DEMIAN GABRIELA

NOTIUNI DE FIZICĂ TEHNICĂ

1
 CUPRINS

1. NOTIUNI INTRODUCTIVE ................................................................ 4

1.1. Notiuni fundamentale ale fizicii ...................................................... 5
1.2. Noţiuni generale de calcul simbolic ................................................ 7
1.2.1. Operaţii de calcul vectorial ...................................................... 7
1.2.1.1. Mărimi scalare şi vectoriale. Expresia analitică a unui
vector.................................................................................................... 7
1.2.2. Elemente de analiză vectorială .............................................. 14
2. MECANICA CLASICĂ ....................................................................... 16
2.1. Cinematica punctului material ..................................................... 16
2.1.1. Sistem de referinţă, coordonte, traiectorie ........................... 16
2.1.2.Viteza ........................................................................................ 18
2.1.3. Mişcarea rectilinie uniformă. Legea mişcării ....................... 20
2.1.4. Acceleraţia ............................................................................... 20
2.1.5. Mişcarea rectilinie uniform variată ....................................... 21
2.1.6. Mişcarea rectilinie cu acceleraţie variabilă .......................... 24
2.1.7. Mişcarea circulară .................................................................. 24
2.2. Principiile fundamentale ale mecanicii ........................................ 28
2.3.Teoreme de conservare în dinamica punctului material ............. 32
2.3.1. Teorema de conservare a impulsului .................................... 32
2.3.2. Teoreme de conservare a momentului cinetic ...................... 33
2.3.3.Lucrul mecanic. Forţe conservative. Energia mecanică ....... 35
3. OSCILAŢII SI UNDE .......................................................................... 40
3.1. Oscilaţii mecanice .......................................................................... 40
3.1.1. Noţiuni generale ...................................................................... 40
3.1.2.Oscilaţii mecanice. Mişcarea oscilatorie armonică ............... 41
3.1.3. Compunerea oscilaţiilor armonice paralele de aceeaşi
pulsaţie ............................................................................................... 48
3.1.4.Compunerea oscilaţiilor armonice paralele de frecvenţe
diferite ................................................................................................ 52
3.1.5. Compunerea oscilaţiilor perpendiculare de aceeaşi pulsaţie
............................................................................................................ 55
3.1.6. Oscilaţii amortizate ................................................................. 58
3.1.7. Oscilaţii forţate........................................................................ 63
3.2. Unde elastice ................................................................................... 66
3.2.1. Noţiuni introductive ................................................................ 67
3.2.2. Ecuaţia undei plane armonice ................................................ 69
3.2.3. Ecuaţia cu derivate parţiale a undei plane ........................... 71

2
 3.2.4. Mărimi caracteristice undelor armonice şi plane ................ 72
3.2.5. Viteza de propagare a undelor ............................................... 73
3.2.6. Energia undei elastice ............................................................. 75
3.2.7. Principiul lui Huygens ............................................................ 78
3.2.8. Reflexia şi refracţia undelor ................................................... 79
3.2.9. Interfaţa undelor ..................................................................... 81
3.2.10. Unde staţionare ..................................................................... 83
3.2.11.Difracţia undelor .................................................................... 84
3.2.12. Dispersia undelor .................................................................. 85
3.2.13. Efectul Doppler ..................................................................... 88
3.2.14. Acustica şi ultraacustica ....................................................... 91
4.PROPRIETĂŢILE MOLECULARE ALE SUBSTANŢEI ............. 103
4.1. Numărul lui Avogadro ................................................................. 106
4.2.Ecuaţia de stare a gazului ideal ................................................... 107
4.3.Energia internă a gazului. Numărul gradelor de libertate ........ 111
4.4.Căldura specifică a gazelor .......................................................... 114
5. ELEMENTE DE TERMODINAMICĂ ............................................ 115
5.1. Generalităţi ................................................................................... 116
5.2. Măsurarea temperaturii .............................................................. 118
5.3. Ecuaţia de stare pentru gazul ideal şi gazul real ....................... 124
5.4. Lucrul mecanic şi cantitatea de căldură .................................... 126
5.5. Principiul I al termodinamicii..................................................... 129
5.6. Capacităţi calorice ale gazelor .................................................... 131
5.7. Transformări de stare ale gazelor ideale ................................... 133
5.8. Principiul al II-lea al termodinamicii ........................................... 140
5.9. Ciclul Carnot ................................................................................ 141
5.10. Egalitatea lui Clausius. Entropia .............................................. 144
5.11. Funcţii caracteristice şi potenţiale termodinamice ................. 147
ANEXE .................................................................................................... 151
SISTEME DE UNITĂŢI. SISTEMUL INTERNAŢIONAL DE
UNITĂŢI ................................................................................................. 151
BIBLIOGRAFIE .................................................................................... 175

3
 1. NOTIUNI INTRODUCTIVE

Fizica, este una din ştiinţele fundamentale ale naturii,

care studiază cele mai simple dar, în acelaşi timp, cele mai
generale forme de mişcare sau de transformare ale materiei.
Fizica studiază toate procesele mecanice, termice,
electromagnetice, etc. Scopul fizicii este acela de a descoperi,
aplica legile care guvernează interacţiunile dintre corpurile sau
dintre diferite câmpuri de forte.
Observaţia, raţiunea şi experienţa formează metoda
ştiinţifica de studiere a naturii, scopul acestui demers ştiinţific
fiind înţelegerea fenomenelor ce se desfăşoară în universul
cunoscut de om până în prezent. Cea mai importanta misiune
a fizicii este stabilirea legilor generale care pot explica modul
în care se desfăşoară fenomenele fizice observate în natura.
Înţelegerea legilor fizice ale universului nostru a devenit din
ce în ce mai profunda de-a lungul veacurilor, de aceea multe
legi ale fizicii au suferit modificări, completări sau
generalizări, pe măsură ce oamenii de ştiinţa au realizat
descrieri tot mai complexe ale naturii.
În mod tradiţional, fizica se împarte în mai multe
domenii: mecanica, termodinamica, electromagnetismul,
optica, fizica solidului, fizica nucleara. În secolul trecut au fost
introduse noi capitole ale fizicii, cum ar fi: fizica plasmei,
fizica semiconductorilor, fizica supraconductorilor, biofizica,
fizica particulelor elementare, etc. Din acest punct de vedere,
putem vorbi de caracterul pluridisciplinar al ştiinţei în
general, deoarece multe din fenomenele studiate se situează
deseori la graniţa dintre mai multe domenii ştiinţifice.
4
1.1. Notiuni fundamentale ale fizicii

Fenomen fizic. Fenomenul fizic (procesul sau

transformarea) reprezintă o succesiune de modificări ale unui
anumit corp, sau sistem de corpuri, care evoluează în timp,
după o anumita lege. Toate schimbările de acest fel formează
obiectul de studiu al fizicii sunt evaluate calitativ cantitativ
prin observaţii.
Mărime fizica măsurare. Mărimile fizice definesc
proprietăţi ale corpurilor sau caracterizează procese în care
schimbările ce survin pot fi descrise cantitativ. Exemple de
mărimi fizice sunt: masa, temperatura, viteza, sarcina electrica.
Fizica a fost numita mult timp ştiinţa măsurării, deoarece
studiul fenomenelor fizice implica măsurarea mărimilor ce le
caracterizează. Măsurarea este un proces prin care se compara
mărimea fizica respectiva cu o mărime bine definita, de
aceeaşi natura, ce a fost aleasa ca unitate de măsura. Aceasta
comparare (sau măsurare) se realizează cu ajutorul unui
instrument de măsura. Iată câteva exemple de unităţi de
măsura: 1metru pentru lungimi, 1 secunda pentru durate, 1 kg
pentru mase.
Unele mărimi fizice sunt mărimi fundamentale, ele
fiind definite numai prin descrierea procedeului de măsurare.
De exemplu, distanta se determina prin măsurare cu o rigla,
iar timpul prin măsurare cu un ceas. Alte mărimi fizice sunt
mărimi derivate, ele fiind definite prin formule de calcul ce
utilizează mărimile fundamentale. De exemplu, viteza
reprezintă raportul dintre distanta parcursa durata deplasării
corpului.
Mărimile fizice pot fi mărimi scalare sau mărimi
vectoriale. Mărimile fizice scalare sunt determinate numai
prin valoarea lor numerica. Un exemplu de mărime scalara
este masa unui corp, m =2 kg. Mărimile vectoriale sunt
5
determinate prin valoarea lor numerica (numita mărimea
vectorului sau modulul vectorului), prin direcţia sensul
vectorului.

Câmp fizic. Se numeşte câmp fizic regiunea din

spaţiu unde se manifesta o anumita mărime fizica unde, în
fiecare punct din regiune, mărimea fizică are o anumita
valoare. Câmpurile fizice pot fi câmpuri scalare sau câmpuri
vectoriale, în funcţie de mărimea fizica ce le caracterizează.
Exemple de câmpuri fizice sunt: (i) temperatura dintr-o
camera, care formează un câmp scalar; (ii)vectorii câmp
electric dintr-un nor de ploaie, care generează un câmp
vectorial.

Lege fizică. Anumite fenomene sau procese fizice pot

avea legături cauzale bine definite. Prin observaţii sau prin
determinări experimentale, oamenii descoperă aceste legături
stabilesc relaţiile cauzale între schimbările diferitelor mărimi
fizice ce caracterizează fenomenele respective. Legile
generale care guvernează fenomenele fizice se numesc legi
fizice. Pe baza legilor fizice se poate analiza un anumit
fenomen care este observat în natura sau în laborator. De
asemenea, aplicând legi fizice specifice, se poate prevedea
starea viitoare a unui sistem fizic.

Experiment fizic. Observaţiile dirijate efectuate în

laborator, în scopul înţelegerii unor fenomene fizice, se
numesc experimente. Pentru a fi considerate valabile,
experimentele trebuie să îndeplinească unele condiţii. Trebuie
sa existe o concordanta între: (a) rezultatele analizei ştiinţifice
a unui anumit fenomen (exprimate printr-o lege), (b)
observaţiile dirijate din laborator (experiment) (c) observarea
fenomenului în natură.

6
1.2. Noţiuni generale de calcul simbolic

1.2.1. Operaţii de calcul vectorial

1.2.1.1. Mărimi scalare şi vectoriale. Expresia analitică a
unui vector

În fizică există: mărimi scalare (masa m, densitatea ρ,

temperatura T, lucrul mecanic L, intensitatea curentului
 
electric I) şi mărimi vectoriale (viteza v , forţa F , intensitatea
 
câmpului electric E , inducţia câmpului magnetic B ).
Mărimile scalare sunt complet determinate prin
valoarea lor numerică (pozitivă sau negativă) iar mărimile
fizice vectoriale nu pot fi definite exclusiv printr-un număr.
Mărimile vectoriale sunt caracterizate prin modul, direcţie,
sens şi punct de aplicaţie.
  
Considerăm sistemul cartezian Oxyz , iar i , j , k , sunt
versorii celor trei direcţii. Versorul este un vector cu modulul
egal cu unitatea.
  
i  j  k 1 (1.1)
   
Notăm cu a1 , a2 , a3 componentele vectorului a după
cele trei direcţii (fig.1.1), iar cu a x , a y , a z proiecţiile

vectorului a pe cele trei direcţii.
 
a1  a x i
 
a2  a y j
 
a3  a z k
   
a  a1  a2  a3
   
a  ax i  a y j  az k (1.2)

7
 Fig.1.1

Expresia analitică a vectorului a este dat de relaţia
(1.2) iar modulul vectorului este dat de relaţia (1.3).
a  a x2  a 2y  a z2 (1.3)

1.2.1.2. Adunarea vectorilor

a) Regula paralelogramului. Considerăm doi

 
vectori a şi b care au unghiul α între direcţiile lor. Suma a doi
vectori concurenţi ce au direcţii diferite, este un vector
reprezentat de diagonala paralelogramului constituit cu
vectorii daţi ca laturi.
  
c  a b (1.4)
c  a  b  2abcos 
2 2 2
(1.5)
Operaţia de adunare a vectorilor este comutativă
   
a b b a (1.6)

Fig.1.2

8
 b) Regula poligonului
Această regulă ne permite să adunăm doi sau mai mulţi
simultan .
   
Considerăm patru vectori a , b , c , d . Se aşează vectorii,
păstrând modulul direcţia şi sensul astfel încât originea
 
vectorului b se aşează în vârful vectorului a , iar originea
 
vectorului c în vârful vectorului b , ş.a.m.d (fig.1.3). Vectorul

sumă S se obţine unind originea primului vector cu
extremitatea ultimului vector.
    
S a b c d (1.7)
Adunarea vectorilor este asociativă.
 
     
ab c  a bc   (1.8)

Fig.1. 3
1.2.1.3. Scăderea vectorilor
9
  
Considerăm vectorii a şi b . Pentru a scădea vectorii
 
înseamnă să adunăm la vectorul a opusul vectorului b (fig.
1.4).
 
    
d  a b  a  b (1.9)
Pentru a scădea doi vectori unim vârfurile vectorilor
printr-un segment de dreaptă orientat către primul vector din
diferenţă.
  
d  a b (1.10)
d  a  b  2abcos 
2 2 2
(1.11)
Scăderea vectorilor nu este comutativă
   
a b  b a (1.12)

Fig. 1.4

1.2.1.4. Înmulţirea vectorilor

a) Înmulţirea unui vector cu un scalar. A înmulţi

un vector cu un scalar n înseamnă să facem o însumare
repetată de n ori a acestuia .
 
A  na (1.13)

Dacă n este un număr pozitiv atunci vectorul A are acelaşi
 
sens cu a , iar dacă n este negativ atunci vectorul A are sens

contrar cu a .
b) Produsul scalar a doi vectori
10
  
Produsul scalar a doi vectori a şi b este un scalar .
 
P  a b (1.14)
P  a  b  cos 
 
Expresiile analitice ale lui a b sunt :
   
a  axi  a y j  az k (1.15)
   
b  bx i  by j  bz k
 
  
     
a  b  a x i  a y j  a z k  bx i  by j  bz k =
     
 a x bx i i  a x by i j  a x bz i k  a y bx j i  a y by j j  a y bz j k 
  
 a z b x k i  a z b y kj  a z b z kk
Conform relaţiei (1.14) putem scrie :
 
i  i  ii cos 0 0  1
 
j  j  jj cos 0 0  1
 
k  k  kk cos 0 0  1 (1.16)
 
i  j  ij cos 90  0
0

 
i  k  ik cos 90 0  0
 
j  k  jk cos 90 0  0
Ţinând seama de relaţiile (1.16) rezultă :
 
a  b  a x b x  a y b y  a z bz (1.17)
Produsul scalar a doi vectori este comutativ .
c) Produsul vectorial a doi vectori
  
Produsul vectorial S , a doi vectori a şi b este un
vector având direcţia perpendiculară pe planul format de
 
vectorii a şi b , sensul este dat de regula burghiului, iar
modulul este egal cu produsul dintre modulele celor doi
vectori şi sinusul unghiului dintre ei.
  
S  a b (1.18)

11
   
S  a  b  sin  (1.19)
Regula burghiului: aşezăm burghiul perpendicular pe
planul format de vectorii a şi b . Rotim burghiul astfel încât
primul vector să se suprapună peste cel de-al doilea vector.
Sensul de înaintare al burghiului determină sensul produsului
vectorial.
Produsul vectorial nu este comutativ :
     
 
 
a b  b a a b   b a (1.20)

Fig. 1.5 Sensul produsului vectorial

Utilizând relaţiile (1.18), (1.19) putem scrie:

    
i i  0 i j k
    
j j 0 j k  i (1.21)
    
k k  0 k i  j
Utilizând relaţiile (1.20)şi (1.21) putem scrie:
 
  

  
a  b  a x i  a y j  a z k  bx i  b y j  bz k   
   (1.22)
 i a y bz  a z b y   j a z bx  a x bz   k a x b y  a y bx 
Relaţia (1.22) poate fi scrisă sub formă de determinant:

12
   
i j k
 
a  b  ax ay az (1.23)
bx by bz
Produsul vectorial este distributiv faţă de adunare.

      

a  b  c  a b  a c (1.24)

1.2.1.5. Produsul mixt a trei vectori

Produsul mixt vectorial a trei vectori este un scalar.

ax a y az

  

a  b  c  bx b y bz (1.25)
cx cy cz

1.2.1.6. Produsul vectorial dublu

Produsul dublu vectorial este vectorul rezultat din

efectuarea produsului vectorial între un vector şi vectorul
rezultat din produsul vectorial al altor doi vectori .
   
         
d  a  b  c  b  a  c   c  a  b (1.26)
Deoarece:
   
   

b  c  i b y c z  bz c y  j bz c x  bx c z   k bx c y  b y c x
(1.27)
Expresia produsului dublu vectorial se poate scrie :
  
i j k

  
a b c   ax ay az (1.28)
b y c z  bz c y bz c x  bx c z bx c y  b y c x

13
1.2.2. Elemente de analiză vectorială

Definirea funcţiei vectoriale


Considerăm vectorul a care depinde de parametrul variabil t,
 
iar a  a t  este o funcţie vectorială.
Diferenţialele unui vector
Diferenţiala unui vector este definită astfel:
  
da  a t  dt (1.29)

Dacă vectorul a depinde de mai multe variabile
generalizate q1, q2, q3……..,qn diferenţiala totală a vectorului

a (qi) va fi :

 n a
da   dqi (1.30)
i 1 qi

a
unde este derivata parţială a vectorului în raport cu
qi
variabila qi .

Considerăm o funcţie F r  a cărei variabilă este
 
    
vectorul de poziţie r r  xi  yj  zk .
Expresia diferenţialei dF este :
F F F
dF  dx  dy  dz (1.31)
x y z
Gradientul unei funcţii scalare
Considerăm funcţia scalară f(x,y,z). Gradientul este un
vector rezultat prin derivarea unei funcţii scalare f în raport cu

o direcţie dată r .
f  f  f 
gradf  i  j k (1.32)
x y z
Notăm cu :
       
i j  k   , (  este operatorul nabla) (1.33)
x y t
14
 
gradf  f (1.34)

Operatorul divergenţă
Divergenţa unui vector a se obţin prin produsul scalar

dintre operatorul  şi vectorul a .
         
 
  
diva    a   i  j  k   ax i  a y j  az k (1.35)
 x y z 
 a a a
diva  x  y  z (1.36)
x y z
  
diva    a (1.37)
Operatorul rotor

Rotorul unui vector a este obţinut prin operaţia:
  
i j k
     
rota    a  (1.38)
x y z
ax a y az
Operatorul delta
Operatorul delta se mai numeşte şi laplacian sau
operatorul lui Laplace şi se defineşte astfel:
  2 2 2
      2  2  2
2
(1.39)
x y z
 2ax  a y  2az
2

a    2 (1.40)
x 2 y 2 z

15
 2. MECANICA CLASICĂ

Mecanica – acea ramură a fizicii care se ocupă cu studiul

mişcării corpurilor şi cu stabilirea condiţiilor în care corpurile
se află în echilibru.
Cinematica – studiul modului în care se efectuează mişcarea,
fără a se cerceta cauzele mişcării.
Dinamica – studiul mişcării ca efect al acţiunii unor forţe.
Statica – studiul condiţiilor în care corpurile sunt în echilibru
sub acţiunea forţelor aplicate.

2.1. Cinematica punctului material

2.1.1. Sistem de referinţă, coordonte, traiectorie

Mecanica clasică se ocupă cu studiul celei mai simple

forme de mişcare a corpurilor, mişcarea mecanică, care
reprezintă deplasarea reciprocă a corpurilor, sau a părţilor lor
constituente în spaţiu şi în timp.
Mişcarea trebuie raportată întotdeauna faţă de alt corp,
considerat fix, numit corp de referinţă. Noţiunea de corp fix în
sens absolut nu are sens fizic. De corpul (corpurile) considerat
fix se ataşează un sistem de coordonate de obicei cartezian iar
pentru studiul mişcării se foloseşte o riglă şi un ceasornic.
Corpul de referinţă împreună cu rigla şi ceasornicul formează
un sistem de referinţă.
Prin punct material se înţelege un corp caracterizat prin
masa sa, dar dimensiuni foarte mici în comparaţie cu distanţele
16
până la corpurile înconjurătoare. Un punct material poate fi un
electron, o moleculă, o piatră, un corp cosmic. Un acelaşi corp
poate fi considerat punct material într-o problemă şi nu, într-o
altă problemă.
Se numeşte traiectorie curba descrisă de mobil în
timpul mişcării sale, adică locul geometric al punctelor prin
care trece mobilul.
Traiectoria poate fi rectilinie sau curbilinie (în
particular, circulară). Forma traiectoriei depinde de sistemul de
coordonate folosit.
Poziţia mobilului la un moment dat t este determinată
de coordonatele sale, de exemplu, x, y, z, într-un sistem de
coordonate ortogonal, sau de vectorul de poziţie – vectorul care
uneşte originea sistemului de coordonate cu poziţia mobilului
pe traiectorie. Componentele vectorului de poziţie r pe axele
Oxyz sunt tocmai coordonatele x, y, z.
Se numeşte traiectorie curba descrisă de un mobil în
timpul mişcării sale, adică locul geometric la punctelor prin
care trece mobilul. Traiectoria poate fi rectilinie sau curbilinie.
Poziţia mobilului la un moment dat t este determinată de
coordonatele sale, de exemplu x, y, z sau de vectorul de

poziţie r (vectorul care uneşte originea sistemului de
coordonate cu poziţia mobilului pe traiectorie) ale cărui
proiecţii pe axele Oxyz sunt tocmai coordonatele x,y,z (fig
2.1).
   
r  xi  yj  zk
r 2  x2  y 2  z 2 (2.1)
  
unde i , j , k sunt versorii axelor Ox, Oy, Oz iar x,y,z sunt
proiecţiile vectorului de poziţie pe cale trei axe.
  
i  j  k 1

i 2  j 2  k 2  1; i . j  j .k  k .i  0
i  i  j  j  k  k  0; i  j  k ; j  k  i ;k  i  j
17
 Coordonatele punctului material x, y, z sunt funcţii
finite, uniforme şi continue de timp:
x  f1  t  ; y  f 2  t  ; z  f 3  t  (2.2)
Cele trei ecuaţii (2.2) se numesc ecuaţii cinematice ale
mişcării şi reprezintă ecuaţiile parametrice ale traiectoriei, în
care parametrul este timpul.

Fig.2.1
2.1.2.Viteza

Fie P şi P’ poziţiile mobilului în momentele t şi t’ fig.

2.1. Dacă s şi s’ sunt coordonatele curbilinii ale punctelor P şi
P’ atunci s  s '  s  arc PP reprezintă deplasarea curbilinie
a mobilului în intervalul de timp t  t't .
Viteza medie pe o porţiune de traiectorie PP’ de
lungime s parcursă în intervalul de timp t se defineşte
astfel:
s ; m
vm  v SI  1 (2.3)
t s
Viteza instantanee sau momentană în punctul P la momentul t
se obţine astfel:

18
 s ds
v  lim  s
 (2.4)
t 0 t dt

Fig. 2.2
Vectorul viteză medie poate fi definit astfel:
→
→ r
vm (2.5)
t

şi are direcţia vectorului deplasare r adică a secantei PP' .
Vectorul viteză momentană poate fi definit astfel:
 
 r dr 
v  lim  r (2.6)
t →0 t dt
Vectorul viteză este derivata vectorului de poziţie in
raport cu timpul. Pentru componentele vitezei într-un sistem
cartezian putem scrie:
       
dr
v  vx i  vy j  vz k  xi  y
j  zk (2.7)
dt
v vx2  v y2  vz2   2  y 2  z 2
x (2.8)

19
 Noţiunea de viteză a căpătat o accepţiune mai largă şi
anume ori de câte ori o mărime oarecare este în funcţie de timp,
derivata ei în raport cu timpul defineşte viteza de variaţie a
acelei mărimi (viteză unghiulară, viteză areolară, viteză de
creştere, viteză de reacţie, viteză de variaţie a fluxului magnetic
etc.).

2.1.3. Mişcarea rectilinie uniformă. Legea mişcării

Mişcarea rectilinie uniformă este mişcarea la care


vectorul viteză este constant în timp v  const (traiectoria
este dreaptă iar modulul vitezei este constant).
dx
v (2.9)
dt
x t
 dx   v  dt (2.10)
x0 t0

x  x0  v(t  t0 ) (2.11)
x  x0  v(t  t0 ) (2.12)
relaţia (2.12) reprezintă legea mişcării pentru mişcarea
rectilinie uniformă iar forma vectorială a acestei legi este dată
de relaţia (2.13):
  
r  r0  v t  t 0  (2.13)

2.1.4. Acceleraţia

Într-o mişcare curbilinie oarecare viteza v variază şi ca
mărime şi ca direcţie. O măsură a acestei variaţii este vectorul
acceleraţie.
Vom defini acceleraţia medie (am) şi momentană (a)
astfel:

20
 
 v ,
am  a  1m / s 2 (2.14)
t SI
  
 dv d  dr  d 2 r 
a    r (2.15)
dt dt  dt  dt 2
Expresia analitică a acceleraţiei:
   
a  ax i  a y j  az k (2.16)
   
a  v x i  v y j  v z k (2.17)
   
a  x i  y j  z k (2.18)

Acceleraţia a este derivata de ordinul întâi a vitezei în
raport cu timpul sau derivata de ordinul doi a vectorului de

poziţie r în raport cu timpul.

2.1.5. Mişcarea rectilinie uniform variată

Dacă viteza pe traiectorie v variază cu cantităţi egale în

timpuri egale mişcarea se numeşte uniform variată pe
traiectorie.
 
Condiţie: v  variabil, a  constan
dv
a ,
dt
dv  a  dt (2.19)
 dv   a  dt
 v  v0  a(t  t0 )  v  v0  a(t  t0 ) (2.20)
Relaţia (2.20) reprezintă legea vitezei.
dx
v , dx  v  dt (2.21)
dt
x t
 dx   v  dt
x0 t0
21
x t t
 dx   v 0 dt   a(t  t 0 )dt
x0 t0 t0

a(t  t 0 ) 2
x  x0  v0 (t  t 0 ) 
2
a(t  t 0 ) 2
x  x0  v0 (t  t 0 )  (2.22)
2
Relaţia (2.22) reprezintă legea mişcării.
Eliminând timpul din legea de mişcare şi legea vitezei
se obţine formula generală a lui Galilei:
v 2  v 02  2a( x  x 0 ) (2.23)
Toate mărimile care apar în aceste formule por să fie „
+ ” sau „-” în funcţie de natura problemei concrete studiate.
Dacă mişcarea este rectilinie atunci vectorul viteză nu
variază în direcţie. În acest caz putem vorbi de acceleraţie doar
dacă avem o variaţie a modulului vectorului viteză. Dacă
modulul vectorului viteză creşte vv, v0 atunci a0 şi
spunem că avem o mişcare rectilinie accelerată; dacă modulul
vectorului viteză scade în timp, adică vv, v0 atunci a0
putem afirma că avem o mişcare rectilinie încetinită (frânată).

Dacă acceleraţia este constantă în timp a  const şi traiectoria
este dreaptă avem de-a face cu o mişcare rectilinie uniform
variată. Dacă a0 se pune în evidenţă o mişcare rectilinie
uniform accelerată, iar pentru a0 o mişcare rectilinie uniform
încetinită.
Reprezentarea grafică a ecuaţiei (2.22) este o parabolă
şi este prezentată în figura 2.3 a,b, pentru cele două situaţii a<0
şi a>0.

22
 a)

b)

Fig. 2.3. a,b

23
2.1.6. Mişcarea rectilinie cu acceleraţie variabilă

Mişcarea cu acceleraţie constantă reprezintă o bună

aproximaţie a mişcării unor corpuri în cădere şi a unor
automobile şi avioane aflate la începutul mişcării lor. Există
multe tipuri importante de mişcare în care acceleraţia este
variabilă de exemplu să considerăm mişcarea unui corp în sens
pozitiv al axei x, cu o acceleraţie al cărei sens este opus vitezei
şi a cărei mărime este proporţională cu viteza.
a  kv ( k este o constantă)
dv ,
a
dt
avem:
dv dv
  kv ,   kdt , (2.24)
dt v
v dv t
   k  dt (2.25)
v0 v 0
Integrând relaţia (2.25) obţinem:
v  kt
ln   kt , v  v0 e (2.26)
v0
Relaţia (2.26) arată că viteza scade exponenţial cu
timpul. Aceste curbe exponenţiale se întâlnesc la scăderea
activităţii unei substanţe radioactive, descărcarea unui
condensator şi amortizarea oscilaţiilor mecanice, acustice şi
electrice.

2.1.7. Mişcarea circulară

Un punct material execută o mişcare circulară atunci

când traiectoria lui este o circumferinţă.
Viteza pe traiectorie sau viteza liniară este (fig. 2.4):
ds d  R d
v   R R (2.27)
dt dt dt
24
Definim viteza unghiulară momentană sau instantanee astfel:
d ef
d
   
dt
 SI  rad , (2.28)
 SI
 1rad / s
 - unghiul deschis de raza vectoare.
Între viteza unghiulară şi viteza liniară există
următoarea relaţie:
ds d ds
v  
d dt d
Deoarece raportul ds reprezintă raza de curbură care
d
sete egală cu R atunci relaţia precedentă poate fi scrisă:
v  R (2.29)

Fig. 2.4

Acceleraţia tangenţială momentană (at) este:

dv d  R d
at    R  R (2.30)
dt dt dt
25
unde:
d
def
d 2 
     2   ,  SI
 1rad / s 2 (2.31)
dt dt
este acceleraţia unghiulară instantanee în mişcarea circulară.
Acceleraţia normală sau centripetă (an) este:
v2
an    2R    v (2.32)
R
iar acceleraţia totală:
atot  at2  an2  R  2   4 (2.33)
Viteza şi acceleraţiile pot fi scrise vectorial dacă

introducem vectorul viteză unghiulară  situat pe axa cercului
şi în sensul dat de regula burghiului. Atunci vectorul
   
acceleraţie unghiulară    va fi situat pe aceeaşi axă  
(fig. 2.5):
  
v R (2.34)
       v 
2
at    R , a n    v   2  R   2 R (2.35)
R

Fig. 2.5

26
Cazuri particulare
a) Mişcarea circulară uniformă:
 
v  const sau   ct . Atunci     0 , at  R  0
dar
v2
an  0
R
d  t
   d     dt     0   t  t 0  (2.36)
dt 0 t0
sau:
   0  t  t 0  (2.37)
Relaţia (2.37) reprezintă legea mişcării în mişcarea
circulară uniformă.
Perioada mişcării circulare T, reprezintă timpul în care
mobilul efectuează o rotaţie completă.
T SI  1s (2.39)
Frecvenţa  , reprezintă numărul de rotaţii efectuate de mobil
în unitatea de timp.
 SI  1s 1  1Hz (2.40)
Între perioadă şi frecvenţă există următoarea relaţie:
1
T (2.41)

b) Mişcarea circulară neuniformă (  este variabil)
În mişcarea circulară uniform variată avem:
d
  const (2.42)
dt
 d    dt (2.43)
După integrare se ajunge la:   0   t  t 0  (2.44)
d
 (2.45)
dt
27
 d     dt (2.46)
 t t t 2
 d    0 dt     t  dt     0   0 t  (2.47)
0 0 0 2
Relaţiile (2.44) şi (2.47) sunt perfect analoage ecuaţiilor
corespunzătoare din cazul mişcării rectilinii cu acceleraţie
constantă.

2.2. Principiile fundamentale ale mecanicii

Mecanica clasică (newtoniană) se bazează pe trei principii

fundamentale formulate de către Isaac Newton (1687).

Principiul Inerţiei
A fost descoperit de Galileo Galilei în 1632 şi a fost
formulat de Newton ca fiind Principiul I al Dinamicii.
Un punct material îşi menține starea de repaus sau de mişcare
rectilinie uniformă, atâta timp cât asupra sa nu acţionează alte
forţe din exterior, care caută să-i schimbe această stare.
Este imposibil de principiul inerţiei pe calea experienţelor
directe, deoarece în mediul real care ne înconjoară, corpurile nu
se pot afla în condiţii în care să nu fie supuse deloc acţiunii
altor corpuri.
INERŢIA: este proprietatea unui corp de a-şi menţine
starea de repaus sau de mişcare rectilinie-uniformă, în absenţa
acţiunilor exterioare, de a se opune la orice acţiune din exterior
care caută să-i schimbe starea de mişcare.
SISTEMUL INERŢIAL: sistemul în care este valabil
sistemul inerţiei.
Noţiunea de forţă. Principiul fundamental al dinamicii
După cum am văzut după prima lege a lui Newton
rezultă că acţiunea unor corpuri materiale asupra altor corpuri
este capabilă să schimbe direcţia lor de mişcare. Această
acţiune a unor corpuri asupra altor corpuri, la schimbarea stării
28
lor de mişcare, se caracterizează printr-o mărime fizică numită:
FORŢĂ. Forţele produc efecte statice de deformare, şi efecte
dinamice de modificare a vitezei. Schimbarea stării de mişcare
a unui corp, înseamnă că acel corp iese din starea de repaus sau
de mişcare rectilinie uniformă . v  const  . Măsurarea forţelor


 
se face pe baza efectelor lor. Dispozitivul de măsurare al
forţelor este dinamometru.

Acceleraţia a căpătată de un corp este direct proporţională cu

forţa F care acţionează asupra corpului şi invers
proporţională cu masa „m” a corpului.
 
F  ma (2.48)
 
 v p - forţa medie
Fm  m  am  m 
t t
 
 dv dp 
F  ma  m  p - forţa momentană
dt dt
unde m este un parametru pozitiv, caracteristic punctului
material, numit masă.
m
F SI  m SI  a si  1kg  1 2  1N 
s
1 Newton (N) este forţa care acţionează asupra unui
corp cu masa de 1 kg şi imprimă o acceleraţie de 1m/s2.

Fig. 2.6.
29
 Produsul dintre masă şi viteză se numeşte impuls,
 
p  mv . Impulsul este o mărime vectorială ce are aceeaşi

orientare ca vectorul viteză v .
m m
p SI
 m SI
 v si
 1kg  1  1kg  1
 s  1N  s;
s s2
Principiul acţiunii şi reacţiunii sau legea a treia a lui
Newton
Dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă,
atunci şi cel de-al doilea corp acţionează asupra primului corp
cu o forţă egală în modul şi de sens opus numiră reacţiune.
 
F12  F21 (2.49)
Acţiunea şi reacţiunea apar nu numai la contactul a
două corpuri ci şi în cazul interacţiunii prin intermediul unui
câmp (atracţia gravitaţională reciprocă dintre corpuri,
interacţiunea dintre două corpuri cu sarcini egale).
Principiul independenţei acţiunilor forţelor sau principiul
suprapunerii forţelor
Dacă asupra unui corp acţionează mai multe forţe, fiecare
forţă imprimă corpului o acceleraţie în mod independent de
prezenţa celorlalte forţe, acceleraţia rezultantă este suma
vectorială a acceleraţiilor individuale.
   
a  a1  a 2  .............  a n
 n 
R   Fi (2.50)
i 1
Principiul relativităţii fenomenelor mecanice. Relaţiile lui
Galilei
Un eveniment este caracterizat prin 4 coordonate (x, y, z, t) din
care trei spaţiile (x, y, t) şi una temporală (t). Un acelaşi
eveniment poate avea 2 sisteme diferite de 2 observatori
diferiţi. Considerăm două sisteme de referinţă S şi S’. Sistemul
S’ se deplasează faţă de S cu o viteză constantă u , iar sistemul
S este considerat fix. Ne propunem să stabilim legătura dintre

30
coordonatele unui eveniment de 2 observatori diferiţi adică din
cele două sisteme S şi S’.

Fig. 2.7
Ţinând cont de legătura dintre vectori putem scrie:
     
r  00 '  r  r  ut  r , t  t' (2.51)
Ţinem cont că timpul în mecanica clasică este absolut şi
t  t ' . Relaţiile de mai sus se numesc relaţiile de transformare
Galilei şi sunt scrise sub formă vectorială. Ele sunt echivalente
cu următoarele relaţii scalare:
x  u  t  x
y  y' (2.52)
z  z'
t  t'
Cunoscând coordonatele ( r , t ) ale unui eveniment,
măsurate într-un în SR dat, se poate calcula cu ajutorul
transformărilor lui Galilei coordonatele ( r  , t  ) ale acestui
eveniment măsurate în oricare alt SR, în mişcare rectilinie
uniformă faţă de cel dat.
Legea de compunere a vitezelor în mecanica
newtoniană se obţine derivând spaţiul în raport cu timpul
utilizându-se relaţiile (2.52).
  
r  u  r (2.53)
  
v  u  v (2.54)
31
Derivând (2.53) în raport cu timpul, obţinem legea de
compunere a acceleraţilor:
   
r  r ,sau a  a (2.55)
Acceleraţia este aceeaşi în toate sistemele de referinţă
care se mişcă rectiliniu uniform unele faţă de altele.
Primul principiu al mecanicii newtoniene este valabil în
toate sistemele de referinţă inerţiale, deoarece este chiar folosit
pentru a defini aceste sisteme.
Principiul al doilea este valabil în toate sistemele de

referinţă inerţiale pentru că a este aceiaşi faţă de toate
sistemele inerţiale, iar masa este considerată constantă în

mecanica clasică newtoniană deci m  a  in var iant.
Principiul al treilea este şi el valabil în toate SR
inerţiale. Principiul relativităţii în mecanică găsit de Galilei
poate fi formulat astfel:
Principiile mecanicii newtoniene fiind aceleaşi în toate
SR inerţiale rezultă că toate legile mecanicii sunt aceleaşi în
orice SR inerţiale.

2.3.Teoreme de conservare în dinamica punctului material

Teoremele generale ale mecanicii Newtoniene sunt consecinţe

ale principiilor acesteia şi în multe cazuri permit determinarea
ecuaţiilor traiectoriilor fără a fi necesară integrarea ecuaţiilor
diferenţiale ale mişcării.

2.3.1. Teorema de conservare a impulsului

Conform legii a doua a dinamicii se poate scrie:

 
  dv dmv 
F  ma  m  (2.56)
dt dt
 dp  
deci: F  , dp  Fdt (2.57)
dt
32
Teorema impulsului
Impulsul forţei rezultante aplicate punctului material este egal
cu variaţia impulsului punctului material.
Prin integrarea relaţiei (2.57) vom obţine:
 
mv    F  dt (2.58)
iar
    
H   F  dt  p2  p1  mv  (2.59)

H se numeşte impulsul forţei.
Legea conservării impulsului
Dacă rezultanta forţelor care acţionează asupra punctului

material este nulă F  0 , atunci din (2.57) rezultă că

p  cons tan t , adică impulsul se conservă.
 
Sau mv  cons tan t  v  ct (punctul material are o mişcare
rectilinie şi uniformă).
În procesele de ciocniri, unde apar forţe puternice în intervale
scurte de timp, impulsul forţei se mai numeşte uneori percuţie.

2.3.2. Teoreme de conservare a momentului cinetic

Momentul forţei (fig. 2.8) care acţionează asupra unui punct

material numit pol este definit prin:
  
M  r  F , M  1N  m
SI
(2.60)

33
 Fig.2.8

Momentul cinetic (fig. 2.9) al unui punct material sau

momentul impulsului poate fi definit astfel:
    
L  r  p  r  mv , L SI  J  s (2.61)
Calculăm derivata în raport cu timpul a momentului cinetic.
 
dL dr   d   d   
  mv  r  mv   r  mv   r  F
dt dt dt dt
(2.62)

dr   
 mv  v  mv  0 (vectorii sunt paraleli).
dt

34
 Fig.2.9

Teorema momentului cinetic.

Momentul forţei este egal cu derivata momentului cinetic în
raport cu timpul.

dL 
M (2.63)
dt
Teorema conservării momentului cinetic.
Dacă momentul forţei este nul rezultă din (2.63) că momentul

cinetic al punctului este constant, L  ct .

2.3.3.Lucrul mecanic. Forţe conservative. Energia mecanică


Lucrul mecanic elementar dL efectuat de o forţă F a

cărui punct de aplicaţie se deplasează pe o distanţă d r este dat
de relaţia:
 
dL  F  dr (2.64)
L SI
 1N  1m  1J
Lucrul mecanic elementar la o deplasare finită între
două puncte 1 şi 2 de-a lungul unei traiectorii se obţine prin
integrare

35
 2

L   F  dr (2.65)
1
 
ca urmare a acţiunii forţei F pe drumul d r viteza punctului

material variază cu dv astfel că putem scrie:
    mv 2 
dv   
dL  F  dr  m dr  mvdv  d   dEc

(2.66)
dt  2 
mv 2
Prin definiţie mărimea Ec  , reprezintă energia
2 
cinetică a corpului care se mişcă cu viteza v .
deci:
dL  dE c (2.67)
Relaţia (2.67) exprimă teorema variaţiei energiei
cinetice. Lucrul mecanic elementar al rezultantei forţelor care
acţionează asupra unui corp este egal cu variaţia elementară a
energiei cinetice a corpului. Se defineşte puterea forţelor care
acţionează asupra corpului ca fiind lucrul mecanic efectuat de
forţe în unitatea de timp, dL . împărţind (2.67) cu dt se obţine:
dt
dL dEc 
  Ec (2.68)
dt dt
Relaţia (2.68) exprimă o altă formă a teoremei variaţiei
energiei cinetice: variaţia energiei cinetice în unitatea de timp
este egală cu puterea forţelor care acţionează.
În general forţele sunt funcţii de poziţie, viteză şi timp
 
F r , v , t  . Daca nu se cunoaşte legea de mişcare a unui punct
material nu se poate calcula lucrul mecanic pentru o variaţie
finită a poziţiei.
Există însă o categorie de forţe, numite conservative
pentru care se poate rezolva această problemă. O forţă care are
proprietatea că lucrul mecanic efectuat de ea între două puncte
nu depinde de curba pe care se deplasează punctul său de
36
aplicaţie se numeşte conservativă. Astfel de forţe se
caracterizează prin condiţia:
B  A 
 F dr   F dr (2.69)
A1  B
2 
unde: 1  şi 2  sunt două curbe ce unesc punctele A şi B (
fig. 2.10).Din relaţia (2.69) rezultă că lucrul mecanic efectuat
de o forţă conservativă pe un contur închis este nul.

Fig. 2.10
 
 F  dr  0 (2.70)
O forţă se numeşte conservativă dacă satisface condiţia:
  U  U  U   dU
Fcon   gradU  U   i
 x j k     (2.71)

 y z  dr
unde U este o funcţie scalară denumită, funcţie de forţă, ce
depinde de coordonate, U x, y, z  . Exemple de forţe
conservative: forţele gravitaţionale, forţele elastice.
Lucrul mecanic elementar al unei forţe conservative
este:
 U  U  U   
 
   
dL con  Fcon  dr   i j k  dx i  dyj  dzk
 x y z 
 U U U 
  dx  dy  dz   dU
 x y z 
(2.72)

37
 Lucrul mecanic total efectuat de forţa conservativă

F între două puncte A şi B se obţine astfel:
B

Lcon   Fcon  dr  U  A  U B (2.73)
A
În cazul în care funcţia U este independentă de timp şi
este univocă în raport cu coordonatele, atunci ea reprezintă
energia potenţială a punctului material asupra căruia acţionează
forţa F . În acest caz este vorba de un câmp conservativ şi
dU  dEP . Lucrul mecanic depinde numai de valorile lui U în
poziţia iniţială şi cea finală şi nu depinde de drumul pe care se
deplasează punctul. Dacă deplasarea punctului material sub
acţiunea forţelor conservative are loc pe o curbă închisă, lucrul
mecanic al acestor forţe este nul.
 
 Fcon  dr  0 (2.74)
Pentru o deplasare elementară teorema energiei cinetice
este de forma:
dL  dEc (2.75)
Dacă forţele aplicate punctului material sunt
conservative atunci se poate scrie:
dEc  dL  dU  dEP şi (2.76)
 
d Ec  Ep  0 (2.77)
Notam E  Ec  E p denumita energie mecanica
d E   0  E  const
rezultă:
E  Ec  E p  const (2.78)
Într-un câmp de forţe conservativ energia mecanică
rămâne constantă - legea conservării energiei mecanice.
Separând forţele conservative de restul forţelor pe care
le vom numi neconservative se poate scrie:

38
  
        
dL  Fcons  Fne  dr  Fcondr  Fne dr  dU  Fne dr  dEc
(2.79)
din relaţia (2.79) rezultă:
 
Fnedr  dEc  dU  dEc  U   dEmec (2.80)
Adică lucrul mecanic al forţelor neconservative este
egal cu variaţia energiei mecanice a sistemului. Forţa de frecare
este o forţă neconservativă.

39
 3. OSCILAŢII ŞI UNDE

3.1. Oscilaţii mecanice

3.1.1. Noţiuni generale

Prin oscilaţie se înţelege orice fenomen în care energia

se transformă dintr-o formă de energie în alta, periodic, sau
pseudoperiodic, integral sau parţial. În funcţie de tipul energiei
care se transformă oscilaţiile pot fi:
- oscilaţii mecanice în care se transformă energia
cinetică în energie potenţială şi invers;
- oscilaţii electromagnetice în care are loc
transformarea energiei câmpului electric în energie magnetică
şi invers;
- oscilaţii electromecanice în care energia electrică se
transformă în energie mecanică şi invers.
Numim oscilaţie liniară oscilaţiile în cursul căreia
mărimile care caracterizează sistemul oscilant (masa, constanta
elastică, coeficienţii de proporţionalitate între forţele de frecare
şi viteze, sarcina electrică, etc.) rămân constante în timp.
Oscilaţia neliniară este aceea pentru care aceste
mărimi depind de timp de coordonate sau de viteze.
Oscilaţiile disipative sunt acele oscilaţii care se
efectuează cu scăderea energiei sistemului oscilant iar
oscilaţiile nedisipative sunt cele în care transformarea energiei
dintr-o formă în alta este reversibilă.
Dacă sistemul este izolat şi este pus în oscilaţie printr-un
impuls iniţial, oscilaţiile efectuate se numesc oscilaţii libere sau

40
oscilaţii proprii ele se efectuează cu frecvenţă constantă numită
frecvenţă proprie. O oscilaţie proprie disipativă este amortizată.
Dacă sistemul nu este izolat oscilaţiile sunt amortizate
iar dacă sistemul primeşte energie în acest caz oscilaţiile devin
oscilaţii forţate sau întreţinute.
Dacă energia este primită cu o frecvenţă egală cu
frecvenţa proprie a sistemului oscilant acesta intră în rezonantă
cu exteriorul.
Din punct de vedere al variaţiei in timp a mărimilor
care caracterizează oscilaţia deosebim oscilaţii periodice în
cursul cărora aceste mărimi variază periodic şi oscilaţii
pseudoperiodice în cursul cărora mărimile sunt funcţii
pseudoperiodice în timp.

3.1.2.Oscilaţii mecanice. Mişcarea oscilatorie armonică

3.1.2.1.Ecuaţiile mişcării

Într-o oscilaţiei mecanică corpul sau un sistem de

corpuri efectuează mişcări simetric faţă de o poziţie de
echilibru şi la intervale egale de timp în care energia se
transformă reciproc din energie cinetică în energie potenţială
se numeşte mişcare oscilatorie sau oscilaţie mecanică.
Oscilaţiile armonice constituie tipul cel mai simplu de oscilaţii
periodice. Aceste oscilaţii se efectuează sub acţiunea forţelor
elastice. Oscilaţiile armonice se mai numesc şi sinusoidale.
Considerăm un sistem oscilant compus dintr-un corp de masă
m şi un resort elastic aflat în stare de echilibru (în punctul O).
Dacă luăm aceste punct ca originea axei Oy şi
deformăm resortul până când corpul ajunge în punctul M
asupra acestuia va acţiona forţa elastică:
Fel  -ky (3.1)

41
 unde y se numeşte elongaţie iar k este constanta
elastică. Semnul (-) indică faptul că forţa elastică se opune
deformării sistemului.

Fig.3.1
Legea a doua a dinamicii pentru punctul material de
masă m va fi:
F  m  a  m  y
d2y
m 2  ky
dt
(3.2)
sau
my  - ky (3.3)
atunci:
my + ky = 0 (3.4)
Împărţim această ecuaţie prin m şi introducem pulsaţia proprie
k k
ω0 = ; 02  şi obţinem:
m m
k
y + y = 0 
y  02 y  0 (3.5)
m
această ecuaţie se numeşte ecuaţia diferenţială a mişcării
oscilatorii armonice.
Ecuaţia caracteristică asociată ecuaţiei de mai sus este:
42
  2  02  0
iar:
1, 2  i0 (3.6)
Soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale a oscilatorului liniar
armonic este de forma:
i t -i t
yt   C1e 0  C2e 0 (3.7)
unde C1 şi C2 sunt constante de integrare.
Pentru determinarea lui C1 şi C2 vom aplica formulele lui Euler
i0t
e  cos0 t  i sin 0 t (3.8)
e i0t  cos 0t - i sin 0t (3.9)
şi putem scrie:
yt   C1 cos0 t  i sin 0 t   C 2 cos0 t - i sin 0 t 
sau
yt   C1  C 2  cos0 t  iC1 - C 2  sin 0 t (3.10)
Coeficienţii funcţiilor trigonometrice din relaţia de mai sus
trebuie să reprezinte mărimi reale. Introducem în relaţia de mai
sus notaţiile:
C1  C2  A sin  0 (3.11)
iC1  C2   A cos0 (3.12)
se obţine legea de mişcare de forma:
y  Asinφcosω0 t  cos φ0 sin ω0 t  (3.13)
sau:
y  Asin 0 t   0  (3.14)
unde:
 y este elongaţia oscilatorului la momentul t. Elongaţia
reprezintă depărtarea oscilatorului faţa de poziţia de echilibru
(m)
 A este amplitudinea şi reprezintă depărtarea maximă a
oscilatorului faţă de poziţia de echilibru (iniţială) (m)

43
  0 pulsaţia proprie ( rad/s)
 0 t  0 faza oscilaţiei (rad)
  0 faza iniţială (rad)
Perioada, T reprezintă intervalul de timp în care oscilatorul
descrie o oscilaţie completă (s).
Frecvenţa,  reprezintă numărul de oscilaţii efectuate de
oscilator în unitatea de timp (Hz).
Viteza şi acceleraţia punctului material într-o mişcare
oscilatorie armonică sunt date de relaţiile:
dy
v  y  0 A cosot  0  (3.15)
dt
d 2y
a  2  y  02 A sin o t   0   02 y (3.16)
dt
Semnul (-) din expresia acceleraţiei reprezintă faptul că
într-o mişcare oscilatorie armonică, acceleraţia este
proporţională şi de sens contrar cu elongaţia. Acceleraţia este
defazată cu  (sau T/2) faţă de elongaţie, adică este în opoziţie
de fază cu elongaţia. Acceleraţia şi elongaţia se află în
contrafază. Când elongaţia este atinge valoarea maximă
pozitivă acceleraţia atinge valoarea maximă negativă şi invers.
Parametrii fundamentali ai unei oscilaţii concrete şi anume
amplitudine A şi faza iniţială  0 se determină din condiţiile
iniţiale, adică cunoscând elongaţia y0 şi viteza v0 la momentul
iniţial.
yt   A sino t   0  (3.17)
la t  0
avem:
y 0  A sin  0 (3.18)
v  0 A coso t   0  (3.19)
la t  0
avem:

44
v0  0 A cos 0 (3.20)
din (3.18) şi (3.20) se obţine:
y0
sin 0 y
tg0   A  0 0 (3.21)
cos 0 v0 v0
0 A
0 y0 (3.22)
 0  arctg
v0
y0  A sin 0 (3.23)
y 20  A2 sin 2 0
v02  02 A2 cos 2 0 (3.24)
y 0  A sin 0 inmultim cu  si obtinem :
2 2 2 2
0

02 y02  02 A sin 0 (3.25)

v   y   A cos 0  sin 0 
2
0
2
0
2
0
2
0
2 2 2
(3.26)
dar
cos2 0  sin2 0  1 (3.27)
v  y   A
2
0
2
0
2
0
2
0
2
(3.28)
v 02  2 2
0 y0 v 02
 A2  A  y 02 (3.29)
 2
0  2
0

3.1.2.2. Energia oscilatorului armonic liniar

Considerăm un punct material de masă m care se mişcă

numai sub acţiunea unei forţe elastice F  ky (se neglijează
frecările).
În decursul oscilaţiei sistemul are energia cinetică:
mv 2 my 2 mA 2 02 cos2 0t  0 
Ec  , Ec   (3.30)
2 2 2
şi energia potenţială:

45
 ky2 mA 2 02 sin 2 0t  0 
y y
Ep   L    Fel dy   ky  dy  
0 0 2 2
(3.31)
care se transformă periodic una în alta.

Energia totală este:

kA2 m02 A 2 (3.32)
E  Ec  Ep  
2 2
Energia totală este independentă de timp, deci se conservă.

3.1.2.3. Reprezentarea fazorială a mişcării oscilatorii

Orice mişcare oscilatorie armonică poate fi reprezentată

geometric prin proiecţia pe o axă a unui „vector” (fazor) de
modul A care se roteşte în sens trigonometric cu viteza
unghiulară  (fig. 3.2). Proiecţia A a extremităţii acestui
vector execută o mişcare armonică.

Fig. 3.2

Analog, viteza şi acceleraţia în mişcarea armonică sunt

date în fiecare moment de proiecţiile extremităţii vectorilor de

modul A ,  2 A , defazaţi cu respectiv  faţă de vectorul a
2
(fig. 3.2).
46
3.1.2.4. Reprezentarea complexă a oscilaţiilor sinusoidale

Oscilaţiile armonice, sinusoidale, pot fi reprezentate şi

ca parte reală (sau imaginară) a unui număr complex de modul
A şi de argument egal cu faza oscilaţiei.
Prin definiţie un număr complex este:
z  a  ib , a , b  R, i 2  1 (3.35)
Un număr complex se reprezintă în planul complex C
printr-un punct sau prin vectorul respectiv, numit fazor luând
pe abscisă partea reală a numărului z, iar pe ordonată partea
imaginară.
Notăm partea reală, partea imaginară, modulul şi argumentul
numărului complex astfel:
Partea reală a  Rez  Rea  ib (3.36)
partea imaginară b  Imz  Ima  ib (3.37)
modulul numărului complex z    a2  b2 (3.38)
b
argumentul numărului complex arg z    arctg (3.39)
a

Fig. 3.3

Numărul complex z se poate scrie şi sub formă

trigonometrică:
47
 z  a  ib   cos  i sin   e i  z e i arg z (3.40)
În baza formulelor lui Euler:
e i  cos  i sin  (3.41)
şi
e i  cos   i sin  (3.42)
obţinem:
1

cos   e i  e  i
2
 (3.43)

sin  
1 i
2i

e  e  i  (3.44)

Din relaţiile (3.35), (3.39), (3.43), (3.44) putem scrie:

z    e i  z  e iarg z (3.45)

3.1.3. Compunerea oscilaţiilor armonice paralele de aceeaşi

pulsaţie

Considerăm un punct material care este dispus simultan

la două mişcări oscilatorii armonice în aceeaşi direcţie.
Elongaţiile pot fi scrise sub forma:
x1  A1 cost  1  (3.46)
x2  A2 cost  2  (3.47)
Grafic, compunerea oscilaţiilor sinusoidale se face prin
compunerea vectorilor reprezentativi după regula
paralelogramului fig. 3. 4.

48
 Fig. 3.4
Elongaţia rezultantă poate fi obţinută prin însumarea
elongaţiilor x1 şi x 2 .
x  x1  x2 (3.48)
Mişcarea rezultantă este o mişcare oscilatorie de aceeaşi
frecvenţă având ecuaţia:
x  A cost    (3.49)
  
A  A1  A 2 (3.50)
A  2
A12  A22  2 A1 A2 cos(2  1 ) (3.51)
Faza oscilaţiei rezultante se obţine din:
cateta opusa Ay A1 y  A2 y
tg    (3.52)
cateta alaturata Ax A1x  A2 x
dar
x1
cos 1   A1x  A1 cos 1 , A2 x  A2 cos 2 (3.53)
A1
şi
A1 y
sin 1   A1 y  A1 sin 1, A2 y  A2 sin 2
A1
(3.54)
49
Rezultă:
A sin 1  A2 sin 2  A sin 1  A2 sin 2 
tg  1    arctg 1 
A1 cos 1  A1 cos 2  1
A cos 1  A1 cos  2 

(3.55)
Amplitudinea oscilaţiilor rezultante depinde de amplitudinea
celor două oscilaţii componente, precum şi de diferenţa de fază
  2  2 după cum urmează:
Cazuri particulare:
a)   2  1  2k , A  A1  A2 (3.56)
Cele 2 oscilaţii sunt în fază, amplitudine este maximă
b)   2  1  2k  1 , A  A1  A2 (3.56)
cele 2 oscilaţii sunt de opoziţie de fază, amplitudinea este
minimă
Dacă A1 = A2 ⇒ A =0 deci punctul material rămâne în repaus.
Observaţii:
Aceleaşi rezultate pot fi obţinute şi cu ajutorul metodei
grafice a lui Fresnel – reprezentând amplitudinile prin vectori
înclinaţi faţă de axa Ox la unghiuri ce corespund fazelor
iniţiale. Vectorul care reprezintă amplitudinea rezultantă se
obţine prin compunere vectorială obişnuită. Această metodă
grafică este foarte utilă, deoarece ea poate fi extinsă la
compunerea unui număr oarecare de oscilaţii paralele.
Astfel, presupunem că se compun N oscilaţii de aceeaşi
frecvenţă şi aceeaşi amplitudine, având fazele iniţiale în
progresie aritmetică,
x1  a 0 cos (t  0 )
x 2  a 0 cos (t  20 )
(3.57)
. . . . . . . . . . . . . . . . . ............
x N  a 0 cos (t  N0 ) .

50
 Fig.3.5

Aplicând metoda grafică prezentată, se obţine un poligon care

poate fi înscris într-un cerc de rază R.
Se scrie amplitudinea rezultantă

a  2R sin (3.58)
2
Deoarece:
a0 
 R sin , (3.59)
2 2
avem
a0
R (3.60)

2 sin
2
şi cu
  2  N , (3.61)
adică
 N  N
sin  sin      sin , (3.62)
2  2  2
amplitudinea rezultată prin compunerea oscilaţiilor considerate
devine:
51
 N
sin
a  a0 2 (3.63)

sin
2

Pentru  n  (cu n  0, 1, 2, ... ), amplitudinea rezultantă va
2
avea valoarea maximă.

Dacă  n    , cu   0 , atunci:
2
N n  
sin sin N
2  lim 2 sin N N
lim  lim  N
  0 sin    0 sin n      0 sin  
2 2
(3.64)
deci valoarea maximă a amplitudinii rezultante va fi: a  Na 0 .
N
Minimul amplitudinii se obţine pentru sin  0 , când
2
N
 m , cu m  N .
2

3.1.4.Compunerea oscilaţiilor armonice paralele de

frecvenţe diferite

Fie două oscilaţii armonice de amplitudini şi faze

diferite care se produc de-a lungul axei Ox după legile:
x1  A1 cos1t  1  (3.65)
x2  A2 cos 2t  2  (3.66)
Diferenţa de fază:
  2  2 t  2  1 (3.67)
nu mai este constantă în acest caz.

52
Acest fapt permite să alegem originea timpului în momentul în
care   0 , obţinând:
1  2   (3.68)
Iar ecuaţiile (3.65) respectiv (3.66) devin:
x1  A1 cos1t    (3.69)
x2  A2 cos 2t   (3.70)
Prin compunerea oscilaţiilor se obţine:
x  A1 cos 1t    A2 cos 2t   (3.71)
Oscilaţia rezultantă nu mai este armonică şi nici măcar
periodică. Condiţia de periodicitate este satisfăcută când:
A1 cos1t     A2 cos 2 t     A1 cos1 t  T     
(3.72)
A2 cos 2 t  T    
Egalitatea exprimată prin relaţia (3.72) trebuie satisfăcută
pentru orice valoare a lui t, deci şi pentru t  0 când se obţine:
A1 cos   A2 cos   A1 cos1T     A2 cos2T    (3.73)
Deoarece periodicitatea nu este influenţată de valoarea
amplitudinilor, relaţia (3.73) trebuie satisfăcută pentru orice
valori ale lui A1 şi A2 de unde obţinem:
cos 1  A1 cos 1T  
cos 1  A1 cos 1T  
adică:
1T  2k1 (3.74)
2T  2k2  (3.75)
Împărţind între ele relaţiile (3.66) şi (3.67) obţinem:
1 k1 (3.76)

2 k 2
sau
ν 1 k1
 (3.77)
ν 2 k2
Deci pentru ca două oscilaţii armonice paralele şi de frecvenţe
diferite să dea prin compunere o oscilaţie periodică trebuie ca

53
raportul frecvenţelor lor să fie egal cu raportul a două numere
întregi adică să fie un număr raţional.
Dacă A1  A2 , iar frecvenţele 1  2 din relaţia (3.78)
obţinem:
x  A1cos1t     A2 cos2t    (3.79)
1  2   2
x  2 A1 cos t  cos 1 t    (3.80)
2  2 
Folosind notaţiile 1  2   şi 1  2  21 , relaţia
(3.80) devine:

x  2 A1 cos t  cos1t    (3.81)
2
Deoarece  este foarte mic în comparaţie cu 1 , oscilaţia
descrisă de relaţia (3.80) poate fi interpretată ca o oscilaţie
cvasiarmonică, cu amplitudinea care variază lent.

A  2 A1 cos t (3.82)
2
Fenomenul prin care amplitudine unei oscilaţii variază
cu o frecvenţă mică faţă de frecvenţa oscilaţiei, poartă
denumirea de fenomenul de bătăi (fig. 3. 6).

Fig. 3.6

Amplitudinea oscilaţiei dată de relaţia (3.82) este maximă

când:

54
 2
T (3.83)
1  2
Relaţia (3.83) exprimă perioada oscilaţiilor iar frecvenţa este
dată de:
  2
ν 1  ν1  ν 2 (3.84)
2
Frecvenţa bătăilor este egală cu frecvenţa oscilaţiilor
componente. Fenomenul bătăilor este un caz particular al aşa
numitelor „oscilaţii sinusoidale modulate”, adică oscilaţii de
tip sinusoidal, dar cu amplitudine variabilă lent după o anumită
lege.
3.1.5. Compunerea oscilaţiilor perpendiculare de aceeaşi
pulsaţie

Fie un punct material care este supus la două oscilaţii

armonice simultane pe direcţii perpendiculare. Vom stabili
traiectoria descrisă de acest punct dacă se cunosc legile de
mişcare pe cele două direcţii.
Ecuaţiile de mişcare sunt date de relaţiile:
x  A cos( t  1 ) (3.85)
y  B cos(t  2 ) (3.86)
Pentru a găsi ecuaţia traiectoriei trebuie eliminat timpul din
relaţiile (3.85) şi (3.86). Înmulţim ecuaţia (3.85) cu  cos 2 şi
(3.86) cu cos 1 , adunăm cel două relaţii şi obţinem relaţia:
x y
 cos 2  cos 1  sin t sin( 2  1 ) (3.87)
A B
Înmulţim ecuaţia (3.85) cu  sin 2 şi (3.86) cu sin 1 , adunăm
cel două relaţii şi obţinem relaţia:
x y
 sin 2  sin 1  cos t sin( 2  1 ) (3.88)
A B
Ridicând la pătrat ecuaţiile de mai sus şi adunându-le se obţine
ecuaţia traiectoriei:
55
x 2 y 2 2 yx (3.89)
 2 cos( 2  1 )  sin 2 ( 2  1 )
A 2
B AB
care este ecuaţia unei elipse. Elipsa obţinută este înscrisă în
dreptunghiul de laturi 2A şi 2B denumit dreptunghiul
amplitudinilor, fig.3.7.a (axele elipsei fac un unghi cu axele de
coordonate).
O astfel de oscilaţie se numeşte polarizată eliptic.
Deci rezultanta a două mişcări oscilatorii armonice de aceeaşi
frecvenţă, pe direcţii perpendiculare, este în general o oscilaţie
eliptică. Particularităţile elipsei depind de diferenţa de fază
21 :
Dacă   2n , n  0,1,..., n  oscilaţiile sunt în concordanţă de
fază iar relaţia (3.89) devine:
y2 x 2
 0  y 2 A 2  x 2 B 2  2xyAB  0  yA  xB 2  0
2 yx
 2 
B 2
A AB
xB
⇒ yA  xB  y  (3.90)
A
Ecuaţia obţinută este ecuaţia unei drepte (fig. 3.7 b) care
coincide cu prima diagonală a dreptunghiului amplitudinilor
de-a lungul căreia oscilează punctul material. Oscilaţia se
numeşte polarizată linear.

56
 Fig. 3.7
 Dacă:   2n  1 , n  0,1,..., n  oscilaţiile sunt în
opoziţie de fază iar relaţia (3.89) devine:
y2 x2 2 yx
  0
B 2
A 2
AB
B (3.91)
y x
A
Ecuaţia obţinută este ecuaţia unei drepte (fig. 3.7 f) care
coincide cu a doua diagonală a dreptunghiului amplitudinilor
de-a lungul căreia oscilează punctul material. Oscilaţia se
numeşte polarizată linear.
 Dacă:   2n  1  , n  0,1,...,n  oscilaţiile care se
2
compun se numesc în cvadratură iar relaţia (3.89) devine:
y2 x2 (3.92)
 1
B2 A2
Adică ecuaţia unei elipse raportată la axele sale (fig. 3.7 d, h).
Oscilaţia se numeşte polarizată eliptic. În particular dacă B  A
elipsa devine un cerc de ecuaţie:

57
x2  y 2  A2 (3.93)
Oscilaţia se numeşte polarizată circular.
Modul de parcurgere al elipsei dar şi orientarea axelor pentru
diferite valori ale diferenţei de fază este indicat in fig.3.7.
Reciproc orice mişcare circulară se poate descompune în două
oscilaţii armonice perpendiculare, de amplitudini egale, având

diferenţe de fază 2n  1 .
2

3.1.6. Oscilaţii amortizate

Datorită interacţiunii cu mediul în care are loc oscilaţia,

particula pierde în mod continuu energie, deoarece energia
oscilatorului este proporţională cu pătratul amplitudinii,
oscilaţiile se amortizează. Ele poartă denumirea de oscilaţii
amortizate.
Analizăm cazul în care un punct material se mişcă sub acţiunea
unei forţe elastice Fe  ky într-un mediu vâscos. Admitem că
datorită interacţiunii cu mediul înconjurător, asupra sistemului
oscilant acţionează o forţă rezistentă, proporţională cu viteza de
mişcare:
Fr   fv   fy (3.94)
unde f este un coeficient de rezistenţă.
Conform principiului fundamental al dinamicii avem:
F  m  a  m  y (3.95)
deci:
m  y  k  y  f  y (3.96)
sau:
m  y  k  y  f  y  0 (3.97)
Împărţind relaţia (3.97) la masă obţinem:
k f
y  y  y  0 (3.98)
m m
58
Daca se fac notaţiile : 02  k , f
2 
m m
unde: 0 - pulsaţia proprie a oscilaţiilor în absenţa amortizării,
 - coeficientul de amortizare
ecuaţia (3.98) devine:
y  2y  02 y  0 (3.99)
Ecuaţia (3.99) este o ecuaţie diferenţială omogenă cu
coeficienţi constanţi. Ecuaţia caracteristică corespunzătoare
ecuaţiei (3.99) este:
r 2  2r  02  0 (3.100)
care are rădăcinile:
r1, 2     2  02 (3.101)
Soluţia ecuaţiei diferenţiale va fi de forma:
y  C1e r1t  C 2 e r2t (3.102)
   

     2  2 t 
     2  2 t


0  

0 
y  C1 e  C2e (3.103)
După natura rădăcinilor se disting trei cazuri:
a) Forţa de rezistenţă este mai mare ca forţa elastică,
adică F f  Fe ,  0 .
În acest caz rădăcinile ecuaţiei caracteristice vor fi reale şi
distincte. Soluţiile ecuaţiei caracteristice sunt ambele negative
şi în consecinţă y este o funcţie descrescătoare în timp.
Ecuaţia mişcării va avea forma:
y  C1e r1t  C 2 e r2t (3.104)

 2  02  0 Notăm:  2  02  R

Soluţia ecuaţiei va fi:
y  C1e   Rt  C2e  Rt (3.105)

59
unde C1 şi C2 sunt constante arbitrare. Dacă t   se observă
că y  0 adică mobilul scos din poziţia de echilibru va reveni
înspre aceasta într-o mişcare aperiodică.
b) Dacă   0  r1,2   În acest caz soluţia
generală a ecuaţiei diferenţiale admite o soluţie de forma:
y  e   t C1t  C 2 , t  , y  0 (3.106)
Mişcarea mobilului este şi în acest caz o mişcare aperiodică cu
amortizare critică.
c) Dacă forţa de amortizare nu este prea mare, astfel ca
 0 , rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt complexe,
 2   2 0,
notăm cu   02   2

y  C1e r1t  C 2 e r2 t  C1e   i t  C 2 e   i t  e   t C1e i t  C 2 e i t 
Folosind formulele lui Euler putem scrie:
y  e   t C1 cos t  i sin  t   C 2 cos t  i sin  t 
y  e   t C1  C 2  cost  iC1  C 2  sin t  (3.107)
Notăm C1  C2  A cos , iC1  C2   A sin
Iar soluţia ecuaţiei devine:
y  Ae   t cos t    (3.108)
 t
Amplitudinea A1  Ae descreşte în timp, mişcarea fiind
cvasiperiodică (fig. 3. 8).

60
 Fig. 3.8
Deoarece  este constant, se poate defini cvasiperioada:
2 2
T  (3.109)
 0   2
2

Pentru a caracteriza amortizarea se introduce, în afară de  , o

mărime denumită decrement logaritmic, definită prin
logaritmul natural al raportului dintre două amplitudini
consecutive de acelaşi semn:
At  Ae   t
D  ln  ln   t T   ln e  T  T ln e  T
At  T  Ae
(3.110)
D  T (3.111)
Cazul oscilaţiilor amortizate poate fi aplicat indiferent de
natura oscilaţiilor.
Aplicatie:
Considerăm un circuit electric format dintr-o bobină de
inductanţa L, un condensator cu capacitatea C şi un rezistor cu
rezistenţa R legate înserie (fig. 3. 9).

61
 Fig. 3.9
La variaţia curentului electric în circuit ia naştere o t.e.m
di
u L (t) = - L (3.112)
dt
Legea a doua a lui Kirchhoff pentru acest circuit se scrie:
u L (t)  u C (t)  u R (t) (3.113)
1
uc t   Q( t ) şi uR t   Ri t  sunt tensiunile la bornele
C
condensatorului şi respective rezistorului; Q (t) şi i (t) sunt
sarcina electrică a condensatorului şi respectiv intensitatea
curentului din circuit la momentul t.
Deci legea a doua a lui Kirchhoff se poate scrie si astfel:
 Ldi Q
  Ri (3.114)
dt C
Derivăm această relaţie in raport cu timpul şi obţinem:
 Ld 2 i 1 dQ Rdi
  (3.115)
dt 2 C dt dt
dar:
dQ
i  3.116)
dt
şi vom obţine:
Ld 2 i Rdi 1
  i0 (3.117)
dt 2 dt C
S-a obţinut o ecuaţie diferenţială care descrie variaţia oscilantă
a intensităţii curentului din circuit.
După împărţirea cu L ecuaţia devine:

62
d 2 i R di 1
2
  i0 (3.118)
dt L dt LC
Soluţia ecuaţiei (3.118) se poate scrie:
R
 t
i  I0e 2L cos( t  ) (3.119)
R 1
pentru cazul  , indicând oscilaţia amortizată a
2 L LC
curentului; pulsaţia oscilaţiilor proprii este:
1
0  (3.120)
LC
Iar pulsaţia oscilaţiilor amortizate este:
1 R2 (3.121)
  2
LC 4 L
În decursul oscilaţiilor curentului are loc transformarea
periodică a energiei magnetice a câmpului magnetic creat în
bobină în energia câmpului electric dintre armăturile
condensatorului. Amortizarea oscilaţiilor se datorează energiei
disipate sub formă de căldură în rezistor prin efect Joule.

3.1.7. Oscilaţii forţate

În cazul unei mişcări oscilatorii amortizate energia

mecanică a oscilatorului scade în timp iar pentru a putea
menţine oscilatorul în mişcare, asupra lui trebuie să mai
acţioneze o forţă de întreţinere. Mişcarea unui oscilator supus
în afară de forţa elastică şi de frecare unei forţe periodice
exterioare se numeşte mişcare oscilatorie forţată sau întreţinută.
Forţa exterioară, pentru a putea întreţine mişcarea
oscilatorului, care este periodică, trebuie să fie si ea periodică.
Am putea scrie forţa aceasta sub formă trigonometrică sin sau
cos dar calculele sunt mai comode dacă o scriem exponenţial.
F  F0 e it
63
Ecuaţia de mişcare a oscilatorului forţat va fi:
d2 y dy
2
 2   02 y  F0 e it (3.122)
dt dt
Soluţia generală a ecuaţiei este egală cu suma dintre
soluţia generală a ecuaţiei omogene y 0 t  , (3.108) şi a unui
termen de forma membrului al doilea, adică:
y  Ae - t cost     Beit (3.123)
După un timp t suficient de mare soluţia ecuaţiei
omogene se anulează din cauza scăderii exponenţiale a
amplitudinii. Pentru a determina constanta B trebuie să
introducem această soluţie în ecuaţia (3.122)
y  Be it
dy d2 y
 ie it  ;  -  2 e it (3.124)
dt dt 2
Introducând (124) în ecuaţia mişcării se obţine:
 
  2  2i  02 Be it  0 e it
F
m
F0 F0 [(02   2 )  2i]
B  (3.125)
m[(02   2 )  2i] m (02   2 ) 2  4 2 2
B nu este o mărime reală ci complexă şi o putem scrie sub
forma:
[(02   2 )  2i ]
B  B( )e - i   
F0
m (02   2 )  4 2 2 (02   2 )  4 2 2
unde B  este o mărime reală:
F0
B(   (3.126)
m (02   2 )  4 2 2
Pentru faza    este evidentă relaţia:
2
tg  (   2 (3.127)
0   2
64
Cum β ≥ 0 înseamnă că sin   este întotdeauna pozitiv şi
deci 0       .
Se observă că B(ω) depinde nu numai de valoarea maximă a
forţei F0 ci şi de frecvenţa  cu care acţionează forţa.
Maximul amplitudinii se obţine pentru:
r  02  22 ; r  2 r (3.128)
ωr – pulsaţia de rezonanţă;  r – frecvenţă de rezonanţă.

Fig. 3.10
Fenomenul prin care un punct material ce execută
oscilaţii forţate ia amplitudine maximă se numeşte rezonanţă.
În fig. 3.10 se arată dependenţa amplitudinii oscilaţiei
forţate de pulsaţia forţei întreţinătoare precum şi de influenţa
frecărilor asupra acesteia şi asupra pulsaţiei de rezonanţă.
Valorilor descrescătoare ale lui  le corespund
maxime din ce în e mai mari şi deplasate spre dreapta. Pentru

65
   0 amplitudinea devine infinit de mare şi se obţine pentru
0 .
La frecări mici amplitudinea oscilaţiilor creşe foarte
mult şi poate produce distrugerea legăturilor sistemului
oscilant. De aceea în tehnică sistemele vibrante trebuie
proiectate astfel ca frecvenţa proprie a sistemului să aibă o
valoare mult diferită de frecvenţa unor eventuale forţe
perturbatoare. Exemple: oscilaţia podurilor, a aripilor de avion,
a suporturilor motoarelor, etc. Rezonanţa are o importanţă
covârşitoare în microcosmos. Multe fenomene la scară
moleculară, atomică şi subatomică se pot explica prin
fenomenul de rezonanţă.
Organele interne ale omului interacţionează permanent
cu factorii externi. Când frecvenţa oscilaţiilor unui sistem din
organismul nostru şi cea a unui obiect oarecare coincid, se
produce fenomenul de rezonanţă deci amplitudinea oscilaţiilor
organului intern respectiv se schimbă (se amplifică), ceea ce
conduce la perturbări serioase în funcţiile acestuia, iar apoi ale
întregului organism.
Undele sonore pot face să rezoneze fiecare celulă a
corpului uman. Muzica poate schimba tensiunea sangvină şi
ritmul cardiac, precum şi ritmul respiraţiilor.
Sunetele dezagreabile pot provoca greaţă, crampe
stomacale, pot tulbura chiar vederea şi pot afecta gustul.
Una dintre cele mai spectaculoase metode de
prevenire, ca şi de tratament, contra tumorilor benigne şi
maligne, o constituie tehnica aşa-numită a sunetelor
vindecătoare: “Pornind de la principiul rezonanţei mecanice,
metoda constă în emiterea unor sunete cu anumite frecvenţe
care creează vibraţii în corpul bolnavului, cu rezonanţe ce
distrug structurile tumorale fără a produce nici o leziune
organelor pe care acestea s-au format.

3.2. Unde elastice

66
3.2.1. Noţiuni introductive

Fenomenul de propagare al unei perturbaţii poartă numele de

„undă”. Propagarea sunetului prin aer, a vibraţiilor mecanice
prin clădiri, a vibraţiilor produse de maşini unelte, pot fi
considerate exemple de unde.
Mărimile care caracterizează perturbaţia sunt diferite,
pot fi: deplasarea, viteza, presiunea, temperatura, câmpul
electric sau magnetic. Caracterizăm aceste mărimi cu ajutorul
funcţiei de undă.
   ( x, y , z , t ) (3.129)

Undele pot fi clasificate după mai multe criterii:

a) după natura perturbaţiei care se propagă:
 unde elastice, generate de propagarea unor
deformări mecanice în medii elastice;
 unde electromagnetice, produse de propagarea în
mediile materiale sau în vid a oscilaţiilor electromagnetice;
 unde magnetohidrodinamice produse de perturbaţii
elastice şi electromagnetice;
 unde termice care iau naştere în urma unor
perturbaţii de natură termică.
b) din punct de vedere al caracterului scalar,
vectorial sau tensional al mărimii care caracterizează unda:
 unde scalare
 unde vectoriale
 unde tensionale
Undele vectoriale pot fi la rândul lor: unde
longitudinale şi unde transversale. Undele se numesc
longitudinale dacă punctele mediului atinse de perturbaţie
oscilează în lungul direcţiei de propagare; respectiv

67
transversale, dacă punctele mediului atinse de perturbaţie
oscilează perpendicular pe direcţia de propagare.
c) după forma frontului de undă:
 unde sferice
 unde plane
 unde cilindrice
Undele se caracterizează prin transport de energie şi nu
de substanţă. Undele elastice se caracterizează prin transferul
de energia mecanică şi transformarea energiei cinetice în
energie potenţială şi invers. Undele electromagnetice transportă
energia electrică şi magnetică, ce se transformă reciproc una în
alta.
O undă presupune pe lângă existenţa unei surse de
oscilaţie şi existenţa unui mediu. Mediile determină anumite
particularităţi ale propagării undelor. Mediile pot fi: omogene,
neomogene, izotrope, anizotrope, lineare, nelineare,
dispersive, nedispersive, conservative, disipative.
Mediile omogene: sunt mediile în care proprietăţile
fizice în orice funcţie, în caz contrar se numesc neomogene.
Mediile izotrope: sunt mediile pentru care proprietăţile
fizice nu variază după o anumită direcţie. În timp ce mediile
anizotrope prezintă proprietăţile fizice care variază în funcţie
de direcţie.
Mediile lineare sunt acele medii pentru care perturbaţia
globală provenită prin suprapunerea mai multor unde de acelaşi
tip este suma tuturor perturbaţiilor, în caz contrar sunt
nelineare.
În mediile dispersive viteza de propagare depinde de
caracteristicile undei, iar în cele nedispersive este constantă.
Mediile disipative: sunt mediile la care propagarea undelor se
produce cu absorbţie de energie în timp ce în mediile
conservative energia totală se conservă.
Un mediu omogen linear, izotrop, nedispersiv şi conservativ se
numeşte mediu ideal.
68
3.2.2. Ecuaţia undei plane armonice

Se consideră o undă plană armonică care se propagă în lungul

axei Ox astfel ca punctul material din origine ă efectueze o
oscilaţie armonică. Notăm cu y elongaţia şi presupunând faza
iniţială egală cu zero, ecuaţia oscilaţiei din originea axelor de
coordonate este:
  A sin   t
Considerăm un punct P de pe axa Ox aflat la distanţa x de
origine (fig. 3.11)

Fig. 3.11

În punctul S (sursă) ecuaţia oscilaţiei este:

ψS  A sin t (3.130)
Iar în punctual P ecuaţia oscilaţiei va fi:
ψ P  A sin t  t  (3.131)
Unde
x  v  t
iar
x
t'  este timpul în care oscilaţia parcurge distanţa x .
v
Relaţia (3.131) devine:

69
 P  A sin  t  
x (3.132)
 v
Dacă unda se propagă în sens contrar atunci ecuaţia oscilaţiei
va fi:
 x
ψ  A sin   t   (3.133)
 v
Deci în general putem scrie:
 x
ψ  A sin   t   (3.134)
 v
t
ψ P  A sin 2  
x   t x
  A sin 2    (3.135)
 T v T  T  
  v T
unde  este lungimea de undă (distanţa parcursă de undă în
timp de o perioadă),
Dar
2  2 2
    k (3.136)
T v T v 
iar k se numeşte număr de undă.
Relaţia (3.134) devine:
ψ  A sint  kx (3.137)
sau
ψ  Ae it  kx (3.138)
Relaţia (3.134) este ecuaţia undei plane armonice
unidimensionale.
Relaţia:
 
  A sin (  t  k  r ) (3.139)
este ecuaţia generală a undei plane armonice care se propagă
după o direcţie oarecare în spaţiu, unde k are componentele
2 2 2
kx  cos ; k y  cos ; k  cos 
  
(–) corespunde undei care se propagă spre x crescător
70
(+) corespunde undei care se propagă spre x descrescător
În unele aplicaţii este mai convenabil să scriem ecuaţia undei în
forma unei funcţii complexe
 i  t k r  
 
  Re  Ae   (3.140)

 

3.2.3. Ecuaţia cu derivate parţiale a undei plane

Ecuaţia ψ  A sin  t  kx se poate pune şi sub o altă

formă. Se calculează derivata a doua a elongaţiei în raport cu
coordonata x :
ψ
 kA cost  kx (3.141)
x
 2
  k 2 A sint  kx   k 2 Ψ (3.142)
x 2

Se calculează derivata a doua a elongaţiei în raport cu timpul:


 A cost  kx (3.143)
t
 2Ψ
  2 A sint  kx   2 Ψ (3.144)
t 2

Din expresiile ambelor derivate obţinem:

 2 2  
2
 v (3.145)
t 2 x 2
Sau:
 2 1  2
 0 (3.146)
x 2 v 2 t 2
Relaţia (3.146) reprezintă ecuaţia diferenţială a undei care se
deplasează în direcţia axei Ox .
Dacă fenomenul periodic produs în punctul S se propagă într-o
direcţie oarecare se demonstrează că ecuaţia undei este:

71
  2  2  2 1  2
   0 (3.147)
x 2 y 2 z 2 v 2 t 2
Ecuaţia undei se poate scrie şi sub formă mai prescurtată,
folosind operatorul lui Laplace  :
 2  2  2
  2  2  2 (3.148)
x y z
Care conţine suma derivatelor parţiale de ordinul al doilea în
raport cu coordonatele, ale funcţiei de undă. Obţinem astfel:
1  2
  2 2
0 (3.149)
v t
unde v este viteza de propagare a undelor iar  poate să
reprezinte nu numai o lungime, ci orice mărime variabilă în
mod periodic.

3.2.4. Mărimi caracteristice undelor armonice şi plane

 2 1  2
   0,  x.t   Ae ik nt 0  (3.150)
x 2 v 2 t 2
faza x , t   kx  t  0   faza
faza iniţială  0
suprafaţa de fază sau echifază (locul geometric al punctelor
pentru care faza este constantă) kn  t  0  ct
d
pulsaţia:   n  ct 
dt
dx
viteza de fază : v
dt

numărul de undă (k) k
v
perioada (T)

72
frecvenţa ( ν )
A  ψ * ψ
1/ 2
amplitudinea (A)
unde ψ * expresia complex conjugată a funcţiei de undă ψ
Intensitatea (I) I  ψ * ψ  A2
v
lungimea de undă (  )   v T 


3.2.5. Viteza de propagare a undelor

Unde longitudinale
Considerăm o bară elastică de lungime l , secţiune S şi
densitate  . Asupra secţiunii transversale acţionează o forţă
deformatoare F , un timp t .

Fig.3.12
Acţiunea forţei comprimă local bara pe distanţa
l  ut . În acelaşi timp deformaţia elastică se propagă în
lungul barei cu o viteză v >> u, parcurgând distanţa l  vt
Conform legii lui Hooke forţa dezvoltată prin
comprimare este :
l u
F  ES  ES (3.151)
l v
E = modul de elasticitate
Impulsul transmis prin comprimare va fi :
F  t  m  u

73
 m
 => m    S  l (3.152)
V
Făcând înlocuirile obţinem:
u u l u
ES t  Slu ES  S u ES  Svu
v v t v
ESu  Sv u2
(3.153)
E (3.154)
v

Relaţia exprimă viteza de propagare a undelor
longitudinale în medii solide şi arată că aceasta depinde de
proprietăţile elastice ale mediului prin mărimea E şi de
densitatea corpului.
În cazul lichidelor modulul de elasticitate este înlocuit prin
modulul de compresibilitate  a lichidelor a. î. viteza de
propagare a undelor longitudinale este descrisă de relaţia :

v (3.155)

La gaze modulul de elasticitate ar trebui înlocuit cu
presiunea p, mărime caracteristică acestora. Deoarece
destinderile şi comprimările succesive sunt prea rapide
temperatura locală suferă variaţii ce nu pot fi compensate prin
schimb de căldură astfel încât procesul primeşte un caracter
adiabatic. Ca urmare presiunea se va înmulţi cu coeficientul
adiabatic  care este raportul dintre căldura specifică la
presiune constantă şi căldura specifică la volum constant.
C
  P (3.156)
CV
Viteza de propagare a undelor longitudinale în gaze va
fi :
P
v   (la gaze biatomice  = 1,41) (3.157)

74
Unde transversale
Aceste unde se propagă numai în medii solide şi
propagarea lor e legată de modulul de forfecare T care are o
valoare mai mică decât E.
T
v (3.158)

E
Din teoria elasticităţii rezultă că v  0 ,6


3.2.6. Energia undei elastice

În timpul propagării undelor are loc un transport de

energie dar nu şi de substanţă în întreg mediul considerat.
Energia transportată de unde este energia pe care o capătă
mediul prin care se propagă unda sub formă de energie cinetică
a particulelor în mişcare şi energie potenţială de deformaţie a
mediului elastic. Considerăm o undă longitudinală armonică şi
plană care se propagă de-a lungul axei x. Unda este descrisă de
funcţia de undă:   A sint  kx . În mediul elastic în care
se propagă unda separăm un cilindru de volum V cu
înălţimea l şi suprafaţa bazei S ( V  Sl )
Elementul de volum este suficient de mic astfel încât
mărimile :
 
 cons tan t şi  cons tan t
x t
Energia cinetică a elementului de volum va fi :
  
2
mv 2 1
Ec   V   (3.159)
2 2  t 
unde :
m este densitatea mediului.

V
Energia potenţială de deformaţie elastică este:
75
E p  k e l2
1
(3.160)
2
unde : Δl este alungirea elementului de volum considerat, iar ke
constanta elastică
Expresia energiei potenţiale devine :
 l 
2
1 ES 1 ES l
Ep   l 2    l   E  S  l 
2 1
(3.161)
2 l 2 l l 2  l 
l 
se poate scrie sub forma
l x
şi reprezintă deformarea relativă a cilindrului
     
2 2
1 1
Ep  E  S  l   E  V   (3.162)
2  x  2  x 
Viteza de propagare a undei elastice longitudinale este:
E
v , E  v2 

Utilizând relaţia de mai sus energia potenţială devine :
  
2
1
Ep  v 2   V   (3.163)
2  x 
Energia totală a elementului de volum considerat va fi :
 
  v 2     
2 2
V 
1
E  Ec  E p     
2  t
  x  
1 1
   V 2 A 2 cos2 t  kx  v 2   VK 2 A 2 cos2 t  kx
2 2
dar:
2 2 
k ; 
;   vT  v 
 T T
2  2 
      kv
T   T
1 1
E    V 2 A2 cos2 t  kx    V 2 A2 cos2 t  kx
2 2
76
 Se poate observa că energia cinetică şi energia
potenţială sunt egale şi devin maxime şi minime în acelaşi
timp.
Energia totală a elementului de volum ΔV este:
E    V   2  A 2  cos 2 t  kx  (3.164)
Se defineşte densitatea de energie (W) a undei ca fiind energia
corespunzătoare unităţii de volum :
E
W   2 A 2 t  kx  (3.165)
V
Valoarea medie a densităţii de energie pe un interval de timp
egal cu o perioadă:
T T
W   Wdt A 2 2  cos 2 t  kx  A 2 2 (3.166)
1 1 1
T 0 T0 2
deoarece integrala pătratului cosinusului într-o perioadă este
T
energia nu rămâne localizată într-o porţiune a mediului ci se
2
transmite în acesta.
Se defineşte fluxul de energie printr-o suprafaţă
oarecare ca fiind cantitatea de timp prin suprafaţa dată :
E
 (3.167)
t
Intensitatea undei I este mărimea care caracterizează unda din
punct de vedere energetic. Intensitatea undei se defineşte ca
energia transportată de undă în unitatea de timp, printr-o
suprafaţă de arie unitară situată perpendicular pe direcţia de
propagare a undei.
E
I (3.168)
St
Undele care se propagă cu viteza v după direcţia normală l0
suprafaţa ΔS vor străbate în timpul t distanţa x  v  t . În
volumul V  Sx este transportată o energie:
E  W  v  t  S
77
 1 2 2
Deci I  W  v ; I   A v
2

3.2.7. Principiul lui Huygens

Dacă într-un mediu elastic un punct oarecare S începe

să oscileze, atunci punctele învecinate încep şi ele o mişcare
oscilatorie. Fiecărei unde îi corespunde o suprafaţa de undă.
Suprafaţa de undă reprezintă locul geometric al
punctelor în care ajunge miscarea la un moment dat.
Principiul lui Huygens: orice punct de pe o suprafaţă
de undă constituie el însuşi un izvor de unde care emite unde
elementare.
Deasupra unui vas larg cu apă aşezăm vertical o pipetă
cu vârful ascuţit în care apa curge cu picături rare.

Fig.3.13
Când o picătură cade pe suprafaţa apei ea produce o
serie de unde transversale (acestea fiind ca nişte valuri circulare
care se depărtează tot mai mult de sursa de perturbaţie
(fig.3.13).
Dacă aşezăm în calea undelor o placă P având un
orificiu la nivelul suprafeţei libere a apei, observăm cum
undele emise în punctul A izbesc placa P şi se întorc înapoi
(fenomenul de reflexie).
78
 În dreptul orificiului în partea cealaltă a plăcii se
formează o serie de unde circulare cu centrul în O, adică O este
un centru de unde secundare.

3.2.8. Reflexia şi refracţia undelor

Principiul lui Huygens ne permite să demonstrăm legile

după care se reflectă undele. Considerăm două medii cu
module de elasticitate şi densităţi diferite pe a căror suprafaţă
de separare cade un fascicul de unde sub o anumită incidenţă.
Fiecare punct material al suprafeţei de separaţie a celor două
medii va deveni un nou centru de la care se propagă unde
secundare. Unele unde se întorc în mediul din care au venit
constituind undele reflectate, iar cele care pătrund în cel de-al
2-lea mediu propagându-se prin el reprezintă undele refractate.
Reflexia este fenomenul de întoarcere a undei în mediul
din care a provenit. Refracţia este fenomenul de schimbare a
direcţiei de propagare la traversarea suprafeţei de separare
dintre cele două medii.
Considerăm o undă elastică longitudinală plană care
întâlneşte suprafaţa de separaţie Σ dintre doua medii
neabsorbante. Mediile au densităţile ρ1 şi respectiv ρ2 iar
vitezele de propagare a undei în cele doua medii sunt v1 şi
respectiv v2. Notăm cu αi, αr şi αt unghiurile dintre normala
suprafaţă Σ şi direcţiile de propagare a undelor incidente,
reflectata şi refractată (transmisă) fig. 3.14.

79
 Fig. 3.14
Notăm cu Ai amplitudinea undei incidente, cu Ar
amplitudinea undei reflectate şi cu At amplitudinea undei
refractate (transmise).
Se consideră că cele trei unde sunt armonice şi plane:

 i  Ai cos i t  ki r   

 
 r  Ar cos r t  k r r (3.169)
 
 t  At cos t t  kt r


Vom impune funcţiei de undă condiţia de continuitate:

 i  r   t (3.170)

Considerând r 0 vectorul de poziţie al unui punct
oarecare de pe suprafaţa  , această condiţie conduce la:
 

  
  
Ai cos i t  k i r0  Ar cos r t  k r ro  At cos t t  kt r0
(3.171)
Deoarece amplitudinile Ai, Ar, At sunt constante relaţia este
îndeplinită la orice moment numai dacă:
    
i t  k i r0  r t  k r r0  t t  k t r0 (3.172)
adică fazele celor 3 unde sunt egale pe suprafaţa de separaţie.

Dacă r 0 = 0 obţinem:
 i   r  t   (3.173)
80
 Relaţia (3.173) arată faptul că pulsaţia este invariantă în
procesele de reflexie şi refracţie.
Dacă t = 0 din (3.172) rezultă:
  
k i r0  k r r0  kt r0 (3.174)
 
sau ţinând seama de orientările vectorilor k şi r se obţine:
        
r0 cos  i   r0 cos  i    r0 cos  r  (3.175)
v1  2  v1 2  v2 2 
Legile reflexiei şi refracţiei:
1) i  i  , unghiul de incidenţă şi unghiul de
reflexie sunt egale(legea reflexiei)
sin i v1
2)   n12 , n12 fiind indicele de refracţie al
sin r v 2
celui de-al doilea mediu în raport cu primul (legea refracţiei)

3.2.9. Interfaţa undelor

Fenomenul de suprapunere a două sau mai multe unde

se numeşte interferenţă. Vom considera cazul când oscilaţiile
au aceeaşi frecvenţă iar defazajul dintre acestea este constant în
timp. Sursele ce emit astfel de oscilaţii se numesc coerente.
Considerăm două surse S1 şi S2 care oscilează în fază şi un
punct P situat la distanţele r1 şi r2 de surse (fig.3.15).

Fig.3.15

81
Elongaţiile celor două unde provenite de la sursele S1 şi S2 vor
fi
 1  A1 sint  kr1  (3.176)
 2  A2 sint  kr2  (3.177)
Mişcarea rezultantă în punctul P va fi descrisă de ecuaţia
  Asint    (3.178)
unde:
A 2  A1  A2  2 A1 A2 cos kr2  r1 
2 2
(3.179)
Amplitudinea va fi maximă în punctele ce satisfac condiţia:

r2  r1  2n, n  0,1,2,.... (3.180)
2
Amplitudinea rezultată va fi minimă când:

r2  r1  2n  1 (3.181)
2
Locul geometric al punctelor din spaţiu în care intensitatea este
maximă reprezintă hiperboloizi cu două pânze confocali.
Focarele sunt situate în sursele S1 şi S2.
Intersectând aceste pânze cu un plan paralel cu dreapta care
uneşte cele doua surse vom observa pe acest plan o succesiune
caracteristică de maxime şi minime care poartă numele de
franje de interferenţă.

82
 Fig.3.16
3.2.10. Unde staţionare

Un caz interesant de interferenţă îl reprezintă suprapunerea

unei unde incidente cu unde reflectată pe aceeaşi direcţie Ort
având amplitudini şi frecvenţe egale.
Se presupune că fazele iniţiale sunt nule. Ecuaţiile celor două
unde sunt:
 x
 1  A sin   t   (3.182)
 v
 x
 2  A sin   t   (3.183)
 v
iar unda rezultanta va fi:
 x  x
   1   2  A sin  t    A sin  t   (3.184)
 v  v
x
  2 A cos 2 sin t (3.185)

x
termenul 2 A cos 2 reprezintă amplitudinea undei rezultante.

Unda rezultantă se va numi undă staţionară. Se observă că
amplitudinea depinde de poziţia ( x ) a punctelor mediului.
Maximele amplitudini se numesc ventre şi se obţin din
condiţia:
x
cos 2  1 , n  0,1,2,.. (3.186)

x
2  n (3.187)

Poziţia ventrelor se determină din condiţia:
 
xn  2n (3.188)
2 4

83
Minimele amplitudinii se vor numi noduri şi se obţin punând
condiţia:
x
cos 2  0 (3.189)

x 
2  2n  1, n  0,1,2,.. (3.190)
 2
Poziţia nodurilor se determină din condiţia:

x  2n  1 (3.191)
4

Fig. 3.17
3.2.11.Difracţia undelor

În timpul propagării, undele pot întâlni diverse

obstacole (orificii sau ecrane) pe care le ocolesc.
Fenomenul de ocolire de către undă a obstacolelor
poartă numele de difracţie.

84
 Fig.3.18.a

Considerăm o sursă punctiformă care emite unde

sferice într-un mediu elastic omogen şi izotop. Undele emise de
sursa S întâlnesc în calea lor un ecran mare având orificiul a b.
Trecerea undelor prin acest orificiu depinde de dimensiunile lui
(fig. 3.18).
În spatele ecranului se formează unde sferice cu centrul
în M. Punctul M reprezintă o sursă secundară de oscilaţii.
Fenomenul apare dacă deschiderea a b este comparabilă cu
lungimea de undă. Dacă deschiderea este mult mai mare ca
lungimea de undă propagarea se face rectiliniu.

Fig.3.18.b

3.2.12. Dispersia undelor

Fenomenul de dispersie a vitezei de propagare a

undelor de frecvenţa oscilaţiilor poartă numele de dispersie.
Considerăn două unde armonice şi plane cu frecvenţele
foarte apropiate ω şi ω + d ω şi respectiv cu numărul de undă k
şi k + dk .
Presupunem că undele au aceeaşi amplitudine iar
ecuaţiile de propagare în lungul axei Ox sunt :
 1  A1 sint  kx (3.192)
 2  A sin  d t  k  dkx (3.193)
85
Prin suprapunerea celor două unde obţinem :
  1   2
  A sint  kx  A sin  d t  k  dkx 
t  d  x  dk
 2 A cos  sin t  kx (3.194)
2
t  d  x  dk
termenul: 2 A cos reprezintă amplitudinea undei
2
rezultate.

Fig. 3.19

În fig. 3.19. s-au reprezintă următoarele situaţii :

a) dacă de-a lungul axei Ox s-ar propaga numai
unde Ψ1 sau numai Ψ2
b) dacă se propagă simultan ambele unde.
Elongaţiile punctelor de pe direcţia Ox sunt date de suma
algebrică a elongaţiilor datorită fiecăreia din cele două oscilaţii.

86
 Fenomenul se petrece se petrece ca şi cum în lungul
axei Ox s-ar propaga o undă cu lungimi de undă cuprinse între
λ şi λ’ şi amplitudinea variabilă între O şi 2A.
Totalitatea undelor cuprinse între două puncte din
mediu în care amplitudinea este nulă se numeşte grup de unde,
pachet de unde sau tren de unde.
Viteza grupului celor două unde, adică viteza de grup
reprezintă viteza de deplasare în direcţia Ox a unui punct de
amplitudine constantă, aceasta se determină punând condiţia :
t  d  x  dx  const (3.195)
sau diferenţiind avem :
dx d
vg   (3.196)
dt dk
unde vg reprezintă viteza de grup.
Viteza de fază se obţine punând condiţia :
  t  kx  const (3.197)
Derivând relaţia în raport cu timpul se obţine viteza de fază
dx 
vf   (3.198)
dt k
ţinând seama de (3.197) şi (3.198) obţinem :
vg 
d
dk
 
kv f  v f  k
dv f
dk
(3.199)
2
dar k 

atunci putem scrie :
dv f
vg  v f   (3.200)
d
Dacă viteza de fază variază direct proporţional cu lungimea de
 dv f 
undă λ atunci se produce o dispersie normală   0  . În
 d 
cazul în care viteza de fază a undelor variază invers
proporţional cu lungimea de undă λ, se obţine o dispersie
87
  dv f 
anormală   0  . Un mediu pentru care viteza de fază nu
 d 
dv f
depinde de frecvenţă adică: 0 se numeşte mediu
d
nedispersiv.
3.2.13. Efectul Doppler

Efectul Doppler constă în variaţia frecvenţei unei unde

emise de o sursă de oscilaţii, dacă aceasta se află în mişcare
faţă de receptor. Efectul Doppler poate fi constatat atât în cazul
undelor elastice (inclusiv sunetul), cât şi în cazul undelor
electromagnetice (inclusiv lumina). În cazul în care sursa de
oscilaţii şi receptorul sunt în mişcare relativă unul faţă de altul
frecvenţa măsurată creşte atunci când sursa se apropie de
receptor şi scade când sursa se depărtează de receptor. Acest
efect poartă numele de efect Doppler.

În studiul fenomenului se disting mai multe cazuri :

a) Sursă fixă şi receptorul mobil.
Considerăm O punctul iniţial în care se află receptorul
1
ce se apropie cu viteza v R de frecvenţa  şi perioada T  .


88
 Fig.3.20

Prima oscilaţie emisă de sursă în momentul t1 = 0 ,

SO
ajunge în O după timpul t1'  . Următoarea perturbaţie
v
emisă de sursă la momentul t2 = T va ajunge în O’ după timpul
SO' .
t'2  T 
v
Perioada oscilaţiilor înregistrate de observator va fi :
SO' SO OO' v T'
T'  t'2  t1'  T   T  T  R
v v v v
unde am notat cu v viteza de propagare a undelor şi cu uS
respectiv uR viteza de deplasare a sursei respectiv a
receptorului în raport cu mediul prin care se propagă unda.
v T
T  T  R
v
sau:
1
vR
1 1
  
  v

89
1  vR  1
1  
 v  
de unde:
 vR 
    1   (3.201)
 v 
Un raţionament analog se poate face în cazul (3.201)
când receptorul se îndepărtează de sursă.
    1 
vR 
 (3.202)
 v 
b) Sursă mobilă şi receptor fix. Să presupunem că
sursa se apropie de receptor.
Considerăm poziţia ideală a sursei ce emite prima
oscilaţie în momentul t1 = 0
SO
Aceasta va fi recepţionată după timpul t1' 
v
Următoarea oscilaţie va fi emisă de sursă în momentul
t2 = T când sursa se află în momentul S’ (S S’ = vS T) şi va fi
receptată în O după timpul :
SO SO  vST vT
t 2  T  T   T  t1  S
v v v
Perioada oscilaţiilor receptate de observator va fi :
 v 
T   t '2  t1'  T 1  S 
 v 
de unde:
1 1  vS 
  1  
   v 

  (3.203)
vS
1
v
În cazul în care receptorul se îndepărtează de sursă apare
semnul +
90
 c) Observatorul şi sursa se mişcă simultan pe
aceeaşi direcţie.
Raţionamente analoage celor anterioare pentru
apropierea respectiv depărtarea sursei de receptor pe direcţia
comună conduce la relaţia :
v
1 R
    v (3.204)
vS
1
v
Semnele superioare la numărător şi numitor corespund
cazului în care sursa şi receptorul se apropie unul de altul iar
semnele inferioare corespund cazului în care ele se depărtează.

3.2.14. Acustica şi ultraacustica

Este acceptată în literatură următoarea sistematizare a

undelor elastice funcţie de frecvenţa lor şi de posibilităţile de
percepere ale omului:
 Infrasunete - unde elastice a căror frecvenţă este
atât de joasă încât nu pot fi percepute de urechea omului; ele
acoperă domeniul cuprins între 0 şi 16 Hz;
 Sunete - gama undelor elastice ce pot fi percepute
de urechea omenească, având frecvenţe cuprinse între 16 şi
16000 Hz.
 Ultrasunete - undele elastice ce nu pot fi percepute
de ureche, ca urmare a frecvenţei lor ridicate dar care păstrează
posibilităţi de propagare apreciabile, mai ales în lichide şi
solide; ultrasunetele au frecvenţa cuprinsă între 20000Hz şi
1010 Hz;
Cel mai dezvoltat simţ al liliecilor este auzul, cu care se
orientează uimitor de bine. Impulsul ultrasonic emis de liliac,
după ce a întâlnit un obstacol în calea lui , se reflectă, si

91
 ecoul produs este recepţionat prin intermediul aparatului sau
auditiv.
 Hipersunete - undele elastice de frecvenţe
superioare ultrasunetelor, având lungimi de undă comparabile
cu ale luminii. Ele se atenuează complet, la orice energie, în
câţiva milimetri de aer, astfel încât nu pun probleme de
propagare. Frecvenţa hipersunetelor este cuprinsă între 1010Hz
şi 1014 Hz.
Infrasunetul este o unda acustica puternica, de frecventa
ultra-joasa, sub 16 Hertzi. Ea nu poate fi asadar perceputa de o
ureche umana, dar poate fi în schimb resimtita n de catre corp
sub forma unor vibratii ce provoaca anumite simptom: ameteli,
dureri de cap si stare de voma, pana la ruperea organelor
interne si moartea. In 1965, s-a cautat posibilitatea de a folosi
infrasunetele ca pe o arma. Cercetatorul francez Vladimir
Gavreau a demonstrat ca toate fiintele omenesti expuse la
frecvente sonore ultra-joase simt o gama de efecte fizice
paralizante.

3.2.14.1. Acustica

Acustica este capitolul fizicii care se ocupă cu studiul

producerii, propagării şi al proprietăţilor sunetelor. sunetele
sunt oscilaţiile mecanice capabile să impresioneze organul
auditiv al omului – urechea (receptor). Undele sonore sunt
unde mecanice longitudinale ce se propagă în solide, lichide şi
gaze. Pentru a fi percepute de ureche, undele sonore trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie produse de o sursă sonoră, (corzi vibrante,
coloane de aer vibrante, plăci, membrane vibrante,
lame vibrante etc.);
 să existe un mediu elastic de propagare între sursa
sonoră şi receptor (sunetele nu se propagă în vid);

92
  frecvenţa oscilaţiilor sunetelor trebuie să fie cuprinsă
într-un anumit interval de frecvenţe 16 Hz şi
20.000Hz;
 intensitatea undelor sonore trebuie să fie suficientă
pentru a produce o senzaţie auditivă;
 durata sunetului trebuie să depăşească un interval de
timp minim (  0,05s ) pentru a fi sesizat de organul
auditiv.
Caracteristicile sunetelor. Caracteristicile unui sunet
reprezintă acele mărimi care îl deosebesc de altele: înălţime,
intensitate, timbru.
Înălţimea sunetului reprezintă calitatea unui sunet (de
a fi mai ascuţit sau mai grav) ce depinde de frecvenţa
oscilaţiilor şi anume un sunet este cu atât mai înalt sau mai
ascuţit cu cât frecvenţa lui este mai mare şi invers.
În cazul sunetelor definim două feluri de intensităţi şi
anume: intensitate sonoră sau acustică şi intensitate auditivă.
Intensitatea sonoră I s reprezintă energia transportată de unda
sonoră în unitatea de timp prin unitatea de secţiune a mediului
prin care se propagă.
E
Is 
t S
unde: E este energia sunetului, t – timpul şi S-suprafaţa pe care
W
o traversează. In SI, intensitatea sonoră se măsoară în 2 .
m
Urechea umană nu percepe decât intervalul de restrâns
de frecvenţe cuprins între 16-20KHz. Urechea omenească
prezintă sensibilitate maximă pentru sunetul cu frecvenţa de
1000Hz denumit şi sunet normal. Pentru sunetul normal cu
frecvenţa de 1000Hz intensitatea acustică variază între
W W
10 12 2 şi 10 2 2 .
m m

93
 Valoarea minimă a intensităţii sonore care poate fi
percepută de ureche omenească se numeşte prag de
audibilitate. Pentru sunetul cu frecventa de 1000Hz valoarea
W
acestui prag este de I 0  10 12 2 . Valoarea maximă a
m
intensităţii sonore care poate fi suportată de urechea omenească
se numeşte prag de senzaţie dureroasă.
În practică se utilizează valoarea relativă a intensităţii
sonore în raport cu intensitatea unui sunet de referinţă şi poartă
numele de nivel de intensitate sonoră sau nivel sonor (acustic)
Ns .
Is
N s  log (3.205)
I0
unde I s este intensitatea sonoră a sunetului considerat iar
W
I 0  10 12 2 este intensitatea corespunzătoare pragului de
m
audibilitate care corespunde sunetului cu frecvenţa
  1000Hz .
Unitatea pentru nivelul sonor N s este belul (cu
simbolul B) în memoria lui A. G. Bell inventatorul telefonului.
1
În practică se foloseşte decibelul (dB), 1 dB  B
10
Is
N s dB   10 log (3.206)
I0
Intensitatea auditivă (Ia ) caracterizează senzaţia
auditivă produsă omului de către un sunet. Această mărime
s+a introdus deoarece s+a constatat că urechea omenească
percepe două sunete care au aceeaşi intensitate sonoră, dar
frecvenţe diferite, ca două sunete de tărie diferită. Prin definiţie
intensitatea auditivă a unui sunet este egală cu intensitatea

94
sonoră a unui sunet normal (  1000Hz ) care produce
aceeaşi senzaţie auditivă ca şi sunetul dat.
I a  I s (  1000Hz ) (3.207)
Vom defini nivelul auditiv astfel:
I
N a  10 log a (3.208)
I ao
W
unde I ao  10 12 este intensitatea auditivă de pe pragul
m2
de audibilitate a sunetului normal (  1000Hz ). Nivelul
auditiv se măsoară în foni .
Fonul reprezintă nivelul auditiv al unui sunet a cărui
intensitate auditivă este de 1,26 ori mai mare decât intensitatea
auditivă I ao de pe pragul de audibilitate a sunetului normal.
Timbrul sunetului. Pe baza timbrului recunoaştem cine
vorbeşte, cine cântă sau care este instrumentul muzical utilizat.
Timbrul sunetului este acea caracteristică care permite
să fie deosebite între ele două sunete de aceeaşi frecvenţă şi de
intensitate auditivă, dar emise de două surse de natură diferită.
Deosebirea între sunete este determinată de faptul ca în general
un sunet nu este simplu, ci este compus dintr-o suprapunere de
mai multe sunete simple de pulsaţii , 2, 3,.... respectiv de
frecvenţe  , 2 , 3 ,... Sunetul cu frecvenţa cea mai joasă  ,
se numeşte sunet fundamental iar sunetele cu frecvenţele
2 , 3 ,... se numesc armonice superioare ale sunetului
fundamental.

3.2.14.2. Ultrasunetele

Pentru producerea ultrasunetelor cel mai des se utilizează

generatoare electromecanice care funcţionează pe baza
fenomenelor de piezoelectricitate şi magnetostricţiune.
Producerea ultrasunetelor
95
 Încă din anul 1880 fraţii Curie au observat existenţa
proprietăţilor piezoelectrice. Unele cristale când sunt supuse
unor eforturi de compresiune sau de întindere după anumite
direcţii dezvoltă pe feţele lor sarcini electrice de cantităţi egale
şi de semne contrare (efect piezoelectric direct). Valoarea
sarcinilor electrice depinde de mărimea efortului aplicat
cristalului, iar semnul plus sau minus depinde de tipul de
deformaţii (întindere sau compresiune) la care este supus
cristalul.
Cele mai importante cristale piezoelectrice sunt:
cuarţul, sarea seignette, metatitanatul de bariu, bioxid de siliciu
SiO2, şi altele.
La astfel de cristale se observă şi efectul piezoelectric
invers: dacă se aplică cristalului o diferenţă de potenţial
exterioară, atunci ca urmare a rotirii dipolilor se observă o
deformaţie de întindere sau de comprimare.
Dacă din cuarţ se taie o plăcuţă şi pe feţele ei pe care se
pun contacte metalice, se aplică o tensiune electrică continuă,
plăcuţa se deformează.
Dacă asupra plăcuţei se aplică o tensiune alternativă ea
începe să vibreze şi poate să devină o sursă de ultrasunete.
Cristalele de cuarţ se folosesc pentru frecvenţe cuprinse între
10-15MHz, ceea ce corespunde unor grosimi ale plăcuţelor de
0,19 – 0,28mm.
Pentru obţinerea unor frecvenţe mai ridicate trebuie să
avem grosimi foarte mici, ceea ce face ca plăcuţa respectivă să
fie foarte fragilă.
Traductorul piezoelectric este dispozitivul care
transformă energia electrică în energie mecanică şi invers.
Efectul magnetostrictiv este o particularitate a
materialelor feromagnetice.
Funcţionarea generatorului magnetostrictiv se bazează
pe faptul că unele substanţe feromagnetice la magnetizare îşi
schimbă dimensiunile. Astfel dacă o bară sau un tub dintr-un
96
material feromagnetic este supus unui câmp magnetic paralel
cu axa lui şi oscilează cu o anumită frecvenţă, bara suferă o
alungire sau o scurtare în ritmul frecvenţei de oscilaţiei a
câmpului magnetic. Deformările barei depind de natura
materialului feromagnetic, de tratamentul termic al acestuia, de
intensitatea premagnetizării, de temperatură, fiind independentă
de sensul câmpului.
Efectul este reversibil, lungirea sau scurtarea barei
dintr-un material feromagnetic duce la formarea unui câmp
magnetic în mediul dimprejur.
Proprietăţile ultrasunetelor
 ultrasunetele nu sunt percepute de către om;
 ultrasunetele se pot obţine sub forma unor fascicule
înguste;
 ultrasunetele transportă o cantitate însemnată de
energie;
 ultrasunetele sunt puternic absorbite de substanţe în
stare gazoasă.
Undele ultrasonore prezintă fenomenul de cavitaţie
ultrasonoră (acustică) la propagarea lor prin lichide. Prin
cavitaţie se înţelege în general, distrugerea continuităţii unui
lichid ţi refacerea imediată a acestuia sub acţiunea unor
tensiuni sau variaţii rapide şi puternice de presiune. Fenomenul
de cavitaţie hidraulică apare în cazul mişcării relative a
lichidelor în raport cu un obstacol sau la curgerea fluidelor prin
duze, la turbinele hidraulice, elicele navelor pompele
centrifuge. Din cauza acestui fenomen se reduce puterea elicei,
scade viteza de curgere a fluidului se pot distruge materiale
solide, se corodează elicea.
Fenomenul cavitaţiei ultrasonore (cavitaţia acustică)
poate fi dirijat şi controlat. Acest fenomen este folosit pentru
eroziunea unor suprafeţe solide în contact cu lichidul
ultrasonat.
Efectele produse de ultrasunete
97
  pot provoca încălziri locale
 duc la omogenizarea unor sisteme disperse şi anume
soluţii coloidale, emulsii;
 pot distruge starea de omogenitate a unor astfel de
sisteme;
 pot accelera sau provoca reacţii chimice;
 pot favoriza procesele de polimerizare şi invers;
 produc fenomenul de cavitaţie;
 provoacă perturbaţii mecanice in interiorul celulelor
vii.
Aplicaţiile ultrasunetelor se pot împărţi în două grupe mari
:aplicaţii active şi aplicaţii pasive
Aplicaţiile active sunt acelea în care ultrasunetele de puteri
mari intervin în mod activ şi schimbă structura şi proprietăţile
mediului străbătut.
Aplicaţiile pasive sunt acelea în care ultrasunetele de puteri
relativ mici servesc la obţinerea unor informaţii referitoare la
calitatea sau dimensiunile corpului studiat.
Aplicaţii pasive
Acestea se referă la cercetarea diferitelor proprietăţi şi
caracteristici ale mediului în care se propagă ultrasunetele.
Detectarea defectelor pe baza ultrasunetelor poate fi
utilizată atât în piesele metalice cât şi nemetalice.
Dintre aplicaţiile pasive amintim: defectoscopia
ultrasonoră; sonolocaţia (SONAR); cercetarea proprietăţilor
elastice a unor materiale.
Sonolocaţia se bazează pe reflexia ultrasunetelor pe
obstacole şi utilizează ultrasunetele în localizarea diferitelor
corpuri aflate în apa mărilor. Sonolocaţia înlocuieşte locaţia
prin unde radio (radarul), folosită în atmosferă, deoarece
undele electromagnetice sunt puternic absorbite de ionii din
apa sărată a mărilor şi oceanelor. Cu ajutorul acestei metode se
pot determina foarte precis adâncimi, poziţia vapoarelor şi

98
submarinelor, a bancurilor de peşti se stabilesc comunicaţii
între nave la navigaţia pe timp de ceaţă.
Aplicaţii active
 Prelucrarea materialelor solide (tăiere, perforare, etc).
 Lipirea şi cositorirea ultrasonoră;
 Schimbarea structurii metalelor prin ultrasonare . dacă în
timpul solidificării masa metalului topit este supusă
ultrasunetelor, se obţine o granulaţie mult mai mică decât
în cazul solidificării obişnuite.
 Sudarea, lipirea unor piese metalice.
 Realizarea în câmp ultrasonor a unor depuneri de pături
metalice cu calităţi fizico-mecanice superioare.
 Curăţirea suprafeţelor metalice de praf sau de urme de
grăsime.
 Uscarea cu ultrasunete este uscarea la rece care prezintă
avantaje considerabile pentru produsele alimentare,
farmaceutice, chimice, biologice
 Combaterea depunerii pietrei pe cazane cu aburi;
Tratamente cu ultrasunete. Tratamentul cu
ultrasunete este destinat în special tratamentelor corporale
legate de: atenuarea nodulilor anticelulitici , îmbunătăţirea
elasticităţii ţesuturilor, pătrunderea în profunzime a produselor
profesionale aplicate cum ar fi creme şi loţiuni de remodelare,
accelerarea circulaţiei sanguine şi a hidratării în profunzime a
pielii.
De asemenea, ultrasunetele sunt folosite în tratamentul
facial pentru ochi şi contur facial, lifting facial, anticearcăn,
depigmentare.

3.2.14.3. Metode şi tehnici de defectoscopie ultrasonică

Defectoscopia ultrasonică reprezintă detectarea

defectelor din interiorul corpurilor solide cu ajutorul

99
ultrasunetelor şi constă în interpretarea modificărilor suferite
de un fascicul ultrasonic cu caracteristici cunoscute la
traversarea unui material care conţine defecte.
În metodele de control nedistructiv prin ultrasunete se
folosesc curent oscilatoare piezoelectrice. La unele aparate mai
speciale, construite pentru controlul unor materiale nemetalice
se folosesc oscilatoare magnetostrictive (lemn, plastic).
Defectoscopia cu ultrasunete se utilizează şi pentru
piesele masive pentru care razele X (defectoscopia cu raze X)
sau  nu pot străbate grosimi mai mari de 20-30cm deoarece
sunt absorbite.
Oscilatoarele ultrasonice sunt traductoare
electroacustice montate în palpator şi care produc oscilaţii
mecanice de frecvenţă superioară celor care produc o senzaţiei
auditivă.
Aparatura ultrasonică a cunoscut o dezvoltare deosebită
dispunând de accesorii multiple de amplificare, reglare, precum
şi de accesorii cu domenii şi limite precise de lucru mărindu-se
posibilităţile de control. Despre materialul piesei care se
examinează este necesar să se cunoască următoarele:
 dacă se pretează la examinarea cu ultrasunete;
 modul de propagare al fasciculului în piesă;
 natura defectelor presupuse care urmează a fi puse în
evidenţă cu ajutorul ultrasunetelor;
 limitele de admisibilitate ale defectelor în piesa care se
examinează.
In defectoscopia ultrasonică a materialelor metalice
sunt curent utilizate in practică următoarele 3 metode:
 Metoda cu impuls reflectat
Metoda constă în utilizarea unui singur palpator care
îndeplineşte funcţia dublă de emisie şi recepţie. Impulsurile
sunt transmise intermitent în piesa de examinat, iar în timpul
pauzei sunt recepţionate cele reflectate. Ecoul de defect apare

100
pe ecran la o distanţa corespunzătoare poziţiei acestuia, in
piesă, adică la mijlocul distanţei dintre impulsul de emisie şi
ecoul de fund. Alegând o scară cu distanţa mai mare, pe
ecranul osciloscopului pot apărea mai multe ecouri de fund şi
un număr corespunzător de ecouri de defect, din ce în ce mai
reduse ca amplitudine, datorită faptului ca energia
ultrasunetului, reflectată după fiecare parcurs, este din ce în ce
mai atenuată.
Localizarea defectului se face astfel:
- determinam viteza de propagare a ultrasunetelor în
piesă:
2d
- v
t
unde d este grosimea piesei, t distanţa în unităţi de
timp dintre impulsul iniţial şi final, măsurată pe ecranul
defectoscopului.
- distanţa până la defect este:
 Metoda prin transmisie (transparenţă)
Se aplică cu ambele tipuri de palpatoare şi unde,
utilizându-se două palpatoare - unul de emisie, altul de
recepţie. Piesa este parcursă de un fascicul continuu de
ultrasunete, iar recepţia undelor transmise prin piesă se face pe
faţa opusă celei pe care se afla generatorul. Metoda este mai
puţin întrebuinţata, datorită faptului că necesită o poziţionare
foarte riguroasă a palpatoarelor. Defectele întâlnite în piesă
modifică intensitatea fasciculului ultrasonor. În prezenţa
defectelor fasciculul de ultrasunete este puternic atenuat. Se
remarcă faptul că la etalonarea scării distanţelor, in cazul
introducerii pe ecran a mai multor ecouri succesive, primul
semnal apare la o distanţa egală cu un parcurs in piesă, iar
următoarele după un parcurs dublu.

101
 Fig.3.21

 Metoda rezonanţei
Această metodă constă in transmiterea undelor
ultrasonice într-un material de grosime d, cu ajutorul unui
traductor. Modificând frecvenţa şi, implicit, lungimea de undă
a impulsului, in piesă apar la rezonanţă unde staţionare atunci
când este satisfăcută relaţia:

dk , (3.209)
2
unde k este un număr natural oarecare.
Afişajul osciloscopic este diferit de cel clasic, maximul
la rezonanţă evidenţiindu-se prin imaginea de pe ecran.
Metoda se utilizează la măsurători de grosimi,
examinări de table placate ori evidenţieri de discontinuităţi.

102
4.PROPRIETĂŢILE MOLECULARE ALE SUBSTANŢEI

Substanţa este compusă din particule minuscule

numite molecule. Moleculele unei substanţe oarecare sunt
identice, ele au aceeaşi structură aceeaşi masă şi aceleaşi
proprietăţi mecanice şi electrice. Cel mai simplu model de
moleculă este acela al unei sfere care se care se poate ciocni cu
moleculele învecinate dar si cu un perete şi să exercite forţe de
atracţie sau de respingere asupra moleculelor învecinate.
Între două molecule există o forţă de atracţie gravitaţională dar
aceasta este sunt neglijabilă în comparaţie cu forţele de natură
electrica care asigură coeziunea moleculelor unui lichid (sau
solid).
F  Fatractie  Frespingere (4.1)
103
 Atomul si molecula sunt sisteme complicate, foarte
stabile, formate din particule purtătoare de sarcină electrică:
electronii şi nucleele atomilor. În condiţii obişnuite suma
sarcinilor electrice pozitive este egală cu suma sarcinilor
electrice negative astfel că molecula sau atomul sunt neutre din
punct de vedere electric. Deoarece moleculele conţin purtători
de sarcina electrică de semne diferite, între ele acţionează în
acelaşi timp atât forţe de atracţie cât şi forţe de respingere.
Forţa rezultantă poartă denumirea de forţă intermoleculară si
este data de diferenţa dintre modulele celor două forţe. În
figură este reprezentată dependenţa dintre distanţa dintre
molecule a forţei de respingere (curba 1), a forţei de atracţie
(curba 2) şi a forţei rezultante sau intermoleculare (curba 3)
fig.4.1.

104
Fig. 4.1. Reprezentarea grafică a forţelor de interacţiune dintre
molecule

În cazul gazelor distanţa dintre molecule este mare,

forţa este extrem de mică si este de tip atractiv. Forţa de
atracţie creşte pe măsură ce gazul este comprimat şi moleculele
sale sunt aduse mai aproape unele de altele. La distanţe mari
forţa este mică şi atractivă. Pe măsură ce moleculele se
aproprie unele de altele, forţa de atracţie devine tot mai mare,
trece printr-un maxim şi apoi descreşte până la zero pentru o
distanţă d. Atunci când distanţa dintre molecule este mai mică
decât d forţa devine repulsivă.
Daca singura proprietate a unei molecule ar fi forţa de
atracţie dintre ea şi vecinele ei, toată substanţă s-ar afla în stare
lichidă sau solidă. Existenţa gazelor indică o altă proprietate
care permite moleculelor să stea la distanţă una de altă şi
anume mişcarea moleculară. Cu cât mişcarea este mai intensă,
cu atât este mai mică şansa de condensare în stare lichidă sau
solidă. În solide moleculele execută o mişcare de vibraţie în
jurul unor centre mai mult sau mai puţin fixe. Mişcarea de
vibraţie este relativ slabă, iar centrele rămân fixe în poziţii
situate la distanţe regulate, formând o reţea spaţială.
În lichide distanţele intermoleculare sunt de obicei
numai cu puţin mai mari decât cele din solide. Moleculele
execută o mişcare de vibraţie cu energie mai mare în jurul unor
centre care sunt libere să se mişte, dar care rămân la distanţe
aproximativ constante unele faţă de altele. Lichidele prezintă o
ordine de scurtă distanţă spre deosebire de ordinea de lungă
distanţă dintr-un solid cristalin.
Moleculele unui gaz se mişcă rectiliniu până când are
loc o ciocnire cu altă moleculă, fie cu un perete. Un gaz ideal
este un gaz între ale cărui molecule nu se exercită nici un fel de
forţe de atracţie.

105
4.1. Numărul lui Avogadro

În anul 1811 s-a sugerat pentru prima oară de către

Dalton faptul că moleculele unei substanţe chimice date sunt
toate identice. „Volume egale de gaze diferite, aflate în
aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune conţin acelaşi
număr de molecule.” Această lege a condus la definirea
numărului lui Avogadro, determinat experimental de
Loschmidt:
N A  6,02217  10 23 molecule  mol 1 (4.2)
Masa moleculară M este egală cu masa unui mol şi
poate fi exprimată ca produsul dintre numărul lui Avogadro
N A şi masa m a unei singure molecule:
M  NA  m (4.3)
Numărul de moli  dintr-o substanţă pură este egal cu
numărul de molecule N împărţit la numărul lui Avogadro. N A :
N
 (4.4)
NA
legea gazului ideal poate fi deci scrisă:
N
P  V   R  T  R T (4.5)
NA
S-a introdus şi noţiunea de volum molar: V = volumul ocupat
M
de un mol dintr-un gaz în condiţii normale (0° C şi 760 mmHg
5 -2
sau 1,013 10 Nm )
VM  22,414 l  mol -1 (4.6)
Numărul lui Avogadro poate fi folosit pentru calcularea
masei unei molecule. Masa unui mol de hidrogen atomic este
1,008g. Masa unui singur atom de hidrogen este:
1,008g  mol 1
mH  1
 1673  10 24 g
6,022  10 mol
23

106
Un mol de gaz ideal ocupă 22400 cm3 . Numărul de molecule
pe centimetru cub într-un gaz ideal în condiţii standard este
deci:
6,022  10 23
3
 2,69  1019 molecule  cm 3 (numărul lui
22400cm
Loschmidt).

4.2.Ecuaţia de stare a gazului ideal

Studiul sistemelor fizice compuse dintr-un număr mare

de particule (molecule, atomi,…) poate fi efectuat pe căi
diferite. În teoria cinetico-moleculară se utilizează mărimi
fizice ce caracterizează fiecare componentă microscopică a
sistemului (coordonate, viteze şi impulsuri,). Deoarece numărul
particulelor componente este foarte mare, aplicarea legilor
mecanicii ne-ar conduce la integrarea unui sistem de ecuaţii
diferenţiale cu un număr mare de necunoscute. Se constată insă
că caracteristica microscopică a sistemului necesită un număr
mic de parametri: presiune p, volum V, temperatura T, ….,-
care vor fi legaţi între ei prin ecuaţia de stare.
Din faptul că ambele metode descriu proprietăţile
aceluiaşi sistem, rezultă că cunoaşterea stării microscopice
trebuie să determine unic starea microscopică. Unei stări
microscopice îi vor corespunde însă un număr mare de stări
microscopice. Valorile mărimilor microscopice vor constitui
valorile medii ale unor mărimi microscopice. Abaterile faţă de
valoarea medie se vor numi fluctuaţii. Ele au un caracter static.
Teoria molecular – cinetică reuşeşte să interpreteze
unele proprietăţi ale gazului (presiunea, temperatura,….) luând
în considerare mişcarea moleculară.
Considerăm un gaz care conţine N molecule.
Considerăm că sistemul termodinamic se află în stare de
echilibru. Moleculele gazului efectuează o mişcare
dezordonată, numită mişcare de agitaţie termică.
107
 În cazul în care gazul conţine N molecule, atunci pe
direcţia x şi-n sensul pozitiv se vor deplasa N⁄6 molecule care
vor ciocni elastic peretele vasului. Impulsul transmis peretelui
la o ciocnire a moleculei este 2mv  cos  . (fig. 4.2)

Fig. 4.2
Pentru determinarea impulsului total comunicat
peretelui de molecule cu viteza v va trebui să determinăm
numărul total al moleculelor cu viteza v.
Direcţia deplasării moleculelor poate fi caracterizată prin
coordonatele sferice θ şi φ, unde unghiul poate fi măsurat faţă
de normală la elementul dS. Deoarece moleculele au o mişcare
perfect dezordonată atunci numărul moleculelor ce au direcţiile
de mişcare cuprinse în unitatea de unghi solid dΩ să fie acelaşi
pentru orice parte a unei sfere de rază r
Deci rezultă:
d
dN  N (4.7)
4

108
 Fig.4.3
Numărul moleculelor a căror direcţie de mişcare sunt cuprinse
în intervalul θ, θ + dθ; φ, φ +dφ va fi:
d , sin   d  d
dN ,  N N (4.8)
4 4
Numărul moleculelor care au viteza cuprinsă în intervalul
v, v  dv este dNv .
d ,
dN v ,,  dN v
4
Numărul moleculelor ce vor lovi un element de suprafaţă S în
timpul ∆t va fi:
dNv d ,
d v , ,    S  v  cos  t (4.9)
V 4
unde V este volumul vasului.
Impulsul total comunicat peretelui de aceste molecule va fi:
dPv , ,  2mv  cos  d v , , (4.10)
sau

109
 dN v d  ,
dPv , ,    2  m  v 2 cos2   S  t
V 4
(4.10΄)
Dacă integrăm dPv,θ,φ după valorile lui v, θ şi φ rezultă:

v max
m S  t 2 2
P 0  v dN  cos   sin   d
2 2
(4.11)
4 V
v
0 0 0
Prima integrală din (4.11) reprezintă valoarea medie pătratică a
vitezei:
v max
1
 v dN  v2
2
v (4.12)
N 0
N
Dacă notăm n  şi calculăm celelalte două integrale, (4.11)
V
conduce la expresia presiunii exercitate de gaz asupra peretelui
gazului:
1
p  nm 0 v 2 (4.13)
3
care poate fi scrisă în forma:
2 m 0v 2 2
p m  nE c (4.14)
3 2 3
Cu cât temperatura corpurilor va fi mai mare cu atât
agitaţia termică a moleculelor va fi mai mare.
m 0v 2 3
 kT (4.15)
2 2
unde:
T – temperatura absolută, k=1,38∙10-23 J ⁄ oK= ct. Boltzmann.
Relaţia (4.15) pune în evidenţă faptul că la T= 0oK
încetează mişcarea de agitaţie termică.
Reunind relaţiile (4.14) şi (4.15) rezultă:

110
 N N N A kT
p  nkT  kT  
V NA V
sau:
N
pV  RT (4.16)
NA
care reprezintă ecuaţia de stare a gazului perfect.
J o
Produsul: N A  k  R  8,31  10 3 K defineşte constanta
Kmol
universală a gazelor.
Numărul molilor de gaz se poate scrie:
N m0 N m
  
N A m0 N A M

unde:
m= masa gazului, M= masa unui mol.
Dacă concentraţia n= N ⁄ V a moleculelor de gaz creşte,
interacţiunile dintre molecule nu mai pot fi neglijate, fapt care
conduce la modificarea presiunii gazului.
Pentru un Kmol de gaz, ecuaţia de stare cunoscută sub
denumirea de ecuaţia Van der Waals, are forma:
 a 
 p  2   V  b   RT (4.17)
 V 
unde coeficienţii a, b depind de natura gazului.

4.3.Energia internă a gazului. Numărul gradelor de

libertate

Moleculele unui gaz sunt într-o mişcare complet

dezordonată iar energia cinetică Ec a mişcării de translaţie ale
moleculei, la temperatura T, este dată de relaţia:

111
 3 R 3
Ec  T  kT (4.18)
2 NA 2
unde R este constanta gazelor, N A numărul lui Avogadro,
R
k constanta lui Boltzmann.
NA
Energia cinetică medie a mişcării de translaţie a
moleculelor este determinată exclusiv de temperatura gazului
T , iar restul mărimilor din relaţie sunt constante. Atunci când
gazul primeşte sau cedează o anumită cantitate de căldură, are
loc modificare a energiei cinetice a moleculelor sale.
Pentru un gaz ideal energia cinetică a mişcării haotice a
tuturor moleculelor determină energia lui internă. Pentru gazele
reale trebuie luată în considerare şi energia potenţială reciprocă
a moleculelor, deci pentru gazele reale energia internă
reprezintă sumă energiei cinetice a mişcării moleculelor plus
energia lor potenţială.
Energia cinetică a mişcării moleculelor este alcătuită
din energie cinetică a mişcării de translaţie, energie cinetică de
rotaţie, şi de vibraţie a moleculelor. Numărul gradelor de
libertate ale unui corp este numărul coordonatelor
independente, care trebuie să fie introduse pentru determinarea
poziţiei corpului în spaţiu.
Punctul material are trei grade de libertate deoarece
poziţia lui în spaţiu se determină prin trei coordonate de
exemplu coordonatele carteziene x, y, z, ale sistemului de axe
ortogonale. Un solid are şase grade de libertate.
O sferă care nu este supusă rotaţiei ci are numai o
mişcare de translaţie poate fi considerată ca punct material cu
trei grade de libertate.
Fiecare moleculă va avea un număr anumit de grade de
libertate, din care trei corespund mişcării de translaţie în spaţiu.
Deoarece moleculele au o mişcare complet dezordonată, nici
una dintre formele de mişcare nu are o probabilitate mai mare
112
faţă de celelalte deci pentru fiecare grad de libertate al
moleculei revine în medie aceeaşi cantitate de energie Ec .
Această lege este cunoscută sub denumirea de principiul
echipartiţiei energiei pe grade de libertate. Mişcării de
translaţie a moleculei , care îi corespund trei grade de libertate,
îi revine energia:
3
Ec  kT
2
Energia pentru un grad de libertate este dată de relaţia:
1 1 R
Ec  kT  T
2 2 NA
Presupune că gazul este compus din molecule identice, fiecare
din ele având i grade de libertate. Pentru fiecare moleculă
revine în medie energia:
i i R
Ec  kT  T
2 2 NA
Energia internă a unui mol de gaz ideal ale cărui
molecule au i grade de libertate este dată de relaţia:
i
U 0  RT (4.19)
2
Energia internă a gazului se exprimă în funcţie de
numărul i de grade de libertate a moleculelor şi de temperatura
absolută a gazului T.
Moleculele poliatomice pot efectua mişcări de rotaţie
(nr grade de libertate) şi mişcări oscilatorii (nv grade de
libertate). Dacă notăm cu i numărul total al gradelor de
libertate, se poate scrie:
I = nt + nr + 2nv
Energia internă a unui gaz ideal format din molecule
poliatomice se va scrie:
N i
U  RT (4.20)
NA 2
113
4.4.Căldura specifică a gazelor

Căldura specifică ( c )a unei substanţe este o mărime

fizică numeric egală cu cantitatea de căldură care trebuie
adăugată unităţii de masă a acestei substanţe pentru a-i
ridica temperatura cu 1 0 C .
Căldura molară a unui corp ( C ) este o mărime fizică
numeric egală cu cantitatea de căldură care trebuie adăugată
unui mol de substanţă pentru a-i ridica temperatura cu 1 0 C .
Căldura molară a gazului la volum constant este dată de
relaţia:
i
CV  R (4.21)
2
Ca unitate pentru cantitatea de căldură se foloseşte şi
caloria.
Caloria este cantitatea de căldură care trebuie transmisă unui
gram de apă distilată pentru a-i mări temperatura de la
19,5 la 20,5 0 C .
1 cal  4,182 J
Pentru gazele monoatomice i  3
3 5
CV  R , C P  R (4.22)
2 2
unde C p  C V  R (4.23)
Pentru gazele biatomice i  5
5 7
CV  R , C P  R (4.24)
2 2
pentru molecule mai complicate (triatomice şi poliatomice)
trebuie să le atribuim 6 şase grade de libertate.
Pentru i  6
6 8
CV  R , CP  R (4.25)
2 2
114
5. ELEMENTE DE TERMODINAMICĂ

115
5.1. Generalităţi

Corpurile macroscopice sunt formate din atomi şi

molecule, constituenţi microscopici, ce se află în continuă
mişcare, numită mişcare de agitaţie termică. În descrierea
proprietăţilor corpurilor s-au dezvoltat două metode de
cercetare, metoda termodinamică şi metoda cinetico-
moleculară (metoda statistică).
Termodinamica – studiază relaţiile dintre fenomenele
calorice şi cele mecanice, deci la studiul condiţiilor de
transformare a căldurii în lucru mecanic. Termodinamica,
studiază problemele fundamentale ale sistemelor fizice la scară
macroscopică, stabilind relaţii cantitative între mărimile direct
observabile, cum ar fi presiunea, volumul, temperatura, fără a
lua în considerare structura internă.
Teoria cinetico-moleculară – porneşte de la structura
microscopică de atomi şi molecule, constituenţi aflaţi într-o
perpetuă mişcare dezordonată. Parametrii microscopici, cum ar
fi: masa, viteza, energia medie a constituenţilor, determină
parametrii macroscopici amintiţi mai sus.
Sistemele fizice de exemplu: automobilul care frânează,
glonţul care se topeşte prin oprire bruscă, motorul
automobilului etc., sunt corpuri sau sisteme de corpuri care
interacţionează cu mediul înconjurător prin schimburi de
energie mecanică şi căldură. Există şi posibilitatea ca sistemul
fizic să primească energie sub formă de căldură şi să transfere
mediului exterior energie mecanică sub formă de lucru
mecanic. Aceasta se produce în cazul motoarelor vehiculelor.
Aceste sisteme sunt numite sisteme termodinamice.
Numim sistem termodinamic orice corp macroscopic
sau ansamblu bine precizat de corpuri macroscopice (S.T.)
Dacă sistemul termodinamic nu interacţionează cu mediul
exterior atunci sistemul este izolat. Tot ce nu poate face parte
din sistemul termodinamic reprezintă mediul exterior. Dacă
116
sistemul termodinamic interacţionează cu mediul exterior
spunem că sistemul este neizolat. Sistemul termodinamic se
numeşte închis dacă nu face schimb de substanţă cu mediul
exterior. Sistemul se numeşte deschis dacă face schimb de
substanţă şi energie cu mediul exterior. Totalitatea
proprietăţilor unui sistem la un moment dat poartă numele de
starea sistemului. Starea unui sistem este caracterizată cu
ajutorul parametrilor de stare. Parametrii de stare sunt:
presiunea (P), volumul (V), temperatura (T), numărul de moli
  . Funcţiile de stare sunt mărimi care depind de parametrii de
stare fiind univoc determinate de ei a căror variaţie la
schimbarea stării sistemelor depinde numai de stările iniţiala si
finală ale acestora. Dacă parametrii rămân constanţi în timp,
sistemul termodinamic se află în echilibru termodinamic.
Trecerea unui sistem dintr-o stare în altă stare poartă numele de
transformare sau proces. Parametrii de stare se numesc
extensivi daca sunt proporţionali cu masa sistemului sau cu
numărul de particule (de exemplu volumul, energia totală,
entropia). Parametrii de stare se independenţi de masa
sistemului se numesc intensivi (de exemplu temperatura,
presiunea).
Clasificarea transformărilor de stare:
a) După viteza de variaţie a parametrilor:
transformare cvasistatică - parametrii se modifică lent în timp
transformare necvasistatică - parametrii se modifică brusc.
b) După parametrul care rămâne constant:
transformare izotermă T=const
transformare izobară P=const.
transformare izocoră V=const.
c) După drumul parcurs:
transformare reversibilă
transformare ireversibilă

117
 Procesele cvasistatice sunt reversibile adică la revenirea
din starea finală în cea iniţială sistemul trece prin aceleaşi stări
de echilibru. In caz contrar sunt ireversibile.
Dacă starea finală coincide cu starea iniţială a
sistemului transformarea se numeşte ciclică.

5.2. Măsurarea temperaturii

In teoria cinetico moleculară temperatura definită ca o

mărime care caracterizează energia cinetică medie de mişcare a
moleculelor unui gaz.
Din definiţia cantităţii de căldură se poate preciza că
temperatura este legată de cantitatea de căldură transmisă prin
schimbul de căldură între două corpuri şi anume la contactul
dintre două corpuri care au temperaturi diferite cantitatea de
căldură se transmite de la corpul cu temperatură mai ridicată la
corpul cu temperatură mai scăzută.
Din punct de vedere termodinamic temperatura
caracterizează sensul schimbului de căldură într-un proces.
Temperatura este mărimea fizică care caracterizează
starea termică a unui corp aflat în stare de echilibru
termodinamic.
Există în natură o limită inferioară a temperaturii care
poartă denumirea de zero absolut. Scara de temperatură a
gazului ideal socotită de la punctul de zero absolut se numeşte
scara absolută a gazului ideal sau scara Kelvin. Unitatea de
măsură în acest caz este kelvinul (K).
Legătura între temperatura exprimată în Kelvin notată cu
T şi temperatura exprimată în grade Celsius (t) este dată de
relaţia :
T = t + 273,15 [K] (5.1)
Asemănător cum scara Kelvin este asociată scării
Celsius, mai există o scară de temperatură ce pleacă de la zero

118
absolut şi anume scara Rankine care este asociată scării
Fahrenheit.
Formule de conversia temperaturii.

Din în Formula

Celsius (C) Fahrenheit (F) F  C  1,8  32

Fahrenheit (F) Celsius (C) C  F  32 / 1,8

Celsius (C) Kelvin (K) K  C  273,15

Kelvin (K) Celsius (C) C  K  273,15

Fahrenheit (F) Rankine (R) F  R  459,67

Rankine (R) Fahrenheit (F) R  F  459,7

În funcţie de principiul fizic care stă la baza funcţionării lor

termometrele se clasifică în:
 Termometre cu variaţie de volum: termometrele de
sticlă cu lichid, termometrul cu gaz, etc.
 Termometre cu variaţie de presiune: termometrele
manometrice.
 Termometre cu variaţie a rezistenţei electrice:
termometre cu rezistenţă electrică sau cu termistori.
 Termometre cu variaţie a tensiunii electromotoare:
termometrele cu termocuplu.
 Termometre cu variaţie a energiei radiante:
pirometre cu radiaţie.

119
 Termometre de sticlă cu lichid
În principiu un termometru de sticlă cu lichid se compune
dintr-un tub capilar cu secţiunea transversală uniformă, închis
la capătul superior. La capătul inferior se termină cu un
rezervor în care se află lichidul termometric.
Din punct de vedere constructiv ele se împart în :
 termometre cu capilar masiv sau baghetă;
 termometre tubulare cu scară interioară, drepte sau
cu cot;
 termometre cu capilar montate pe plăci sau scară
gradată.
Ca şi lichide termometrice, cel mai des se utilizează
mercurul (în intervalul +35ºC…+800ºC ), alcoolul etilic (în
intervalul –110 ºC…+70 ºC), toluenul (intervalul -80ºC…+100
ºC) şi pentanul (intervalul –120 ºC…+25 ºC).
Termometre manometrice
Au domeniul de măsurare între –200 ºC şi 600 ºC.
Sunt utilizate în diferite domenii ale tehnicii ca aparate
indicatoare, înregistratoare sau de comandă. Funcţionarea
acestor termometre are ca principiu variaţia volumului corpului
termometric cu temperatura.

Termometre cu rezistenţă electrică

Se folosesc pe domeniul de măsurare –190 ºC…630 ºC.
Măsurarea cu aceste instrumente se bazează pe variaţia
rezistenţei electrice a unui conductor cu temperatura, conform
unei anumite legi şi anume:
 pentru domeniul –190 ºC … 0 ºC
Rt=R0·[1+a·t+b·t2+c·(t-100)³] (5.2)
- pentru domeniul 0 ºC … 630 ºC
Rt=R0·(1+a·t+b·t2) (5.3)
unde Rt reprezintă rezistenţa conductorului la temperatura t ºC,
R0 rezistenţa la temperatura de 0 ºC, iar coeficienţii a,b,c
depind de natura materialului conductor.
120
 Termoelemente (termocupluri)
Termoelementele permit măsurarea temperaturii în
intervale mari, motiv pentru care au o largă utilizare în
industrie.
Un termocuplu constă dintr-o pereche de conductori din
metale diferite, sudate la unul din capete. Prin încălzirea
extremităţii sudate, la capetele reci ia naştere o tensiune
electromotoare, măsurabilă cu un aparat de măsură, care
variază după o lege de forma :
E=a+b·t+c·t2 (5.4)
Unde E este tensiunea termoelectrică, t temperatura
exprimată în ºC, iar a, b, c sunt constante de material. Valoarea
tensiunii electromotoare depinde de natura conductorilor şi de
diferenţa de temperatură dintre cele două extremităţi ale
termocuplului.
Principalele termocupluri utilizate în industrie
Platina împreună cu aliajele de platină cu rodiu reprezintă
unele din cele mai întrebuinţate materiale pentru construcţia
termocuplurilor datorită calităţilor chimice şi electrice.
Termocuplul platină-platină rodiu măsoară temperaturi între 0
şi 1600 °C. Din categoria aliajelor utilizate la construcţia
termocuplurilor amintim:
Constantanul este un aliaj care conţine 40% Ni și 60%
Cu. El se întrebuinţează în combinaţie cu fierul pur pentru
termocuplul Fe-Constantan care poate măsura temperaturi de la
- 200 °C până la 900 °C, iar cu cuprul pur termocuplul Cu-
Constantan pentru temperaturi de la – 200 °C până la 600 °C.
Constantanul se poate obţine destul de uşor şi are proprietăţi
electrice suficient de stabile.
Cromelul este un aliaj având compoziţia 89,0% Ni, 9,8%
Cr, 1,0% Fe și 0,2 % Mn. Se utilizează în combinaţie cu
alumelul (94%Ni, 0,5% Fe, 2% Al, 2,5 % Mn și 1 % Si)
formând un termocuplu tehnic pentru domeniul de la 0 °C la 1
200 °C, foarte des folosit.
121
 Pirometre cu radiaţie
Sunt utilizate pentru temperaturi mai mari de 1000 ºC,
pentru care măsurarea cu instrumentele descrise până acum,
bazate pe realizarea echilibrului termic dintre corpul
termometric şi obiectul studiat prezintă dificultăţi.
Din această categorie fac parte :
a) pirometre de radiaţie totală (domeniul 600…2000 ºC);
se utilizează la măsurarea în spaţii închise şi folosesc întregul
spectru de radiaţie emis de corpuri.

Fig 5.1 Pirometru cu radiaţie totală

Energia emisă de un corp este concentrată cu ajutorul

unui receptor de energie de radiaţie, constând din foiţe de
platină înegrite 4, a căror temperatură se măsoară cu ajutorul
unui termocuplu. Luneta 1 (împreună cu lentila obiectiv 2 şi
diafragma 3) este astfel reglată încât să se obţină o poziţie în
care imaginea vizibilă a sursei să acopere sudura caldă a
termocuplului 7 şi aceasta din urmă să se găsească în centrul
fondului vizibil.
b) pirometre optice monocromatice (domeniu 700…3500
ºC) ;

122
 Fig. 5.2 Pirometru optic monocromatic

Principiul lor de măsurare constă din compararea

luminozităţii obiectivului incandescent cu luminozitatea unei
surse de referinţă, comparaţia făcându-se la o anumită lungime
de undă a spectrului vizibil.
Măsurarea temperaturii prin acest procedeu se realizează
în două moduri:
- pe baza legii lui Planck, a dependenţei de temperatură a
intensităţii curentului electric de încălzire;
-prin atenuarea luminozităţii obiectivului incandescent 1
cu ajutorul unui disc de sticlă neutră 6 de grosime variabilă
montat pe traiectoria radiaţiilor dintre obiect şi filamentul 5,
menţinând constantă valoarea intensităţii curentului electric.
Lentila ocular 3 şi vizorul 4 permit o mărire de aproximativ de
20 ori a imaginii lămpii 5 şi a obiectului incandescent. Filtrul 6
reduce mărirea benzii spectrale, creând astfel posibilitatea
definirii mai precise a lungimii de undă ce urmează a fi
utilizată în legea lui Planck. Bateria 7 şi reostatul 8 permit
controlul curentului de alimentare a lămpii, iar rezistenţa 9 şi
potenţiometrul 10 permit măsurarea curentului electric.

123
 5.3. Ecuaţia de stare pentru gazul ideal şi gazul real

Expresia analitică a dependenţei dintre parametrii de

stare se numeşte ecuaţie de stare:
FP ,V ,T , m  0 (5.5)
unde:
P - presiunea
V - volumul
T - temperatura
m - masa
a) Ecuaţia de stare a gazului ideal
In cazul gazului ideal ecuaţia de stare este numită şi
ecuaţia Clapeyron –Mendeleev:
m m
PV   RT ;   (5.6)
 
unde:
J
R  8,32  103 este constanta universală a gazelor; 
Kmol  K
masa molară a gazului;  - numărul de moli (Kilomoli).
Ecuaţia de stare este independentă de natura gazului având un
caracter universal. Astfel în condiţiile
5 2
p  p0  1,013  10 N m , T  T0  273,16K (numite condiţii
normale) un volum, numit volum molar V0  22,4  103 m3 din
gaze diferite, conţine acelaşi număr de constituenţi (atomi sau
molecule) numit numărul lui Avogadro N A  6,02  1023 .
În raţionamentele anterioare s-a presupus că sistemul nu
schimbă substanţă cu mediul, deci m=const. şi atunci ecuaţia
de stare se mai poate scrie:
pV m
 R  const (5.7)
T 

124
Dacă la trecerea de la o stare în altă stare parametrii
macroscopici variază toţi, transformarea se numeşte generală.
Dacă unul din parametri rămâne constant atunci se obţin
următoarele transformări particulare reprezentate şi în figură:

Fig. 5.3
 Transformare izotermă A  C
T=const.; pV=const (legea Boyle-Mariotte) (5.8)
 Transformare izobară A  B
V
p=const.; T =const legea Gay-Lussac). (5.9)
 Transformare izocoră A  D
p
v=const.; T =const (legea Charles) (5.10)

b) Ecuaţia de stare a gazelor reale

Ecuaţia de stare a gazului ideal Mendeleev Clapeyron si

legile gazului ideal Boyle-Mariotte, Gay Lussac, Charles
descriu strict comportarea unui gaz ideal ipotetic. J. D. Van
der Walls a dedus o ecuaţie de stare modificată faţă de cea a
gazului ideal (5.11), introducând corecţii care ţin cont de
dimensiunile moleculelor şi de forţele de interacţiune dintre
ele.
125
 În cazul gazelor reale una dintre cele mai larg utilizate
ecuaţii de stare este cea a lui Van der Waals.
 


2 

 P  a  V  b  RT (5.11)
 V  
ecuaţia este scrisă pentru un kilomol de gaz cu volumul V .
V - volumul unui kilomol de gaz
a
- reprezintă corecţia la forţele de interacţiune între
V2
molecule
b - reprezintă corecţia la volumul ocupat de molecule. În caz
general ecuaţia (5.3) se scrie:
 
 P  a V  b   RT (5.12)
 V 2
  
 - reprezintă numărul de kmoli cuprinşi într-o masă de gaz.

5.4. Lucrul mecanic şi cantitatea de căldură

Energia W schimbată de un sistem de particule cu

mediul înconjurător poate fi considerată ca o sumă a energiilor
schimbate de fiecare particulă cu mediul înconjurător. Dar
evaluarea lui W ca o astfel de sumă este imposibilă, datorită
numărului foarte mare de particule din sistemele cu care avem
de-a face în realitate. De aceea se convine să se exprime W ca
o sumă a două mărimi distincte: L – numită lucrul mecanic şi
Q – cantitate de căldură.
Considerăm un sistem format dintr-un gaz închis într-
un cilindru cu piston mobil de suprafaţă S. Schimbul de energie
între gaz şi mediul exterior se face prin intermediul ciocnirilor
moleculelor de gaz de pereţii cilindrului.

126
 Fig.5.4
a) Lucrul mecanic
Orice ciocnire reprezintă un schimb de impuls între
molecule şi pereţi, adică acţiunea unor forţe asupra pereţilor.
Valoarea acestor forţe variază de la un punct la altul al
peretelui, dar pentru o suprafaţă suficient de mare (cum e cea
 a
unui perete sau a pistonului) se poate defini o forţă medie F ce
acţionează asupra sa. Datorită acţiunii acestei forte pistonul se
deplasează pe o distanţă dx , într-un timp infinitezimal dt .
Corespunzător volumul gazului creşte cu dV  S  dx , ceea ce
înseamnă că gazul a efectuat un lucru mecanic asupra mediului
înconjurător.
dL  Fdx  p  Sdx  pdV (5.13)
LS.I.  J
unde p  F reprezintă presiunea exercitată de gaz asupra
S
pistonului.
Dacă în urma unui anumit proces volumul de gaz se
modifică de la V1 la V2 , atunci lucrul mecanic se exprimă prin:
V2
L   PdV (5.14)
V1

b) Cantitatea de căldură
In decursul unor procese termodinamice au loc
transferuri de energie între diferitele părţi care alcătuiesc un
sistem sau între sistem si exterior. Energia transmisă de la un
corp la altul prin contact direct sau prin radiaţie se numeşte
căldură (Q). Atât căldura cât şi lucrul mecanic măsoară un
transfer de energie
QS.I.  J
127
Cantitatea de căldură primită de un corp într-un anumit proces,
se poate exprima cu ajutorul relaţiei:
Q  m  c  t (5.15)
Pentru exprimarea cantităţilor de căldură se mai
foloseşte încă o unitate numită calorie (cal). Kilocaloria
reprezintă cantitatea de căldură necesară unui Kilogram de apă
pură pentru a-i ridica temperatura cu un grad Celsius de la
19,50 C la 20,50 C (la presiunea de 760 torr).
1 kilocalori e  1 kcal  4185,5J
Prin convenţie, căldura acceptată (primită, absorbită) de
un sistem termodinamic este considerată pozitivă (Q > 0), iar
căldura cedată este considerată negativă (Q < 0).

Fig.5.5
În fig.5.5 sunt reprezentate schematic cele două
modalităţi de transfer energetic: (a) asupra sistemului se
efectuează un lucru mecanic, iar sistemul cedează căldură; (b)
sistemul primeşte căldură şi este capabil să efectueze un lucru
mecanic.
Dacă schimbul de căldură dintre sistemul termodinamic
si mediul exterior este împiedicat complet (cazul ideal)
învelişul se numeşte adiabatic. El nu permite modificarea stării
128
sistemului decât prin schimb de lucru mecanic între sistem şi
mediu. Această situaţie este rar întâlnită în natură deoarece
izolarea termică este doar parţială. În practică se pot folosi
următoarele materiale izolatoare: polistirenul, lemnul, straturile
înguste de aer, vata de sticlă. Transformarea adiabatică este
transformarea în care sistemul nu cedează şi nu primeşte
căldură.

5.5. Principiul I al termodinamicii

Primul principiu al termodinamicii ar putea fi definit ca

principiul conservării energiei pentru sistemele termodinamice.
Sistemul termodinamic poate interacţiona termic sau mecanic
cu mediul exterior iar in urma acestor interacţiuni parametrii
săi de stare se modifică ceea ce conduce la modificări ale stării
sale termodinamice.
Din punct de vedere microscopic, se modifică starea de
agitaţie termică a moleculelor ceea ce conduce la modificarea
energiei interne a sistemului termodinamic.
Energia sistemelor este formată din suma energiei
externe şi a energiei interne. Energia externă se compune din
energiile cinetică şi potenţială şi se referă la sistemul considerat
în ansamblu.
Energia internă a unui sistem izolat mecanic şi termic
nu se modifică, indiferent dacă în interiorul lui au loc sau nu
procese fizice.
Energia internă U a sistemului se modifică numai dacă
există schimb de lucru mecanic L, sau căldură, Q între el şi
mediul exterior.
Energia internă se notează cu U şi U SI  Joule . “U”
reprezintă suma tuturor energiilor cinetice ale moleculelor
datorate agitaţiei termice şi suma tuturor energiilor potenţiale
datorate forţelor de interacţiune dintre molecule cât şi ai
câmpurilor de forţe exterioare.
129
 Variaţia energiei interne în procesele reale se produce
prin efectuarea de lucru mecanic şi schimb de căldură.
În cazul în care sistemul primeşte din exterior căldura Q
şi efectuează un lucru mecanic L suferind o transformare din
starea iniţială cu energie U1 la starea cu energie U 2 , variaţia
energiei interne se poate scrie:
U  Q  L (5.16)
Această relaţie reprezintă exprimarea matematică a
principiului I al termodinamicii sub formă integrală.
Energia internă U este o funcţie de stare a sistemului în
sensul că valoarea sa depinde doar de starea în care se află
sistemul de particule şi nu depinde de procesul particular prin
care el a ajuns în această stare.
L şi Q nu sunt funcţii de stare în general, în sensul că
valorile lor depind de procesul particular prin care sistemul
trece de la o stare la alta.
Pentru variaţii mici, expresia matematică a principiului
I al termodinamicii trebuie scrisă sub forma diferenţială:
dU  dQ  dL sau dQ  dU  pdV (5.17)
unde am folosit dL şi dQ pentru a pune în evidenţă că L şi Q
nu sunt funcţii de stare.
Dacă sistemul este izolat adiabatic, adică nu poate
schimba energie sub formă de căldură cu mediul înconjurător
( dQ  0 ).
dU  dL (5.18)
Relaţia (5.18) arată că în acest caz sistemul de puncte
poate efectua lucrul mecanic numai pe seama energiei sale
interne.
Cum, însă pentru sistemele finite, cu care avem de-a
face în realitate, energia este finită, acestea nu poate efectua
lucru mecanic la infinit, fără a consuma energie din exterior. O
maşină termică ce ar putea realiza acest lucru se numeşte
perpetuum mobile de speţa I.
130
5.6. Capacităţi calorice ale gazelor

Capacitatea calorică C, a unui corp se defineşte prin cantitatea

de căldură necesară variaţiei temperaturii acestui corp cu un
grad.
dQ  J 
C ,  
dT  K 
Căldura specifică c, a unei substanţe se defineşte prin
capacitatea calorică a unităţii de masă din acea substanţă.
dQ  J 
c ,  
m  dT  Kg  K 
Căldura molară este cantitatea de căldură necesară încălzirii cu
un grad a unui mol de gaz când se menţine constant volumul si
respectiv presiunea.
dQ  J 
C ,  
  dT  Kmol  K 
În fizică cel mai des folosite sunt căldurile molare la volum
constant C V  şi la presiune constantă C P  .
Energia internă este în general o funcţie care depinde de
temperatură T şi de volum V.
U  UT, V (5.19)
prin urmare putem scrie:
 U   U 
dU    dT    dV (5.20)
 T  V  V  T
dacă considerăm o transformare izocoră V  ct  , atunci
dV  0 deci dL  0 şi utilizând (5.17) avem:
dQV  dU   U  dT (5.21)
 T  V
Conform definiţiei capacitatea calorică la volum constant va
fi:
131
  dQ   U 
CV      (5.22)
 dT  V  T  V
Folosind ecuaţia primului principiu al termodinamicii
dQ  dU  pdV şi utilizând relaţia (5.20) putem scrie:
 U   U 
dQ    dT    dV  pdV (5.23)
 T  V  V  T
sau
 U   U  
dQ    dT     pdV (5.24)
 T  V  V  T 
Cu ajutorul relaţiei (5.24) se poate defini capacitatea calorică la
presiune constantă, C p :
 U   U   V 
Cp        p   (5.25)
 T  V  V  T  T  p
Utilizând relaţia (5.22) putem scrie:
 U   V 
C p  C v     p   (5.26)
 V  T  T  p
Această ecuaţie se aplica atât pentru gazele ideale cat şi
pentru gazele reale.
Pentru un gaz ideal energia internă depinde doar de
 U 
temperatură U  UT  deci    0.
 V  T
Din ecuaţia de stare a gazului ideal scrisă pentru un mol de gaz
obţinem:
 V  R
   (5.27)
 T  P P
Înlocuind în (5.27) obţinem:
 V 
C p  C v  p  R (5.28)
 T  p
132
deci: C p  C v  R (5.28)
care reprezintă relaţia lui Robert Mayer.
i
Utilizând relaţia U 0  RT (energia internă a unui mol de
2
gaz ideal) atunci se pot exprima căldurile molare în funcţie de
numărul gradelor de libertate.
 U  i i2
CV     R , C p  CV  R  R (5.29)
 T  V 2 2
Exponentul adiabatic are un rol important in descrierea
comportării gazelor şi este definit ca raportul dintre căldura
molara la presiune constantă si căldura molara la volum
constant:
Cp i  2
  (5.30)
CV i
Pentru gazele monoatomice i  3
3 5 5
CV  R , C P  R ,   (5.31)
2 2 3
Pentru gazele biatomice i  5
5 7 7
CV  R , C P  R ,  (5.32)
2 2 5
pentru molecule mai complicate (triatomice şi poliatomice)
trebuie să le atribuim 6 şase grade de libertate, i  6 .
6 8 4
CV  R , CP  R ,   (5.33)
2 2 3

5.7. Transformări de stare ale gazelor ideale

a) Transformarea izotermă – transformarea în

decursul cărora temperatura sistemului rămâne constantă
( T  ct ). Pentru un gaz ideal dacă T  ct atunci U  ct deci
dU  0 .

133
 Din principiul I al termodinamicii pentru T  ct şi
dU  0 avem:
dQ  dL  pdV (5.34)
Într-un proces izoterm lucrul mecanic efectuat de sistem către
mediul înconjurător este egal cu cantitatea de căldură absorbită
de sistem de la mediul înconjurător.
Deci, în decursul proceselor izoterme cantitatea de
căldură absorbită se transformă integral în lucru mecanic.
Expresia lucrului mecanic între două stări corespunzătoare
volumului V1 şi V2 este:
V2 V2 V2   R  T
L   p  dV   p  dV    dV 
V1 V1 V1 V
(5.35)
V P
   R  T ln 2    R  T ln 1
V1 P2

Fig.5.6
În fig. 5.6 se prezintă reprezentarea grafică a unui proces
izoterm în coordonate P-V, P-T şi V-T. Lucrul mecanic
efectuat de gaz într-o transformare izotermă de la volumul
V1 la V2 este dat de aria haşurată din această figură.
b) Transformarea adiabatică – transformarea unui
sistem izolat termic de mediul înconjurător, adică un proces în
care nu poate avea loc schimb de căldură între sistem şi mediul
înconjurător. în decursul cărora sistemele nu schimbă energie
cu mediul înconjurător dQ  0 .
134
Din expresia (5.17) a principiului I al termodinamicii rezultă:
 dU  p  dV (5.36)
Lucrul mecanic efectuat de sistem se face numai pe seama
scăderii energiei interne.
dU
În cazul unui gaz ideal C V  deci dU  C V dT iar relaţia
dT
(5.36) devine:
C V dT  pdV  0 (5.37)
Prin diferenţierea ecuaţiei de stare a gazului ideal (pentru un
mol de gaz) PV  RT , obţinem:
pdV  VdP  RdT (5.38)
Introducând această relaţia în (5.37) obţinem:
C V  R pdV  C V Vdp  0 (5.39)
Pentru gazul ideal C p  C v  R şi împărţind ecuaţia (5.39) la
C V PV , se obţine:
dV dp
  0 (5.40)
V p
unde:
C
  P numit exponent adiabatic.
CV
Relaţia (5.40) se integrează şi se obţine:
 ln V  ln p  ln const (5.41)
deci
pV   const (5.42)
Folosind ecuaţia de stare a gazului ideal ecuaţia (5.42) devine:
TV  1  const (5.43)
Relaţiile (5.42) şi (5.43) descriu o transformare adiabatică şi
poartă numele de ecuaţia lui Poisson.

135
 Fig.5.7
Curba care reprezintă o asemenea transformare se
numeşte adiabată iar reprezentarea grafica a ei este dată în
fig.5.7, adiabata fiind mult mai abruptă ca izoterma:
Lucrul mecanic într-o transformare adiabată poeta fi descris
astfel:
V2
L   P  dV (5.44)
V1

Din relaţia lui Poisson se scoate presiunea

p1V1  P2 V2  .......  pV  (5.45)
P1 V1
P (5.46)
V
V2 V2 P1V1
deci: L   P  dV   dV (5.47)
V1 V1 V
dar p1V1  const , deci

136
 V  1 V2  1 V11
  V2

L P V  V2 V  dV  P1V1
 P1V1  
1 1 V1
   1 V1  1  1  
 
P1V1

 1
V11  V 21 

P1 V1  V1 1  RT1  V1 1 

L 1   1   (5.48)
  1  V2 1    1  V2 1 

c) Transformarea izocoră – transformarea în decursul

căreia volumul rămâne constant.
Dacă V  ct rezultă dV  0 şi deci ( dL  PdV ) L  0

d) Transformarea izobară – transformarea în decursul

căreia presiunea rămâne constantă.
V2
L  VV2 PdV  P VV2 dV  PV  PV 2  V1   P  V
1 1
V1
(5.49)
d) Transformarea politropă
Este transformarea pentru care capacitatea calorică a sistemului
rămâne constantă:
dQ
C  const (5.50)
dT
Principiul întâi se poate scrie:
CdT  C V dT  pdV (5.51)
sau:
C  C V dT  pdV (5.52)
Se utilizează ecuaţia de stare a gazului ideal (pentru un mol de
gaz):
PV  RT (5.53)
137
care se diferenţiază:
pdV  VdP  RdT (5.54)
pdV  VdP
dT 
R
Introducem expresia lui dT în ecuaţia (5.52):

pdV  VdP
C  C V   pdV  0 (5.55)
R
C  CV C  CV
pdV  VdP  pdV  0 (5.56)
CP  CV CP  CV
C  CP pdV  C  C V VdP  0 (5.57)
împărţim aceasta relaţie cu termenul C  CV P  V şi obţinem:
C  C P dV dP
 0 (5.58)
C  CV V P
Coeficientul adimensional
C  Cp
 (5.59)
C  Cv
se numeşte indice politropic.
Prin integrarea relaţiei (5.54) se obţine legea transformării
politrope.
 ln V  ln P  ln const (5.60)
sau:
PV   const (5.61)
Acest proces conţine toate celelalte transformări:
  1  PV  ct transf. izoterma
  0  P  ct transf. izobara

(5.62)
    PV  ct. transf. adiabatica
  ,  V  ct transf. izocora

138
 e) Procese ciclice – este procesul în care sistemul
revine la starea iniţială. Într-o diagramă (P-V) sau (P-T)
transformarea ciclică se reprezintă printr-o curbă închisă.
Procesele ciclice stau la baza tuturor maşinilor termice:
motoarele cu ardere internă maşinile cu vapori, turbinele cu
vapori şi gaze, maşinile frigorifice etc.
În cazul destinderii din starea A în starea B de-a lungul
curbei C1 gazul efectuează un lucru mecanic asupra mediului
exterior care este egal cu aria delimitată de curba C1,
ordonatele punctelor A şi B şi axa absciselor. În cazul
comprimării gazului de la starea B la starea A, de-a lungul
curbei C2 mediul exterior efectuează un lucru mecanic asupra
sistemului termodinamic egal cu aria delimitată de curba C2,
ordonatele punctelor A şi B şi axa absciselor. Lucrul mecanic
total efectuat de gaz în timpul transformării ciclice este egal cu
aria suprafeţei înnegrite din fig. 5.8.

Fig. 5.8
Dacă procesul se desfăşoară în sens invers atunci asupra
gazului se efectuează un lucru mecanic a cărui mărime este
egal tot cu aria suprafeţei înnegrite din figură dar un astfel de
ciclu se numeşte invers.
Variaţia energiei interne într-un proces ciclic este egala
cu zero U  0 . Din principiul I al termodinamicii putem scrie:

139
 Q  L (5.63)
Într-un ciclu direct gazul efectuează lucrul mecanic datorită
căldurii transmise din exterior iar într-un ciclu invers asupra
gazului se efectuează lucru mecanic din exterior şi sistemul
termodinamic cedează căldură mediului exterior.

5.8. Principiul al II-lea al termodinamicii

Din principiul al I al termodinamicii rezultă

posibilitatea de a transforma lucru mecanic în căldură şi invers,
fără a pune nici o limitare asupra acestor transformări.
Principiul I nu dă nici o indicaţie cu privire la sensul de
desfăşurare a proceselor naturale. Toate procesele naturale se
petrec numai într-un anumit sens dacă nu se intervine din
exterior. Procesele care se produc numai într-un sens se
numesc ireversibile. Trecerea unui sistem din stare A în starea
B este ireversibilă dacă la revenirea sistemului în starea iniţială
starea mediului înconjurător diferă de starea sa iniţială. Dacă la
revenirea sistemului în starea iniţiala starea mediului exterior
este identică cu starea iniţială atunci transformarea se numeşte
reversibilă.
Procesele reale sunt ireversibile de exemplu căldura nu
poate trece de la sine de la un cort cu temperatură dată la un
corp cu temperatură mai ridicată.
Considerăm o transformare a căldurii în lucru mecanic
printr-un proces ciclic luându-se căldura de la un corp sau
sistem de corpuri şi efectuându-se lucru mecanic..
Principiul al II-lea arată că :
Q  L, Q L (5.64)
Iar dacă avem transformarea L în Q atunci:
LQ (5.65)
Relaţia (1) arată imposibilitatea transformării Q în L
într-un proces ciclic închis fără compensaţie.

140
 Din principiul II al termodinamicii ⇒ că pentru
tranformarea Q în L sunt necesare cel puţin două surse de
temperatură diferite, deci L util efectuat de sistem se poate
scrie L  Q1  Q2 , unde Q1 = căldura primită, Q2=căldura
cedată.
Producerea de L într-un astfel de proces ciclic se
caracterizează prin randament:
L Q  Q2 Q
   1  2 1 (5.66)
Q1 Q1 Q1
Din cele expuse mai sus ⇒că nu este posibilă funcţia
ciclică a unei maşini termice cu o singură sursă de căldură
(pentru mobile de speţa a II-a) în caz contrar, am putea utiliza
energia termică conţinută în aer sau în apa mării.
O altă formulare a principiului II aparţine lui Celsius.
Nu este posibilă o transformare care nu are ca rezultat trecerea
de la sine a căldurii de la un corp cu temperatura dată la un
corp cu temperatura mai ridicată.

5.9. Ciclul Carnot

Ciclul Carnot este un ciclu teoretic, propus în 1820 de

inginerul francez Nicolas Léonard Sadi Carnot, destinat
comparării randamentului termic al maşinilor termice.
Carnot poate fi parcurs în sens orar, ciclu motor, sau în
sens trigonometric, fiind în acest caz un ciclu generator. În cele
ce urmează va fi descris ciclul Carnot motor.
Ciclul Carnot este proces reversibil format din două
izoterme şi două adiabate descrise de gazul ideal care este
substanţa de lucru. Substanţa de lucru (un gaz ideal) primeşte
căldură izoterm la temperatura ridicată T1 şi cedează căldură
izoterm la temperatura mai coborâtă T2.

141
 Fig.5.9
 1  2, T1  ct. Destindere izotermă (V2>V1) a
gazului la temperatura sursei calde T1 . În această transformare
(1-2 în diagrama P-V) destinderea gazului este determinată de
absorbţia de căldură la temperatură constantă de la sursa caldă,
iar gazul efectuează lucru mecanic asupra mediului L1  Q1 .
Cantitatea de căldură absorbită de la sursa caldă este notată în
lucrările în limba română cu Q1 .
Dacă T  ct
Rezultă U  ct , U  0
Iar din primul principiu al termodinamicii Q  U  L rezultă:
L1  Q1 (5.67)
 2  3, Q  0. Destindere adiabatică (V3>V2) a gazului.
În această transformare gazul continuă să se destindă efectuând
lucru mecanic asupra mediului. Deoarece transformarea e
adiabatică (fără schimb de căldură), prin destindere gazul se
răceşte până la temperatura sursei reci, T2 .
 3  4, T  ct Comprimare izotermă (V4<V3) a gazului
la temperatura sursei reci, T2 . În această transformare mediul
142
efectuează lucru mecanic asupra gazului, determinând
evacuarea căldurii din gaz la temperatura sursei reci. Cantitatea
de căldură evacuată la sursa rece este notată cu Q 2 , L2  Q2
 4  1, Q  0 Comprimare adiabatică a gazului. În
această transformare mediul continuă să efectueze lucru
mecanic asupra gazului. Deoarece transformarea e adiabatică
(fără schimb de căldură), prin comprimare gazul se încălzeşte
până la temperatura sursei calde.
Randamentul termic al ciclului este, prin definiţie:
L L
  dar L  Q1  Q2 (5.68)
Q p Q1
unde Q p este căldura primită
randamentul termic al ciclului mai poate fi scris:
Q
  1 2 (5.69)
Q1
V
Q1  RT1 ln 2  0 căldura primită (5.70)
V1
V
Q2  RT2 ln 4 0 căldura cedată (5.71)
V3
V
Q2  RT2 ln 3
V4
Pentru transformarea 2  3 si 4  1 vom scrie relaţiile lui
Poisson:
23 T1V2 1  T2 V3 1 (5.72)
 1  1
4 1 T2 V4  T1V1 (5.73)
 1  1
 V2  V  V 2 V3
    3    (5.74)
 1
V  V4  V1 V 4

143
 V3
RT2 ln
V4 T
  1  1 2 , (5.75)
V T1
RT1 ln 2
V1
T
  1 2 (5.76)
T1
Randamentul unei maşini termice ideale care
funcţionează după un ciclu Carnot, nu depinde de materia
sistemului, ci numai de temperatura celor două surse de
căldură.
În toate cazurile reale T2>0 deci  1, randament maxim
la   1 s-a obţinut când T2=0.
Ciclul Carnot fiind ireversibil el poate fi parcurs şi în
sens invers realizând astfel o maşină frigorifică ideală.

5.10. Egalitatea lui Clausius. Entropia

Principiul al doilea este legat de o variabilă numită

entropie (S) şi putem să-l exprimăm cantitativ folosind această
mărime. Această mărime a fost introdusă de către Clausius
astfel:
Randamentul unei maşini termice care execută un ciclu
Carnot reversibil este
Q T
c  1  2  1  2 (5.77)
Q1 T1
de unde rezultă:
Q 2 Q1
 (5.78)
T2 T1
Deoarece, prin convenţie Q1>0 şi Q2<0, relaţia (5.78) poate fi
scrisă şi sub forma

144
 Q2 Q1
  (5.79)
T2 T1
sau:
Q1 Q2
 0 (5.80)
T1 T2
unde Q/T se numeşte căldură redusă.
Conform acestei relaţii, într-un ciclu Carnot reversibil, suma
algebrică a căldurilor reduse este zero.
Relaţia (5.80) poate fi extinsă la orice ciclu  reversibil ales
arbitrar (fig. 5.10) care poate fi descompus într-o infinitate de cicluri
Carnot reversibile elementare.
La parcurgerea acestor cicluri elementare, adiabatele
sunt parcurse aproape în întregime în ambele sensuri şi
lucrurile mecanice pe acestea se vor anula.

Fig.5.10

145
 Fig.5.11

Izotermele şi porţiunile din adiabate rămase, care sunt

parcurse doar o singură dată, formează o linie frântă care, la
limită, coincide cu conturul iniţial. Dacă pentru unul din
ciclurile elementare (k) se scrie relaţia în forma:
dQ1k dQ2k
 k 0 (5.81)
T1k T2
atunci pentru ciclul  se obţine
dQ krev
 Tk
0 (5.82)
k
sau, la limită
dQrev
 0 , (5.83)
T
Pentru întreg ciclu
Q
 dS , (5.84)
T
unde S se numeşte entropie.
Considerăm o transformare reversibilă deschisă
oarecare, în care sistemul trece de la starea iniţială i la starea
finală f şi o altă transformare reversibilă deschisă în care
146
sistemul trece din starea finală f în starea iniţială i. Reunind
cele două transformări deschise, obţinem o transformare ciclică
pentru care putem scrie:
Qrev Qrev Qrev
 0    0 (5.85)
T iaf T fbi T

Fig.5.12
Q Q
dar 
fbi
T
 
ibf
T
(5.86)

Q Q Q Q
deci 
fbi
T
 
ibf
T
=0 sau 
iaf
T
 
ibf
T
(5.87)

Variaţia entropiei se calculează astfel:

Q Q 2 Q
dS  sau  dS    S 2  S1   (5.88)
T T 1 T

relaţie care se numeşte egalitatea lui Clausius.

5.11. Funcţii caracteristice şi potenţiale termodinamice

Pentru un proces elementar reversibil, primul şi al

doilea principiu al termodinamicii se scriu,respectiv:
dQ  dU  dL (5.89)

147
dQ  TdS (5.90)
care pot fi reunite în relaţia fundamentală a termodinamicii:
TdS  dU  dL (5.91)
sau, pentru cazul mai simplu al unui gaz, în care numai forţele
de presiune efectuează lucrul mecanic:
TdS  dU  PdV (5.92)
dU  TdS  PdV (5.93)
Potenţialul termodinamic este o funcţie caracteristică a
cărei valoare descreşte în timpul evoluţiei spre echilibru a unui
sistem termodinamic.

 Energia internă

U  US, V 
Prin diferenţiere:
U   U  dV
dU    dS    (5.94)
 S  V  V  S
şi comparând cu (5.93) se obţine:
U   U   PV , S
T     T V , S şi P    (5.95)
 S  V  V  S

 Entalpia

H  U  pV , H poartă numele de entalpie (5.96)

prin diferenţierea relaţiei se obţine:
dH  dU  pdV  Vdp  TdS  VdP (5.97)
deci : H  Hp , S
În acest caz:
 H  H 
dH    dP    dS (5.98)

 p  S  S  P
Astfel, identificând (5.97) şi (5.98) se obţine:
148
 H   H 
T     T P , S şi V     V P , S ) S (5.99)

 S  P  p  S
 Energie liberă

Funcţia caracteristică (potenţial termodinamic) F numită

energie liberă (Helmholtz), definită prin:
F  U  TS (5.100)
iar prin diferenţierea relaţiei (5.100) şi ţinând seama de
relaţia dQ  dU  pdV se obţine:
dF  dU  TdS  SdT  dQ  pdV  TdS  SdT  pdV  SdT
(5.101)
În acest caz:
F   F  dV
dF    dT    (5.102)
 T  V  V T

identificând termenii relaţiilor (5.101) şi (5.102) obţinem:

F   F 
p    şi S    (5.103)
 V T  T  V
Pentru o transformare izotermă rezultă din (5.101) că
dF   pdV adică variaţia energiei libere este egală şi de semn
schimbat cu lucrul mecanic.

 Entalpie liberă

Funcţia caracteristică (potenţialul termodinamic), numită

entalpie liberă (Gibbs), definită prin
G  H  TS  U  pV  TS  F  pV (5.104)
Prin diferenţiere şi ţinînd seama de (5.13) se obţine:
dG  dU  pdV  Vdp  Td  SdTS  SdT  Vdp (5.105)
Deci G este in funcţie de variabilele P şi T adică: G  GT , p

149
 G   G 
dG    dT    dp
 (5.106)
 T  p  p T
şi comparând relaţia (5.105) cu (5.106) se poate scrie:
 G  G 
V    , S    (5.107)
p   T 
 T p

150
ANEXE

SISTEME DE UNITĂŢI. SISTEMUL INTERNAŢIONAL

DE UNITĂŢI

În studiul fenomenelor sau obiectelor din natură omul

măsoară diferite mărimi fizice care caracterizează fenomenele
sau obiectele respective. Fizicianul englez Wiliam Thomson
(lordul Kelvin), a spus că „atunci când putem măsura mărimea
despre care vorbim şi o putem exprima printr-un număr, atunci
noi ştim ceva despre ea; dar când nu o putem exprima printr-un
număr, cunoaşterea noastră este slabă şi nesatisfăcătoare”.
Prin măsurare, în general, înţelegem atribuirea de
numere, potrivit unor reguli stabilite, pentru obiectele şi
fenomenele studiate. Aceleiaşi mărimi fizice i se pot atribui
mai multe numere în funcţie de unităţile de măsură în care se
exprimă numerele respective. Ştiinţa care se ocupă de unităţile
de măsură pentru mărimile fizice, de sistemele de unităţi de
măsură, de mijloacele şi procedeele de măsurare, precum şi de
totalitatea normelor privind folosirea măsurărilor, a mijloacelor
şi metodelor de măsurare în toate domeniile, este o ramură a
fizicii – metrologia (în greacă metron - măsurare şi logos –
vorbire şi înseamnă deci ştiinţa măsurărilor.
În anul 1793 în Franţa a fost creat sistemul de unităţi
de măsură denumit Sistemul Metric, care avea la bază unităţile
fundamentale, metrul – unitate de măsură a lungimii – şi
kilogramul – unitate de măsură a masei.
În anul 1975 a fost semnată la Paris, de către
reprezentanţii a 17 ţări, Convenţia Metrului prin care sistemul
metric a devenit sistem de unităţi cu aplicabilitate în toate ţările
semnatare. Totodată s-a fondat un Birou Internaţional de
Măsuri şi Greutăţi(BIPM)- laborator permanent de cercetări în
domeniul metrologiei cu sediul la Sèvres, în apropiere de Paris

151
- a cărui activitate este îndrumată de Comitetul internaţional de
Măsuri şi Greutăţi (CIPM) .
Ţara noastră este membră a Convenţiei Metrului din
anul 1883. Sistemul de unităţi stabilit la cea de 10-a Conferinţă
Generală de Măsurări şi Greutăţi din anul 1954 a fost denumit
la cea de-a 11-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi,
care a avut loc în anul 1960, Sistemul internaţional de unităţi,
notat prescurtat SI.
Ţara noastră a adoptat Sistemul internaţional de unităţi
(SI), din 31 august 1961, începând de la acea dată. conform
acestei hotărâri, sistemul internaţional de unităţi este singurul
sistem de unităţi legal şi obligatoriu în ţara noastră.

Sisteme de unităţi de măsură

Sistemele de unităţi de măsură au la bază un număr de

unităţi fundamentale independente între ele. Toate celelalte
unităţi ale sistemului – unităţi derivate – pot fi deduse din
aceste unităţi fundamentale.
Din anul 1961, R.S. România a adoptat ca singur sistem
de unităţi de măsură legal şi obligatoriu, sistemul internaţional
de unităţi (SI), la baza căruia stau unităţile fundamentale şi
unităţile suplimentare din tabelul 1.3.(STAS 737/1-82).
În afară de sistemul internaţional, se mai utilizează ca sisteme
tolerate:
- sistemul practic M.K.S.A. (metru, kilogram-masă,
secundă, amper) neraţionalizat;
- sistemul tehnic MKfS (metru, kilogram-forţă,
secundă);
- sistemul CGS e.s. (electrostatic, cu permitivitatea
vidului  0 ca unitate electromagnetică independentă), sau CGS
Bi (centimetrul, gramul, secunda, biotul)

152
 Fr
1Bi  10A  3  10 10 ;
s
-sistemul CGS e.m. (electromagnetic, cu
permeabilitatea vidului μo ca unitate electromagnetică
independentă) sau CGS Fr (centimetrul, gramul, secunda,
franklinul)
1 1
1Fr  Bi  s  C,
3  10 10
3  10 9

Unităţi fundamentale

Mărimea
Denumire Simbol
fundamentală Definiţie
Metrul este lungimea egală cu 1 650
763,73 lungimi de undă în vid ale
1 Lungime metru m radiaţiei care corespunde tranziţie între
nivelele 2p10 şi 5d5 ale atomului de
kripton 86
Kilogramul este masa „kilogramului
prototip internaţional” adoptat ca
2 masă kilogram kg unitate de măsură a masei, de
Conferinţă Generală de Măsurări şi
Greutăţi din 1889
Secunda este durata a
9192631770 perioade ale radiaţiei
3 timp secundă s corespunzătoare tranziţiei între cele
două nivele hiperfine ale stării
fundamentale ale atomului de cesiu 133
Amperul este intensitatea unui curent
electric constant, care menţinut în două
conductoare paralele rectilinii, de
Intensitatea
lungime infinită şi de secţiune circulară
4 curentului amper A
neglijabilă, aşezate în vid, la o distanţă
electric
de 1 metru unul de altul, ar produce
între aceste conductoare o forţă de 2•10-
7
N pe o lungime de 1 m.

153
 Kelvinul, unitate de temperatură
Temperatura termodinamică, este fracţiunea 1/273,16
5 Kelvin K
termodinamică din temperatura termodinamică a
punctului triplu al apei.

Molul este cantitatea de substanţă a

unui sistem care conţine atâtea entităţi
elementare câţi atomi există în 0,012
kilograme de C12. Entităţile elementare
Cantitate de
6. mol mol (atom molecule, ioni, electroni, alte
substanţă
particule sau grupări
specifice de astfel de particule) trebuie
să fie menţionate ori de câte ori se
utilizează molul
Candela este intensitatea luminoasă
într-o direcţie dată a unei surse care
emite o radiaţie monocromatică cu
Intensitate
7. candelă cd frecvenţa de 540·1012 hertzi şi a cărei
luminoasă
intensitate energetică în direcţia
respectivă este de 1/683 watt pe
steradiani.

Unităţi suplimentare

Mărimea
Denumire Simbol Definiţie
suplimentară

Radian este unghiul plan cu vârful în

centrul unui cerc, care delimitează pe
1 Unghi plan Radian rad
circumferinţa cercului un arc a cărui
lungime este egală cu raza cercului .

Steradianul este unghiul solid cu vârful

în centrul unei sfere, care delimitează
2
Unghi solid Steradian sr pe suprafaţa sferei o arie egală cu aria
.
unui pătrat a cărui latură este egală cu
raza sferei.

154
Prefixe pentru formarea multiplilor şi submultiplilor
zecimali ai unităţilor SI (STAS 737/4-84)

MULTIPLI

Factor numeric zecimal Denumire Simbol

18
1 000 000 000 000 000 000 = 10 exa E
15
1 000 000 000 000 000 = 10 peta P
1 000 000 000 000 = 10 12 tera T
9
1 000 000 000 = 10 giga G
6
1 000 000 = 10 mega M
1 000 = 103 kilo k
2
100 = 10 hecto h
1
10 = 10 deca da

SUBMULTIPLI

0,1 = 10-1 deci d

-2
0,01 = 10 centi c
-3
0, 001 = 10 mili m
-6
0, 000001 = 10 micro μ
-9
0, 000000001 = 10 nano n
-12
0, 000000000001 = 10 pico p
-15
0, 000000000000001 = 10 femto f
0,000000000000001 = 10-18 atto a

155
Unităţi derivate ale sistemului internaţional (STAS 737/2-82)
Unităţi ale mărimilor de spaţiu şi timp

Nr. Factor
Mărimea Denumire Simbol
crt. dimensional

1 Arie Metru pătrat m2 m2

2 Volum Metru cub m3 m3

3 Viteza Metru pe secundă m/s m·s-1

Viteza Radian pe
4 rad/s s-1·rad
unghiulară secundă
Metru pe secundă
5 Acceleraţie m/s2 m/s-2
la pătrat
Acceleraţia radian pe secundă
6 Rad/s2 s-2 · rad
unghiulară la pătrat

Unităţi ale mărimilor caracteristice fenomenelor periodice

şi conexe
7 Număr de undă Unu pe metru 1/m m-1
8 frecvenţă hertz Hz s-1

Unităţi ale mărimilor caracteristice mecanicii

9 Densitate Kilogram pe Kg/m3 m-3 · kg

masă volumică metru cub
10 forţă newton N m·kg · s-2
11 Presiune; tensiune Pascal Pa m-1· kg s-2
mecanică
12 Vâscozitate Pascal Pa ·s m-1· kg s-1
dinamică secundă
13 Vâscozitate Metru pătrat m2/s m2·s-1
cinematică pe secundă
14 Lucru mecanic, joule J m2· kg s-2
156
 energie, cantitate
de căldură
15 putere watt W m2· kg s-3
Unităţi ale mărimilor caracteristice electromagnetismului

16 Sarcină electrică, coulomb C A·s

cantitate de
electricitate
17 Tensiune volt V m2 ·kg ·s-3 · A-1
electrică,
diferenţă de
potenţial,
tensiune (forţă)
electromotoare
18 Intensitatea Volt pe metru V/m m ·kg ·s-3 · A-1
câmpului electric
19 Rezistenţa ohm Ω m2 ·kg ·s-3 · A-2
electrică
20 Capacitate farad F m-2 ·kg-1· s4 · A2
electrică
21 Intensitatea Amper pe A/m m-1·A
câmpului metru
magnetic
22 Tensiune Amper A A
(forţă)magneto-
motoare, potenţial
magnetic
23 Flux de inducţie weber Wb m2 · kg · s-2·A-1
magnetică (flux
magnetic)
24 Inducţie tesla T kg·s -2·A-1
magnetică
25 Inductanţă henry H m2 · kg · s-2·A-2

Unităţi ale mărimilor caracteristice căldurii

26 Entropie joule pe J/K m2·kg s-2· K-1

kelvin

157
27 Căldura masică joule pe J/(kg·k) m2·s–2 ·K-1
(specifică) kilogram
kelvin
28 Conductivitate Watt pe metru W/(mK) m·kg·s-3 · K-1
termică kelvin

Unităţi ale mărimilor caracteristice opticii

29 Intensitate watt pe W/sr m2 · kg · s-3 · sr-1

energetică steradian
30 Flux luminos lumen lm cd ·sr
31 Luminanţă candelă pe cd/m2 m-2 ·cd
metru pătrat
32 iluminare lux lx m-2 ·cd ·sr

Unităţi ale mărimilor caracteristice fizicii atomice şi fizicii

nucleare (STAS 737/5-84 şi 737/10-87)

Unitatea S.I.
Nr. Factor
Mărimea Denumire Simbol
Crt. dimensional

Masa de repaus,
masa izotopică,
1 masa nucleului, kilogram kg kg
masa atomică, masa
moleculară

Energie de repaus,
energie de legătură,
energia unei J
2 Joule m-2·A
particule, energia
fasciculului de
particule
Activitatea unei
3 becquerel Bq s-1
surse radioactive
Doza de radiaţie
Joule pe
4 absorbită (doza de J/Kg m2 · s-2
kilogram
energie)

158
 Debitul (densitatea
Watt pe
5 dozei de radiaţie W/kg m2 · s-3
kilogram
absorbită)
Doza de expunere a Coulomb pe
6 C/kg A ·s ·kg-1
radiaţiilor X şi γ kilogram
Debitul de expunere Amper pe
7 A/kg A ·kg-1
a radiaţiilor X şi γ kilogram
Joule pe
8 Doză biologică J/kg m2 · s-2
kilogram
Debitul dozei Watt pe
9 W/Kg m2 · s-3
biologice kilogram

UNITĂŢI DIN AFARA SI recunoscute in uzaj impreună

cu unitaţi SI (Unităţi fără expresie in unităţi SI
fundamentale)

Nr Simbolul Convertibilitatea Mărimea pentru care se

.crt denumirea în unităţi SI utilizează
(dimensiunea mărimii)
Utilizare specifică
1 d timp (T)
zi 1 d = 8,64 . 104s exprimarea duratei
2 eV energie cinetică
electronvolt 1 eV=1,60217733.10 -19J* (L2 MT-2)
fizică atomică
3  1 = ( 2/360) rad = unghi plan
grad = 1,745329 . 10-2 rad (fară ecuaţie de
sexagesimal dimensiune)
geometrie
4 h timp (T)
ora 1 h = 3,6 . 103 s exprimarea duratei
5 l 1 l = 10-3 m3 volum (L3)
litru volumul lichidelor
6 min timp (T)
minut 1 min = 60 s exprimarea duratei
7 ’ 1’ = ( /10.800) rad = unghi paln
minut = (1/60)  (fără ecuaţie de
sexagesimal dimensiune)

159
 geometrie
8 ” 1” = ( /648.000) rad = unghi plan
secundă = (1/60)’ (fără ecuaţie de
sexagesimala dimensiune)
geometrie
9 t masa (M)
tonă 1 t = 103 kg masă importantă
10 u
unitate de masă 1 u = 1,6605402.10-27 kg* masă (M)
atomică fizică atomică

UNITĂŢI DIN AFARA SI care pot fi utilizate (Unităţi fără

expresie în unităţi SI fundamentale)

Nr. Simbolul Convertibilitatea Mărimea pentru care se

crt. denumirea in unităţi SI utilizează (dimensiunea
mărimii)
Utilizare specifică
a* arie, suprafaţă (L2)
1. ar 1 a = 102. m2 măsuri agricole
A.h cantitate de electricitate
2. amper oră 1 A.h =3,6.10 3C (TI)
unitate pentru
acumulatori
activitate (T-1)
3. Ci* 1Ci = 3,7 . 1010 Bq fizică atomică
(curie)
bar* presiune (L-1 MT-1)
5
4. bar 1 bar = 10 Pa presiunea fluidelor
1 mbar = 102 Pa
gon 1 gon = ( 2/400) rad = unghi plan
5. grad = 1,570796 .10-2 rad (fara dimensiune)
centezimal geometrie
ha* arie, suprafata (L2)
6. hectar 1 ha = 104 m2 masuri agircole
kg / l 1 kg / l = 103 kg / m3 masa volumică(L3M)
7. kilogram pe masa volumică la
litru lichide

160
 1g /1 = 10-3 kg/l
1g /ml = 1 kg/l
1km / h = 1/36 m/s = viteză (LT-1)
8. km/h 0,277778 m/s viteza vehiculelor
kilometru pe 1m / h = 10-3km/h
oră
l/mol 1 l/mol = 10-3 m3 / mol volum molar (L3N -1 )
9. litru pe mol chimie, fizică
moleculară
lm.h cantitate de lumină ( TJ)
10. lumen oră 1 lm .h = 3,6.10-3 lm.s optică, radiaţii
electromagnetice
11. mm Hg 1 mm Hg = 1,333224Pa presiune (L -1 MT -2 )
milimetru pentru presiune
coloană de sanguină
mercur
12. mol/l 1 mol/l = 103 mol/m3 molaritate (L -3 N)
mol pe litru chimie, fizică
moleculară
13. rem* 1 rem = 10 -2 Sv echivalent de doză (L2T-
2
rem )
radiaţii
14. R 1 R = 2,58 . 10-4 C/kg expunere la radiaţii
roentgen * (M-1TI)
radiaţii
15. tr 1 tr = 2  rad unghi plan
tur (fără dimensiune)
solid in rotaţie
16. tr/min 1 tr/min = 1,60 s-1 frecvenţă de rotaţie (T-
tur pe minut 1 tr/min = min -1 1
)
solid in rotaţie
17. tr/s 1 tr/s = 1s-1 frecvenţă de rotaţie (T-
1
tur pe )
secundă solid in rotaţie
18. t/m 3 1t / m 3 = 103 kg/ m 3 masa volumică (L -3M)
tonă pe 1t / m 3 = 1 kg/ l masa volumică
metru cub importantă
19. W.h 1W . h = 3,6 . 103 J energie (L 2MT-2)

161
 watt oră consum de energie
electrică 1kwh = 3,6 .
106J
UNITĂŢI SI DERIVATE CU DENUMIRI SPECIALE
DICŢIONAR ALFABETIC

Amper (A)
Amper (A) – unitatea fundamentală pentru măsurarea
intensităţii curentului electric.
A fost denumită astfel în cinstea matematicianului şi
fizicianului francez Andre Marie Ampere.
Definiţie: un amper este egal cu intensitatea constantă a
curentului care, trecând prin două conductoare paralele şi
rectilinii de lungime infinită şi de secţiune circulară neglijabilă,
aflate în vid, la depărtarea de un metru unul de celălalt, produce
între aceste conductoare o forţă de 2·10-7N pe fiecare metru de
lungime

Angstrom (A)
Angstrom (A) este unitate de lungime. A fost denumită
astfel în cinstea fizicianului şi astronomului suedez Andre
Jonas Angstrom.
Notă: Angstromul este o unitate tolerată. A fost folosită
în fizică şi în spectroscopie ca unitate de măsură a lungimii de
undă. În locul Angstromului se foloseşte nanometrul (nm).
Raportul de conversie este: 1 A = 0,1 nm = 10-10m

Bel (B)
Bel (B) unitate de măsură pentru intensitatea sunetului.
A fost denumită astfel în cinstea inventatorului american
Alexander Graham Bell.
Definiţie: Decibelul este o unitate de măsură care
exprimă valoarea relativă a intensităţii acustice sub formă de

162
logaritm zecimal al raportului dintre intensitatea unui sunet şi o
intensitate standard (de referinţă).
Notă: Decibelul este un submultiplu al unităţii alese
iniţial, Belul, care, din punct de vedere practic, era prea mare.
Decibelul este în acelaşi timp o unitate pentru intensitatea
sunetului şi pentru presiunea acustică.

Biot (Bi)
Biot (Bi) – unitate pentru măsurarea intensităţii
curentului electric – a fost denumită în cinstea fizicianului,
matematicianului şi astronomului francez Jean Baptiste Biot.
Notă: Biotul este o unitate tolerată. Unitatea
fundamentală pentru măsurarea curentului electric este
Amperul (A).
Biotul este o unitate din cadrul sistemului CGSB
(centimetru, gram, secundă, biot) care nu a fost acceptat.
Raportul de conversie 1 Bi = 10 A

Becquerel (Bq)
Becquerel (Bq) – unitate pentru măsurarea
radioactivităţii.
A fost denumită astfel în cinstea fizicianului francez
Henri Becquerel.
Definiţie: Un Becquerel reprezintă activitatea unei
cantităţi de materie radioactivă, care în timp de o secundă,
realizează o dezintegrare.

Coulomb (C)
Coulomb (C)– unitatea de măsură pentru sarcină
electrică. A fost denumită astfel în cinstea fizicianului şi
inginerului Charles August de Coulomb.
Definiţie: un coulomb este sarcina electrică ce trece
într-o secundă printr-un conductor parcurs de un curent
continuu şi constant cu intensitatea de un amper.
163
 Notă: În loc de coulomb se mai foloseşte şi amper-
secunda (A.s). 1C  1A  1s

Curie (Ci)
Curie (Ci) – unitate de măsură a activităţii unei
substanţe radioactive. A fost denumită astfel în cinstea
fizicienei poloneze şi a fizicianului francez – soţii Pierre Curie
şi Marie Sklodowska Curie.
Definiţie: Un Curie este activitatea unei substanţe
radioactive egală cu activitatea unui preparat radioactiv în care
se dezintegrează 3,7 x 10-10 nuclee /sec.
Curie-ul este o unitate tolerată. În locul ei se foloseşte
unitatea numită becquerel (Bq).
Raportul de conversie: 1Ci  3,7  10 10 Bq

Clausius (Cl)
Clausius (Cl) este unitate de măsură a entropiei. A fost
denumită astfel în cinstea fizicianului Rudolf Julius Emanuel
Clausius.
Definiţie: Entropia unui corp creşte cu un clausius dacă
la temperatura absolută T în circuitul de întoarcere al tuturor
acţiunilor I se adaugă o cantitate de căldură de T  K 1 calorii.
Notă: Clausius este o unitate tolerată .În locul ei se
foloseşte unitatea de entropie (capacitate calorică) joule /Kelvin
 
J  K 1 .
Raportul de conversie: 1Cl  1cal  K 1  4,1868 J  K 1

Gradul Celsiul (0C)

Gradul Celsiul (0C) este unitatea de măsură pentru
diferenţa de temperatură. A fost denumită astfel în cinstea
astronomului suedez Anders Celsius.

164
 Definiţie: 10C reprezintă a 100-a parte din intervalul
cuprins între punctul triplu al apei 00C şi punctul de fierbere al
apei 1000C, la presiune normală.
Notă: Gradul Celsius face parte dintre unităţile care se
pot folosi în afara sistemului de unităţi SI. Unitatea
fundamentală a diferenţei de temperatură este Kelvin-ul (K).
Raportul de conversie: t0C = TK + 273,15

Eotvos (E)
Eotvos (E) este unitatea de măsură pentru schimbarea
acceleraţiei gravitaţionale. A fost denumită astfel în cinstea
fizicianului maghiar Lorand Eotvos.
Definiţie: 1 Eotvos reprezintă modificarea mărimii
acceleraţiei gravitaţionale de 1 miligal pe un kilometru.
Notă: Eotvos este o unitate tolerată. A fost utilizată în
geofizică.

Fermi (f)
Fermi (f) este unitate de măsură pentru lungime. A fost
denumită astfel în cinstea fizicianului italian Enrico Fermi.
Notă: Fermi este o unitate tolerată. A fost utilizată în
fizica atomică, întrucât corespunde aproximativ cu
dimensiunile nucleelor atomice, aşadar şi cu raza de acţiune a
forţelor nucleare.
În locul ei se foloseşte unitate numită femtometru (fm).
Raportul de conversie: 1f = 1fm = 10-12mm = 10-15m

Farad (F)
Farad (F) este unitatea de măsură pentru capacitatea
electrică. A fost denumită în cinstea fizicianului englez
Michael Faraday.
Definiţie :1farad este capacitatea electrică a unui
condensator care la o tensiune de 1Volt primeşte o încărcătură
de 1coulomb.
165
 1C
1F 
1V

Franklin (Fr)
Franklin (Fr) este o unitate de măsură pentru sarcina
electrică. A fost denumită astfel în cinstea scriitorului,
fizicianului şi omului de stat american Benjamin Franklin.
Definiţie: 1 Fr este sarcina electrică a unui corp
punctiform, care la distanţa de 1 cm de alt corp punctiform,
încărcat cu aceeaşi sarcină, este supus în vid unei forţe de o
dină.
Notă: Fr este o unitate tolerată. Astăzi se foloseşte ca
unitate de măsură pentru sarcina electrică coulombul.
1
Raport de conversie: 1Fr   10  9 C
3

Gradul Fahrenheit (0F)

Gradul Fahrenheit (0F) este o unitate de măsură pentru
diferenţa de temperatură. A fost denumită astfel în cinstea
fizicianului german Gabriel Daniel Fahrenheit.
Notă:Gradul Fahrenheit este o unitate tolerată. Se mai
utilizează în ţările anglo-americane. Unitatea fundamentală
pentru diferenţa de temperatură este Kelvinul şi este acceptat ca
unitate şi gradul Celsius.

Gauss (G)
Gauss (G) este unitatea de măsură pentru inducţia
magnetică. A fost denumită astfel în cinstea astronomului,
matematicianului şi fizicianului german Carl Friedrich Gauss.
Definiţie: 1 Gauss reprezintă intensitatea magnetică a
unui câmp magnetic care acţionează într-un loc dat asupra unei
unităţi de sarcină magnetică cu o forţă de o dină.

166
 Notă: Gaussul este o unitate tolerată. Astăzi se foloseşte
ca unitate de măsură a inducţiei magnetice Tesla (T).
Raportul de conversie:1 G = 10-4T

Galilei (Gal)
Galilei (Gal)- este unitatea pentru acceleraţie .A fost
denumită astfel în cinstea fizicianului şi astronomului italian
Galileo Galilei .
Definiţie: 1 galilei reprezintă o acceleraţie de 1
centimetru pe secundă la pătrat.
Notă: galilei este o unitate tolerată .A fost folosită la
măsurarea acceleraţiei gravitaţionale, mai ales în cazul
măsurătorilor gravimetrice. Astăzi se foloseşte ca unitate de
 
măsură pentru acceleraţie metrul pe secundă la pătrat. m  s 2 .
Raportul de conversie: 1Gal= 1cm  s 2  102 m  s 2

Gilbert (Gi)
Gilbert (Gi) este unitatea de măsură pentru tensiunea
magnetică. A fost denumită astfel în cinstea medicului şi
fizicianului englez William Gilbert.
Definiţie: 1 Gilbert este egal cu tensiunea magnetică
produsă de-a lungul unei porţiuni de un cm şi a unei linii de
câmp magnetic uniform cu intensitatea de 1 oersted.
Notă: Gilbertul este o unitate tolerată. Astăzi se
foloseşte pentru tensiunea magnetică Amperul (A).
Raportul de conversie: 1 Gb ≈ 0,796A

Gray (Gy)
Gray (Gy) este o unitate de măsură pentru doza de
radiaţie ionizantă.
A fost definită astfel în cinstea fizicianului şi
radiobiologului englez Louis Harold Gray.

167
 Definiţie: 1 Gy este doza de radiaţie ionizantă care
transmite unei substanţe cu greutatea de 1 kg o energie de un
joule.

Henry (H)
Henry (H) este unitatea de măsură a inductanţei. A fost
denumită în cinstea fizicianului american Joseph Henry.
Definiţie: 1 Henry este inductanţa unei spire îmbrăţişate
de un flux magnetic propriu de un weber când spira e parcursă
de un curent de un amper.
1Wb
1H 
1A
Hertz-ul (Hz)
Hertz-ul (Hz) – unitate de măsură a frecvenţei. A fost
denumită astfel în cinstea fizicianului german Heinrich Hertz.
Definiţie: 1 Hz este egal cu frecvenţa unei mişcări
periodice a cărei perioadă este o secundă.
Joule (J)
Joule (J) – este o unitate de măsură pentru energie
(lucrul mecanic) .A fost denumită astfel în cinstea fizicianului
englez James Prescott Joule.
Definiţie: un joule reprezintă lucrul mecanic efectuat de
forţa de un N când îşi deplasează pe direcţia sa punctul de
aplicaţie pe distanţa de un metru. Este egala cu un watt pe
secundă.
Notă: Joule-ul este şi unitate de măsură pentru căldură.
1J  1N  1m

Kelvin (K)
Kelvin (K) este unitatea de măsură fundamentală a
căldurii termodinamice. A fost denumită astfel în cinstea
fizicianului englez William Thomson Lord Kelvin.

168
 Definiţie: 1 K reprezintă a 273,16 – a parte a diferenţei
de temperatură dintre zero absolut şi punctul de îngheţ al apei,
măsurată pe scala termodinamică a temperaturilor.
Notă: unitatea Kelvin se foloseşte ca grad de
temperatură pentru exprimarea intervalelor sau diferenţelor de
temperatură.
Lambert (La)
Lambert (La) este unitatea de măsură a strălucirii
luminoase. A fost denumită astfel în cinstea filosofului,
matematicianului, fizicianului şi astronomului german
Heinrich Lambert.
Definiţie: 1 La este strălucirea unei suprafeţe perfect
difuze pe un cm2 care radiază într-un spaţiu de 2  (emisferic)
un jet luminos de un lumen.
Notă: Lambertul este o unitate tolerată. Astăzi se
foloseşte pentru măsurarea strălucirii luminoase candela/m2.
1
Raportul de conversie: 1La  cd  cm  2


Maxwell (M)
Maxwell (M) - este o unitate de măsură a fluxului
magnetic. A fost denumită astfel în cinstea fizicianului englez
James Clerk Maxwell.
Definiţie Un maxwell este fluxul magnetic printr-o
suprafaţă de un centimetru pătrat al unei inducţii magnetice
constante de un gauss normală pe suprafaţă.
Notă maxwell este o unitate tolerată. Astăzi se
foloseşte ca unitate a fluxului magnetic weberul.
Raportul de conversie: 1M≈10-8 Wb

Newton (N)
Newton (N)- unitate de măsură a forţei. A fost denumită
astfel în cinstea fizicianului şi matematicianului englez Isaac
Newton.
169
 Definiţie Un newton este forţa care, aplicată unei mase
de 1 Kg, imprimă acesteia o acceleraţie de 1m/s2.
m
1N  1kg  1
s2

Neper (Np)
Neper (Np) este unitatea de măsură a nivelului de
transmisiune a unui semnal. A fost denumită astfel în cinstea
matematicianului englez John Napier.
Definiţie: 1 Np reprezintă atenuarea unei acţiuni fizice
periodice atunci când valoarea finală este de 7,39 ori mai mică
decât valoarea iniţială.
Notă: Neperul se foloseşte în electrotehnică.

Oersted (Oe)
Oersted (Oe) este unitatea de măsură pentru intensitatea
câmpului magnetic. A fost denumită astfel în cinstea
fizicianului danez Hans Christian Oersted.
Definiţie: 1 Oe este intensitatea câmpului magnetic
căruia îi corespunde în vid o inducţie magnetică de 1 Gauss.
Notă: Oerstedul este unitate tolerată. Astăzi se foloseşte
ca unitate pentru intensitatea câmpului magnetic A/m.
10 3 A
Raportul de conversie: 1Oe 
4 m

Pascal (Pa)
Pascal (Pa) este o unitate de măsură pentru presiune. A
fost denumită astfel în cinstea matematicianului şi fizicianului
francez Blaise Pascal.
Definiţie: 1 pascal este presiunea care dezvoltă o forţă
de 1 newton egal distribuită într-o suprafaţă de 1 metru pătrat
(N/m2) perpendiculară pe direcţia de acţiune a forţei.

170
Rontgen (R)
Rontgen (R) este unitatea de măsură pentru cantitatea
de radiaţie. A fost denumită astfel în cinstea fizicianului
german Wilhelm Conrad Rontgen.
Definiţie: 1 rontgen este cantitatea de radiaţie care
produce, prin ionizarea unui centimetru cub de aer, o sarcină
electrică egală cu un franklin.
Notă: rontgenul este o unitate tolerată. Astăzi se
foloseşte pentru cantitatea de radiaţie coulombul pe kilogram
(C/kg).
C
Raportul de conversie: 1R  2,58  10  4
kg
Rutherford (Rd)
Rutherford (Rd) unitate de măsură a activităţii unei
surse radioactive, egală cu un milion de dezintegrări pe
secundă.
Definiţie: 1 rutherford este egal cu activitatea unei surse
radioactive care prezintă un milion de dezintegrări pe secundă.
Notă: rutherfordul este o unitate tolerată. Se foloseşte
numai pentru substanţele slab radioactive. Astăzi se foloseşte
unitatea numită becquerel.
Raportul de conversie: 1 Rd = 106 Bq

Rayleigh (RAYL)
Rayleigh (RAYL) – unitate de măsură a impedanţei
acustice. A fost denumită astfel în cinstea fizicianului englez
John William Strutt, Lord Rayleigh.
Definiţie: impedanţa acustică de 1 rayl apare atunci
când presiunea acustică de 10-6 bari produce o viteză acustică
de 1 cm/s.
Notă: Raileigh-ul este o unitate tolerată. În locul ei se
foloseşte astăzi newton secunda/m3.
Raport de conversie: 1Rayl  1kg  m 2  s 1

171
Grad Reaumur (0R)
Grad Reaumur (0R) este o unitate de măsură pentru
diferenţa de temperatură.
A fost denumită astfel încinstea fizicianului şi naturalistului
francez Rene Antoine Ferchault de Reaumur.
Notă: gradul reaumur este o unitate neraţionalizată. Unitatea
fundamentală pentru temperatură este kelvinul; se acceptă şi
gradul Celsius.

Siemens (S)
Siemens (S) este o unitate de măsură a conductanţei
electrice. A fost denumită astfel în cinstea inginerului german
Werner Von Siemens.
Definiţie: 1 S este conductanţa unui conductor a cărui
rezistenţă electrică este de 1 ohm.

Stoke (St)
Stoke (St) – unitate de măsură a vâscozităţii cinematice.
A fost denumită astfel în cinstea fizicianului şi
matematicianului englez George Gabriel Stokes.
Definiţie: 1 St reprezintă vâscozitatea unui fluid a cărui
vâscozitate dinamică este de un poise şi a cărui intensitate este
egală cu un gram /cm3.
Notă: Stokul este unitate tolerată. În locul ei se foloseşte
ca unitate pentru vâscozitatea cinematică m2/s.
Raportul de conversie: 1St  10 4 m 2  s 1

Tesla (T)
Tesla (T) este unitatea pentru inducţia magnetică. A fost
denumită astfel în cinstea inginerului şi inventatorului sârb
Nikola Tesla.

172
 Definiţie: 1 T este egal cu inducţia unui câmp magnetic
uniform şi omogen căruia îi corespunde un flux magnetic de 1
weber printr-o suprafaţă de m2 normală pe câmpul magnetic.

Torr
Torr este unitatea de măsură a presiunii. A fost
denumită astfel în cinstea fizicianului italian Ecvanghelista
Torricelli.
Definiţie: 1 torr reprezintă presiunea hidrostatică de 1
kg
milimetru coloană de mercur (cu densitatea de 13595,1 ) la
m3
temperatura de zero grade Celsius şi la o acceleraţie
m
gravitaţională normală (9,806 2 ).
s
Notă: torrul este o unitate tolerată. Astăzi se foloseşte
pentru presiune unitatea numită pascal (Pa).
Raportul de conversie: 1 torr = 133,322 Pa

Volt (V)
Volt (V) – este unitatea de măsură pentru tensiunea
electrică (diferenţa de potenţial), tensiunea electromotoare. A
fost denumită astfel în cinstea fizicianului italian
ALESSANDRO VOLTA
Definiţie: un volt este egal cu tensiunea electrică dintre două
puncte ale unui conductor străbătut de un curent constant de un
amper, când puterea disipată între aceste puncte este de un
watt.
1W
1V   1m2  Kg  s 3  A1.
1A

Watt (W)
173
 Watt (W) - este unitatea de măsură a puterii. A fost
denumită astfel în cinstea mecanicului şi inventatorului englez,
JAMES WATT.
Definiţie: un watt este puterea care corespunde schimbului de
1J
energie de un joule pe secundă. 1W= = l m2 kg.s-3. Deseori
s
este utilizat multiplul său kilowatt (KW) = l000 W

Weber (Wb)
Weber (Wb) – unitate de măsură a fluxului magnetic. A
fost denumită astfel în cinstea fizicianului german Wilhem
Eduard Weber.
Definiţie: 1 Wb este fluxul magnetic, care prin anularea lui în
timp de o secundă, produce o tensiune electromotoare de un
volt, într-o spiră închisă străbătută de fluxul respectiv.

Ohm (Ω)
Ohm (Ω) – este unitatea de măsură a rezistenţei
electrice. A fost denumită astfel în cinstea fizicianului german
Georg Simon Ohm.
Definiţie: un ohm este rezistenţa conductorului electric prin
care trece un curent continuu de un amper, când la capetele sale
este aplicată o tensiune constantă de un volt.
1Ω=1V/1A

174
BIBLIOGRAFIE

1. Bărbulescu N. Elemente de fizică generală, Editura

Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1962.
2. Creţu Tr. I. Preda Al. M. Ghizdeanu C. Gh. Fizică, Editura
Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1974.
3. Cristea Gh. Ardelean I., Elemente fundamentale de fizică.
Mecanică Căldură Termodinamică, Editura Dacia
Cluj-Napoca , 1980.
4. Cristea M., Fizică II, Universitatea Tehnică din Timişoara,
1994
5. Dorobanţu V. t. , Mihalca I. Fizică, Institutul Politehnic
Traian Vuia Timişoara, 1984.
6. Luca E. ş.a. Fizică, Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti 1976.
7. Gavrilă D. Fizică 1. Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti 1994.
8. Hristev A. Mecanică şi Acustică Editura Didactică şi
Pedagogică Bucureşti 1984.
9. Mihalca I. , Dorobanţu V.T., Fizică, Institutul Politehnic
Traian Vuia Timişoara, 1982.
10. Mihailovici D. Boldan M., Curs de Fizică vol I,
Universitatea Tehnică din Timişoara, 1994.
11. Tiţeica R. Popescu I. Fizică Generală vol I, Editura
Tehnică Bucuresti, 1971.
12. *** Compendiu de Fizică, Editura Stiinţifică şi
Enciclopedică Bucureşti 1988.

175