai largă.
5.2. Determinarea numărului de transformatoare
Numărul transformatoarelor dintr-o staţie de transformare se alege

în funcţie de categoria consumatorilor după cum urmează:
1. Consumatorii de categoria zero au rezervă 100 %. În cazul în
care se adoptă un transformator a cărui putere corespunde întregii puteri
cerute de consumatorii de categoria zero, în staţie se vor instala cel puţin
două transformatoare;
2. Pentru consumatorii de categoria I, numărul de transformatoare
se va stabili astfel încât dacă unul este scos din funcţiune, celelalte să
poată asigura necesarul de putere al acestor consumatori. Se va ţine cont
de faptul că pentru asigurarea alimentării consumatorilor de categoria I
se admite, în caz de avarie, deconectarea automată a consumatorilor mai
puţin importanţi. În această idee, în funcţie de ponderea consumului de
categoria I în cadrul consumului total, se procedează astfel:
a) Atunci când sarcina de categora I nu depăşeşte 50 % din
sarcina totală, se pot utiliza două transformatoare astfel alese încăt
puterea fiecăruia să corespundă la 50 % din sarcina totală. În caz de
130
avarie a unui transformator, celălalt va putea prelua receptoarele de

categoria I.
b) Dacă puterea consumatorilor de categoria I depăşeşte 50 %
din sarcina totală, se recomandă utilizarea a trei transformatoare de
putere egală, două din ele având suma puterilor egală cu sarcina
totală;
3. Continuitatea în alimentarea cu energie a consumatorilor de
categoria a-II-a se asigură prin legături de rezervă în reţea. Nu se
prevede rezervă instalată în transformatoare;
4. Consumatorii de categoria a-III-a nu au rezervă.
Utilizarea mai multor transformatoare în staţiile de transformare mai
este indicată, independent de categoria consumatorilor, în următoarele
cazuri:
a. Dacă graficul anual sau zilnic de sarcină este neuniform;
b. Când există perspectiva extinderii;
c. Dacă puterea transformatoarelor este limitată de condiţii de
gabarit;
d. În cazul sarcinilor concentrate de putere foarte mare.
e. Atunci când condiţiile specifice impun separarea
instalaţiilor de forţă de cele de iluminat, aşa cum este cazul
schelelor petroliere.
În toate cazurile de mai sus, soluţia aleasă trebuie justificată tehnico -
economic.
5.3. Alegerea puterii transformatoarelor
Criteriul general este acela al determinării puterii aparente nominale

S n în funcţie de puterile active şi reactive cerute, cărora li se aplică
coeficienţii de simultaneitate k sa şi k sr din tabelul 5.3.1.:
Sn ≥ (k sa ⋅ Pc )2 + (k sr ⋅ Qc )2 (5.3-1)
unde:
− Sn - puterea aparentă nominală;
− Pc - puterea activă cerută;
− Qc - puterea reactivă cerută;
131
Tabelul 5.3.1
Numărul
n = 2,3 n>3
transformatoarelor
ksa 0,8…0,9 0,7…0,85
ksr 0,9…0,95 0,85…0,9
Se va ţine cont că în caz de avarii, un transformator poate suporta în

bune condiţii o suprasarcină de 30 % timp de două ore.
Evident, puterea unitară a transformatoarelor depinde în continuare
de numărul unităţilor ce trebuie instalate, potrivit celor menţionate în
paragraful precedent.
În particular, la alegerea puterii transformatoarelor trebuie să se ţină
cont şi de recomandările de mai jos:
a) Pentru limitarea curenţilor de scurtcircuit, puterea unitară a
transformatoarelor instalate în staţiile întreprinderilor industriale este
bine să nu depăşească 1000kVA atunci când tensiunea secundară de
linie este de 380V şi 1800kVA, atunci când tensiunea secundară de
linie este de 500V sau 1000V.
b) Pentru exploatarea transformatoarelor în condiţii de randament
maxim, regimul de încărcare normal să corespundă la 70 -80 % din
puterea nominală.
c) În staţiile de transformare nu este întotdeauna economic să
funcţioneze un singur transformator, chiar dacă sarcina totală nu
depăşeşte puterea lui nominală, după cum nu este întotdeauna
economic nici dacă transformatoarele lucrează în paralel. Regimul
optim este acela în care suma pierderilor de energie activă în
transformatoare şi în reţelele de legătură aferente este minimă.
Dacă funcţionează un singur transformator, pierderile sunt:
ΔPT = ΔPFe + β 2 ⋅ ΔPCu (5.3-2)
unde:
S
− β = r este coeficientul de încărcare;
Sn
− S r - sarcina reală;
− ΔPFe - pierderile în fier;
− ΔPCu - pierderile în cupru la sarcina nominală.
132
Dacă funcţionează două transformatoare în paralel, pierderile vor fi:

2
' ⎛β⎞ β2
ΔPT = 2 ⋅ ΔPFe + 2 ⋅ ⎜ ⎟ ⋅ ΔPCu = 2 ⋅ ΔPFe + ⋅ ΔPCu (5.3-3)
⎝2⎠ 2
Cel de-al doilea transformator trebuie introdus, din momentul în care,
sarcina crescând, avem:
ΔPT = ΔPT' (5.3-4)
Se constată, utilizând datele de catalog cu privire la pierderile de

mers în gol şi la pierderile în cupru la sarcină nominală, că introducerea
celui de-al doilea transformator trebuie să se facă de la β≈0,62.
În cazul în care apar mai multe variante posibile în privinţa alegerii
puterii transformatoarelor ce urmează a fi instalate, compararea tehnico -
economică a variantelor ce trebuie să răspundă la următoarele întrebări :
a) Care variantă prezintă pierderile de energie cele mai mici ?;
b) Care variantă prezintă cheltuielile de investiţii cele mai mici ?;
c) Care variantă asigură în cele mai bune condiţii alimentarea
neântreruptă cu energie electrică ?.
În multe cazuri, varianta optimă nu este evidentă. De aceea nu trebuie
să ne oprim nici o dată la prima soluţie tehnic posibilă, ci să tatonăm şi alte
variante apropiate. Cele menţionate în legătură cu compararea tehnico -
economică a variantelor includ şi reţelele aferente.
5.4. Alegerea aparatelor electrice, izolatoarelor şi

barelor după condiţiile normale de lucru
Alegerea aparatelor de joasă tensiune şi elementelor tabloului general

de distribuţie urmează metodologia prezentată în subcapitolul 4.1.2.
Curenţii de calcul sunt aceia corespunzători coloanelor racordate la bara de
joasă tensiune a staţiei.
Pentru toate categoriile de aparate şi pentru izolatoarele montate în
staţii, se vaţine seama că aici tensiunea maximă de serviciu poate depăşi
tensiunea nominală în cadrul creşterii admisibile de 5 %. Se va avea deci în
vedere asigurarea corelaţiei:
U s ≥ U l + ΔU ladm (5.4-1)
sau
133
U n + ΔU nadm ≥ U l + ΔU ladm (5.4-2)
unde U s - tensiunea de serviciu a aparatului;

U n - tensiunea nominală a aparatului;
ΔU n - depăşirea admisă a tensiunii nominale a aparatului;
U l - tensiunea nominală de linie a staţiei;
ΔU l - depăsirea admisă a tensiunii nominale de linie.
Barele colectoare şi aparatele circuitelor de conexiuni ale staţiilor
(cuple, punţi etc), indiferent de tensiunea lor de lucru, vor fi alese în funcţie
de curenţii maximi posibili care le pot străbate în regim de exploatare, după
relaţia:
I n ≥ I ml (5.4-3)
pentru aparate, şi
I ma ≥ I ml (5.4-4)
pentru bare.
I ml este curentul de lucru maxim posibil care străbate:
− barele colectoare;
− cupla închisă;
− circuitul transformatorului supra-încărcat în limitele admise;
− etc.
Curentul maxim admisibil al barelor se calculează după expresia:
'
I ma = k1k 2 k3 I ma (5.4-5)
'
− I ma este curentul de durată maxim admis pentru o bară simplă,
vopsită, aşezată vertical, temperatura mediului ambiant fiind de 25 C;
− k1 este coeficientul de corecţie care se aplică la aşezarea barelor în
poziţie orizontală;
− k 2 este coeficientul de multiplicare al curentului maxim admis în
cazul soluţiilor cu pachete de bare;
− k3 este coeficient de corecţie pentru temperaturi ale mediului
ambiant diferite de 250 C.
Faţă de cerinţele arătate, întreruptoarele de înaltă tensiune ale staţiilor
şi transformatoarelor de măsură trebuie să îndeplinească, corespunzător
134
funcţionalităţii lor, condiţii suplimentare, aşa cum este indicat mai jos.
Alegerea întreruptorului de înaltă tensiune trebuie să se bazeze pe
capacitatea lui de a deconecta curenţii de scurtcircuit. Aceasta este
exprimată prin puterea de rupere, care este o putere convenţională egală cu
produsul dintre curentul maxim de scurtcircuit stabilizat ce poate străbate
întreruptorul şi tensiunea nominală a acestuia. Pentru alegerea
întreruptorului în funcţie de capacitatea lui de rupere trebuie să se cunoască
în prealabil valorile posibile ale curenţilor de scurtcircuit în reţea.
Transformatoarele de intensitate şi de tensiune trebuie să
corespundă clasei de precizie necesare funcţionării lor ca elemente ale
circuitelor de măsură:
− clasa 0,5 dacă alimentează contoare pentru decontare;
− clasa 1 dacă alimentează alte categorii de aparate pentru măsurat;
− clasa 3 dacă alimentează relee de protecţie, altele decât acelea ale
protecţiei diferenţiale;
− clasa D pentru alimentarea releelor protecţiei diferenţiale.
Funcţionarea transformatoarelor de măsură în clasa de precizie,
indicată pe placa de timbru, este garantată numai dacă sarcina racordată la
secundarul lor nu depăşeşte puterea lor nominală exprimată prin:
− impedanţa maximă Z sn ce poate fi racordată la secundarul
transformatorului de intensitate;
− puterea aparentă maximă S n ce poate fi absorbită de la secundarul
transformatorului de tensiune;
Sarcina reală a transformatorului de intensitate se determină după
faza cea mai încărcată folosindu-se relaţia:
Z sr = ∑ Z ap + Z cond + 0,01nc (5.4-6)
în care:
∑ Z ap este suma impedanţelor bobinelor aparatelor racordate în
secundar;
Z cond - impedanţa conductoarelor de legătură;
nc - numărul bornelor de contact pe circuit.
Punând condiţia:
Z sr = Z sn (5.4-7)
putem utiliza relaţia de mai sus pentru dimensionarea conductoarelor de
legătură:
135
Z cond = Z sn − (∑ Z ap + 0,01nc ) (5.4-8)
de unde:
l
s = cond , [mm 2 ] (5.4-9)
γZcond
2
γ este conductivitatea conductorului în m/Wmm .
Pentru secţiune dată a conductorului de legătură se poate deduce
lungimea maximă a acestuia:
lcond = sγZ cond (5.4-10)
Încărcarea reală a transformatoarelor de tensiune se determină ca
sumă a puterilor absorbite de bobinele conectate în paralel la fazele
secundare ale acestora. Încărcarea echivalentă pe fază pentru diferitele
tipuri de conexiuni ale transformatoarelor de tensiune se calculează după
relaţiile date în figura 5.4.1.
Conexiunea in stea completa

A B C A B C A B C
a b c a b c a b c
Sa 1/2(Sab+Sac) 1/2 Sab

Sb 1/2(Sab+Sbc) 1/2(Sab+Sbc)
Sc 1/2(Sac+Sbc) 1/2 Sbc
Conexiunea in V
A B C A B C A B C
a b c a b c a b c
Sab=Sa +1/2Sb Sab=S'ab+1/2S'ac Sab=S'ab

Sbc=Sc +1/2Sb Sbc=S'bc +1/2S'ac Sbc=S'bc
Figura 5.4.1
136
6. ANALIZA COMPORTĂRII LA
SCURTCIRCUIT A INSTALAŢIILOR
ELECTRICE
Scurtcircuitele se produc în urma punerii accidentale în contact a
fazelor unui circuit între ele sau cu pământul. Ele sunt cauzate de
supratensiuni care provoacă străpungerea sau conturnarea izolaţiei, de
îmbătrânirea izolaţiei, de lovirea accidentală a elementelor instalaţiei, de
depunerea pe izolaţie a prafului sau a substanţelor chimice, de manevre
greşite etc. Impedanţa reţelei scurtcircuitate rămâne foarte mică iar
curentul, în amonte de locul scurtcircuitului, ia valori foarte mari
provocând efecte termice şi electrodinamice periculoase asupra elementelor
instalaţiei pe care le străbate.
6.1. Noţiuni introductive cu privire la curenţii de

scurtcircuit
Scurtcircuitele pot fi monofazate, bifazate sau trifazate, cu sau fără

punere la pământ.
6.1.1. Scurtcircuite, curenţi de scurtcircuit
Corespunzător posibilităţii de producere a scurtcircuitului, valorile

curenţilor de scurtcircuit se notează astfel:
− I(1) - scurtcircuit monofazat fără punere la pământ;
− I(2) - scurtcircuit bifazat fără punere la pământ;
− I(3) - scurtcircuit trifazat fără punere la pământ;
− I(1,1) - scurtcircuit monofazat cu punere la pământ;
− I(2,1) - scurtcircuit bifazat cu punere la pământ;
− I(3,1) - scurtcircuit trifazat cu punere la părnânt.
Pentru calculul direct al curentului de scurtcircuit se folosesc
următoarele relaţii generale.
a) Circuit de curent continuu (fig. 6.1.1):
La funcţionarea normală, curentul în circuit este:
(6.1-1)
137
U R
r
Figura 6.1.1
După scurtcircuit, intensitatea curentului în reţeaua din amonte de
locul scurtcircuitului este:
(6.1-2)
unde: r reprezintă rezistenţa conductorului de legătură dintre sursă şi locul
scurtcircuitului;
b) În cazul circuitului monofazat de curent alternativ, curentul
normal de lucru este:
(6.1-3)
unde: z este impedanţa conductorului de legătură.

După scurtcircuit:
(6.1-4)
Aici z' este impedanţa conductorului de legătură între sursă şi locul

scurtcircuitului;
c) În cazul circuitului trifazat, se notează:
− ZSC - impedanţa conductorului de linie de la sursă şi până la locul
scurtcircuitului;
− ZSC0 - impedanţa corespunzătoare a conductorului de nul.
Curentul de scurtcircuit monofazat, cu sau fără punere la pământ, are
următoarea expresie:
(6.1-5)
Curentul de scurtcircuit bifazat:
(6.1-6)
138
Curentul de scurtcircuit trifazat:
(6.1-7)
U fiind tensiunea de linie a retelei.

Tinându-se seama că:
− în cazul scurtcircuitului monofazat cu punere la pământ Zsc0>>>Zsc;
− scurtcircuitul bifazat sau trifazat cu punere la pământ nu modifică
circulaţia de curenţi din sistem faţă de situaţia în care ele se produc fără
punere la pământ, deoarece punctul de scurtcircuit are potenţialul
punctului neutru;
− o punere la pământ nu constituie un scurtcircuit dacă punctul neutru
al sursei nu este legat la pământ,
rezultă:
(6.1-8)
Din acest motiv calculul curenţilor de scurtcircuit în reteaua trifazată
a consumatorului industrial se va face numai în ipoteza simplificatoare, şi
totodată acoperitoare, a scurtcircuitului trifazic.
6.1.2. Variaţia curentului de scurtcircuit în raport cu

timpul
Fie schema echivalentă pe o fază a unui sistem trifazat simetric

(figura 6.1.2).
Figura 6.1.2
− ugf - este tensiunea pe fază a generatorului;
− L - inductanţa pe fază a liniei;
− r - rezistenţa pe fază a liniei;
− R - sarcina pe fază, presupusă pur rezistivă şi de valoare mare în
raport cu reactanţa reţelei (R >> X = ωL), acesta fiind cazul cel mai
defavorabi1 de scurtcircuit.
139
Până în momentul producerii scurtcircuitului ( t=0 - figura 6.1-3)

predomină caracterul rezistiv al reţelei, iar curentul este în fază cu
tensiunea:
(6.1-9)
Figura 6.1.3
În momentul producerii scurtcircuitului dispare rezistenţa R, iar în
reţea predomină brusc caracterul inductiv, ceea ce face ca sursa să tindă să
stabilească un nou curent în circuit care, de data aceasta, este defazat cu 90°
în urma tensiunii:
(6.1-10)
Curentul din circuit nu poate trece brusc la valoarea i . La această

valoare se va ajunge în urma unui proces tranzitoriu corespunzător
adaptării la noul regim de funcţionare.
Variaţia în timp a curentului în perioada tranzitorie corespunde
suprapunerii peste componenta forţată i", impusă de sursă, a unei
componente libere, aperiodică, ia, care depinde de condiţiile iniţiale ale
sistemului şi care se amortizează cu timpul. Curentul din circuit va evolua
după legea:
140
(6.1-11)
Ecuaţia de funcţionare a circuitului scurtcircuitat fiind:
(6.1-12)
componenta aperiodică este solutia ecuaţiei omogene:
(6.1-13)
şi este de forma:
(6.1-14)
unde:
(6.1-15)
În general, , aşa că Ta ≈ (15÷20)/314 ≈ 0,05s, adică

egală cu 5 semiperioade.
Curentul de scurtcircuit rezultant este:
(6.1-16)
Punând condiţia la limită i = 0 la t = 0, se obţine:

(6.1-17)
şi prin urmare:
(6.1-18)
Din diagrama de la figura 6.1.3 se vede că valoarea maximă a

curentului de scurtcircuit, numită curent de şoc, are loc la t = 0,01s. Făcând
t =0,01 şi Ta=0,05 în expresia (6.1-18) se obţine:
(6.1-18)
adică:
(6.1-19)
141
Coeficientul 1,8 ţine seama de influenţa curentului aperiodic

(ksoc=1,8) şi se numeşte coeficient de şoc.
Dacă scurtcircuitul este la bornele sursei atunci raportul este de
ordinul sutelor, Ta>>0,05s, iar ksoc se apropie de valoarea 2 . Dacă
scurtcircuitul este îndepărtat de sursă, astfel încât în circuit rămâne o
rezistenţă mare, atunci Ta<<0,05s, ia se amortizează mult până la 0,01s, iar
ksoc se apropie de valoarea 1.
În cazul scurtcircuitului prelungit, a cărui durată depăşeşte perioada
tranzitorie curentul care se stabileşte în circuit are valoarea efectivă:
− Isc = I" dacă locul scurtcircuitului este îndepărtat de sursă iar
tensiunea la bornele acesteia nu este afectată de producerea
scurtcircuitului;
− Isc = I∞ < I" dacă scurtcircuitul influenţează tensiunea la bornele
generatoarelor iar acestea nu sunt echipate cu regulatoare automate de
tensiune (RAT). În acest caz efectul demagnetizant al reacţiei indusului
măreşte reactanţa generatorului;
− Isc = I∞ > I" dacă generatoarele sunt echipate cu RAT care forţează
excitaţia în momentul scăderii tensiunii la borne.
Curentul de valoare efectivă I" se numeşte componentă periodică
iniţială a curentului de scurtcircuit iar acela cu valoarea efectivă I∞ se
numeşte curent de scurtcircuit stabilizat. Raportul celor două valori se
notează cu β=I"/I∞, iar calculul său este important pentru evaluarea
efectelor curentului de scurtcircuit.
6.1.3. Impedanţa de scurtcircuit
Impedanţa de scurtcircuit este impedanţa pe fază a reţelei de la sursă

şi până la punctul în care s-a produs scurtcircuitul. Ea rezultă ca sumă a
impedanţelor tuturor elementelor componente, parcurse de curentul de
scurtcircuit:
(6.1-20)
unde:
(6.1-21)
Ri şi Xi sunt rezistenţele, respectiv reactanţele diverselor elemente ale

reţelei. Valorile lor rezultă din următoarele relaţii cunoscute:
a) Linii de transport şi distribuţie
142
(6.1-22)
(6.1-23)
unde reactanţa specifică xL se calculează cu relaţia (3.3-13). Pentru calcule
preliminare se poate considera xL = 0,4Ω/km pentru linii aeriene cu
conductoare nefasciculate şi xL = 0,1 Ω /km pentru cabluri;
b) Transformatoare:
Se iau în considerare numai rezistenţa şi reactanţa longitudinală:
(6.1-24)
(6.1-25)
unde:
ΔPCu - pierderile în cupru după datele de catalog;
usc%- tensiunea procentuală de scurtcircuit;
Un - tensiunea nominală primară;
Sn - puterea aparentă nominală.
c) Bobine de reactanţă:
(6.1-26)
unde X% este reactanţa procentuală a bobinei, după catalog.

O reţea electrică este însă constituită din porţiuni care lucrează la
tensiuni diferite, cuplate între ele prin intermediul transformatoarelor. în
aceste situaţii calculul rezistenţelor şi reactanţelor de scurtcircuit poate fi
efectuat numai după raportarea lor la o tensiune de bază, aleasă de obicei
egală cu valoarea medie a tensiunii tronsonului în care are loc
scurtcircuitul. Scara tensiunilor medii standardizate, în kilovolţi, este 0,23;
0,4; 0,525; 3,15; 6,3; 10,5; 5; 26; 37; 63; 115; 230. Raportarea lor la o
tensiune de bază revine la a considera că întreaga reţea funcţioneaza la o
singură tensiune. Pentru a nu introduce erori în calcule va trebui ca în
reteaua fictivă, funcţionând la tensiunea de bază, să fie vehiculate aceleaşi
puteri active, reactive şi aparente ca în reţeaua reală, adică:
(6.1-27)
143
Cu indicele "prim" s-au notat mărimile raportate la tensiunea de bază

Ub, cele fără indice fiind mărimile reale. Notând U / Ub = n, avem:
(6.1-28)
6.1.4. Mărimi care caracterizează efectele curenţilor de

scurtcircuit
Cunoaşterea valorii de şoc a curentului de scurtcircuit este importantă

pentru evaluarea forţei electrodinamice maxime la care sunt supuse
elementele instalaţiei:
(6.1-29)
unde: μ - este permeabilitatea magnetică a mediului;

r - este distanta între conductoarele paralele parcurse de curenţii de
scurtcircuit;
l - lungimea conductoarelor.
Relaţia (6.1-29) se poate pune sub forma:
(6.1-30)
pentru apune în evidenţă efectul componentei aperiodice a curentului de

scurtcircuit. Rezultă că datorită componentei aperiodice forta creşte de
k2soc=3,2 ori în raport cu aceea care corespunde amplitudinii √2I" a
componentei forţate.
Fuzibilele de înaltă tensiune întrerup curentul de scurtcircuit la
t<<0,01s, astfel încât acesta nu atinge valoarea de şoc. Din acest motiv, ele
protejează eficient instalaţia atât la efectele termice cât şi la cele
electrodinamice.
Din punctul de vedere al posibilităţii întreruptorului de înaltă
tensiune de a rupe curentul de scurtcircuit, interesează valoarea efectivă a
acestuia în intervalul 0<t<0,2s, notată cu I02. Întreruptoarele moderne
întrerup arcul electric în circa 0,1s dar, considerând că efectul componentei
aperiodice măreşte valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit în raport cu
I" într-un mod care echivalează cu dublarea timpului de scurtcircuit, se
calculează valoarea efectivă în intervalul de 0,2s:
144
(6.1-31)
Ultimile două relaţii pun în evidenţă importanţa valorii I" pentru

calculul efectelor scurtcircuitului.
Din punctul de vedere al efectelor termice produse de scurtcircuitul
prelungit interesează valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit stabilizat
I∞=I"/β.
Pentru a evalua efectele de încălzire, efectuăm integrala
pentru un interval de timp t>>Ta, ( t>4÷5Ta ), exprimând rezultatul sub
forma:
(6.1-32)
Prin aceasta, definim timpul fictiv tf în care curentul de scurtcircuit

stabilizat de valoare efectivă I∞ produce acelaşi efect termic ca şi cele
două componente, periodică şi aperiodică, ale curentului de scurtcircuit.
Timpul fictiv tf are două componente, tf = tfa + tfp , una
corespunzând componentei aperiodice, iar cealaltă componentei periodice,
al căror efect se echivalează separat cu efectul curentului de scurtcircuit
stabilizat. Efectuând calculele rezultă:
(6.1-33)
adică:
(6.1-34)
Timpul tfp , este cu atât mai mare cu cât durata scurtcircuitului este
mai mare. El corespunde deci duratei în care se presupune că va fi
deconectată reţeaua scurtcircuitată.
145
6.2. Calculul practic al procesului de scurtcircuit

în instalaţii cu tensiunea peste 1000 V
Mărimile necesare verificării stabilităţii la efectele curentului de

scurtcircuit a aparatelor, izolatoarelor şi barelor sunt următoarele:
I" - valoarea iniţială a componentei periodice a curentului de
scurtcircuit;
isoc - curentul de şoc al scurtcircuitului, necesar verificării apa-
ratelor, barelor şi izolatoarelor la stabilitate dinamică;
I02 - valoarea eficace la t = 0,2s a curentului de scurtcircuit, ne-
cesară verificării puterii de rupere a întreruptoarelor;
I∞ - valoarea eficace a curentului de scurtcircuit stabilizat, nece-
sară verificării stabilităţii termice a aparatelor, barelor şi cablurilor.
Metodologiile de calcul sunt bazate pe următoarele simplificări:
- toate tensiunile electromotoare se consideră în fază, iar în cazul
în care sursele sunt departe de locul scurtcircuitului (xcalc>3) se consideră
invariabile;
- se neglijează influenţa sarcinilor, în special a motoarelor sin-
crone şi asincrone mici;
- se neglijează capacităţile transversale ale circuitului scurtcir-
cuitat şi curenţii de magnetizare ai transformatoarelor;
- rezistenţa circuitului scurtcircuitat se ia în calcul numai dacă
depăşeşte 30% din valoarea reactanţei acestuia.
În schema de calcul se introduc toate sursele care participă la ali-
mentarea locului scurtcircuitului şi toate elementele sistemului de alimen-
tare cu energie electrică (transformatoare, linii, reactoare etc). Pentru a avea
posibilitatea de a simplifica schemele, trebuie să raportăm elementele lor la
conditiile de bază.
6.2.1. Metoda simplificată
Se calculează valoarea eficace a componentei periodice iniţiale a

curentului de scurtcircuit cu relaţia:
(6.2-1)
sau:
(6.2-2)
unde:
- U este tensiunea nominală a instalaţiei;
146
- X şi R reprezintă suma reactanţelor, respectiv rezistenţelor

elementelor înseriate ale schemelor de calcul raportate la tensiunea de la
locul scurtcircuitului;
- Ssc este puterea debitată de surse la locul scurtcircuitului.
Curentul de şoc se calculează cu relaţia:
(6.2-3)
unde coeficientul de şoc are valorile din tabelul 6.2.1.
Tabelul 6.2.1
R
0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1,0 1,1
X
ksoc 2 1,75 1,55 1,4 1,32 1,24 1,18 1,14 1,1 1,08 1,06 1,0
Valoarea eficace a componentei simetrice a curentului de scurtcircuit

la timpii 0,1 şi 0,25s (curentul de rupere) rezultă din relaţia:
(6.2-4)
Coeficientul μ are valorile din tabelul 6.2., unde In este curentul
nominal al generatorului care debitează pe scurtcircuit.
Tabelul 6.2.2
I" / In 2 3 4 5 6 7 8 9
t=0,1 0,97 0,9 0,81 0,79 0,77 0,75 0,74
μ
t=0,25 0,94 0,83 0,77 0,69 0,67 0,65 0,63
Valoarea eficace a curentului stabilizat de scurtcircuit se determină

cu ajutorul expresiei:
(6.2-5)
unde μd are valorile din tabelul 6.3.
Tabelul 6.2.3
I"/In 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,8 1 2 3 4 5 6 7
Plina
1 0,98 0,93 0,91 0,85 0,8 0,66 0,58 0,52 0,47 0,44 0,41
sarcina
μd Sarcina
0,95 0,88 0,76 0,70 0,60 0,56 0,39 0,3 0,24 0,19 0,75 0,11
minima
147
6.2.2. Metoda curbelor de calcul
Permite determinarea valorii relative a componentei periodice a

curentului de scurtcircuit trifazat It în diferitele momente t ale procesului
de scurtcircuit în funcţie de reactanţa de calcul xC*.
Curbele sunt construite în ipoteza că scurtcircuitul este alimentat de
un generator care a funcţionat înainte de scurtcircuit în plină sarcină şi la
tensiunea nominală şi cosφ=0,8 având sau nu regulator automat de
tensiune.
Având valoarea relativă It*, la momentul de timp t (0s; 0,1s ; 0,2s;
etc), găsim valoarea eficace a curentului de scurtcircuit la momentul
respectiv conform relaţiei:
(6.2-6)
unde:
(6.2-7)
Ssc este puterea debitată de surse la locul scurtcircuitului.

Determinarea reactanţei de calcul se face prin reducerea schemei de
calcul la o simplă reactanţă x∑ , raportată la tensiunea de bază şi la o putere
de bază. Puterea de bază se ia cu valoare rotundă 100MVA, 1000MVA etc.
Notându-se cu x' reactanţa raportată la tensiunea de bază, valoarea ei
în unităţi relative va fi:
(6.2-8)
Deoarece
(6.2-9)
rezultă:
(6.2-10)
unde x este reactanţa efectivă.
Ţinând cont de aceasta, reactanţele raportate ale elementelor reţelei

au expresiile:
- pentru transformatoare:
148
(6.2-11)
- pentru linii:
(6.2-12)
- pentru reactoare:
(6.2-13)
Reactanţa sursei se calculează astfel:

- valoarea efectivă:
(6.2-14)
- valoarea relativă:
(6.2-15)
După reducerea schemei se obţine reactanţa rezultantă x'∑ . Dacă

puterea de bază a fost diferită de Ssc atunci reactanţa de calcul va fi:
(6.2-16)
Pentru x*calc > 3 (scurtcircuit îndepărtat de sursă):
(6.2-17)
unde:
(6.2-18)
Pentru x*calc < 3 :
(6.2-19)
etc.
149
Valorile I*0, I*∞, I*01, I*02, etc. se citesc pe diagrame ca acelea de la

figura 6.2.1
Figura 6.2.1
150
6.3. Verificarea aparatelor, izolatoarelor şi barelor
Pentru calculul curenţilor de scurtcircuit se stabileşte, mai întâi,

schema echivalentă a reţelei în care apar numai reactanţele elementelor
componente. În cazul consumatorilor industriali, schema echivalentă de
calcul a curenţilor de scurtcircuit se reduce, în cele din urmă, la una simplă
ca în figura 6.3.1, unde:
Xs - reactanţa sursei;
Xc - reactanţa cablului de alimentare;
XT - reactanţa transformatorului.
Calculul se face în ipoteza producerii
scurtcircuitului în punctele K1 şi K2, pentru
verificarea componentelor de pe partea de
înaltă tensiune şi, respectiv, pentru verificarea
componentelor de pe partea de joasă tensiune.
În subcapitolele 4.1 (alegerea aparatelor
de joasă tensiune) şi 5.4 (alegerea aparatelor de
înaltă tensiune) s-au prezentat criteriile după
Figura 6.3.1 care se aleg aparatele, izolatoarele şi barele
după condiţide normale de lucru.
Pentru aparatele alese astfel, există următoarele date de catalog:
- separator:
Tip - In It Id
Un [kV] [A] [kA] [kA]
- întreruptor automat de înaltă tensiune:
Tip - In It Id Sr
Un [kV] [A] [kA] [kA] [MVA]
- siguranţe fuzibile de înaltă tensiune:
Tip - In fuzibil Ir / Sr In suport Gabarit
Un [kV] [A] kA/MVA [A]
- transformator de tensiune:
Un1 Un2 Clasa de S2n
Tip Construcţie
[kV] [kV] precizie [VA]
- transformator de intensitate:
Tip - I1 / I2n Clasa de S2n
It × I1n It × I1n
Un [kV] [A/A] precizie [VA]
- întreruptor automat de joasă tensiune:
In In
Tip Acţionare Montaj
[A] [kA]
151
Semnificaţiile simbolurilor sunt următoarele:

− Un - tensiune nominală;
− In - curent nominal;
− It - curent limită termic;
− Id - curent limită dinamic;
− IR - curent de rupere;
− Sr - tensiune de rupere.
Pentru verificarea aparatelor la efectele curenţilor de scurtcircuit se
urmăresc următoarele corelaţii:
(6.3-1)
Verificarea izolatoarelor şi barelor decurge astfel.

Pentru o distanţă între faze a şi o distanţă maximă între izolatori l,
solicitarea maximă a izolatorului va fi:
(6.3-2)
unde k este coeficientul care ţine seama de aşezarea barei pe capul
izolatorului în poziţie verticală sau orizontală.
Forţa electrodinamică pe unitatea de lungime a barelor colectoare
rezultă din relaţia:
(6.3-3)
iar efortul unitar efectiv la încovoiere este:
(6.3- 4)
unde:
(6.3- 5)
S-au notat cu h înălţimea barei iar cu b grosimea.
Dacă sunt satistăcute corelaţiile:
(6.3- 6)
respectiv,
(6.3- 7)
unde Fr este forţa de rupere pe capul izolatorului iar σr este rezistenţa
admisibilă la încovoiere a barei, rezultă că izolatoarele şi distanţa dintre ele
sunt bine alese.
152
7. ELECTROSECURITATEA
INSTALAŢIILOR ELECTRICE
Pericolele pe care le prezintă instalaţiile electrice (şocul electric,
arsurile metalizarea pielii, incendiile şi exploziile) diferă în mod esenţial de
acelea prezentate de alte genuri de instalaţii, prin aceea că nu exista nici un
indiciu care să prevină asupra pericolului posibil. În asemenea condiţii
simţurile omului nu reacţionează către măsuri de apărare.
Date statistice arată că 80% din accidentele mortale prin electrocutare
se produc în instalaţiile de joasă tensiune. Acest procentaj este explicat în
primul rând prin insuficienta respectare a măsurilor de tehnica securităţii;
ignorându-se pericolul se intervine adesea asupra echipamentelor aflate sub
tensiune. De cele mai multe ori, nerespectarea măsurilor de protecţie a
muncii este o consecinţă directă a insuficientei pregătiri profesionale,
aceasta cauzând intervenţii inadecvate lucrului în condiţii de securitate
deplină.
Este demn de reţinut că 85% din accidentele prin electrocutare
anchetate într-un anumit interval de timp, au avut ca victime între 21 şi 30
de ani. Printre cauzele acestor accidente o pondere importantă au avut-o
manifestarile de teribilism şi alte fapte generate de lipsa de educaţie.
7.1. Consecinţele electrocutării
Prin electrocutare înţelegem trecerea curentului prin corpul omenesc.

Acţiunea curentului electric asupra inimii produce fibrilaţia. În acest
caz, contracţiile şi destinderile fibrelor muşchiului inimii se produc rapid şi
dezordonat. Fenomenul echivalează cu oprirea funcţionării inimii. Se
consideră că electrocutarea mortală se produce atunci când inima se află în
circuitul curentului electric, intensitatea curentului este mai mare de 50mA
iar durata acţiunii sale este mai mare de 0,2s.
Acţionând asupra sistemului nervos, curentul electric afectează, în
general, funcţionarea respiraţiei până la oprirea ei. S-au înregistrat cazuri
mortale la curenţi mai mici de 10mA c.a. şi 50 mA c.c., după cum, în alte
cazuri, curenţi de ordinul amperilor au străbătut uneori corpul omenesc fără
să provoace moartea.
Se consideră totuşi că factorii care influenţează gravitatea acciden-
telor sunt: valoarea curentului care străbate corpul, traseul curentului în
corp, durata acţiunii curentului asupra corpului, frecvenţa curentului,
starea fiziologică a victimei şi gradul ei de atenţie.
153
Date statistice arata că accidente mortale prin electrocutare s-au

produs la tensiuni sub 24 V (sunt citate tensiuni de 6V şi 8V). În asemenea
condiţii este dificil a se stabili tensiuni limită periculoase sau nepericuloase
care să poată conduce, din acest punct de vedere, la recomandări privind
tehnica securităţii. Explicaţia rezidă din faptul că pericolul depinde direct
de intensitatea curentului care străbate corpul omenesc şi nu de tensiune.
Relaţia dintre tensiune şi curent nu poate fi stabilită deoarece rezistenţa
ohmică a corpului omenesc variază, după legi necunoscute astăzi, în limite
foarte largi.
7.2. Condiţiile în care pot avea loc accidentele prin

electrocutare
Atingerea directă a unui element sub tensiune într-o reţea cu

neutrul legat la pământ (figura 7.2.1).
Cu notaţiile de pe figură,
presupunând tensiunea de fază a reţelei
Uf=220V, valoarea maximă a rezistenţei
corpului omenesc Rh=1000Ω şi valoarea
maximă admisă a rezistenţei prizei de
pământ R0=4Ω, rezultă o valoare a
intensităţii curentului care străbate
corpul,
(7.2-1)
Figura 7.2.1
care este cu mult peste valoarea minimă periculoasă.
Atingerea unei faze în timp ce o altă fază a reţelei are izolaţia faţă
de pământ deteriorată (figura 7.2.2).
Suplimentar faţă de curentul Ih din exemplul precedent, corpul

omenesc va fi străbătut şi de curentul:
154
(7.2-2)
Din ambele exemple rezultă

importanţa purtării echipamentului de
protecţie (mănuşi, cisme dielectrice) şi
utilizării covoarelor sau platformelor
electroizolante.
Figura 7.2.2
Atingerea simultană a două faze (figura 7.2.2).
Caz deosebit de grav, atât în ceea ce

priveşte intensitatea cât şi traseul
curentului electric prin corp.
Figura 7.2.3
Atingerea unei porţiuni dezizolate dintr-o reţea monofilară legată

la pământ (figura 7.2.4).
Pentru U=70V şi Rh=1000Ω,

rezultă:
(7.2-3)
adică o intensitate periculoasă.

Figura 7.2.4
155
Atingerea unui conductor într-o porţiune dezizolată a unei reţele

cu neutrul izolat faţă de pământ (figura 7.2.5).
Din acest exemplu se poate vedea rolul

pe care î1 are rezistenţa izolaţiei
conductorului electric faţă de pământ.
Dacă rezistenţele de izolaţie pe cele
trei faze sunt r 1 ≠r 2 ≠r 3 iar U este
tensiunea de linie, avem:
Figura 7.2.5
Dacă r2=0 sau r3=0, adică izolaţia unei faze vecine este complet
deteriorată, avem Ih=U/Rh, ceea ce echivalează cu o atingere bifazată.
Atingerea unui conductor într-o porţiune dezizolată a unei reţele

trifazate cu neutrul izolat, având capacitate mare faţă de pâmânt.
Este cazul reţelelor în cablu sau liniilor electrice lungi care au şi o

capacitate mare faţă de pământ. Schema echivalentă din figura 7.2.5 se
completează cu câte o capacitate în paralel cu rezistenţa de izolaţie a
fiecărei faze şi rezultă:
(7.2-5)
Pentru U=380V, Rh=1000Ω, Riz=104Ω, C=10-6F (valoare relativ

mică), rezultă Ih=140mA.
Descărcări capacitive
Dacă o reţea prezintă o capacitate mare faţă de pământ, în momentul

scoaterii de sub tensiune va rămâne încărcată cu sarcina q=Cu, unde C este
capacitatea unei faze faţă de pământ iar u corespunde valorii instantanee a
tensiunii în momentul stingerii arcului electric între contactele
156
întreruptorului. Atingerea directă a reţelei, chiar scoasă de sub tensiune,

poate provoca accidente mortale prin descărcarea sarcinii capacitive.
Atingeri indirecte (figura 7.2.6).
Utilizarea platformei izolante nu

evită pericolul de accident dacă în
spaţiul de lucru există mase metalice
legate la pământ, cu care operatorul
poate veni în contact.
Figura 7.2.6
7.3. Sisteme de protecţie impotriva tensiunilor de

atingere
Evitarea accidentelor prin atingerea directă necesită, ca măsuri

de protectie, următoarele:
− amplasarea echipamentelor şi organizarea lucrului astfel încât să
se excludă atingerile întâmplătoare;
− mijloace individuale de protecţie;
− izolarea suplimentară de protecţie;
− tensiuni reduse.
Protecţia împotriva atingerilor indirecte în reţelele electrice cu
neutrul legat la pământ foloseşte, ca sisteme principale de protecţie,
legarea la nul, alimentarea la tensiune redusă şi separarea de protecţie. Ca
sisteme suplimentare de protecţie se utilizează legarea la pământ, egalizarea
sau dirijarea distribuţiei potenţialelor, izolarea suplimentară de protecţie a
utilajului şi/sau a amplasamentului, deconectarea automată a sectorului
defect în cazul apariţiei unor tensiuni de atingere periculoase sau, în cazul
unor curenţi mari de punere la pământ, utilizarea mijloacelor individuale de
protecţie.
Împotriva atingerilor indirecte în reţelele cu neutrul izolat faţă de
pământ se aplică concomitent: protecţia prin legare la pământ, egalizarea
sau dirijarea distribuţiei potenţialelor, controlul permanent al rezistenţei de
izolaţie, utilizarea mijloacelor individuale de protecţie.
157
7.3.1. Protecţia prin legare la pământ
Legarea la pământ asigură protecţia împotriva tensiunilor de atingere

indirecte şi constă în legarea la pământ a părţilor metalice ale utilajelor,
care în mod normal nu se găsesc sub tensiune, dar care pot intra sub
tensiune în urma defectării izolaţiei. Prin legarea la pământ tensiunea de
atingere la care este supus omul scade până la valori considerate
admisibile.
Reţele cu neutrul izolat
O reţea cu neutrul izolat funcţionează, în regim normal de exploatare

complet izolată faţă de pământ (figura 7.3.1).
Figura 7.3.1
Carcasa metalică a echipamentului electric este legată la pământ

printr-o priză de rezistenţă Rp. La apariţia unui defect de izolaţie carcasa
este pusă sub tensiunea fazei defecte. Între carcasă şi pământ apare o
tensiune, astfel încât prin corpul omenesc de rezistenţă Rh trece curentul Ih.
Din schema echivalentă. 7.3.1b rezultă:
(7.3-1)
unde Rp este rezistenţa de dispersie a prizei iar U este tensiunea de linie a

reţelei. Se vede că Ih este cu atât mai mic cu cât valoarea Rp este mai mică.
Legarea la pământ de protecţie în reţelele izolate faţă de pământ se
realizează prin racordarea tuturor carcaselor echipamentelor electrice la o
reţea generală de protecţie şi, suplimentar, la o instalaţie de legare la
pământ locală. Fac excepţie corpurile de iluminat care se leagă numai la
instalaţia generală de legare la pământ.
158
Reţeaua generală de protecţie trebuie să dispună de cel puţin două

prize de pământ situate în puncte diferite, iar rezistenţa de dispersie trebuie
să fie de cel mult 4Ω (pentru excavaţiile subterane, 2Ω).
Valoarea rezistenţei de dispersie a instalaţiei de legare la pământ
locală trebuie să nu fie mai mare de 10Ω pentru posturile de transformare şi
sălile cu maşini şi de 20Ω pentru restul instalaţiilor.
Dacă realizarea unei reţele generale de protecţie nu se poate realiza
cu mijloace tehnico-economice, se admite racordarea numai la instalaţii de
legare la pământ locale, cu respectarea următoarelor condiţii:
• rezistenţa de dispersie a instalaţiei de legare la pământ să fie de cel
mult 4Ω;
• rezistenţa electrică şi echipamentele pe care le alimentează să nu se
afle într-o exploatare subterană;
• să se aplice suplimentar dirijarea distribuţiei potenţialelor şi/sau
izolarea amplasamentelor;
• la dimensionare se vor lua în calcul următorii curenţi:
− în cazul instalaţiilor electrice echipate cu aparate care permit
semnalizarea şi deconectarea sectorului în cazul unei puneri
simple la pământ, valoarea curentului de punere simplă la
pământ, dar nu mai puţin de 10A ;
− în cazul instalaţiilor electrice echipate cu dispozitive care permit
semnalizarea şi deconectarea automată în cazul punerilor la
pământ duble:
(7.3-2)
în care Ip este curentul de punere la pământ prin priză, iar Id este curentul
reglat pentru declanşare al protecţiei maximale. Dacă protecţia maximală se
realizează numai cu siguranţe, curentul de punere la pământ dublă se ia:
(7.3-3)
în care Ins este curentul nominal al siguranţei fuzibile, iar K=3,5 pentru
Ins ≤ 50A şi k =5 pentru siguranţe fuzibile cu Ins ≥ 63A .
Se menţionează că tensiuni de atingere periculoase pot fi realizate
chiar şi în instalaţii corect dimensionate, în cazul în care are loc un defect
de izolaţie la două utilaje alimentate din reţea (dublă punere la pământ).
În această situaţie trebuie asigurată legarea celor două carcase printr-
un conductor de rezistenţă mică, ceea ce conduce la micşorarea fiecăreia
din tensiunile de atingere (figura 7.3.2).
159
Figura 7.3.2
Curentul care trece prin circuit este:
(7.3-4)
iar tensiunile de atingere:
(7.3-5)
respectiv:
(7.3-6)
Reţele cu neutrul legat la pământ
În cazul reţelelor legate la pământ, măsura de protecţie principală

este legarea la nul, suplimentată cu o legare la pământ. Se admite numai
protecţia prin legare la pământ numai dacă apare justificată tehnico-
economic şi se prevede şi o protecţie de deconectare a echipamentului
defect.
Dacă într-o instalaţie cu neutrul legat la pământ se produce punerea
accidentală sub tensiune a carcasei unui utilaj, care este la rândul lui legat
la pământ (figura 7.3.3), prin circuitul format de faza defectă şi priză va
trece un curent egal cu:
160
(7.3-7)
Tensiunile de atingere dintre

carcasă şi sol, respectiv dintre nulul
reţelei şi pământ sunt:
(7.3-8)
Figura 7.3.3
Rezistenţa de dispersie a instalaţiei de legare la pământ trebuie să fie:
(7.3-9)
dar nu mai mare de 4Ω .

În calcule se va lua în considerare intensitatea curentului de punere la
pământ simplă. Dacă valoarea lui Ip nu este determinată, se va considera:
(7.3-10)
în care Id este curentul reglat pentru declanşarea protecţiei maximale.
În cazul în care protecţia maximală se realizează numai cu siguranţe,
se va considera:
(7.3-11)
în care Ins este curentul nominal al siguranţei fuzibile, în A, iar K=3,5
pentru siguranţe cu Ins ≤ 50A şi K = 5 pentru siguranţe cu Ins ≥ 63A.
În cazul în care nu se pot realiza condiţiile de mai sus, trebuie
aplicată protecţia prin legare la nul.
7.3.2. Protecţia prin legare la nul
Acest sistem se aplică reţelelor cu tensiuni sub 1000V având neutrul

legat la pământ, inclusiv în spaţiile cu pericol de explozie. Protecţia prin
legare la nul se aplică la toate părţile conductive ale instalaţiilor care în
mod normal nu sunt sub tensiune dar care, în caz de defect, pot ajunge la o
tensiune periculoasă. Fac excepţie acele utilaje electrice la care se aplică
izolarea de protecţie, separarea de protecţie sau utilizarea unei tensiuni
reduse.
161
Principiul metodei constă în dirijarea curentului de defect pe o cale

prestabilită şi folosirea lui pentru deconectarea sectorului defect într-un
timp cât mai mic (cel mult 3s). În cazul producerii defectului de izolaţie a
unei faze, prin carcasa metalică a utilajului avariat şi conducta de nul se
produce scurtcircuitul fazei respective.
Curentul de scurtcircuit determină topirea unei siguranţe fuzibile sau
declanşarea unui întreruptor automat (figura 7.3.4).
Ca urmare a deconectării
dispare tensiunea la care este supusă
carcasa utilajului. Valoarea curentului
care determină deconectarea
elementului defect este:
(7.3-12)
unde: Uf este tensiunea fazei în care

s-a produs defectul,
Rf rezistenţa fazei defecte, iar
Figura 7.3.4 Rn rezistenţa conductei de nul.
Eficacitatea protecţiei este cu atât mai mare cu cât rezistenţa
conductei de nul este mai mică, deci cu cât secţiunea sa este mai mare.
În cazul protecţiei prin siguranţe secţiunea conductei de nul trebuie
astfel stabilită încât intensitatea curentului de defect Id să fie:
(7.3-13)
în care Ins este curentul nominal al siguranţei fuzibile, K - un coeficient
care se stabileşte în funcţie de tipul siguranţei fuzibile şi corespunzător unui
timp de deconectare de 3 s.
În lipsa unei diagrame de funcţionare a siguranţei se pot folosi
valorile din tabelul 7.1.
Tabelul 7.1
Tipul aparatultui de Ins
K
deconectare [A]
Siguranţe unipolare cu filet ≤ 50 3,5
Siguranţe cu mare putere

≥ 63 5
de rupere
În cazul protecţiei prin întreruptoare automate, secţiunea conductei de nul

dintre sursa de alimentare şi receptor trebuie să fie dimensionată astfel
încât:
162
(7.3-14)
în care Ir este intensitatea curentului de reglaj al dispozitivului de protecţie
pentru deconectarea la scurtcircuit a întreruptorului automat.
În instalaţiile interioare reţeaua conductorului de nul de protecţie se
leagă la pământ:
− apropierea sursei de alimentare;
− la toate cablurile de distribuţie generale şi principale.
Conductorul de nul de protecţie se poate folosi şi drept conductor de
nul de lucru până la ultimul tablou de distributie, la care bara de nul se
leagă direct la instalaţia de legare la pământ.
Reţeaua conductoarelor de nul se poate racorda numai la acea
instalaţie de legare la pâmânt a cărei rezistenţă de dispersie este de
maximum 4Ω.
În cazurile în care instalaţia electrică nu asigură o deconectare într-un
timp mai scurt de 3s, dacă locul de muncă este periculos sau foarte pericu-
los, sau dacă pentru legarea la nul se foloseşte unul din conductoarele de
aluminiu ale unui cablu, trebuie să se prevadă o măsură suplimentară de
protecţie şi anume:
− legarea carcaselor metalice la o instalaţie de legare la pământ de
protecţie dimensionată conform celor de mai sus;
− realizarea unei legături între carcasele metalice ale
echipamentelor grupate în aceeaşi zonă în scopul egalizării potenţialelor în
zona de manipulare;
− izolarea amplasamentului;
− folosirea unor dispozitive autornate impotriva tensiunilor de
atingere periculoase sau a curenţilor periculoşi, care să intre în fungiune la
cel mult 0,2s de la apariţia defectului.
La proiectarea unei instalaţii de protecţie prin legare la nul trebuie
avute în vedere măsuri suplimentare pentru evitarea unor pericole rezultate
din întreruperea accidentală a conductei de nul pentru protecţie sau
inversarea la montaj a unei conducte de fază cu conducta de nul de
protecţie.
7.3.3. Protecţia prin egalizarea şi dirijarea potenţialelor
Într-o instalaţie alimentată de la o reţea izolată faţă de pământ, unde

protecţia principală constă în legarea la pământ, atingerea simultană a unei
carcase intrată sub tensiune din cauza unui defect de izolaţie concomitent
cu atingerea unui alt element conductiv, aflat la un potenţial diferit de cel al
carcasei atinse, poate conduce la accidente mortale. Prin egalizarea
163
potenţialelor echipamentelor ce pot fi atinse concomitent de către om, se

asigură o protecţie suplimentară.
În cazul unei instalaţii alimentate de la o reţea cu neutrul legat la
pământ, unde se utilizează ca protecţie principală legarea la nul, egalizarea
potenţialelor reprezintă de asemenea o măsură de protecţie care se
realizează prin legarea între ele a carcaselor echipamentelor şi a elemente-
lor conductive care se găsesc în zona de manipulare a omului (fig.7.3.5).
Figura 7.3.5
Măsura de protecţie prin dirijarea potenţialelor se realizează prin

intermediul unor prize de pământ de suprafaţă executate din oţel rotund sau
lat. În interiorul încăperilor priza de egalizare a potenţialelor se realizează
sub forma unei plase înglobată în pardoseala din beton şi se leagă la
instalaţia de legare la pămănt de protecţie din încăperea respectivă. În
exterior priza de egalizare a potenţialelor este îngropată în stratul
superficial al solului şi legată de asemenea la priza de pământ de protecţie.
7.3.4. Protecţia prin alimentare cu tensiune redusă
Protecţia prin alimentare la tensiune redusă este măsura care oferă un

grad înalt de siguranţă împotriva tensiunilor de atingere periculoase. Acest
lucru se datorează valorilor reduse ale tensiunilor de lucru şi faptului că
intensitatea curentului care trece prin corpul omenesc scade odată cu
tensiunea aplicată. Tensiunile reduse se pot obţine din reţeaua generală de
alimentare cu energie electrică prin transformare sau de la convertizoare cu
înfăşurări separate galvanic.
Protecţia prin alimentare la tensiune redusă poate fi utilizată ca
mijloc principal de protecţie. Adoptarea acestei măsuri implică însă şi
respectarea următoarelor condiţii:
164
− utilizarea unor transformatoare speciale de protecţie;

− aparatele şi conductele trebuie să fie izolate pentru tensiunea de
250 V;
− circuitele electrice de tensiune redusă nu se vor lega la pământ;
carcasele utilajelor electrice altmentate la tensiunea redusă nu se vor lega la
conducte de protecţie;
− transformatoarele de protecţie sau convertizoarele vor fi
prevăzute cu un întreruptor pe circuitul de alimentare şi cu siguranţe atât pe
circuitul primar, cât şi pe cel secundar.
− fişele şi prizele pentru tensiune redusă vor fi de construcţie,
format şi culoare diferite faţă de cele folosite pentru tensiunea nominală a
reţe1ei, sau vor fi marcate în mod vizibil şi distinct şi nu vor avea contact
de protecţie;
− în spaţiile periculoase sau foarte periculoase se vor introduce
numai circuitele de tensiune redusă, evitându-se amplasarea în aceste spaţii
a transformatoarelor de protecţie sau a convertizoarelor mobile.
În cazul utilizării unor transformatoare obişnuite ca transformatoare
de separaţie, dacă apare un defect de izolaţie între înfăşurarea primară şi
cea secundară, corpul omenesc este supus tensiunii de fază a înfăşurării
primare ceea ce reprezintă un grav pericol de accidentare.
7.3.5. Izolarea suplimentară de protecţie
Izolarea de protecţie a echipamentelor urmăreşte ca în caz de

deteriorare a izolaţiei normale de lucru să nu poată fi atinse elementele sub
tensiune. Ea se realizează prin următoarele măsuri:
− acoperirea cu un material izolant a elementelor conductive care
ar putea ajunge în mod accidental sub tensiune;
− prevederea unui strat de izolaţie intermediară între elemente
conductive accesibile atingerilor şi elemente care ar putea ajunge sub
tensiune în caz de defect;
− prevederea unei izolaţii întărite între elementele aflate sub
tensiune şi cele accesibile atingerilor.
Aceste tipuri de izolare suplimentară trebuie să reziste solicitărilor
mecanice şi termice impuse de desfăşurarea proceselor de producţie.
Izolarea locului de muncă se realizează prin acoperirea elementelor
metalice aflate în zona de manipulare şi în legătură cu pământul. Prin zonă
de manipulare se înţelege spaţiul în care se produce libera mişcare a
mâinilor omului aflat într-un punct de pe pardoseală.
165
Izolarea amplasamentului este considerată ca o măsură de protecţie

suplimentară, deoarece singură nu prezintă o deplină securitate a muncii în
exploatare.
Rezistenţa izolării amplasamentului Ria trebuie să satisfacă relaţia:
(7.3-15)
în care Ria este rezistenţa izolării amplasamentului,

Rh - rezistenţa corpului omenesc,
U - tensiunea posibilă faţă de pământ în locul atingerii,
Uh - tensiunea la care este supus omul când există un element izolator
între el şi pământ.
7.4. Prize de pământ
Elementul principal al instalaţiei de legare la pământ este priza de

pământ. Prizele de pământ pot fi naturale sau artificiale.
Prizele naturale se compun din elementele bune conducătoare de
electricitate ale construcţiilor existente, aflate în contact cu solul, cum sunt
armăturile metalice ale constructiilor din beton armat, stâlpii metalici,
conductele de fluide incombustibile etc.
Prizele artificiale se construiesc din electrozi de oţel sau din cupru
(dacă solul este agresiv, pH<4), aşezaţi în sol în poziţie orizontală sau
verticală, în funcţie de rezistivitatea solului, în straturile de profunzime sau
de suprafaţă.
Cel mai adesea, electrozii se confecţionează din ţeavă de oţel zincat
Ø2"×3m, asezaţi vertical la adâncimea de 0,6 m de la suprafaţa solului şi
legaţi între ei pritr-o centură confecţionată din oţel lat zincat 40×4mm2,
aceasta constituind centura exterioară.
De la centura exterioară se fac ramificaţii eclisate la carcasele ce pot
ajunge accidental sub tensiune, instalate în aer liber, sau la centura
interioară, confecţionată din oţel lat zincat 25×4mm2, instalată aparent în
clădiri, la 30cm de la pardoseală.
De la centura interioară se fac legături la carcasele motoarelor,
tablourilor, şi în general la toate elementele metalice care pot ajunge
accidental sub tensiune. Ramificaţia din centura interioară se face cu oţel
lat zincat 25×4mm2, iar în apropierea şurubului de punere la pământ al
carcasei se face legătura cu conductor flexibil din cupru cu secţiunea de
minim 16mm2, având la capete papuci cositoriţi.
Legarea la pământ a carcaselor nu este admisă a se face prin
înserierea unor mase metalice ci numai direct.
166
În cazul în care solurile sunt agresive, electrozii se confecţionează

din bare de cupru iar centura exterioară se execută din funie de cupru cu
secţiunea minimă de 120mm2. Înnădirea funiilor din cupru, precum şi
ramificarea spre centura interioară se face prin sudare cu termit. Capetele
funiilor care se înnădesc se introduc într-o formă care se umple cu pulbere
de oxizi de aluminiu (termit); prin aprindere termitul produce temperatura
necesară topirii capetelor funiei şi omogenizării lor într-un corp comun.
7.4.1. Calculul prizelor de pământ
Calculul prizei de pământ stabileşte numărul de electrozi în funcţie

de rezistenţa de trecere impusă prizei, de geometria ei şi de rezistivitatea
solului.
Pentru prize din ţeavă, cu electrozi
îngropaţi vertical, ca în figura 7.4.1.
rezistenţa de trecere a unui electrod se
calculează cu relaţia (7.4-1), unde:
ρ este rezistivitatea de calcul a
solului [Ωm];
l - lungimea electrodului [m];
d - diametrul exterior al ţevii [m];
t = to ÷ l/2 - adâncimea de îngro-
pare [m].
Rezistivitatea solului se ia cu
valoare măsurată, iar în cazul în care
nu există o asemenea valoare, se
recomandă să se lucreze cu valoarea
Figura 7.4.1
ρ=102Ωm.
(7.4-1)
Valorii RT i se aplică un coeficient de corecţie k. Acesta ţine seama

de variaţia temperaturii şi umidităţii solului pe parcursul anului şi se ia cu
valoarea 1,8÷2. Acoperitor se ia valoarea k=2.
(7.4-2)
Numărul de electrozi se calculează cu relaţia:
(7.4-3)
u este coeficientul de utilizare al prizei.
167
Coeficientul de utilizare al prizei se calculează cu relatiile:

• electrozi aşezaţi în linie dreaptă:
(7.4-4)
• electrozi asezaţi în vârfurile unui poligon regulat:
(7.4-5)
• electrozii sunt aşezaţi pe toate laturile unui dreptunghi:
(7.4-6)
În relaţiile (7.4-4) ÷ (7.4-6) s-au folosit următoarele notaţii:

e – distanţa dintre electrozi, în m;
D – diagonala cea mai mare sau diametrul cercului
circumscris, în m;
Rp – rezistenţa de dispersie a unui electrod, în Ω;
p – perimetrul dreptunghiului, în m;
n – numărul de electrozi ai prizei multiple, în bucăţi;
C – coeficient de corecţie, în funcţie de numărul electrozilor
conform tabelului 7.2.
Tabelul 7.2
n 2 3 4 5 6 7 8 9 10
C 0,5 0,77 0,96 1,1 1,22 1,32 1,41 1,48 1,55
n 15 20 30 40 50 60 70 80 100
C 1,81 1,98 2,24 2,41 2,56 2,68 2,78 2,86 3,0
168
BIBLIOGRAFIE
1. Băilescu A., Savopol D., Iluminatrul electric. Îndreptar, Editura

Tehnică, Bucureşti, 1962;
2. Bianchi C., s.a. Proiectarea instalaţiilor de iluminat electric,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1981.
3. Dinculescu P., Sisak F., Instalaţii şi echipamente electrice, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981;
4. Dinculescu P., Surse de lumină, Editura Printech, 2000.
5. Gheorghiu N., Selischi Al., Chiuţă I.N., Dedu G., Comănescu Gh.,
Echipamente electrice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1981;
6. Hortopan G., Aparate electrice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1980;
7. Mathe B., Curelaru Al., Ogrezeanu Şt., Aparate electrice de înaltă
tensiune, montare, întreţinere, exploatare, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1973;
8. Micu E., Utilizări ale energiei electrice în industrie şi transporturi,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;
9. Suciu I., Bazele echipamentelor electrice, Editura Facla,
Timişoara, 1980;
10. ****** SIEMENS, Medium – Voltage Circuit – Breaker
Switchgear, 1999;
11. ****** AEG, Medium – Voltage Switching Devices, 1999;
12. ****** AEG, Mittelspanungsschaltgerate Vacuum –
Leistungsschalter, 1999;
13. ****** MERLIN GERIN, MV, Distribution SF6 circuitbrikers,
2000.
169

W Curs Ptdee

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

W Curs Ptdee

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LIANA GEORGESCU

Editura Universităţii Petrol - Gaze din Ploieşti

1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PRODUCEREA,

1.1. Tehnologii de producere a energiei electrice

Energia electrică se produce, practic în exclusivitate, în centrale

Centralele termoelectrice produc cea mai mare parte a energiei

Circuitul apei de răcire poate fi deschis, închis sau mixt. Apa de

Puterea hidraulică dezvoltată de debitul de apă Q care curge între

Instalaţiile hidrotehnice ale unei centrale hidroelectrice sunt formate

Conductele forţate leagă castelul de echilibru cu turbinele. Sunt

Energia termică degajată în reactorul nuclear în urma reacţiei în lanţ

În conturul secundar procesele decurg asemănător celor din centralele

1.2. Sisteme de transport şi distribuţie

Ansamblul liniilor de transport, de distribuţie, staţiilor de

Din punctul de vedere constructiv, liniile electrice se realizează sub

Prin mărirea tensiunii de transport se reduc curenţii de linie

transformare - PT, în care tensiunea este coborâtă la valoarea de utilizare,

1.3. Soluţii moderne pentru transportul energiei

Transportul energiei în curent continuu câştigă tot mai mult teren

- capacitatea de transport este dublă în aceleaşi condiţii de pierderi şi

În funcţie de numărul de conductoare al liniei aceste sisteme pot fi:

electrozi de legare la pământ foarte puternici, fiind supuşi unui proces

Soluţiile moderne de transmisie a energiei prin cabluri electrice

Se utilizează azot lichid (temperatura de lichefiere 77K, adică minus

unei extrem de mari fluidităţi care-i permite să pătrundă prin capilare

Cablurile supraconductoare, derivă din criocabluri, conductoarele

Transmisia energiei prin microunde are perspective largi deoarece

Sateliţii americani folosesc în mod curent pentru telecomunicaţii,

1.4. Distribuţia energiei electrice la consumatorii

Schemele instalaţiilor electrice ale consumatorilor industriali depind

1.4.1. Caracteristici generale ale consumatorilor care

Clasificarea consumatorilor în funcţie de puterea maximă absorbită

Prin punct de consum se înţelege totalitatea instalaţiilor unui

Reţelele electrice industriale cuprind liniile care alimentează staţiile

Schema radială simplă poate fi realizată şi cu două cabluri în paralel;

2. Schema radială dublă (figura

3. Schema radială cu alimentare în

Schemele cu linii principale necesită investiţii mai mici dar prezintă

Siguranţa în alimentare a receptoarelor racordate la linia principală se

alimentarea de la două surse prezintă avantaje economice în raport cu

avarie etc. Alimentarea tabloului de distribuţie se realizează de la două

1.4.3. Scheme uzuale pentru staţiile electrice de pe

Staţiile electrice trebuie să prezinte, la rândul lor, condiţii de

Pe partea tensiunii secundare se execută bare simple sau duble,

Rezerva în alimentarea secţiilor de bare de joasă tensiune este

1.5. Echiparea circuitelor primare

Se numesc circuite primare acelea care conduc fluxurile de energie

1.5.1. Echiparea circuitelor primare ale posturilor de

Figura 1.5.1 prezintă, drept exemplu, schema generală monofilară a

unui transformator este avariat, transformatorul rămas în funcţiune preia,

auto-mate arată că este necesar un reglaj fin al protecţiilor pentru ca

1.5.2. Echiparea circuitelor şi coloanelor. Schemele

Moduri de protecţie. Toate circuitele şi coloanele instalaţiilor

• Pentru circuite de lumină importante se prevăd microîntreruptoare

Schemele tablourilor de distribuţie. La echiparea tablourilor

• Circuitele de comandă ale motoarelor se protejează separat de

Rontgen Radar TV UKV

λ 10 -14 10 -12 10 -10 10 -8 10 -6 10-4 10 -2 1 10 2 10 4 m

Ultraviolet Violet Albastru Verde Galben Portocaliu Rosu Infrarosu

400 450 500 550 600 650 700 750 nm

În figura 2.1.1 este prezentat spectrul radiaţiilor aranjate în ordinea

2.1. Caracterizarea fotometrică a izvoarelor de

Fotometria este ştiinţa măsurării senzaţiilor luminoase, respectiv a