CUPRINS

CUPRINS.................................................................................................................................... 1
CAPITOLUL 1 ENERGIA ŞI ACTIVITATEA UMANĂ..................................................... 3
1.2. Resurse energetice epuizabile şi regenerabile................................................................... 4
1.3. Dezvoltarea energetică actuală a societăţii ....................................................................... 5
1.3.1. Scurt istoric al energiei .............................................................................................. 5
1.3.2. Complexitatea factorilor lumii contemporane. Energia într-o lume în schimbare. ... 6
CAPITOLUL 2 INSTALAŢII CLASICE DE TRANSFORMARE ŞI TRANSPORT A
ENERGIEI.................................................................................................................................. 9
2.1. Energia primară şi modul ei de transformare.................................................................... 9
2.2. Transformarea energiei primare în energie electrică ...................................................... 10
2.2.1. Clasificarea centralelor electrice.............................................................................. 10
2.2.2. Centrale termoelectrice ............................................................................................ 11
2.2.3. Centrale hidroelectrice ............................................................................................. 13
CAPITOLUL 3 IMPACTUL SISTEMELOR ENERGETICE ASUPRA MEDIULUI
ÎNCONJURĂTOR................................................................................................................... 15
3.1. Generalităţi despre mediu şi ecologie ............................................................................. 15
3.2. Impactul combustibililor fosili asupra mediului ambiant ............................................... 19
3.2.1. Combustibilii solizi. Cărbunele. .............................................................................. 20
3.2.2. Combustibilii lichizi. Petrolul.................................................................................. 22
3.2.3. Combustibilii gazoşi. ............................................................................................... 23
3.2.4. Acumularea de dioxid de carbon în atmosferă; fenomenul fizic al efectului de seră
............................................................................................................................................ 23
3.3. Impactul energiei nucleare asupra mediului ambiant ..................................................... 25
3.4. Impactul sistemelor de energie regenerabilă asupra mediului ambiant .......................... 27
3.4.1. Biomasa.................................................................................................................... 29
3.4.2. Energia geotermică .................................................................................................. 31
3.4.3. Hidroenergia ............................................................................................................ 33
3.4.4. Energia solară........................................................................................................... 33
3.4.5. Energia eoliană......................................................................................................... 38
3.4.6. Energia valurilor şi a mareelor................................................................................. 43
CAPITOLUL 4 RISCURILE AMBIENTALE ASOCIATE TRANSPORTULUI............ 46
4.1. Transportul combustibililor energetici............................................................................ 46
4.2. Transportul energiei electrice ......................................................................................... 46
4.3. Transportul mărfurilor şi pasagerilor .............................................................................. 47
CAPITOLUL 5 CONSERVAREA ENERGIEI. EFICIENŢĂ ENERGETICĂ................ 49
5.1. Conceptul de conservare a energiei ................................................................................ 49
5.2. Principalele componente ale politicilor pentru eficienţa energetică ............................... 49
5.3. Intensitatea energetică..................................................................................................... 51
5.4. Efecte pozitive la nivelul societăţii ale aplicării politicilor de utilizare eficientă a
energiei................................................................................................................................... 52
CAPITOLUL 6 DREPTUL MEDIULUI ŞI „DREPTUL” ENERGIEI............................. 54
6.1. Consideraţii privind energiile regenerabile..................................................................... 54
6.2. Politica UE în sectorul energiei ...................................................................................... 55
6.3. Certificatele „verzi” comercializabile............................................................................. 55
6.3.1. Piaţa certificatelor verzi ........................................................................................... 55

1
CAPITOLUL 7 LIMITAREA EMISIILOR DE NOXE ÎN ATMOSFERĂ ...................... 57
7.1. Măsuri legislative pentru protecţia mediului .................................................................. 57
7.2. Supravegherea emisiilor.................................................................................................. 58
7.3. Calculul emisiei de noxe produse în instalaţiile de ardere.............................................. 59
7.3.1. Generalităţi............................................................................................................... 59
7.3.2. Modele de calcul pentru factorii de emisie pentru fiecare poluant .......................... 59
7.3.3. Verificarea încadrării în norme................................................................................ 62
7.4. Reducerea emisiilor de praf ............................................................................................ 62
7.4.1. Bilanţul material al cenuşii ...................................................................................... 62
7.4.2. Instalaţii pentru desprăfuirea gazelor de ardere ....................................................... 63
7.4.3. Electrofiltre .............................................................................................................. 65
7.5. Reducerea emisiilor de oxizi de sulf şi de azot............................................................... 66
CAPITOLUL 8 MANAGEMENTUL DEŞEURILOR ÎN DOMENIUL ENERGIEI....... 68
8.1. Aspecte de reglementare în domeniul managementului deşeurilor ................................ 68
8.2. Managementul deşeurilor solide din centralele cu cărbune ............................................ 69
8.2.1. Sistemele actuale de evacuare şi depozitare a zgurii şi cenuşei............................... 69
8.2.2. Soluţie modernă de management al deşeurilor prin tehnologia şlamului dens........ 70
8.3. Sistemul de gospodărire a deşeurilor radioactive şi a combustibilului nuclear uzat la o
centrală nuclearoelectrică....................................................................................................... 71
8.4. Impactul depozitelor necontrolate de deşeuri asupra exploatării amenajărilor
hidroenergetice....................................................................................................................... 73
ANEXA nr. l NOŢIUNI, DEFINIŢII, EXEMPLE................................................................... 74
ANEXA nr. 2 RELAŢII DE TRANSFORMARE A UNITĂŢILOR DE MĂSURĂ A
ENERGIEI ................................................................................................................................. 78
ANEXA nr. 3 EVOLUŢIA PREŢURILOR ENERGIILOR REGENERABILE ...................... 79
ANEXA nr. 4 PROBABILITĂŢI ŞI CONSECINŢE ÎN MATERIE DE RISC AMBIENTAL.
DEFINIŢII ................................................................................................................................. 80
BIBLIOGRAFIE...................................................................................................................... 81

2
 CAPITOLUL 1
ENERGIA ŞI ACTIVITATEA UMANĂ

În Agenda 21 adoptată la Rio de Janeiro în 1992, în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite

privind Mediul şi Dezvoltarea se afirmă că energia este esenţa dezvoltării sociale şi economice,
a îmbunătăţirii calităţii vieţii, dar toate sursele de energie trebuie folosite în modalităţi care să
respecte atmosfera, sănătatea umană şi mediul ca un întreg.
Ca atare, societatea umană trebuie să-şi îmbunătăţească relaţia sa cu natura şi mediul
înconjurător, recunoscând, în acelaşi timp, importanţa pe care o au resursele naturale asupra
dezvoltării economice, evoluţiei societăţii şi a economiilor, în general.

1.1. Sfera de activitate a energeticii

Energetica este o ştiinţă tehnică interdisciplinară, care se ocupă cu studiul metodelor de

inventariere şi prognoză ale resurselor energetice, a metodelor de prognoză a necesarului de
energie, cu metodele de conversie a energiei, dezvoltarea şi funcţionarea sistemelor de energie,
inclusiv cu principiile de conducere ale acestor sisteme, cu metodele şi principiile de
optimizare a programelor (politicilor) energetice.

Sfera de activitate a energeticii cuprinde:

• Energetica surselor noi de energie
• Termoenergetica
• Ecologia
• Electroenergetica
• Hidroenergetica
• Energetica nucleară
• Energetica industrială
• Energetica agrară
• Industria combustibililor
• Energetica edilitară (comunală)
Energetica se caracterizează prin unitate, principii şi metode proprii, după cum
urmează:
a) Fundamentul material al dezvoltării energetice al unei ţări îl reprezintă resursele energetice
epuizabile şi regenerabile;
b) Necesarul de energie se stabileşte în funcţie de ritmul, nivelul şi structura dezvoltării
societăţii şi se corelează cu prognoza resurselor;
c) Balanţa de combustibil a unei ţări, inclusiv importul şi exportul, trebuie să fie fundamentată
economic pe baza celor mai actuale tehnici de optimizare;
d) Energetica reprezintă un complex sistem tehnic extins pe teritorii geografice întinse;
e) Fiabilitatea sistemelor de energie se asigură prin dimensionare a judicioasă a configuraţii lor,
rezervelor şi stocurilor;
f) Compatibilitatea sistemelor de energie cu mediul natural şi social asigură o integrare
armonioasă în natură şi societate;
g) Interdependenţa caracterului sistemic al energeticii şi a formelor organizatorice;

3
h) La o creştere cvasiliniară a producţiei de energie corespunde o creştere exponenţială a
volumului de informaţii înmagazinat în documentaţii tehnice şi economice, care să asigure
progresul tehnologic în energetică. Energetica viitorului va fi energetica noilor tehnologii;
i) Sistemele de energie sunt sisteme eterogene şi se conformează legii entropiei;
j) Dezvoltarea sistemelor şi subsistemelor amplifică fluxul de informaţii şi interdependenţe,
ceea ce impune organizarea unui sistem suprapus informaţional, ierarhic organizat şi coordonat
de un dispecer energetic naţional;
k) Dezvoltarea energetică a unei ţări trebuie să se bazeze pe programe energetice fundamentate
economic, care să ţină seama de posibilităţile energetice, materii prime, implicaţiile ecologice,
nivel de dezvoltare, influenţa asupra transporturilor, a factorului timp, inclusiv a energiei,
materiei prime şi volumului de informaţii încorporate în fiecare program. Funcţia de eficienţă a
programului se realizează prin aducerea la echivalenţă a programelor care se compară din
punct de vedere economic, energetic, al fiabilităţii, ecologic, al consumului de materii prime, al
volumului de informaţii pe care-l necesită.

Orice program energetic, pentru a fi realizat şi făcut operaţional, necesită un volum

mare de materiale, de energie, apă, informaţie, iar industriile aferente ocupă suprafeţe mari de
teren şi afectează mediul înconjurător.
Exprimând valoric toate aceste componente, pentru compararea variantelor se apelează
la metode economice de comparaţie, dintre care cea mai utilizată este metoda cheltuielilor
totale actualizate (CTA), alegându-se varianta care are cheltuielile actualizate minime:

CTA = optim (apă, aer, materie primă, energie, sol, informaţie)

1.2. Resurse energetice epuizabile şi regenerabile

Resursele energetice reprezintă fundamentul material al politicii energetice a unei ţări,

premisa studiilor de dezvoltare energetică.
Excedentele sau deficitele de resurse energetice, conjugate cu necesităţile dezvoltării
economice, trebuie să fundamenteze importurile sau exporturile de energie, o ţară în curs de
dezvoltare poate deveni într-un termen istoric scurt, dintr-o ţară exportatoare o ţară
importatoare.
Ritmurile de creştere ale consumului de energie la scara economiei naţionale trebuie să
fie asigurate de resursele de energie primară (energia recuperată din natură) : cărbuni, ţiţei şi
derivatele sale, gaze naturale, energie hidraulică, lemn, uraniu natural. Energia sub formă
naturală pentru a fi transformată în energie utilă (mecanică, chimică, lumină, căldură, etc.)
trebuie să treacă prin următoarele trepte: extracţie şi îmbogăţire, transformare în forme
superioare în vederea transportului şi consumului.
Având în vedere randamentele relativ scăzute ale proceselor de transformare, pierderile
în domeniul transportului, cu toate progresele care s-au realizat în ultima perioadă,
randamentul de utilizare al resurselor energetice este cuprins între 40-50%.
Disponibilităţile energetice ale omenirii sunt determinate de energia stocată în decursul
evoluţiei planetei noastre sub formă de combustibili fosili (fotosinteza preistorică) sau
combustibili nucleari şi de energia regenerabilă (reînnoibilă), generată în flux continuu de
soare (fig. 1.1.).

4
 Fig.1.1. Schema fluxurilor de energie trecute şi prezente

Conectarea marilor consumatori de energie la energiile stocate grăbeşte epuizarea

acestor stocuri. Indiferent dacă termenul de epuizare este de ordinul deceniilor pentru
hidrocarburi, sau de ordinul secolelor pentru cărbuni, la scara istoriei sunt termene scurte, care
trebuie să determine căutări în vederea atragerii în cantităţi tot mai mari a energiilor
regenerabile în circuitul economic.
Trecerea de la consumul de energie din stocuri la consumul de energie din surse
energetice practic infinite trebuie să fie susţinută de profunde inovări tehnologice, care să
asigure o valorificare economică şi fiabilă a energiilor regenerabile.

1.3. Dezvoltarea energetică actuală a societăţii

1.3.1. Scurt istoric al energiei

În perioada de început a omenirii singura sursă de energie, pe scară largă, de care omul
putea să dispună, în afară de forţa umană sau animală, era soarele, singurul care putea să
furnizeze lumină şi căldură. Descoperirea focului, utilizat pentru prepararea hranei, pentru
încălzire în perioadele reci, precum şi îmbunătăţirea progresivă a tehnicilor de producere a
uneltelor sau armelor, transmise din generaţie în generaţie, au permis oamenilor să descopere şi
alte mijloace mai uşor de folosit. Inventarea roţii şi utilizarea vântului pentru propulsia nave lor
a permis unor popoare să cucerească şi să ducă în sclavie alte populaţii, utilizate în esenţă ca
sursă ieftină de energie pentru diverse lucrări, să descopere noi teritorii şi, care în definitiv au
servit la dezvoltarea a numeroase civilizaţii. Sistemele cu roată utilizând forţa motrice a
cursurilor de apă şi a vântului au fost larg utilizate pentru pomparea apei, măcinarea grâului şi
prelucrarea materiilor prime necesare obţinerii materialelor textile. Aceste sisteme au devenit
astfel, alături de lemn şi cărbune, principalele surse de energie ale antichităţii şi a evului mediu.
Începutul secolului al 18-lea a fost marcat de descoperirea revoluţionară a maşinii cu
abur, care a permis practic realizarea tuturor tipurilor de lucrări mecanice şi repetitive, oricare
ar fi fost locul (pe uscat sau pe mare) sau climatul. Primele maşini cu abur aveau un randament
foarte scăzut, pentru că nu utilizau în mod real decât mai puţin de 2% din energia folosită,
restul de 98% fiind energie pierdută. Alt inconvenient al maşinii cu abur faţă de sistemele
utilizând apa sau vântul este acela că maşina cu abur avea nevoie de combustibil pentru
funcţionare. Cu cât maşina era mai mare, cu atât ea consuma mai mult. Această constatare a
fost cea care a dus la primele cercetări pentru conservarea energiei, conservarea fiind
exprimată în creşterea randamentului.

5
 Expansiunea satelor şi oraşelor facilitată de construcţia de căi ferate, a dus la creşterea
utilizării cărbunelui drept combustibil. Astfel, în 1900, adică în mai puţin de un secol,
producţia mondială de cărbune (estimată la 10 milioane tone în 1800) s-a mărit de 100 de ori.
Extracţia petrolului a crescut odată cu inventarea motoarelor cu ardere internă şi a dus
la ameliorarea randamentului energetic a combustibililor fosili. Gazul natural, considerat la
început ca un reziduu al extracţiei petroliere, a devenit ulterior foarte preţios pentru iluminat şi
încălzit.
Chiar dacă se cunoştea din antichitate comportarea particulelor încărcate cu
electricitate, a trebuit să se ajungă la sfârşitul secolului al 19-1ea şi să se inventeze motoarele
electrice pentru ca electricitatea să fie utilizată la maşini şi în locuinţe. Această invenţie,
cuplată cu aceea a bateriilor reîncărcabile, a permis utilizatorului posibilitatea de a efectua
diverse tipuri de lucrări absolut independent.
Secolul 20 a fost martorul unor impresionante schimbări tehnologice, dar şi a unei
creşteri exponenţiale pe plan demografic şi al consumului de energie. Cursa pentru
productivitate industrială sau individuală, utilizarea automobilelor, avioanelor şi navelor pentru
transporturi, precum şi cele două războaie mondiale au afectat sever rezervele de combustibili
fosili. Este interesant deceniul 1960/1970 prin creşteri economice accentuate la care a
contribuit şi oferta mare de energie primară la preţuri avantajoase. Creşterea importantă a
consumului de energie şi participarea importantă a hidrocarburilor a determinat accentuarea
dependenţei de import a celor mai multe ţări, îndeosebi a celor dezvoltate, de anumite zone ale
globului.
Ultimii ani ai celui de-al treilea sfert al veacului XX sunt marcaţi de izbucnirea crizei
petrolului din 1973/1974, însoţită de salturi mari ale preţurilor, recesiune economică, inflaţie şi
creşterea şomajului.
Deci, în al treilea sfert al veacului XX două fenomene energetice au avut efecte
considerabile: boom-ul petrolier şi criza petrolului. Este de remarcat că boom-ul a estompat
problema fundamentală a energeticii şi anume că se consumă prioritar hidrocarburi, resursă cu
rezerve reduse şi nu se acţionează suficient pentru folosirea cărbunilor şi a resurselor
reînnoibile.
Criza petrolului din 1973/1974, explozivă prin modul spontan de apariţie şi a condiţiilor
care au declanşat-o (războiul arabo-israelian), a relevat dependenţa aprovizionărilor cu ţiţei a
unei mari părţi a lumii de un număr mic de ţări, care prin voinţa lor unilaterală determină oferta
şi preţul. Ţiţeiul a devenit astfel o marfă specială, a cărei procurare este condiţionată nu numai
de legea cererii şi a ofertei, ceea ce provoacă mari perturbări socio-economice.
Centralele hidroelectrice şi producţia de electricitate prin fisiune nucleară au adus un
răspuns la creşterea cererii de energie electrică, acestea dublându-se practic la fiecare 10 ani şi
preţul energiei cunoscând o scădere constantă.
În cursul anilor 1970 şi 1980 punctul de vedere general admis a fost că diminuarea
preţului energiei s-a produs cu preţul degradării mediului înconjurător. Centralele nucleare de
la Three Mile Island şi de la Cernobîl au fost teatrul unor accidente grave, menţinând
convingerea generală că astfel de catastrofe sunt posibile.

1.3.2. Complexitatea factorilor lumii contemporane. Energia într-o lume în schimbare.

În lumea de astăzi omenirea este confruntată cu o triadă de probleme deosebit de

serioase:
• creşterea economică;
• consumul de energie şi de resurse;
• conservarea mediului ambiant.
Originea acestor probleme a fost faptul că, după revoluţia industrială, evoluţia către

6
amplificarea resurselor şi energiei a condus la :
• producţia de mare amploare;
• consumul de mare amploare;
• eliminarea de deşeuri de mare amploare .
Ignorarea în continuare a acestor caracteristici ale civilizaţiei contemporane poate
conduce la degradarea ireversibilă a umanităţii pe parcursul câtorva secole.
Pentru găsirea unei soluţii este important ca scara de preocupare să fie internaţională.
Amploarea problemelor energetice ale lumii de astăzi şi evoluţia acestora în perspectiva anului
2020, au fost evaluate de Consiliul Mondial al Energiei. Astfel, în contextul creşterii populaţiei
globului de la 6 miliarde de oameni în prezent la circa 8 miliarde în anul 2020 şi al unei
dezvoltări economice globale cu un ritm anual de creştere de 1,6-2,4%, cererea de energie va
înregistra o creştere globală cu 65-95% până în anul 2020 caracterizată prin următoarele date:
• consumul zilnic de petrol din anul 2020 va ajunge la circa 90 milioane barili (l baril =
0,136 t), crescând cu circa 27 milioane barili/zi (producţia OPEC în prezent);
• extracţia de cărbune se va dubla, atingând circa 7 mld.tone/an;
• cererea anuală de gaze naturale va fi de peste 2 ori mai mare ca în prezent, ajungând la
cca. 4000 mld. m3;
• 90% din creşterea capacităţii de generare a energiei va avea loc în ţările în curs de
dezvoltare, în special din Asia şi America Latină;
• ţările în curs de dezvoltare care consumă azi 30% din energia totală a lumii vor
consuma 50% în anul 2020 şi vor produce până în acelaşi an mai mult CO2 prin arderea
combustibilului fosil, decât a produs întreaga lume industrializată în 1990;
• în anul 2020 circa 73% din rezervele de petrol ale lumii şi 72% din rezervele de gaze
naturale vor fi probabil concentrate în numai două zone majore: Orientul Mijlociu şi
Confederaţia Statelor Independente (fosta URSS).
În acest context situaţia generală a energiei în lume este de creştere a cererii, în special
în Asia şi America Latină, asociată cu producţii corespunzătoare.
Asigurarea cu combustibili fosili a fost abundentă şi relativ ieftină până la sfârşitul
secolului XX. Astfel, petrolul costa în 1995 numai 30% din costul din anul 1980. În anul 2000
avut loc o nouă escaladare a preţului petrolului, noua criză petrolieră conducând la noi
perturbări majore socio-economice. Prin urmare, scena aparent stabilă a asigurării cu
combustibil ascunde o instabilitate de un potenţial considerabil, piaţa petrolului fiind fragilă
datorită factorilor politici şi acţiunilor militare, aşa cum criza petrolieră din toamna anului 2000
precum şi cea din vara anului 2006 au demonstrat.
Rezervele de combustibili fosili (apreciate la cca. 40 de ani pentru petrol, 70 de ani
pentru gaze naturale şi cca. 250 de ani pentru cărbune) dau impresia de abundenţă.
Planificarea sistemelor energetice pentru secolul al XXI-lea va necesita, într-o proporţie
mai mare decât astăzi, resurse nefosile de energie (regenerabile şi nucleare), complementare
combustibililor fosili.
Rezervele de uraniu sunt considerate ca abundente. Rezervele totale de energie
regenerabilă, exclusiv hidroenergia şi biomasa, reprezintă circa 20% din consumul mondial
actual de energie. Progresul foarte lent al dezvoltării şi instalării, în special al energiei solare şi
eoliene din ţările în curs de dezvoltare, se datorează costurilor ridicate şi lipsei ajutorului
guvernelor respective.
Se cunoaşte faptul că sistemele energetice se pot schimba lent, proiectele energetice
având, de regulă, termene lungi de realizare. În această situaţie, acţiunea de schimbare - în
special pentru dezvoltarea şi instalarea unor forme de energie regenerabilă (solară, biomasă,
eoliană, etc.), cât şi pentru revitalizarea dezvoltării în domeniul nuclear, prin care să se asigure
complementaritate faţă de utilizarea energiei fosile, prevăzută a creşte masiv în viitor - trebuie
să înceapă acum.

7
 Congresul Mondial al Energiei ţinut la Tokio în 1995 a sesizat că omenirea este
înclinată să menţină predominantă utilizarea combustibililor fosili pentru multe decenii ce vor
urma şi nu este entuziasmată de o dezvoltare nucleară imediată. Cu excepţia progresului
înregistrat în Asia, se consideră improbabil ca sectorul nuclear să crească semnificativ până
când tehnologia nu dovedeşte că întregul ciclu al combustibilului, inclusiv tratarea deşeurilor
nucleare, este inofensiv şi acceptat public, şi preferinţa nu se întoarce către o industrie care încă
este marcată de sindromul Cernobîl.
Consumul anual mondial de energie primară, în anul 2020, defalcat pe grupări mari de
state, este prezentat în fig.1.2. Se remarcă faptul că doar în zonele OECD, ex-URSS şi CEE
este stăpânită creşterea de energie primară, cu maximum 20-25% în 30 de ani. Lumea a treia
este marcată de o creştere importantă a consumului, pentru a face faţă exploziei populaţiei şi
eforturilor de ieşire din starea prezentă de sărăcie.
Consumul de energie din fig.1. 2. este exprimat în Gtep (giga tone echivalent petrol).
În privinţa structurii consumului global de energie primară combustibilii fosili vor
acoperi circa % până în anul 2020 şi probabil şi după. Cel de-al 4-lea sfert, defalcat pe felii se
compune din: hidro (6%), nuclear (5%), combustibili „tradiţionali şi necomerciali” în lumea a
treia (bălegar şi vreascuri) (10%), reînnoibile şi „noi” (2%). Energia nucleară va avea o
contribuţie crescătoare la acoperirea consumului mondial de energie electrică, condiţionat de
atenuarea sindromului de respingere manifestat de opinia publică, în ciuda efectului ecologic
benefic pe care îl are această energie, prin reducerea emisiilor de gaze producătoare ale
efectului de seră.

Fig. 1.2.

Consumul anual de energie pe locuitor prezintă discrepanţe importante atât de la o ţară

sau regiune la alta, dar şi faţă de media mondială (1,66 tep/loc. în 1990). Astfel, un locuitor din
SUA sau Canada utilizează, în medie, de 20 de ori mai multă energie decât cel din Asia de sud-
est şi de aproape 5 ori mai multă decât media mondială.
Consumul de energie până în anul 2020 va fi determinat de trei factori principali:
a) un spor total al populaţiei de aproape 3 miliarde, din care 90% în ţări în curs de dezvoltare;
b) creşterea economică - odată cu dezvoltarea creşte cota parte a consumului pentru
transporturi, se reduce cea a consumului în industrie şi creşte cea afectată conversiei în energie
electrică (dezvoltarea sporeşte gradul de electrificare);
c) eficienţa cu care este folosită energia - urmărindu-se evoluţia intensităţii energetice, pentru
ca aceasta să se reducă doar ca urmare a unor acţiuni care să micşoreze consumul de energie,
fără a afecta în vreun fel calitatea produselor sau serviciilor oferite consumatorilor.

8
 CAPITOLUL 2
INSTALAŢII CLASICE DE TRANSFORMARE ŞI TRANSPORT A
ENERGIEI
2.1. Energia primară şi modul ei de transformare

Energia cea mai accesibilă omului este energia furnizată de natură, numită şi energie
primară. Deoarece energia primară nu se poate utiliza în locul, sub forma şi în cantitatea
existentă, a apărut necesitatea transformării, transportului şi stocării ei, direct sau după
transformări intermediare.
Asigurarea cu energie a consumatorilor a evoluat în timp pe două direcţii principale:
• de centralizare a producerii, transportului şi distribuţiei energiei sub formă de sisteme
energetice zonale, naţionale, etc. (exemple: alimentare a cu energie electrică, cu gaze
naturale, cu benzină, etc.)
• de descentralizare a producerii, transportului şi distribuţiei energiei prin realizarea de
unităţi locale amplasate lângă consumatori (exemple: încălzirea locuinţelor, alimentarea cu
energie termică a întreprinderilor industriale, etc.)

ENERGIE PRIMARĂ FORME FINALE DE ENERGIE

Energia chimică a FORME INTERMEDIARE Energie mecanică

combustibililor DE ENERGIE

Energia nucleară Energie termică Energie termică

Energia potenţială şi Energie electrică

cinetică a apei Energie mecanică

Energia termică a Energie luminoasă

scoarţei terestre şi a
unor purtători naturali: Energie electrică
apa, gaze, etc

Energie de sinteză
Energia solară chimică

Energia cinetică a
vântului

Fig. 2.1.

9
 În fig.2.1. se prezintă principalele forme de energie primară şi posibilităţile lor de
transformare în alte forme. Se constată că energia care ajunge la consumatori trece prin una sau
mai multe transformări, datorită specificului diferitelor activităţi omeneşti.
Formele intermediare de energie cel mai mult folosite sunt energia termică, electrică şi
mecanică, deoarece până în prezent tehnologiile de conversie sunt mai accesibile şi
randamentele mai mari.

2.2. Transformarea energiei primare în energie electrică

Transformarea energiei primare în energie electrică a evoluat în direcţia centralizării,

realizându-se sisteme energetice în structura cărora intră mari centrale electrice de producere a
energiei şi reţele de transport şi distribuţie.
Centrala electrică este o instalaţie tehnologică în care se produce energie electrică şi
termică folosind energie primară.

2.2.1. Clasificarea centralelor electrice

Centralele electrice se pot clasifica din mai multe puncte de vedere. Cele mai
reprezentative sunt:
a) După felul energiei primare folosite :
• cu combustibili organici:
- CTE - centrale termoelectrice
- CET - centrale electrice de termoficare (de cogenerare)
- CDE - centrale cu motoare Diesel
- CTG - centrale cu turbine cu gaze
- GMHD - centrale cu generatoare magnetohidrodinamice
• cu combustibili nucleari:
- CNE - centrale nuclearoelectrice
• cu energie hidraulică:
- CHE - centrale hidroelectrice
- CMM - centrale mareo-motrice
• cu energie eoliană:
- CEE - centrale electrice eoliene
• cu energie termică a scoarţei terestre, a mărilor şi oceanelor:
- CGTE - centrale geotermoelectrice
• cu energie solară:
- CES - centrale electrice solare
b) După procesul de transformare al energiei :
• centrale electrice care folosesc energie termică pe care o transformă în energie
mecanică şi apoi în energie electrică, numite centrale termoelectrice: CTE, CET, CTG,
CDE, CNE, CES
• centrale electrice care folosesc energie termică pe care o transformă direct în energie
electrică: GMHD
• centrale electrice care folosesc energie mecanică primară pe care o transformă în
energie mecanică şi apoi în energie electrică: CHE, CMM, CEE
• centrale electrice care folosesc energie termică primară pe care o transformă în energie
mecanică şi apoi în energie electrică: CGTE

10
c) După felul energiei pe care o produce:
• centrale electrice care produc numai energie electrică: CTE, CNE, CTG, CDE, CHE,
CMM, etc.
• centrale electrice care produc şi energie electrică şi energie termică: CET, CNE, CTG
cu termoficare, etc.
d) După modul de participare la acoperirea curbei de sarcină în sistemul energetic:
• centrale electrice de bază (durata de utilizare 6000-7500 h/an)
• centrale electrice de semibază (4000-6000 h/an)
• centrale electrice de semivârf (2000-4000 h/an)
• centrale electrice de vârf (sub 2000 h/an)

2.2.2. Centrale termoelectrice

Centralele termoelectrice produc energie electrică, sau energie electrică şi termică, prin
transformarea energiei termice în energie mecanică pe baza ciclurilor termice. Din această
categorie fac parte: CTE, CET, CTG, CNE, CES, etc.
Lanţul transformărilor la care este supusă energia primară şi instalaţiile (maşinile
termice) aferente din aceste centrale sunt prezentate în tabelul 2.1.
Tabelul 2.1.
Instalaţia de transformare
Tipul centralei Tipul energiei primare În energie În energie În energie
termică mecanică electrică
CTE Turbină cu
CET abur
Combustibili clasici: Focar
Turbină cu
CTG cărbuni,
gaze
gaze, păcură
Cilindru
CDE Motor Diesel
motor
Generator
Combustibili nucleari:
Reactor Turbină cu electric
CNE uraniu natural, uraniu
nuclear abur sau gaze
îmbogăţit, plutoniu
Captatori Turbină cu
CES Energie solară
solari abur sau freon
Schimbător Turbină cu
CGTE Energie geotermică
de căldură abur

Centrala termoelectrică cu condensaţie (CTE) este o centrală cu abur pentru producerea

numai de energie electrică. Schema termică de principiu este prezentată în fig.2.2.

11
 Fig. 2.2.
Prin arderea combustibilului în focarul cazanului C energia termică a gazelor de ardere
se transferă apei, care se vaporizează producându-se abur ce înmagazinează căldura Q1. Aburul
cu parametrii ridicaţi de presiune şi temperatură se destinde în turbina T până la o presiune
inferioară presiunii atmosferice (0,03-0,07 bar), energia termică a aburului transformându-se în
energie mecanică. Aceasta se foloseşte pentru antrenarea generatorului electric G, la bornele
căruia se obţine energia electrică. În condensatorul Cd aburul destins în contact cu sursa rece
(apa de răcire) se condensează cedând energia termică Q2 sursei reci. Pompa P retrimite
condensul obţinut în cazanul C. Randamentul de transformare al energiei termice în energie
mecanică (randamentul termic al ciclului) este:

Q2
t = 1 −
Q1

Acest randament are valori în domeniul 0,5-0,55, dar randamentul centralei electrice
este de numai 0,39-0,43 intervenind şi alte pierderi.
Centrala electrică de termoficare (CET) sau centrala de cogenerare, este o centrală
termoelectrică în care se produce simultan energie electrică şi energie termică. Aburul care se
destinde în turbină este trimis parţial sau total la consumatori de energie termică. Prin acest
procedeu randamentul de utilizare al energiei primare poate fi, teoretic, unitar. Dacă tot aburul
evacuat din turbină este trimis la consumatori, conform schemei termice din fig.2.3., pierderea
de energie termică Q2 la sursa rece a ciclului este transformată în căldură utilă.

Fig.2.3.

12
 Eficienţa maximă a termoficării se produce când tot aburul este trimis la consumatori.
În funcţie de tipul consumatorului, CET se clasifică în trei categorii:
• CET industriale ce asigură alimentare a cu abur a consumatorilor industriali
• CET urbane ce asigură energie termică pentru încălzirea locuinţelor
• CET mixte ce asigură cu energie termică atât consumatori industriali cât şi urbani
Centrala nuclearoelectrică (CNE) este principial identică cu o CTE sau CET, sursa
caldă constituind-o reactorul nuclear. Schemele de principiu ale CNE pot fi cu unul, două, sau
trei circuite. Spre exemplificare, în fig.2.4. este prezentată schema unei CNE cu două circuite.
Agentul de răcire al reactorului (apă sau apă grea sub presiune) de tip PWR sau PHWR este
izolat de agentul energetic (apa). Energia termică este transferată în circuitul secundar prin
intermediul unui schimbător de căldură numit generator de abur. În acest mod pericolul
contaminării radioactive în circuitul secundar este mic.

Fig.2.4.
Centrala termoelectrică cu turbine cu gaze (CTG) este o centrală care transformă
energia termică în energie mecanică cu ajutorul turbinelor cu gaze. Ele pot fi cu circuit deschis
(ciclul se închide în atmosferă), sau în circuit închis (turbinele cu gaze având sursă rece
proprie). Investiţia specifică este cu 30-35% mai mică decât cea a centralelor termoelectrice cu
turbine cu abur. Au o mare manevrabilitate şi se folosesc pentru acoperirea vârfurilor de
sarcină în sistemul energetic.

Centrale Diesel electrice (CDE) sunt centrale electrice echipate cu motoare Diesel. Se
folosesc în general pentru alimentarea cu energie electrică a unor consumatori izolaţi de
sistemul energetic, pentru alimentarea de siguranţă pe platforme industriale şi pentru
alimentarea serviciilor proprii la CNE. Au puteri unitare mici (max. 50 MW).

2.2.3. Centrale hidroelectrice

Centralele hidroelectrice transformă energia potenţială şi cinetică a apei în energie

electrică, valorificând astfel cel mai simplu sistem de transformare. Centralele hidroelectrice se
clasifică în :
• CHE cu căderi naturale: CHE pe firul apei;
CHE în derivaţie
CMM mareomotrice
• CHE cu căderi artificiale (cu acumulare prin pompare CHEAP)
În sistemul energetic CHE au următoarea destinaţie:
• acoperirea vârfului de sarcină;
• participarea la reglajul frecvenţei;
• constituie o rezervă economică de avarie.

13
Principalele caracteristici ale CHE sunt:
• au pornire rapidă şi viteză mare de încărcare;
• au posibilitatea de a stoca în mod indirect energia electrică;
• au randamente foarte ridicate: 0,82 - 0,9;
• investiţia specifică este comparabilă cu cea a centrale lor termoelectrice cu combustibili
inferiori, dacă se adaugă la acestea costul transportului şi al deschiderii de mine.

14
 CAPITOLUL 3

IMPACTUL SISTEMELOR ENERGETICE ASUPRA MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR

3.1. Generalităţi despre mediu şi ecologie

Dezvoltarea societăţii umane a determinat şi determină în fiecare etapă apariţia şi
dezvoltarea acelor ştiinţe care pot fi capabile să răspundă întrebărilor şi provocărilor
momentului.
Problematica deosebit de complexă şi acută a crizei ecologice din ultimele decenii a dat
impuls, dezvoltării accelerate a două ştiinţe relativ noi, fiecare dintre ele având obiective şi
preocupări specifice, dar interdependente:
- ştiinţa mediului (ambientica)
- ecologia.
Interdependenţa dintre ele creează confuzie, mulţi crezând că ecologia se ocupă cu
studiul mediului, ca ansamblu de factori (forţe) care intervine în viaţa organismelor vii.
Dar, în realitate, ştiinţa mediului studiază structura mediului, ca sistem unitar,
parametrii săi, subdiviziunile teritoriale şi tipurile de mediu, iar ecologia pune în evidenţă
legile după care se organizează şi funcţionează sistemele biologice supraindividuale şi mai ales
cele mixte, de tip viaţă x mediu.
Ecologia nu are ca obiect de studiu nici mediul, nici lumea vie, ci relaţia de interacţiune
dintre mediu şi lumea vie, principiile, regulile, legile care o guvernează, consecinţele acestor
interacţiuni, atât pentru mediu cât şi pentru lumea vie.
Fără a cunoaşte aceste două ştiinţe-ştiinţa mediului şi ecologia-nu se poate discuta
despre protecţia mediului.
Cum am putea defini simplu protecţia mediului?
Protecţia mediului=ocrotire+conservare.
În ecologie se face diferenţă între cei doi termeni frecvent folosiţi: mediul şi mediul
înconjurător.
Mediul reprezintă totalitatea condiţiilor de climă şi relief în care trăiesc organismele.
Mediul înconjurător reprezintă totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi de om,
care, în strânsă interacţiune, asigură menţinerea echilibrului ecologic, determină condiţiile de
viaţă pentru om şi cele de dezvoltare a societăţii.
Factorii naturali ai mediului înconjurător sunt: apa, aerul, solul, organismele vegetale şi
animale, precum şi procesele şi fenomenele naturale generate de interacţiunea lor.
Calitatea factorilor de mediu constă în compoziţia lor chimică naturală, optimă pentru
asigurarea vieţii.
Ocrotirea mediului înconjurător înseamnă protecţia acestuia prin acţiunile legiferate,
care scot din incidenţa omului speciile rare, pe cale de dispariţie, precum şi anumite spaţii
geografice cu mare valoare naturală, declarate monumente ale naturii.
Conservarea mediului înconjurător constă în utilizarea raţională şi eficientă a resurselor
mediului,adoptarea celor mai potrivite forme şi procese tehnologice, agrozootehnice sau
silvice, lucrări pentru limitarea şi prevenirea efectelor naturale (inundaţii, alunecări de teren,
eroziune accelerată).
Mediul general de nivel global; subdiviziuni teritoriale, tipuri de mediu.
În sens larg, general, prin mediu înţelegem ambianţa rezultată din interacţiunea
ansamblului de energii şi substanţe care influenţează direct sau indirect, pozitiv sau negativ,

15
viaţa unui organism viu (mediu eficient sau individual). Substanţele, ca şi energiile, fiecare
prin natura şi concentraţia sa, reprezintă forţe care determină schimburi în viaţa organismului
viu, schimbări a căror intensitate, amploare şi direcţie depinde de interacţiunea dintre ele, adică
de mediul – ambianţa - pe care o formează împreună.
Totodată, natura, concentraţia, ca şi efectul fiecărei substanţe şi energii - parametrii
ambianţei mediului individual - suferă schimbări în viitor, provocate de prezenţa şi actualitatea
vitală a organismului viu implicat.
La nivel planetar funcţionează mediul general de nivel planetar, ambianţa rezultată de
interacţiunea tuturor substanţelor şi energiilor care se întrepătrund spaţial şi interacţionează la
suprafaţa planetei noastre, în limitele orizontale şi verticale în care este răspândită viaţa, de
care depinde însăşi răspândirea, concentraţia substanţei organice vii şi diversitatea sa genetică
şi ecologică.
Mediul, indiferent de scara de reprezentare, funcţionează ca un sistem unitar,
caracterizat prin integralitate, adică acea trăsătură fundamentală a sistemelor, care le permite
să-şi păstreze funcţiile chiar dacă, în timp, se schimbă şi îşi modifică parametrii funcţionali şi
structurali, datorită caracterului deschis.
Funcţiile mediului sunt sumar exprimate prin serviciile aduse vieţii, iar cuantumul de
servicii şi calitatea lor depind de starea (“sănătatea”) mediului.
Mediul, deşi pare lipsit de consistenţă este un sistem complex, practic infinit, care are,
însă o structură şi organizare interioară bine definită, coerentă şi concretă.
Componentele mediului, pot fi clasificate după originea şi natura lor, pe planuri de
structură ale mediului, nouă la număr, din care opt naturale şi unul antropic.
Distingem astfel, următoarele planuri de structură ale mediului general:
a – mediul cosmic sau planul cosmic, în care sunt grupaţi toţi factorii de mediu care
provin de la alte planete.
b – mediul geofizic cuprinde aşa numitele forţe tehnice, care îşi au originea în
geosferele profunde ale planetei, energii şi substanţe care se propagă lent sau ajung brusc la
suprafaţa planetei.
c – mediul geochimic care cuprinde ansamblul combinaţiilor chimice organice din
învelişul extern al planetei.
d – mediul orografic, adică ansamblul formelor de relief terestru şi subacvatic, precum
şi toate caracteristicile acestuia.
e – mediul hidrografic, cuprinde apa de pe planetă în toate cele trei stări fizice.
f – mediul edafic, configurat în spaţiul terestru prin prezenţa, răspândirea, tipologia,
proprietăţile şi starea solurilor sau pământurilor fertile.
g – mediul biocenotic, cuprinzând toate biocenozele terestre şi acvatice, sistemele lor
(fitocenoze si zoocenoze), componentele acestora( populaţii de plante si animale), care îşi
formează şi modelează mediul propriu şi funcţionează ca factori ai mediului general şi
individual pentru întreaga lume vie.
h – mediul biochimic, alcătuit din ansamblul substanţelor eliminate în mediul
geochimic de către organismele vii, ca produşi reziduali ai metabolismului, numiţi şi metaboliţi
sau ergoni. Fiecare metabolit eliminat reprezintă un factor de mediu şi un mijloc de
transformare a mediului geochimic iniţial în unul nou, biogeochimic, cu o altă configuraţie.
i – mediul antropic este unul complex, alcătuit atât din populaţia umană a
planetei(efectivul,răspândirea,obiceiurile sale,modul său de locuire şi viaţă), cât şi din
structurile tehnice sau create de om în biosferă, activitatea sa economică, socială şi culturală.
Factorii, din toate planurile de structură se întrepătrund spaţial pe toată suprafaţa
planetei, în raporturi şi concentraţii diferite şi interacţionează; rezultanta acestei interacţiuni
complexe este mediul – ambianţa de nivel global.

16
 Caracterul, ca şi particularităţile informaţionale ale mediului, imprimate de structurile
biotice, îi imprimă capacitate de reglare şi autoreglare, limitate, însă, de caracterul limitat al
planetei.
Ecologia are ca unitate de bază structurală şi funcţională ecosistemul.
De altfel, ecosistemul este considerat unitate teritorială, dar şi structural funcţională a
biosferei.
Ca atare, ecosistemul este ansamblul rezultat din interacţiunea unui fragment de spaţiu
cu mediu relativ omogen (biotop) şi comunitatea vie de populaţii din acel spaţiu (biocenoza).
Componentele din cele două subsisteme, prin complexitatea interacţiunilor lor,
participă la organizarea unui flux unitar de substanţă, energie şi informaţie, ceea ce face ca
întregul ansamblu să funcţioneze ca un tot unitar.
Un ecosistem natural este echilibrat, când condiţiile noi depăşesc limitele între care
oscilează schimbările obişnuite, echilibrul dinamic al ecosistemelor este rupt, de cele mai
multe ori, reversibil şi cu efecte imprevizibile.
Catastrofele naturale şi mai ales activitatea umană produc ecosistemelor cele mai
profunde tulburări. Progresul tehnic aduce cu sine – alături de atâtea minunate realizări –
numeroase neajunsuri, precum şi o multitudine de substanţe cu caracter poluant, care ameninţă
cu distrugerea mediului înconjurător. Prin substanţă cu caracter poluant (substanţă poluantă) se
înţelege orice substanţă rezultată din procese chimice, fizice şi biologice, care răspândită în
mediul ambiant, dăunează organismelor vii, bunurilor materiale, operelor de artă, peisajului.
Poluantul este deci o substanţă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de energie (radiaţie
electromagnetică, termică, ionizantă, fonică sau vibraţii) care, introdusă în mediu, modifică
echilibrul componenţilor acestuia şi a organismelor vii şi aduce, totodată, daune bunurilor
materiale.
Cuantificarea efectelor activităţii umane şi a proceselor naturale asupra mediului a
sănătăţii şi securităţii omului, precum şi a bunurilor de orice fel, se realizează prin evaluarea
impactului asupra mediului.
Sursele de poluare sunt multiple. În funcţie de acţiunea şi provenienţa poluanţilor,
sursele de poluare pot fi:
• continue, cu caracter permanent;
• discontinue, temporară sau temporară mobilă;
• accidentale;
• organizate;
• neorganizate.
Există şi alte clasificări ale surselor de poluare, funcţie şi de factorul de mediu care este
poluat (apă, aer, sol).
Dar atenţie deosebită se acordă surselor de poluare cu caracter permanent; acestea sunt
foarte diversificate. Astfel, fabricile de îngrăşăminte chimice emit, importante cantităţi de oxizi
de sulf, azot, acizi ai fosforului, fabricile de sodă emit clor, fabricile de aluminiu emit flor,
fabricile de ciment emană praf, rafinăriile emană hidrocarburi şi SO2, combinatele de
metalurgie neferoasă emit oxizi de sulf, oxizi de azot, compuşi ai metalelor grele, etc. Gazele
emanate pe coşurile de fum ale instalaţiilor de ardere conţin importante cantităţi de oxizi de
sulf, oxizi de azot, monoxid şi dioxid de carbon, praf de cenusă, etc. Chiar şi prin coşurile de
fum ale imobilelor de locuit sunt emise importante substanţe poluante. Amploarea şi primejdia
acestor emisii se explică, pe de o parte, prin aceea că emisiile de fum se fac la mică înălţime şi
deci dispersia lor în aer este slabă, dar sunt mai afectate organismele şi obiectele de la suprafaţa
solului, iar pe de altă parte prin conţinutul relativ ridicat de hidrocarburi grele şi gudroane,
explicabil prin temperaturile mici la care se desfăşoară procesele de ardere.
La toate acestea se adaugă noxele evacuate în aer odată cu gazele de eşapament ale
autovehiculelor şi anume: oxizii de azot, monoxid şi dioxid de carbon, acid clorhidric şi

17
bromhidric, aldehide, acid sulfuric, acid azotic, compuşi ai plumbului etc. În multe regiuni,
cantitatea acestora este destul de mare şi depăşeşte cu mult pe cea emisă de instalaţiile de
ardere staţionară.
Astfel, pentru aprecierea prezenţei noxelor emise în mediu există o Scară a impactului
asupra mediului ambiant şi a răspândirii substanţelor poluante, scară redată în tabelul 3.1.
Conform acestei scări influenţa factorilor poluanţi se încadrează în cinci categorii, funcţie de
extinderea în spaţiu.

Tabelul 3.1.
Categoria Extinderea geografică Durata cauză-efect
Locală Proximitate imediată secunde – minute
Urbană Oraşul şi împrejurimile aglomeraţiei minute – ore
Zonală (regională) Arie geografică cu raza de 150 km zile – săptămâni
Arii extinse
Continentală luni
Efecte transfrontiere
Globală Atmosfera terestră în ansamblu ani

Prioritatea imediată a fost acordată, în momentul de faţă, rezolvării problemelor urbane

şi regionale, deoarece, acestea sunt cele mai stringente şi acute.

Fig.3.1.

Energia este un atribut al societăţii umane. Consumul de energie este determinat de trei
factori interactivi :
• populaţia, care are nevoie de energie pentru asigurarea hranei, a microclimatului
locuinţei, a bunurilor de consum şi de folosinţă îndelungată, a deplasării, etc;
• nivelul de dezvoltare al societăţii şi calitatea vieţii;
• eficienţa consumului de energie .

18
 Luând în considerare al doilea principiu al termodinamicii, nu se poate vorbi de un
„consum de energie”, ci de un transfer al acesteia (conversie) de la un potenţial ridicat la un
potenţial coborât. Această conversie este însoţită aproape întotdeauna de o modificare de stare
a materiei, cu eliberarea unor componente nocive, cu efect ecologic negativ.
Societatea a devenit conştientă de aceste efecte negative relativ târziu, în a doua
jumătate a secolului al XX-lea, odată cu majorarea continuă a consumurilor de energie primară.
Etapa de conversie propriu-zisă a energiei primare în alte forme de energie se
caracterizează printr-o intensitate deosebită a efectelor produse asupra mediului ambiant. În
cele ce urmează se prezintă riscurile ambientale asociate diverselor sisteme energetice. Se
poate defini noţiunea de risc ambiental (fr. risque environnemental), ca posibilitatea unei
ameninţări sau a unei degradări a mediului ambiant. Această noţiune conţine atât probabilitatea
survenirii unui incident, cât şi probabilitatea unei consecinţe sau a unei pierderi pentru mediul
ambiant (vezi anexa nr. 4). Pentru evaluarea unui risc trebuie identificate toate aspectele
problematicii unui proces şi toate pericolele potenţiale care pot apărea la interacţiunea între
mediu şi procesul respectiv, iar apoi, studiate consecinţele potenţiale ale acestor interacţiuni.

3.2. Impactul combustibililor fosili asupra mediului ambiant

Combustibilii fosili sunt substanţe naturale care s-au format în urma unui proces de
fosilizare a organismelor vegetale şi animale. După milioane de ani, o presiune mare, căldura şi
absenţa oxigenului au făcut din resturile în descompunere materii care pot suferi procese de
ardere: cărbune, petrol, gaze naturale.
Arderea este procesul chimic de combinare a două substanţe – combustibil şi oxidant –
care are loc cu degajre de căldură, provocând o creştere bruscă a temperaturii amestecului
substanţelor aflate în reacţie. Oxidant, poate fi orice substanţă care conţine şi care poate degaja
atomi de oxigen în stare liberă.
Deci, prin noţiunea de combustibil fosil se înţelege orice substanţă care conţine şi poate
degaja liber elemente carburante în stare atomică. Din punct de vedere energetic, pentru ca o
substanţă să fie folosită drept combustibil, aceasta trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să se combine exotermic cu oxigenul din aer, iar degajarea specifică de căldură să fie cât mai
mare;
- să se găsească în cantităţi suficiente accesibile unei exploatări economice şi să nu aibă o
utilizare superioară arderii (de ex. în petrochimie);
- să-şi menţină constante în timp prorietăţile fizico-chimice şi tehnologice, pentru a putea fi
prelucrată;
- să conţină, în cantităţi foarte reduse, substanţe precum sulful sau vanadiu, care, prin ardere
produc gaze cu acţiune nocivă asupra pereţilor metalici.
Combustibilii fosili se clasifică după mai multe criterii. De exemplu:
- după starea de agregare se deosebesc combustibili: solizi, lichizi şi gazoşi;
- după provenienţă combustibilii pot fi: naturali şi artificiali;
- după puterea calorică combustibilii fosili se pot grupa în: superiori, medii şi inferiori.

În compoziţia unui combustibil fosil intră:

• masa combustibilă (partea care nu este legată direct de balast, fiind compusă din: C, H, N,
O, S);
• masa minerală necombustibilă (provine din substanţe minerale, sulfaţi, oxizi, carbonaţi,
săruri, oxizi metalici etc);
• umiditatea (cantitatea totală de apă din combustibil).

19
3.2.1. Combustibilii solizi. Cărbunele.

Din categoria combustibililor solizi cei mai utilizaţi în procesele energetice sunt
cărbunii, iar dintre aceştia, cărbunele brun şi huilele; lemnele sunt folosite numai pentru
scopuri de încălzire locală.
Cărbunele brun cuprinde mai multe grupe, funcţie de vârsta geologică, şi anume: brun
lemnos (BL) numit şi lignit, brun mat (BM), brun pământos (BP), brun smâlos (BS), brun
huilos (BH).
Huilele se întâlnesc sub formă de huilă cu flacără lungă (HL), huilă pentru gaz (HG),
huilă pentru cocs (HC), huilă slabă sau semigrasă (HS), huilă antrocitoasă (H/A).
Antracitul (A) este cel mai vechi cărbune natural; el nu se utilizează în scopul
energetice şi are o putere calorifică apropiată de cea a combustibilului convenţional.
Caracteristicile tehnice şi energetice principale ale cărbunilor sunt:
• materiile volatile (V) – respectiv cantitatea totală de gaze formate în procesul de
transformare termică a masei combustibile (determinate prin încălzire timp de 7 minute, la
o temperatură de cca 8150C);
• cenuşa (Ai) provine din masa minerală rămasă după arderea combustibilului;
• temperatura de curgere a cenuşii – temperatura la care corpul de probă curge pe placă şi
influenţează sistemul de evacuare;
• vâscozitatea zgurii – sau rezistenţa pe care o opune deplasării particulelor în timpul curgerii
şi care influenţează evacuarea lichidă;
• balastul – partea din combustibil care nu produce căldură prin ardere;
• puterea calorică inferioară [Hi(Kj/Kg)] – cantitatea de căldură degajată prin arderea unităţii
de combustibil, fără ca vaporii de apă să se condenseze; se calculează funcţie de conţinutul
procentual de carbon, hidrogen, oxigen, sulf şi umiditate, la starea iniţială;
  Kg  4,1868 ⋅ Ai 
• cenuşa raportabilă  A rap   =  - aceasta influenţează tipul de grătar şi modul
  Kj  Hi 
de ardere;
• rezistenţa la stocare – reprezintă timpul în care cărbunele se degradează (se fărâmiţează),
până la mărunţirea lui completă.
Această caracteristică influenţează timpul de stocare.
Extragerea cărbunelui se face din mine subterane sau de suprafaţă, activitate care
antrenează bulversarea a mari suprafeţe de teren din subteran sau de la suprafaţă şi un impact
ecologic major asupra plantelor, animalelor, însă şi asupra oamenilor. Materialul necesar
pentru extracţie, forajul şi transportul pot contribui la formarea de substanţe chimice
periculoase, aşa cum sunt „noroiul” de foraj şi produsele derivate din petrol, care contaminează
solul. Metanul, un gaz asociat extracţiei miniere subterane, poate provoca explozii în mine.
Cel mai puternic impact îl regăsim în cazul arderii combustibililor fosili, iar dintre
aceştia, cărbunele atrage cele mai numeroase consecinţe negative în privinţa emisiilor de noxe
în atmosferă şi a poluării solului.
Impactul centralelor termoelectrice asupra mediului înconjurător este arătat în fig.3.3.

20
 Fig.3.3.

Elementele de impact asupra mediului ale unei CTE cu cărbune sunt:

• producerea de CO2 cu efecte asupra climatului (efectul de seră);
• poluarea atmosferică prin evacuarea gazelor de ardere purtând praf (cenuşă), SO2 şi
NOx, produse inerente arderii combustibililor fosili; generare de ploi acide cu efecte asupra
florei şi faunei;
• încălzirea cursurilor de apă care servesc pentru răcirea termodinamică a centrale lor,
până la limita poluării termice;
• descărcarea în emisari (ape de suprafaţă) a unor soluţii chimice diluate, putând conduce
la o poluare chimică;
• reducerea locală a radiaţiei solare datorită opacităţii fumului şi a nebulozităţii artificiale
create;
• poluarea fonică în zonă;
• impactul vizual datorat elementelor de construcţie mari(coşuri de fum, turnuri de răcire,
linii electrice aeriene, conducte de termoficare pe estacade);
• ocuparea terenului cu depozite de cenuşă;
• antrenarea de praf de la gospodăria de combustibil şi din depozitul de zgură şi de
cenuşă.
Pe lângă aceasta, utilizarea cărbunelui pentru producerea de energie electrică mai
prezintă un risc ambiental combinat: iradiere şi contaminare radioactivă. Cărbunele prezintă
urme de elemente naturale radioactive, cum sunt uraniul, toriul şi produsele lor de dezintegrare,
în special radiu şi radon. Chiar dacă aceste elemente sunt prezente în cantităţi extrem de
scăzute, există riscul iradierii şi contaminării radioactive pentru mineri şi pentru mediul
ambiant.

21
 Tehnologiile zise de cărbune curat sunt o soluţie posibilă pentru ameliorarea din punct
de vedere al mediului, al toleranţei cărbunelui atât ca sursă de energie, cât şi pentru creşterea
eficienţei economice a acestei resurse energetice. Aceste tehnologii acoperă o nouă generaţie
de procese pentru producerea energiei electrice şi de combustibili pornind de la cărbune,
vizând creşterea randamentului energetic şi menţinând la cel mai scăzut nivel impactul asupra
mediului al utilizării acestei materii prime. Este vorba de tehnologii avansate de combustie, de
gazeificare şi de emisii controlate prin reducere catalitică selectivă.

3.2.2. Combustibilii lichizi. Petrolul.

Combustibilii lichizi sunt amestecuri de hidrocarburi lichide şi compuşi ai acestora cu

oxigenul, sulful sau azotul, care se obţin prin distilarea fracţionată sau prin dizolvare din ţiţei
(combustibil lichid natural) din şisturi bituminoase.
Ei se împart în:
- benzine, amestecuri de hidrocarburi care fierb la temperaturi cuprinse între 30 0C şi 2050C şi
se folosesc la motoarele cu aprindere prin scânteie;
- petroluri, amestecuri de hidrocarburi care fierb la temperaturi cuprinse între 1500C şi 2800C
(de ex. petrol lampant, petrol pentru tractor, pentru reactor);
- motorine, amestecuri compexe de hidrocarburi mai grele, care fierb de la 2000C până la
3800C; se folosesc la motoarele Diesel;
- păcuri, amestecuri de hidrocarburi grele care fierb la temperaturi cuprinse între 300 0C şi
5000C; la temperatura mediului ambiant au consistenţă vâscoasă, culoare neagră, tendinţă de
oxidare (asfaltizare), cel mai frecvent utilizate, dar după o încălzire prealabilă, în instalaţiile de
ardere;
- combustibil lichid uşor (de calorifer) – amestec de produse petroliere (de obicei motorină şi
păcură), folosit la instalaţia de ardere cu o capacitate redusă.
Păcura – este cel mai utilizat combustibil lichid folosit în instalaţiile de ardere ale
generatoarelor cu abur energetice.
Dintre caracteristicile energetice ale combustibililor lichizi amintim: vâscozitatea,
temperatura (punctul) de congelare, temperatura de inflamabilitate, compoziţia elementară,
conţinutul în impurităţi mecanice, conţinutul în vanadiu, conţinutul în sulf, puterea calorifică
inferioară.
Petrolul (ţiţeiul) este un amestec de hidrocarburi formate prin depozitarea plantelor
microscopice şi al microorganismelor marine moarte în bazine sedimentare sub mări, sau în
apropierea acestora. Procesele geologice care au condus la formarea petrolului au durat
milioane de ani. Petrolul brut este extras din subsol prin pompaj şi apoi transformat prin
distilare (rafinare) într-un ansamblu de combustibili lichizi sau gazoşi: păcură, motorină,
benzină, kerosen, etc.).
În ritmul actual de consum, se estimează că rezervele petroliere se vor epuiza în 40-50
de ani. Chiar dacă se vor lua măsuri de conservare şi se va reduce ritmul consumului de petrol
pe cap de locuitor, rapida creştere demografică nu va face decât să crească viteza cu care se
epuizează rezervele petroliere.
În afara utilizării sale pentru producerea de energie electrică, prin ardere în cazanele
termocentralelor, petrolul este esenţial pentru transporturile publice şi industriale, cât şi pentru
industria petrochimică. Odată pompat, petrolul brut prezintă câteva riscuri ambientale.
Extracţia şi transportul petrolului şi a produselor derivate, pe cale terestră sau maritimă,
prezintă în permanenţă un risc de scurgeri (scăpări) accidentale şi de maree negre, cu
stricăciunile pe care acestea le pot cauza mediului. Platformele de foraj marin şi petrolierele au
fost în trecut la originea deversării multor tone de petrol, care au ucis păsări şi au pus în pericol
alte specii vii marine sau terestre. Se menţionează de asemenea practica iresponsabilă de

22
utilizare a apei mării pentru curăţarea reziduurilor din petroliere, care afectează grav mediul
pentru mult timp, întrucât hidrocarburile au nevoie de perioade îndelungate pentru a se scinda
în substanţe mai puţin dăunătoare. Impactul scăpărilor şi deversărilor accidentale este
important întrucât petele de petrol plutesc adesea în lungul coastelor şi perturbă anumite
ecosisteme mai fragile.
Arderea petrolului (păcurii) şi a produselor sale derivate (benzină, motorină) a
contribuit enorm în trecut la creşterea poluării prin metale grele (benzina cu plumb) şi
contribuie încă şi astăzi la generarea de gaze cu efect de seră, chiar dacă echiparea
autovehiculelor cu filtre catalitice a permis reducerea emisiilor de gaze toxice cum sunt
monoxidul de carbon, oxizii de azot şi hidrocarburile nearse.

3.2.3. Combustibilii gazoşi.

Sunt amestecuri de gaze combustibile, oxigen, azot, vapori de apă.

Gazul natural este combustibilul fosil a cărui ardere este cea mai curată. EI este un
amestec compus în principal din metan cu urme de alte hidrocarburi gazoase şi este extras în
majoritatea cazurilor din zăcăminte de gaze uscate (90%) care nu conţin petrol. Gazul este
transportat de la zăcăminte, prin conducte sub presiune, direct la consumatorii urbani sau
industriali. După o filtrare prealabilă, pentru eliminarea impurităţilor şi umidităţii, gazul este
utilizat pentru încălzire şi pentru gătit, având o putere calorică ridicată şi pentru că arderea sa
generează mai puţine gaze cu efect de seră, comparativ cu petrolul şi cărbunele.
Gazul petrolier lichefiat (GPL) este un reziduu al zăcămintelor petroliere conţinând un
amestec de propan şi alte hidrocarburi gazoase dizolvate în petrolul brut. După separarea de
petrolul lichid şi stocarea sub presiune în cisterne metalice, el este condus până la clienţii
particulari, unde este folosit pentru încălzire şi pentru gătit. În afara problemelor de ardere,
prezentate mai sus, se menţionează şi riscul emisiilor accidentale de gaz în atmosferă şi
pericolul de explozie.
Caracteristicile energetice principale ale combustibililor gazoşi sunt: compoziţia
volumetrică, densitatea, puterea calorifică inferioară, temperatura de aprindere.

În tabelul 3.1. se prezintă compoziţia unor gaze naturale libere din Ardeal.
Tabelul 3.1.
Câmpul de Compoziţia (%) din volum
sonde aer CO2 CH4 C2H6
Saraş 0,69 - 98,51 0,80
Botorca 0,12 - 99,88 -
Sărmăşel 0,7 0,1 99,2 -
Compoziţia unor gaze naturale din Ardeal

Gazul natural din Ardeal are caracteristici foarte apropiate de cele ale gazului metan
pur, motiv pentru care, de cele mai multe ori este cunoscut sub această denumire. Gazul metan
este incolor şi inodor, dar din motive de securitate se odorizează cu mercaptan.

3.2.4. Acumularea de dioxid de carbon în atmosferă; fenomenul fizic al efectului de seră

Emisia de dioxid de carbon este o consecinţă inerentă a arderii. În ultimele două secole,
ca urmare a creşterii populaţiei, industrializării şi folosirii pe scară largă a combustibililor
fosili, omenirea a contribuit la producerea de CO2 şi la modificarea lentă a echilibrului dintre

23
generarea naturală de CO2, prin procese biologice şi capacitatea de absorbţie a ecosistemului
mondial.
În condiţiile de azi, prin ansamblul activităţilor umane se trimite în atmosferă o
cantitate de circa 20-22 miliarde tone CO2 anual, corespunzător extracţiei şi descompunerii
prin ardere a combustibililor fosili, ale căror rezerve se diminuează în acelaşi interval de timp
cu echivalentul a 7,5 miliarde tone petrol. După vaporii de apă, repartizaţi neuniform în
atmosferă, compuşii gazoşi ai carbonului, respectiv CO2, au cea mai puternică influenţă asupra
climei. Moleculele de carbon au capacitatea de a absorbi radiaţia emisă de pământ în spectrul
infraroşu, aceasta având ca efect încălzirea straturilor inferioare ale atmosferei şi creând aşa-
zisul efect de seră.
În figurile 3.4 şi 3.5 se prezintă efectul de seră, precum şi contribuţia gazelor de seră la
încălzirea globală a Pământului.

Fig. 3.4. Efectul de seră Fig. 3.5. Contribuţia gazelor de seră

la încălzirea globală a Pământului

Gazul carbonic CO2 nu constituie o noxă în sine, ci unul dintre constituenţii naturali ai
Pământului, iar prezenţa sa este sinonimă cu cea a materiei organice. EI este stocat intim prin
legături biochimice şi biofizice, în alcătuirea regnului vegetal şi animal, absorbindu-se sau
eliminându-se conform ciclului metabolic al vieţii. Creşterea medie a CO2 în atmosferă în
perioada 1950-2000 este de +0,4%.
În lipsa urmelor de gaz carbonic din atmosferă, temperatura medie a planetei ar fi de -
18°C, faţă de temperatura medie anuală la sol, care este + 15°C.
În legătură cu dinamica dioxidului de carbon sunt de reţinut următoarele:
• durata medie de staţionare în atmosferă a moleculelor de CO2 până la absorbţia lor în
ciclul biologic este de 2-4 ani;
• în prezent, creşterea concentraţiei de CO2 are un ritm lent, cu o rată de circa 0,4% pe
an;
• pe baza măsurătorilor şi a calculelor se deduce că, în urma exploziei demografice şi a
industrializării, în ultimii 150 de ani a avut loc o creştere medie a temperaturii de 0,5-
0,6°C; astfel s-a ridicat nivelul oceanului planetar cu 10 cm;

24
 • dacă se menţine creşterea consumului de energie conform tendinţelor din trecut,
concomitent cu mărirea populaţiei globului de la 6 mld. locuitori la 9-10 mld. peste 50 de
ani, se prognozează o creştere a temperaturii medii cu 2-5°C (o cifră alarmantă);
• modificarea temperaturii la suprafaţa pământului ar conduce la creşterea nivelului mării
cu până la un metru, modificându-se geografia lumii, prin acoperirea cu luciu de apă a
insulelor cu relief coborât, sau micşorarea suprafeţelor acoperite cu gheaţă (kryosferă); s-ar
modifica regimul pluviometric şi eolian, cu consecinţe greu previzibile asupra distribuţiei
termice între ecuator şi poli, atrăgând schimbări în harta zonelor de vegetaţie şi deşertice;
În faţa acestor riscuri de schimbare ireversibilă a climei pe Terra s-au iniţiat ample
cercetări de modelare a dinamicii fenomenului şi programe pentru combaterea efectului de
seră, având următoarele direcţii:
• demararea acţiunii cu măsuri simple, care reclamă investiţii nepretenţioase;
• plasarea prin cooperare internaţională a fondurilor acolo unde efectul reducerii CO2 este
maxim;
• dezvoltarea şi asigurarea, prin măsuri incitante financiar, a acelor resurse de energie
care produc puţin CO2, precum şi a celor regenerabile;
• îmbunătăţirea eficienţei energetice, ca mijloc de a obţine aceleaşi servicii de utilizare a
energiei, dar apelându-se la mai puţine resurse;
• introducerea pârghiilor financiare, inclusiv a unei taxe pentru emisia de CO2, cu valoare
progresivă în timp, până la dublarea valorii combustibilului fosil; aceasta va împinge
forţele pieţei să promoveze alte surse, devenite competitive;
• alocarea preferenţială a fondurilor de finanţare şi scăderea impozitelor pentru toate
proiectele ce urmăresc reducerea consumului de combustibil în sfera utilizării.
O plafonare a emisiilor de CO2 este posibilă în perioada 2000-2010 numai în
economiile ţărilor bogate, care pot suporta costul creşterii eficienţei energetice sau al apelării la
alte surse.
Aplatizarea pe plan mondial, a creşterii emisiei de CO2 va fi resimţită abia după anul
2030, iar revenirea concentraţiilor la valorile înregistrate în prezent va putea avea loc doar după
anul 2050. Succesul acestei acţiuni depinde de următorii factori:
• acceptul omenirii pentru folosirea pe scară largă a energiei din surse nucleare;
• intervenţia masivă a surselor regenerabile în balanţa consumurilor, prin creşterea
competitivităţii acestora în raport cu sursele fosile;
• valorificarea prin cooperare internaţională a potenţialului hidroenergetic, încă
neexploatat, din zonele Africii, Americii Latine şi Asiei, adică tocmai acolo unde
expansiunea economică presează asupra surselor de energie.
Lumea ştiinţifică este preocupată de asemenea de dezvoltarea mijloacelor de reţinere şi
captare a CO2 rezultat din arderea combustibililor fosili. Procedee fizice şi chimice de captare a
CO2 înainte de ieşirea gazelor de ardere la coş, urmate de concentrarea şi lichefierea lor prin
comprimare, sunt posibile, afectând însă grav eficienţa producerii energiei electrice, respectiv
costul acesteia.

3.3. Impactul energiei nucleare asupra mediului ambiant

Energia nucleară este obţinută prin fisiunea uraniului 235, realizată într-un reactor
nuclear. Reacţia, menţinută sub control strict, eliberează o mare cantitate de energie, un număr
de 2-3 neutroni, două fragmente de fisiune şi radiaţii:

U 92235 + n01 → U 92236* → F1 + F2 + (2 − 3)n01 + 200 MeV + radiatii ,  , 

25
 Fragmentele de fisiune F1 şi F2 sunt izotopi instabili ai elementelor de la mijlocul
tabelului lui Mendeleev şi se dezintegrează emiţând la rândul lor radiaţii  şi  . Întrucât
numărul de neutroni rezultaţi din fisiune este 2-3, apare posibilitatea practică de a întreţine în
mod neîntrerupt şi constant reacţia de fisiune, având o frecvenţă a fisiunilor cu intensitate a
dorită (reacţie în lanţ). Energia degajată în reactor este folosită pentru producerea aburului, care
acţionează o turbină, cuplată cu un generator electric (vezi schemele centralelor
nuclearoelectrice - cap.2.2.2.). Dacă se compară combustibilii, uraniul generează până la de 3
milioane de ori mai multă electricitate decât arderea unui volum echivalent de cărbune. În
Europa, în funcţie de ţară, ponderea energiei nucleare şi a resurselor regenerabile (reînnoibile)
la producerea energiei electrice poate varia între 0% şi 80% (fig.3.6.)

Fig.3.6.

Uraniul 235 utilizat drept combustibil nuclear este un izotop rar, conţinut în minereul
de uraniu natural (cca. 0,7% din acesta). În ritmul actual de utilizare, rezervele mondiale de
uraniu vor dura mai puţin de o sută de ani. De aceea combustibilul nuclear poate fi considerat
ca o sursă de energie ne-regenerabiIă.
În viitorul apropiat soluţia fuziunii nucleare ar putea fi interesantă: doi atomi mici de
hidrogen se combină pentru a forma un atom mai mare, cel de heliu, generând în acelaşi timp o
cantitate considerabilă de energie. Chiar dacă această reacţie a fost demonstrată concret ca
fiind posibilă de realizat (aplicaţiile militare ale bombei cu hidrogen), nici o instalaţie
industrială pentru producerea de energie electrică bazată pe fuziune n-a fost creată, din cauza
problemelor tehnologice care se pun pentru menţinerea sistemului la o temperatură controlată.

26
Aceste instalaţii nu se vor realiza înainte de 2050, astfel încât tehnologia nucleară actuală va
trebui să continue producerea de energie electrică încă mult timp.
Printre riscurile prezentate de folosirea energiei nucleare pentru producerea de energie
electrică se menţionează:
• riscul contaminării radioactive legate de tratarea minereului de uraniu natural (pentru o
tonă de uraniu utilizabil în reactor se obţin circa 500 tone deşeuri slab radioactive);
• riscurile legate de dezafectarea centralelor nuclearoelectrice la terminarea duratei de
viaţă;
• riscurile legate de stocarea uraniului utilizat, care poate persista timp de mii de ani;
• accidente nucleare (scurgeri radioactive) minore sau importante, în centrale.
Ponderea energiei nucleare în balanţa totală de energie va depinde în viitor de politica
urmată de guverne, care vor trebui să identifice praguri de securitate pentru centralele nucleare
şi să găsească mijloace de eliminare a deşeurilor, acceptate de populaţie.
Centralele nuclearoelectrice se apropie cel mai mult de conceptul de centrală „curată”
din punct de vedere ecologic. Practic, această filieră energetică se caracterizează prin absenţa
totală a emisiilor de CO2, praf, SO2, NOx sau a altor poluanţi atmosferici.
În acelaşi timp însă, CNE necesită măsuri speciale deosebit de stricte, în ceea ce
priveşte manipularea produselor rezultate din procesarea combustibilului nuclear. Aceste
produse reprezintă un pericol potenţial deosebit de mare pentru biosferă, prin poluarea
radioactivă pe care o pot declanşa.

În CNE apar două categorii principale de substanţe radioactive:

• produse rezultate în urma procesului de fisiune a combustibilului;
• produse devenite radio active prin staţionarea în câmpul de radiaţie.
Tratarea combustibilului uzat reprezintă o problemă delicată din punct de vedere atât
tehnologic, cât şi socio-politic. Ea se bazează pe acceptarea de către societate şi de către
factorii politici a unui sistem deosebit de complex, ce cuprinde mijloace de transport adecvate,
fabrici de prelucrare şi spaţii de depozitare (temporară sau definitivă) a combustibilului uzat.
Produsele devenite radioactive prin staţionare în câmpul de radiaţie necesită aceeaşi
abordare responsabilă ca şi în cazul combustibilului uzat.

Totuşi, la fel ca în orice proces tehnologic industrial, cu toate măsurile de siguranţă

impuse, apar o serie de scăpări de elemente radioactive în mediul înconjurător. Ele sunt supuse
unui control permanent, obligatoriu, şi pun în discuţie autorizaţia de funcţionare a unităţii
energetice, fiind plafonate printr-o valoare maximă autorizată.

3.4. Impactul sistemelor de energie regenerabilă asupra mediului ambiant

Începând cu secolul XX, ştiinţa a avansat foarte mult, fiind dezvoltate, în toate
domeniile, aparate şi diferite tehnologii menite să ajute omul. În paralel şi populaţia globului a
crescut într-un ritm alert. În aceste împrejurări, nevoia de energie a crescut foarte mult, în
comparaţie cu secolul XIX. Aşadar, oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că, multe din
resursele de energie actuale sunt în curs de epuizare într-un viitor nu prea îndepărtat.
Oamenii au început să cerceteze şi să caute noi resurse de energie şi modul în care
acestea pot fi valorificate încă de pe acum. Astfel, în urma multor studii a început să fie tot
mai des utilizat termenul de „energie regenerabilă” sau „energie neconvenţională”.
Energia regenerabilă se referă la forme de energie produse prin transferul energetic al
energiei rezultate din pricese naturale regenerabile. Astfel, energia luminii solare, a vântului, a
apelor curgătoare, a proceselor biologice şi a căldurii geotermale pot fi captate de către oameni
utilizând diferite procedee.

27
 Dintre sursele regenerabile de energie fac parte: energia derivată din biomasă(biodiesel,
bioetanol, biogaz), energia geotermică, energia apei(hidraulică şi a mareelor), energia solară,
energia eoliană.
Toate aceste forme de energie sunt valorificate pentru a servi la generarea curentului
electric, a apei calde, etc.
Investiţiile globale anuale în energia regenerabilă au crescut în ultimii ani de la 39
miliarde dolari, în 2005, la 55 miliarde dolari, în 2006. În anul 2007 investiţiile au atins un
nivel de 100 miliarde dolari.
Conform Directivei 2003/30/CE a Uniunii Europene, statele membre trebuie să
amestece treptat combustibilul tradiţional utilizat în transport cu biocombustibil, astfrl încât
până în 2010, biodieselul să reprezinte 5,75% din motorina de pe piaţă, urmând ca, în
2020,ponderea să crească la 20%.
Utilizarea biomasei, a energiei geotermale, a energiei hidraulice, a energiei solare şi
eoliene, precum şi a energiei valurilor, depinde de fluxul de energie generat de natură, de
căldura emanată de centrul pământului, de cursurile de apă, de soare, de mişcarea perpetuă a
lunii. Aceste surse de energie fiind independente de scara evolutivă a timpului sunt cunoscute
sub numele generic de surse de energie regenerabilă (sau reînnoibilă).
Din punct de vedere economic, comparativ cu energia obţinută cu ajutorul
combustibililor fosili şi a energiei nucleare, costul diferitelor surse de energie regenerabilă pare
mai oneros (vezi anexa nr.3), datorită metodelor de producere, a unei cereri slabe ale pieţei şi
echipamentelor de vârf necesare. Totodată, dacă se ţine cont de costul total, la care trebuie să
se adauge stricăciunile ecologice ocazionate de folosirea combustibililor fosili şi a energiei
nucleare, în raport cu avantajele, de exemplu un impact scăzut al surselor de energie
regenerabilă asupra mediului, se poate spune că tendinţa dezvoltării şi aplicării acestora din
urmă prezintă, neândoelnic, un avantaj în optica unei dezvoltări economice durabile.
Este convenabil să se promoveze sursele de energie şi practicile care sunt pozitive
pentru mediul ambiant şi să se intensifice eforturile pentru a gestiona emisiile poluante
generate de producerea de energie. Chiar dacă unele surse de energie regenerabilă sunt
exploatate de mult timp (hidroenergia, de exemplu), este esenţial să se atragă atenţia
constructorilor, consumatorilor, guvernanţilor şi investitorilor şi asupra celorlaltor surse de
energie regenerabilă, astfel încât ponderea energiei electrice produse graţie surselor
regenerabile (fig.3.7.) să poată creşte în viitorul apropiat.

28
 Fig.3.7.

Guvernele vor trebui să ia măsuri în domeniile fiscalităţii, a subvenţiilor şi a

reglementărilor, care nu numai că le vor ajuta să-şi atingă obiectivele în materie de securitate
energetică şi mediu, dar vor contribui de asemenea la promovarea progresului tehnic şi la
dezvoltarea economică.

3.4.1. Biomasa

Biomasa acoperă un evantai larg de filiere de producţie cu numeroase tipuri de resurse,

un anumit număr de tehnologii de conversie şi trei produse energetice finale:
• Căldură
• Energie electrică
• Combustibili lichizi pentru transport
Ea utilizează:
• Plantele oleaginoase (rapiţa, floarea soarelui, soia)
• Plantele cu zahăr şi amidon (sfecla de zahăr, cereale, sorgul dulce)
• Biomasa solidă (lemnul, paiele, turba)
• Biomasa umedă (deşeuri organice, bălegarul)
Contrar altor resurse energetice, utilizarea biomasei are două avantaje: pe de o parte se produce
energie, iar pe de altă parte se scapă de deşeuri, care reprezintă un risc potenţial pentru mediu.

a) Producţia de căldură
Arderea lemnului pentru a produce căldură este unul din principalele moduri de a
genera bioenergie. În funcţie de volum se pot utiliza mai multe sisteme: sobele cu lemne,

29
casnice, care utilizează buşteni sau granule; cazane care ard talaş; cazane mari, capabile să ardă
o gamă largă de combustibili, de la deşeuri de lemn până la combustibil extras din gunoaie.

b) Energie electrică, sau cogenerare de căldură şi energie electrică

Arderea este principala opţiune exploatată în prezent în acest domeniu, însă apar noi
tehnologii: gazeificarea (tratarea termică a biomasei, care permite obţinerea unui amestec de
gaze ce pot fi utilizate pentru generarea de energie); piroliza (degradarea termică a lemnului,
care este transformat în lichid, biouleiul); fermentarea anaerobă (proces biologic care
converteşte biomasa în biogaz, în principal metan şi CO2; cogenerarea, similară celei aplicate
combustibililor fosili pentru creşterea eficienţei energetice globale, ajungându-se la un
randament global de 80-90%, faţă de 30-40% în cazul unei centrale termoelectrice clasice.
Utilizarea deşeurilor urbane pentru a genera energie electrică şi căldură este tot mai mult
acceptată ca o manieră importantă de a reduce costul colectării deşeurilor, constituind totodată
o strategie interesantă pentru o dezvoltare urbană durabilă. Astfel este posibil să se transforme
gunoiul menajer în biogaz, în vaste întreprinderi industriale de producere a metanului
(metanizare - ca la Seine – Saint Denis, în Franţa) în scopul de a reduce cât mai mult cantitatea
de deşeuri şi de a utiliza o parte din deşeurile menajere cu putere calorică mai mare, combinate
cu combustibili tradiţionali, pentru cogenerarea de căldură şi energie electrică. Totuşi, trebuie
menţionat că utilizarea deşeurilor urbane pentru cogenerarea de căldură şi energie electrică
prezintă şi riscuri şi inconveniente, ceea ce face această metodă puţin atrăgătoare. Compostarea
deşeurilor urbane comportă diverse riscuri şi prezintă conotaţii socioculturale negative, cum ar
fi potenţialul de transmitere a bolilor şi a agenţilor patogeni; ea presupune de asemenea şi un
cost suplimentar pentru transportul materiilor prime şi a produselor finale, costuri salariale
pentru colectarea şi trierea deşeurilor, precum şi degradarea calităţii vieţii în vecinătatea
întreprinderilor de tratare.

c) Biocombustibilii lichizi
Uleiurile vegetale, esterii metilici şi biodiesel-ul pot fi utilizate în motoarele
automobilelor, fie în stare pură, fie în amestec cu motorină. Etanolul (un biocombustibil lichid
produs prin fermentarea materiilor prime pe bază de sfeclă, urmată de o distilare) poate fi
folosit în motoarele pe benzină. Se pot obţine, de asemenea, biocombustibili lichizi pornind de
la biogaz îmbogăţit (metan) şi se dezvoltă în prezent producerea lor din materii prime pe bază
de lemn.
În UE se pune tot mai mult accent pe obţinerea de biocombustibili lichizi din seminţele
unor plante de cultură, dar mai ales din seminţele de rapiţă (Brassica napus L. ssp. Oleifera
DC).
Valoarea energetică a uleiului de rapiţă şi a seminţelor în general este foarte ridicată. La
o producţie de 3,2 t/ha seminţe, rezultă 1,4 t ulei/ha, cu 1302*107 calorii – valoare energetică şi
un total de 1845*107 calorii /ha. Este considerat o sursă alternativă de energie – biocarburant
pentru motoarele Diesel, fie ca atare sau de ester metilic, în cadrul eforturilor globale de
diminuare a consumului combustibililor fosili în curs de epuizare şi a efectului „de seră”
intensificat prin arderea acestora.
Diesterul – produsul tehnic pe bază de ester metilic – rapiţă, realizat în Austria,
Germania, Franţa, Italia are performanţe tehnice superioare de combustibil, este biodegradabil,
nu este toxic pentru organismele acvatice, emite puţin fum prin ardere, nu degajă oxizi de sulf,
responsabili de ploile acide, nu conţine hidrocarburi aromatice, dar emite oxizi de azot.
Pentru România se propune crearea unui sistem integrat de producere a
biocombustibilului, care să includă şi diesterul metilic de rapiţă, astfel încât să se asigure
fiecare formă o utilizare mai eficientă a energiei, acompaniată de protecţia mediului.

30
 Uleiul de rapiţă este un lubrifiant al sistemelor mecanice, oferind o mai buna protecţie
la uzură, cu un impact mai redus asupra mediului, comparativ cu lubrifianţii minerali, fiind mai
puţin volatil decât aceştia.
Dacă biomasa se gestionează de manieră durabilă, arderea ei nu produce aceleaşi efecte
ca cele ale combustibililor fosili: vegetalele suplimentare recoltate ca sursă viitoare de biomasă
consumă dioxid de carbon prin procesul de fotosinteză, astfel că, global, emisiile de CO2 sunt
mai mici în cursul procesului de ardere, faţă de arderea combustibililor fosili.
Biomasa, ca sursă de energie, are următoarele avantaje:
• Componentele sale sunt foarte uşor de procurat;
• Securitatea aprovizionării este garantată (poate fi stocată în cantităţi mari);
• Tehnologia ei contribuie la crearea de locuri de muncă stabile, în special în regiunile
rurale;
• Oferă bune oportunităţi de a exporta tehnologii de dezvoltare şi know-how (savoir-
faire);
• Utilizarea ei contribuie la atenuarea emisiilor de CO2 şi la reducerea altor emis ii, de
exemplu SOx.
Totuşi, vegetalele sunt foarte puţin eficiente în ceea ce priveşte conversia energiei
solare în biomasă şi este necesar să se consacre suprafeţe considerabile de terenuri cultivate
pentru a obţine acelaşi randament energetic. Conform unor estimări, ar trebui circa 600 ha de
vegetale recoltate pentru a obţine 1 MW într-o centrală electrică.

3.4.2. Energia geotermică

Energia geotermică reprezintă căldura existentă în pământ. În mod obişnuit, sub scoarţa
terestră, la fiecare 30 m temperatura medie creşte cu un grad, astfel încât căldura medie
emanată este de 58 MW/km2. Apare deci posibilitatea de a folosi o parte a acestei energii în
special în primii 5000 m ai scoarţei terestre, în porţiunile cu înalt potenţial geotermic.
În diferite puncte de pe suprafaţa pământului, în special în regiunile vulcanice, apare
apa fierbinte, aburul, sau gaze vulcanice.
Din cauza structurii diferenţiate a scoarţei terestre, în prezent există doar câteva regiuni
pe pământ care oferă posibilităţi de exploatare.
Apa încălzită prin geotermie circulă printr-un schimbător de căldură, apoi este utilizată
pentru încălzire urbană sau industrială, sau pentru încălzirea serelor. Căldura obţinută prin
geotermie, sub formă de abur, poate fi utilizată indirect pentru generarea de energie electrică în
centrale geotermale. Italia, Franţa (Guadelupa, Reunion), Grecia, Portugalia (Azore) şi Austria
generează electricitate prin acest procedeu. Când apa fierbinte nu vine direct la suprafaţă, ea
trebuie exploatată cu ajutorul puţurilor. Forările de puţuri necesită metode geologice şi
petrografice speciale şi măsuri deosebite de izolaţie datorită presiunii şi temperaturii ridicate,
precum şi a substanţelor chimice dăunătoare purtate de abur.
Un mare potenţial termic îl oferă diferite varietăţi de roci fierbinţi. În acest caz, metoda
de utilizare este oferită de schimbul de căldură folosind apa care este pompată la adâncimea
necesară şi apoi adusă la suprafaţă prin puţurile de pompare.
Cea mai simplă metodă este însă directa utilizare a izvoarelor fierbinţi. Exemplul clasic
în acest sens îl constituie Islanda. Din 1928 casele din Reykjavik sunt încălzite cu izvoare
termale. Germania, Franţa şi Italia au echipat de asemenea un număr de cartiere de locuinţe cu
sisteme de încălzire prin geotermie.
O modalitate nouă de utilizare o reprezintă pompele de căldură. Acestea permit
reducerea consumului de energie electrică, pentru că pot produce căldură, frig sau ambele
forme de energie. Un fluid circulă printr-o reţea subterană de ţevi, unde este încălzit de

31
temperatura solului, apoi în locuinţă el restituie căldura prin intermediul unui schimbător. Vara
procesul poate fi inversat pentru răcirea locuinţei.
Cele mai dese utilizări ale pompei de căldură sunt cele pentru climatizare, preparare apă
caldă de consum sau industrială, încălzirea spaţii lor de locuit, sau diferite aplicaţii industriale
cum ar fi: uscarea materialelor poroase, vaporizarea produselor volatile, sterilizarea,
concentrarea soluţiilor, etc.
Se constată, deci, că nivelul termic la utilizator nu are valori foarte ridicate, ele
situându-se în jurul valorilor de 50 ... 90°C. Ca surse de căldură de potenţial coborât se pot
valorifica cantităţile de căldură ce pot fi preluate din mediul ambiant (energia termică a apelor
de suprafaţă, de adâncime, geotermală, solară sau a solului) precum şi cele deşeu rezultate din
diferite procese industriale sau domestice (ape de răcire, flote calde uzate, condensat
impurificat, apele menajere după tratarea lor în instalaţiile de epurare, etc.).
Dintre pompele de căldură enumerate mai sus s-au dezvoltat în mod special cele cu
absorbţie şi cele cu compresie mecanică de vapori.
Schema unei pompe de căldură cu compresie mecanică de vapori este indicată în
fig.3.8., cu următoarele elemente principale componente:
- Compresorul C, în care vaporii de agent frigorific se comprimă şi îşi ridică
temperatura, pe seama lucrului mecanic primit de la motorul M
- Condensatorul Cd, în care are loc condensarea vaporilor comprimaţi şi cedarea
căldurii latente utilizatorului A
- Ventilul de laminare VL (care în schema reală înlocuieşte detentorul), care are rolul
de a reduce din nou presiunea la cea din vaporizator în vederea asigurării capacităţii de
preluarea căldurii la temperatura mai coborâtă
- Vaporizatorul Vp, în care agentul frigorific preia căldura de la resursa recuperabilă de
potenţial coborât (de exemplu apa unui râu, sau apa freatică, sau căldura solului, etc.) şi
se vaporizează, asigurând premisele reluării ciclului (după trecerea prealabilă prin
separatorul de picături Sp).

Fig.3.8.

În prezent sectorul pompelor de căldură este în expansiune în Europa de Nord (în

principal Suedia) şi Europa Centrală (Austria, Germania).
În ţara noastră există resurse geotermice în zona Oradea - Băile Felix şi zona Crişului
Repede, unde temperatura apei ajunge la 80-90°C şi la o presiune de 15 bar. Rezervele din

32
această zonă se estimează la cca. 76 mil.m3 anual. La o folosire cu un randament de numai
10% s-ar putea economisi energia echivalentă a 270000 t lignit pe an.

3.4.3. Hidroenergia

De secole apa este utilizată pentru acţionarea sistemelor mecanice, iar în zilele noastre
este larg utlizată pentru producerea de energie electrică în centrale hidroelectrice (vezi cap.
2.2.3.). O centrală se serveşte de puterea unei căderi de apă. Cu cât apa are o energie potenţială
mai ridicată (cade de la înălţime mai mare), cu atât se poate produce mai multă energie
electrică. O mare hidrocentrală se compune dintr-un baraj, care închide un lac de acumulare, de
unde se reglează debitul de apă care va acţiona turbinele hidraulice. Lacurile de acumulare
construite pentru centralele hidroelectrice pot fi dăunătoare pentru mediu: cursurile de apă din
aval seacă, ducând la pierderea de terenuri agricole productive. Barajele distrug habitatul specii
lor sălbatice, modifică speciile vegetale şi animale ale ecosistemelor şi blochează migraţia
peştilor.
Hidroenergia este o sursă de energie regenerabilă, care în Uniunea Europeană asigură
aproape 84% din electricitatea produsă de energiile regenerabile şi 13% din producţia totală de
energie electrică.
Marile centrale hidroelectrice au ajuns la maturitate pe plan tehnic şi sunt deja bine
exploatate. Este convenabil mai curând să li se acorde atenţie microhidrocentralelor cu o
capacitate sub 10 MW, care oferă un potenţial remarcabil, până acum neexploatat, astfel încât
aportul hidroenergeticii de mică anvergură ar trebui să fie semnificativ pentru acoperirea
viitoarelor nevoi energetice. O mică instalaţie hidroenergetică are un impact neglijabil asupra
mediului, comparativ cu o mare hidrocentrală, întrucât microhidrocentrala nu are nevoie de lac
de acumulare, o parte din cursul râului fiind deviat pentru acţionarea turbinelor, iar restul apei
continuând să curgă prin albia râului, ceea ce permite ca procesele acvatice să se desfăşoare
neperturbat.

3.4.4. Energia solară

a) Potenţialul radiaţiilor solare

Soarele este la originea tuturor formelor de energie pe care le-au descoperit şi de care s-
au servit oamenii. Energia solară se poate transforma în alte forme de energie: mecanică,
termică sau electrică.
Particularităţile şi dificultăţile de folosire a acestei energii sunt:
• resursă inepuizabilă, nepoluantă şi disponibilă, practic, pe tot globul;
• resursă difuză, variabilă după anotimp şi nebulozitate şi intermitentă (cu alternanţe
noapte/zi);
• decalajul între însorire (cea mai puternică în timpul verii) şi cererea de căldură pentru
încălzire (cea mai puternică în timpul iernii);
• slaba densitate energetică (900 kWh/m2 la nord - 1600 kWh/m2 la sud)

b) Captarea şi concentrare a radiaţiei solare

Energia solară poate fi valorificată prin colectarea acestei energii cu ajutorul
captatoarelor solare şi prin utilizarea celulelor solare.
Captatorul solar este un convertor heliotermic, al cărui scop este convertirea energiei
solare în căldură. Captatoarele solare pot fi utilizate cu concentrarea sau fără concentrarea
radiaţiei solare.
Captatoarele fără concentrarea radiaţiei au ca domeniu de aplicaţie instalaţiile cu
temperaturi moderate (sub 1000C peste temperatura ambiantă), cum sunt:

33
 • instalaţii solare de încălzire a apei menajere;
• instalaţii de încălzire şi climatizare a clădirilor;
• instalaţii de uscare;
• instalaţii de distilare a apei .
În cele mai multe cazuri suprafaţa absorbantă este plană şi captatoarele respective sunt
denumite „captatoare plane” (mai există captatoare cilindrice, semicilindrice, etc.). În fig.3.9.
este reprezentat schematic un captator plan tipic.

Fig.3.9.
Părţile sale principale sunt:
• suprafaţa neagră absorbantă a radiaţiei solare, înzestrată cu mijloace de transfer a
energiei absorbite către un fluid purtător de căldură;
• una sau mai multe suprafeţe transparente pentru radiaţia solară (geamuri), aşezate
deasupra suprafeţei absorbante, care are rolul de a reduce pierderile de căldură prin
convecţie şi radiaţie către mediul ambiant;
• izolaţia termică a suprafeţei absorbante, prevăzută pentru a reduce pierderile de căldură
prin conducţie;
• carcasa.
În esenţă, funcţionarea captatorului plan se bazează pe încălzirea suprafeţei absorbante
sub acţiunea radiaţiei solare directe sau difuze. Căldura este transmisă fluidului aflat în contact
termic - direct sau indirect - cu suprafaţa absorbantă; apoi, prin circularea acestui fluid, căldura
este transportată spre alte elemente ale instalaţiei în care este integrat captatorul. Drept fluid
purtător de căldură se foloseşte, în mod curent, apa sau aerul.
Captatoarele cu concentrarea radiaţiei utilizează sisteme optice bazate pe reflexie sau
refracţie pentru a mări densitatea fluxului de radiaţie care cade pe suprafaţa de captare a
receptorului. Concentratoarele de radiaţie cele mai cunoscute sunt oglinzile concave (sferice
sau parabolice) şi lentilele convergente.
Oglinzile concentratoare se realizează din aluminiu sau sticlă metalizată, dintr-o
singură piesă, sau din mai multe oglinzi plane orientate corespunzător. De exemplu, cu
oglinzile cilindro-parabolice (fig.3.10.) se obţin concentrări de până la 10.

Fig.3.10.

34
 Schimbarea înclinării captatorului se face periodic, chiar numai odată pe lună.
Domeniul lui de temperaturi este de 100 - 230°C, putând fi folosit pentru condiţionarea aerului,
producerea aburului tehnologic, pomparea apei, producerea de energie electrică prin ciclu
termodinamic cu vapori de apă.

Fig.3.11.

Concentratorul sferic fix cu receptor mobil este format dintr-o parte a unei oglinzi
sferice plasată în poziţie staţionară în faţa soarelui şi dintr-un colector liniar care urmăreşte
soarele printr-o mişcare de pivotare (fig.3.11.).
După încercările pe prototipuri se estimează că acest tip de concentrator sferic va putea
fi utilizat pentru producerea energiei electrice pe cale solară pentru puteri de la 10 la 100 MW
cu un cost mai scăzut decât al centralelor nuclearoelectrice.

c) Conversia energiei solare în energie termică destinată încălzirii

Încălzirea solară a apei la temperaturi relativ scăzute (sub 100°C), în scopuri menajere
sau industriale, constituie un domeniu în care energia solară a cunoscut cea mai extinsă
utilizare în ultimii 35 de ani. Actualmente, mai multe milioane de încălzitoare solare de apă
funcţionează în peste 12 ţări: Japonia, Australia, Israel, Franţa, SUA, Maroc, ş.a.

Fig.3.12.

35
 Fig.3.13.

Elementele de bază ale unei instalaţii solare de încălzire a apei (fig.3.12.) sunt
captatorul solar 1 şi unitatea (rezervorul) de stocare termică 2.
Circulaţia apei între captator şi rezervorul de stocare se poate realiza fie natural (fără pompă),
prin termosifon, fie forţat, cu o pompă de circulaţie 3.
Climatizarea locuinţelor cu ajutorul energiei solare se poate realiza în sistem pasiv sau
activ. În fig.3.13. se prezintă schiţa unui sistem pasiv de încălzire solară experimentat la
Odeillo (Franţa). Sistemul utilizează un perete vertical masiv de beton 1, orientat spre sud, care
este vopsit în negru şi este acoperit cu două geamuri 2. Grosimea peretelui este de cca. 20 cm.,
iar spaţiul dintre geamuri şi perete este de 10-20 cm. Peretele îndeplineşte atât funcţiunile
captatorului, cât şi pe cele ale unităţii de stocare. Orificiile practicate în partea inferioară şi cea
superioară a peretelui permit circulaţia aerului prin spaţiul dintre geamuri şi perete, şi prin
încăpere. Această circulaţie are loc prin convecţie naturală (termosifon), nefiind necesare
ventilatoare. Energia auxiliară este asigurată cu ajutorul unor încălzitoare electrice montate în
încăpere. În timpul sezonului cald sistemul poate fi modificat pentru a permite climatizarea
încăperii. Pentru aceasta se obturează orificiul din partea superioară a peretelui; aerul cald din
interior este trimis spre exterior, realizându-se o ventilaţie naturală prin admisia în încăpere a
aerului rece.
Există şi aplicaţii industriale ale energiei termice obţinute prin conversia energiei
solare, cum sunt:
• cuptoarele solare;
• pompe solare;
• instalaţii frigorifice solare;
• instalaţii solare de uscare.

d) Centrale electrice solare

Centralele electrice solare se bazează pe conversia energiei solare în energie termică,
care este utilizată într-un ciclu termodinamic.
În 1976, pentru prima dată în istoria energeticii, o centrală electrică solară, cea de la
Odeillo, în munţii Pirinei - Franţa, a debitat energie electrică pe o reţea naţională de distribuţie.
În fig.3.14. se prezintă schema unei centrale electrice solare cu captatoare (oglinzi) cilindro-
parabolice. Ceea ce în figură apare schematizat ca o singură oglindă 1, reprezintă de fapt un
câmp de oglinzi cilindro-parabolice, care pot fi distribuite cu diverse orientări şi diverse
mişcări (E-V, N-S, etc.). Factorul de concentrare al radiaţiei solare, realizat în receptoarele
concentratoare de radiaţie 2, este de 25-30, agentul termic primar 3 având o temperatură medie

36
de 200-220°C. Transferul căldurii între fluidul primar şi cel secundar (apă - abur) se realizează
în cazanul acumulator de căldură 4.

Fig.3.14.

Este experimentată o gamă mare de sisteme, cu diverse tipuri de captatoare şi de receptoare de

radiaţie solară.

e) Energia solară fotovoltaică

Conversia directă a energiei solare în energie electrică bazată pe efectul fotovoltaic
constituie unul din mijloacele cele mai atractive de a utiliza energia solară, datorită valorilor
ridicate ale puterii specifice produse, siguranţei în funcţionare şi întreţinerii uşoare. Utilizări
cunoscute sunt ceasurile, radiourile şi unele calculatoare de buzunar fotovoltaice.
Dezavantajele actuale ale sistemului sunt costul ridicat (vezi anexa nr. 3) şi dificultatea de a
stoca mari cantităţi de energie electrică în scopul utilizării ulterioare, în comparaţie cu relativa
uşurinţă de a stoca căldură.
Celulele solare - celule fotovoltaice, au fost utilizate până nu demult ca surse de energie
doar în aplicaţiile spaţiale. Pentru aplicaţii terestre singurele sisteme de putere, de conversie
directă, comercial disponibile, sunt cele bazate pe celule cu siliciu monocristalin şi pe celule cu
sulfură de cadmiu.
Sistemele fotovoltaice pot fi autonome, sau conectate la reţeaua electrică. Un modul de
celule fotovoltaice se compune din 40 de celule; 10 astfel de module sunt montate pe panouri
fotovoltaice, care pot măsura câţiva metri lăţime. Pentru a asigura alimentarea cu energie
electrică a unei case sunt necesare 10-20 de module, care pot fi amplasate pe acoperiş.
Racordând sistemul de captatori solari la reţeaua locală de electricitate, este posibil să se vândă
energia electrică excedentară societăţii publice de distribuţie. Noaptea sistemul se alimentează
din reţeaua locală de electricitate. În locurile izolate, unde nu este posibil un sistem racordat la
reţea, se pot utiliza baterii de acumulatoare pentru stocarea curentului. În acest caz este
necesară supradimensionarea instalaţiei solare fotovoltaice în scopul obţinerii unei cantităţi
suficiente de electricitate în perioadele însorite, atât pentru alimentare a consumatorilor casnici,
cât şi pentru stocarea unei părţi în bateriile de acumulatoare. Noaptea sistemul se comută pe
baterii.
Germania este lider european în materie de energie fotovoltaică (80% din sistemele din
Europa, racordate la reţeaua electrică): în 2002 ea era dotată cu o putere instalată totală de 278
MW, din care 92% era racordată la reţea. Germania este urmată de, Italia, Spania, Franţa şi
Austria.

37
 Din punct de vedere al mediului, tehnologia fotovoltaică de producere a electricităţii
prezintă un important avantaj faţă de tehnologiile clasice cu combustibili fosili: nu au nici o
emisie de CO2 sau de alţi poluanţi în timpul funcţionării. În acelaşi timp, trebuie ameliorată
durata de viaţă a celulelor solare (15 - 20 de ani în prezent), îmbunătăţirea randamentului lor
(în prezent acesta fiind de circa 15%), iar pentru ca soluţia să devină interesantă economic,
reducerea costului acestor celule (de 5 ori).
Principala problemă de mediu pusă de sistemele fotovoltaice este legată de utilizarea, în
timpul procesului de fabricaţie, de compuşi toxici, cum sunt sulfura de cadmiu şi arsenura de
galiu. Aceste substanţe chimice nu sunt biodegradabile, sunt foarte toxice şi remanenţa lor în
mediul ambiant poate dura secole; de aceea depozitarea captatorilor scoşi din funcţiune poate
prezenta un pericol ecologic major. Acest inconvenient ar putea fi suprimat prin utilizarea de
celule fotovoltaice pe bază de siliciu, mai ieftine, mai uşor de fabricat şi cu un randament mai
mare.

3.4.5. Energia eoliană

Fig.3.15. Câmp eolian

Energia eoliană este o sursă de energie regenerabilă generată de puterea vântului.

Vântul se formează deoarece Soarele nu încălzeşte Pământul uniform, fapt care creează mişcări
de aer. Energia cinetică din vânt poate fi folosită pentru a roti nişte turbine, care sunt capabile
de a genera electricitate. Unele turbine pot produce 5 MW, deşi aceasta necesită o viteză a
vîntului de aproximativ 5,5 m/s, sau 20 km/oră. Puţine zone de pe Pământ au aceste viteze ale
vântului, dar vânturi mai puternice se pot găsi la altitudini mai mari şi în zone oceanice.
Energia eoliană este folosită extensiv în ziua de astăzi,şi, turbine noi de vânt se
construiesc în toată lumea, energia eoliană fiind sursa de energie cu cea mai rapidă creştere în
ultimii ani. Majoritatea turbinelor produc energie peste 25 % din timp, acest procent crescând
iarna, când vânturile sunt mai puternice. Se crede că potenţialul tehnic mondial al energiei
eoliene poate să asigure de cinci ori mai multă energie decât este consumată în prezent. Acest
nivel de exploatare ar necesita ca, 12,7% din suprafaţa Pământului (excluzând oceanele) să fie
acoperite de parcuri de turbine, presupunând că un kilometru pătrat de teren ar fi acoperit cu 6
turbine mari de vânt. Aceste cifre nu iau în considerare îmbunătăţirea randamentului turbinelor
şi a soluţiilor tehnice utilizate.
Trebuie menţionat că, între anii 1999 şi 2006, producţia energiei eoliene a crescut,
practic, de cinci ori, ajungând, ca, în unele ţări, ponderea energiei eoliene în consumul total de
energie să fie semnificativ:Danemarca (23%), Spania (8%), Germania (6%).
În luna aprilie 2008, capacitatea fermelor eoliene din lume era de 100.000 MW,
reprezentând 1,3% din consumul global de energie electrică.
Puterea care poate fi captată de un aerogenerator este proporţională cu suprafaţa S
[m2] a palelor sale lovite de vânt şi cu viteza vântului w [m / s]:
P = 0,37 ⋅ S ⋅ w3 [W ]

38
 Datorită caracterului aleatoriu al vitezei vântului şi, în consecinţă, a variaţiilor de viteză
ale rotorului aeroturbinei, este practic imposibilă funcţionarea interconectată a generatoarelor
electroeoliene a căror frecvenţă nu este constantă (independentă de viteza de rotaţie). De aceea,
utilizarea instalaţiilor autonome de putere mică, ţinând seama de investiţia specifică redusă şi
de cheltuielile de exploatare mici, constituie o soluţie recomandabilă în zone inaccesibile,
pentru consumatori locali, pentru irigaţii şi desecări, etc.
Pentru a funcţiona la frecvenţa industrială este necesară utilizarea unor sisteme
modulatoare trifazate prin care frecvenţa se poate menţine constantă la valoarea dorită (50 Hz)
cu tensiunea reglabilă. Asemenea dispozitive au fost deja proiectate, dar sunt încă foarte
costisitoare.
Puterea turbinelor eoliene produse variază de la câţiva Watt până la 5 MW (prototip).
Cele mai mari capacităţi instalate le au Germania (12001 MW în 2002, acoperind 4,7% din
nevoile de energie electrică), Spania (4830 MW), Danemarca (2880 MW, acoperind 20% din
nevoile de energie electrică). În Germania, puterea medie a turbinelor era în 2002 de 1,4 MW,
iar în unele cazuri înălţimea turnurilor şi diametrul rotoarelor depăşea 100m.
Considerăm că este bine să se amintească şi părţile componente ale unei turbine
eoliene, precum şi funcţionarea acesteia.

Părţile componente ale unei turbine

- pale-forma şi concepţia lor este esenţială pentru a asigura forţa de rotaţie

necesară. Acest design este propriu fiecărui tip de generator electric;
- nacela- conţine generatorul electric asigurând şi o protecţie mecanică;
- pilon- asigură structura de susţinere şi rezistenţă a asamblului superior;
- fundaţie- asigură rezistenţa mecanică a generatorului eolian.

Fig.3.16.

39
 Fig.3.17.

Funcţionarea unei turbine eoliene

Sistemul se bazează pe un principiu simplu. Vântul pune în mişcare palele care, la
rândul lor acţionează generatorul electric. Sistemul mecanic are în componenţă şi un
multiplicator de viteză care acţionează direct axul central al generatorului electric. Curentul
electric obţinut este, fie transmis spre înmagazinare în baterii şi folosit apoi cu ajutorul unui
invertor DC-AC (în cazul turbinelor de mică capacitate), fie livrat direct reţelei de curent
alternativ (AC) spre distribuitori.

40
 Fig.3.18.

Energia eoliană în România

Conform Programului privind strategia energetică a României, în 2010 ţara noastră va

trebui să asigure din surse regenerabile 33 % din consumul intern brut, cota urmând să ajungă
la 35% în 2015 şi la 38% în anul 2020.
Prezentăm, în continuare, o hartă a României cu potenţial energetic eolian.

41
 Fig.3.19.

Conform unui studiu PHARE, potenţialul eolian al României este de circa 14 000 MW
putere instalată, respectiv 23 000 GWh, producţie de energie electrică pe an. Acesta este
potenţialul total. Considerând doar potenţialul tehnic şi economic amenajabil, de circa 2500
MW, producţia de energie electrică corespunzătoare ar fi de aproximativ 6000GWh pe an, ceea
ce ar însemna 11% din producţia totală de energie electrică a ţării noastre.

Pentru a întelege semnificaţia cifrelor de mai sus consideram că este necesar să

subliniem câteva lucruri:
- 6000 GWh se pot obţine prin aderarea a 6,5 milioane tone de cărbune, 1,5
miliarde m3 de gaz sau 1,2 milioane tone păcură;
- 6000 GWh = 1 200 000 tone păcură = 300 000 000 $ anual, altfel spus o
reducere a imporurilor de păcură cu peste 1,2 milioane tone şi o economie
anuală de peste 300 milioane de dolari.
- 6000 GWh energie electrică produsă în termocentrale pe cărbune, duc la
eliminarea în atmosferă a peste 7 milioane tone bioxid de carbon. Prin
producerea aceleiaşi cantităţi de energie în centralele eoliene emisiile de bioxid
de carbon ar fi zero.

42
 - 6000 GWh energie electrică produsă în centrale eoliene ar duce la crearea unui
număr de peste 7.500 locuri de muncă permanente şi cel puţin încă pe atât locuri
de muncă temporare. În Germania, făcând comparaţie între numărul de locuri de
muncă din domeniul energiei eoliene şi cel al energiei nucleare, raportul este de
10 la 1 în favoarea energiei eoliene. Aceeaşi unitate energetică creează de 10 ori
mai multe locuri de muncă.
Prin reducerea emisiilor de CO2 se pot obţine avantaje economice consistente. În
momentul de faţă, dată fiind importanţa deosebită pe plan european a măsurilor de protejare a
mediului, există o piaţă pe care se tranzacţionează unităţi de emisii de CO2 , mai exact spus, de
reducere a emisiilor de CO2. Preţul pe tonă de reducere de CO2 a ajuns la un moment dat la
valoarea de 30 euro, stabilizându-se ulterior la circa 20 euro/tonă de CO2. Se estimează,însă, o
creştere la tranzacţionarea până la 40 euro/tonă sau chiar mai mult. Sunt analişti care estimează
că preţul pe tona de CO2 va ajunge la 100 euro în 2012.
Prin comercializarea emisiilor de CO2 , România ar putea obţine peste 150 milioane
euro anual. Emisiile de CO2 asociate sectorului energetic au o importanţă foarte mare , fiind
răspunzătoare pentru mai mult de 50% din efectul cumulat al emisiilor de gaze cu efect de seră,
emisii al căror efect principal este cel al modificărilor climatice.
Investiţiile necesare în domeniul energiei eoliene sunt de circa 1 milion euro/MW
instslat. O capacitate instalată de 100 MW presupune o investiţie de circa 100 milioane euro.
Deşi pare o cifră mare este de reţinut faptul că investiţia s-ar putea amortiza în aproximativ 7
ani, termen extrem de rezonabil pentru o investiţie energetică.
Riscurile ambientale sunt legate de zgomotul produs, afectarea peisajului de către
parcurile eoliene, pericolul pentru păsări, interferenţa cu transmisiile electromagnetice.
Apropierea de zonele locuite este un factor de care trebuie să se ţină seama pentru acceptarea
instalaţiilor eoliene de către populaţie.

3.4.6. Energia valurilor şi a mareelor

Valurile mărilor şi oceanelor, mareele, sunt o sursă permanentă de energie total

nepoluantă şi gratuită. O altă posibilitate rezultă din conversia în energie electrică a diferenţei
de temperatură dintre apa de la suprafaţă a mărilor calde şi cea de la adâncime.
De asemenea, la vărsarea fluviilor în mare, prin amestecarea apei dulci cu cea sărată, se
risipeşte o cantitate enormă de energie, care s-ar putea recupera prin osmoză.
Aceste procedee au fost puţin utilizate, în principal, din cauza costului ridicat al
instalaţiilor necesare.
Dificultăţile actuale legate de utilizarea energiei valurilor sunt:
• valurile oceanice au dispersie mare şi este greu să se concentreze energia în mod
eficient, întrucât aceasta are o densitate scăzută;
• mărimea valurilor are o fluctuaţie mare datorită vremii, ceea ce face dificilă generarea
unei energii constante şi stabile;
• valurile oceanice sunt neuniforme, cuprinzând valuri de diferite înălţimi şi lungimi,
venind din direcţii diferite;
• construirea şi întreţinerea instalaţiilor din largul oceanului este mai dificilă decât a celor
de pe ţărm.
Principiul de funcţionare al centralei acţionate de valuri (fig.3.15.) este următorul:
Când frecvenţa de oscilaţie a unei coloane cilindrice plutitoare (flotorul) coincide cu frecvenţa
valurilor, aceasta va intra în rezonanţă şi va oscila pe verticală cu o înălţime de câteva ori mai
mare decât înălţimea valurilor. Prin aceasta se imprimă o forţă de rotaţie unei elici ataşate la
partea inferioară a flotorului. În timp ce flotorul se mişcă în sus şi în jos, elicea se roteşte întrun
singur sens, datorită pasului ei variabil comandat automat. Energia valurilor poate fi

43
transformată în energie electrică prin cuplarea unui generator electric la arborele elicei, prin
intermediul unui angrenaj multiplicator şi al unui volant.

Fig.3.20.

Danemarca a abordat un program special „Programul danez pentru exploatarea energiei

valurilor” vizând să dezvolte mijloace economice şi fiabile de conversie a energiei valurilor.
Ţările situate în vecinătatea oceanelor şi mărilor deschise pot valorifica energia
mareelor prin realizarea centralelor mareomotrice. În Uniunea Europeană numai coastele
maritime ale Franţei şi ale Marii Britanii au maree suficient de mari pentru a face interesantă o
astfel de centrală.
Mareele - oscilaţiile periodice ale nivelului mărilor şi oceanelor deschise datorită
atracţiei lunii şi soarelui - dezvoltă o putere de ordinul a 109 MW, dar partea tehnic
amenajabilă din această putere este mică şi implică investiţii foarte mari.
Un număr limitat de locuri din lume au o amplitudine suficientă a mareelor pentru a
justifica construirea unei centrale.
Prima realizare importantă în domeniu este centrala mareomotrice Rance, din Franţa, cu
o putere de 240 MW (24x10 MW) pusă în funcţiune în 1966. Pentru utilizarea energiei
mareelor s-a construit un dig, care, închizând un golf creează un bazin de acumulare (fig.3.16.).
Vanele permit umplerea bazinului la flux, iar o galerie în care se montează turbina hidraulică
asigură golirea bazinului la reflux, producând forţa motrice (sistem cu simplu efect).
O problemă deosebită a acestor centrale o reprezintă variaţia puterii produse, funcţie de
periodicitatea mareelor.

44
 Riscurile ambientale sunt legate de fluctuaţiile nivelului apei, care modifică curenţii,
transportul şi depozitele de sedimente, fapt ce afectează biodiversitatea ecosistemului.
Pentru moment, aceste energii nu par suficient de mature în termeni tehnologiei şi ai
oportunităţii pieţei.

Fig.3.21.

45
 CAPITOLUL 4

RISCURILE AMBIENTALE ASOCIATE TRANSPORTULUI

4.1. Transportul combustibililor energetici

Cu excepţia unui mic număr de cazuri când energia este disponibilă local, uzinele de
tratare a combustibililor aprovizionează utilizatorii (de exemplu centralele termoelectrice, sau
centralele nuclearoelectrice) mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi cu diverse mijloace de transport.
De fiecare dată când combustibilul este deplasat sau tratat, operaţia generează deşeuri.
Petrolul, cărbunele şi uraniul trec prin mai multe etape de rafinare şi de tratare, care utilizează
energie şi produc deşeuri. Odată aceste operaţii terminate, combustibilul este transportat până
la destinaţia prevăzută.
În ultimii ani riscurile scurgerilor şi a mareelor negre în timpul transportului au crescut
din cauza intensificării traficului pe rutele maritime ale lumii. Chiar dacă ar fi preferabilă
utilizarea reţelelor de oleoducte pentru transportul petrolului, acest lucru nu este întotdeauna
fezabil, astfel încât transportul maritim va fi viabil multe zile şi de-acum încolo. Reducerea
consumului de petrol este una dintre manierele posibile de reducere a factorilor de risc şi a
impactului negativ asupra mediului.
În pofida existenţei unor reglementări foarte clare pentru puritatea aerului, care
stabilesc normele de emisie a poluanţilor datoraţi utilizării energiei, poluarea aerului datorată
utilizării combustibililor fosili rămâne unul din impacturile majore ale producţiei asupra
mediului înconjurător. Arderea cărbunelui, a hidrocarburilor şi a gazului va polua aerul prin
emisiile de particule, de CO2, de oxizi de azot (NOx) şi în unele situaţii de oxizi de sulf. În
afara efectului de seră, de reîncălzire globală a planetei, a ploilor acide şi a altor efecte deja
menţionate, trebuie semnalat că această poluare aduce un risc crescut de apariţie a tot felul de
afecţiuni acute sau cronice în materie de sănătate publică. Diverse studii de specialitate au pus
în evidenţă legătura dintre poluarea prin emisii de particule, suficient de fine pentru a fi
inhalate, şi afecţiunile cele mai grave, în special cancerul pulmonar şi alte patologii cardio-
pulmonare.

4.2. Transportul energiei electrice

Principalele tipuri de poluări pe care reţelele electrice le au asupra mediului

înconjurător sunt:
• Poluare vizuală - deteriorarea peisajului;
• Poluare sonoră - zgomote produse de funcţionarea sau de vibrarea conductoarelor
reţelelor electrice şi în special a transformatoarelor; zgomote produse de fenomenul corona
la liniile de înaltă şi foarte înaltă tensiune (descărcări autonome şi incomplete concentrate
în jurul elementelor aflate sub tensiune);
• Poluare electromagnetică - efecte sonore şi luminoase ale efectului corona; perturbări
radio şi ale emisiunilor de televiziune; câmpul electric; efecte asupra fiinţe lor umane;
• Poluare psihică şi pericole de accidente - teama provocată de apropierea de reţelele
electrice şi de efectele vizuale şi sonore ale acestora; accidente, cazuri mortale;
• Poluare ecologică - ocuparea terenurilor; defrişarea pădurilor; protecţia naturii şi a
peisajului; influenţa asupra instalaţiilor şi construcţiilor.

46
 Limitarea efectelor negative ale poluării vizuale produse de liniile electrice aeriene
(LEA) se poate face prin estetica stâlpilor, prin camuflarea LEA cu zone împădurite şi prin
folosirea denivelărilor terenului. Miniaturizarea posturilor de transformare, înglobarea lor în
construcţiile pe care le deservesc, mascarea staţiilor de transformare şi conexiuni prin plantaţii
de pomi, precum şi miniaturizarea aparatajului de comutaţie primară (separatoare,
întreruptoare, etc.) sunt alte măsuri de limitare a poluării vizuale. În privinţa poluării
electromagnetice, pentru a menţine nivelul perturbaţiilor în mediul ambiant sub nivelul
admisibil (nivel de compatibilitate) este necesară cunoaşterea acestor perturbaţii, monitorizarea
lor şi adoptarea de măsuri eficiente pentru limitarea lor.

4.3. Transportul mărfurilor şi pasagerilor

Transporturile constituie unul din sectoarele principale de utilizare a energiei şi de

poluare a mediului urban.
Eficienţa energetică a transportului, cu precădere a celui interurban, este scăzută.
Ea atinge cel mult 20% şi din această cauză cantitatea de carburant folosită pentru automobile
reprezintă o cotă sensibilă în consumul de energie primară al locuitorilor din aglomeraţiile
orăşeneşti. În ţările cu transport auto individual dezvoltat, consumul de energie primară pentru
deplasarea în interiorul oraşelor poate să se ridice până la 30% din consumul de combustibil
pentru încălzirea locuinţelor şi la peste 10% din ansamblul surselor de energie primară în
societatea respectivă.
În SUA transportul auto reprezintă 20% din consumul de energie primară, din care
jumătate este folosit în interiorul oraşelor.
Motoarele cu ardere internă cu aprindere prin scânteie, sau cele Diesel, sunt
caracterizate prin temperaturi ridicate în camerele de combustie, de excese de aer de ardere
mari (peste 2, în general) şi de durate extrem de reduse ale combustiei (în medie, 1/100
secunde). În aceste condiţii, principalele emisii de noxe care apar sunt următoarele:
• oxizi de azot (NOx), care pot atinge 50-70% din oxizii de azot emişi pe raza
localităţilor;
• compuşi organici volatili, datoraţi arderilor incomplete şi evacuărilor de hidrocarburi
nearse;
• oxid de carbon;
• fum, cu particule carbonizate de funingine; acesta apare în special la motoarele Diesel
(cu autoaprindere) având sistemul de injecţie al motorinei uzat şi decalibrat şi pulverizare
proastă a carburantului în cilindri; fumul apare mai ales în momentele de demarare;
• dioxid de sulf, în funcţie de conţinutul de sulf din carburantul folosit;
• dioxid de carbon, direct proporţional cu cantitate a de carburant folosită.
Emisiile de noxe din transporturile rutiere urbane au un caracter ciclic, cu periodicitate
zilnică şi săptămânală şi depind de densitatea traficului (fluid, puţin fluid, foarte congestionat).
Un program important pentru reducerea poluării ar putea consta în:
• implementarea unui sistem cu senzori pentru controlul poluării produse de vehiculele
aflate în mişcare, cu posibilitatea eliminării acestora din fluxul în deplasare;
• îmbunătăţirea vehiculelor învechite, în sensul reducerii noxelor eliminate în mediul
ambiant;
• cumpărarea vehiculelor vechi de către autorităţi şi casarea acestora.
Soluţii pentru tipurile şi categoriile de motoare termice existente.
Se estimează că reducerea consumului de carburant prin ameliorări constructive poate
micşora emisia de CO2 cu cel puţin 20-30%. În SUA se estimează că emisiile de noxe ale
motoarelor „curate” cu carburanţi petrolieri pot fi reduse cu peste 90%. O soluţie este

47
descurajarea transportului cu tracţiune Diesel în mediul urban, datorită consecinţelor negative
ale funcţionării acestor motoare în stare rece, la mers în gol şi cu încărcări frecvente şi brutale,
specifice rulării în oraş. O altă soluţie este folosirea de benzină cu caracteristici ameliorate,
denumită „curată”. Această benzină „reformulată” va conţine o cantitate suplimentară de
oxigen (2%), limitând emisia de hidrocarburi incomplet arse şi CO. Se are în vedere şi
limitarea circulaţiei în funcţie de tipul autovehiculelor şi de felul transportului, respectiv de
existenţa sau nu a instalaţiilor catalizatoare pentru reducerea oxizilor de azot la eşapamente.
Dioxidul de azot, concentrat la sol, se transformă sub acţiunea radiaţiilor solare
ultraviolete, mai ales în timpul verii, în oxid de azot, iar oxigenul eliberat produce, prin
combinarea cu moleculele de O2 din aer, O3, adică ozon. Efectul secundar al concentrării de
ozon este „smogg-ul” atmosferic ce se acumulează ca o calotă peste oraş, cu numeroase
consecinţe negative pentru sănătate, în principal afecţiuni respiratorii.
Alte măsuri pentru reducerea poluării sunt:
• utilizarea în măsură cât mai mare a transportului public în comun şi promovarea
transportului în comun electric;
• reglementarea transportului de aprovizionare comercială în afara perioadelor de
aglomeraţie şi vârf;
• exigenţa în privinţa autorizării circulaţiei fiecărui vehicul în interiorul oraşelor, în
funcţie de nivelul de emisii produse de vehiculul respectiv şi controlul periodic al acestuia;
• reglementarea cât mai corectă a circulaţiei urbane pentru a asigura fluenţa şi durata
minimă a staţionării, fără supraaglomerări;
• crearea unei proceduri pentru avertizare a şi alertarea populaţiei în caz de depăşire a
pragurilor critice a concentraţiilor de oxizi de azot şi compuşi organici volatili
(cancerigeni), în punctele critice, îndeosebi la intersecţii;
• crearea unor artere fluente de rocadă pentru fluxul circulaţiei de tranzit, astfel încât
circulaţia în oraş să se reducă la strictul necesar.
Soluţii alternative de sisteme de tracţiune şi de carburanţi pentru autovehicule sunt:
a) automobilele electrice, care limitează emisia de noxe cu circa 95%, dar au raza de acţiune
limitată (circa 150 km), cost de achiziţie şi de întreţinere ridicat;
b) vehicule hibride, cu tracţiune electrică pentru circulaţia în oraş, dotate cu motor auxiliar de
mică putere pentru circulaţia în exterior;
c) folosirea de carburanţi din biomasă, metanol sau etanol, sau din prelucrarea chimică a
metanului, respectiv a cărbunelui;
d) folosirea de „carburanţi curaţi”, producând exclusiv CO2 şi vapori de apă, precum gaz metan
comprimat (GNC), propan sau butan, deci gaze din petrol lichefiate (GPL). Soluţia este
limitată la autovehicule cu o alimentare centralizată (autovehicule publice).
Contaminarea mediului cu derivaţi de plumb a crescut odată cu dezvoltarea industrială
şi în particular datorită utilizării benzinei cu plumb. În prezent, circa 60 de ţări au eliminat
benzina cu plumb şi aproape 85% din benzina comercializată este fără plumb.
Vehiculele electrice, zise „vehicule cu emisii zero” sunt obiectul cercetărilor pentru
ameliorarea performanţelor, iar pe plan ecologic problemele puse încă de plumbul şi cadmiul
utilizate la bateriile de acumulatori urmează să se atenueze pe măsura folosirii noilor generaţii
de baterii şi a reciclării bateriilor vechi. O altă problemă de mediu a vehiculelor electrice este
aceea a transferului de emisii. În sens strict, un vehicul electric nu este veritabil cu emisii zero,
decât dacă electricitatea utilizată pentru reîncărcarea bateriilor provine direct de la o sursă de
electricitate curată şi reînnoibilă. În caz contrar, dacă electricitatea este produsă într-o centrală
tradiţională, problema emisiilor este transferată la nivelul centralei.

48
 CAPITOLUL 5

CONSERVAREA ENERGIEI. EFICIENŢĂ ENERGETICĂ

5.1. Conceptul de conservare a energiei

Obiectivul central al politicii de conservare a energiei este obţinerea aceluiaşi efect util
cu consumuri reduse de energie.
Pentru eliminarea unor confuzii şi interpretări greşite trebuie făcută precizarea că nu
există nici o legătură între politica de conservare a energiei şi o politică de austeritate
energetică, sau de sacrificiu impus unor categorii de consumatori prin limitarea sau
întreruperea alimentării cu energie în anumite perioade de timp.
Conceptele de bază ale conservării energiei, care stau la baza activităţii complexe de
management al energiei sunt:
a) economisirea energiei, adică măsuri sau rezultate ale acţiunilor întreprinse de
producătorii şi utilizatorii de energie pentru a evita risipa (de exemplu: limitarea
mersului în gol al utilajelor, evitarea supraîncălzirii spaţiilor de locuit, etc.);
b) utilizarea raţională a energiei, adică utilizarea energiei de către consumatori în modul
cel mai potrivit pentru realizarea obiectivelor, cu luarea în considerare a restricţiilor
sociale, politice, financiare, ecologice, etc. (de exemplu: încălzirea prin sisteme de
producere combinată de energie electrică şi căldură - cogenerare);
c) substituirea unor forme de energie şi procese prin altele mai bine adaptate, adică
măsuri ce se referă la schimbări făcute deliberat ca parte a unei politici energetice, în
afara motivelor economice, tehnologice sau ecologice (de exemplu: substituirea gazului
natural cu praful de cărbune la furnalele metalurgice sau la cuptoarele de ciment).
Considerată în trecut ca un răspuns la creşterea preţului energiei, astăzi conservarea
energiei a primit un sens nou: este vorba de reducerea impactului asupra mediului al utilizării
energiei. Consumând mai puţină energie pentru a obţine aceleaşi servicii se economiseşte de
asemenea şi costul necesar pentru repararea stricăciunilor deja făcute mediului înconjurător.

5.2. Principalele componente ale politicilor pentru eficienţa energetică

Eficienţa energetică este una dintre direcţiile principale ale restructurării economice,
pentru că:
• reduce consumurile ineficiente;
• contribuie la creşterea competitivităţii produselor;
• reduce importul de resurse primare;
• reduce impactul asupra mediului ambiant.
Politica pentru eficienţă energetică trebuie să reprezinte o componentă de bază a
politicii în domeniul energiei, a fiecărei ţări. În ultimele decade, se constată la nivel
internaţional o orientare a politicii energetice spre cererea (consumul) de energie.
Politicile energetice orientate spre consum se bazează pe conceptul de utilizare
raţională a energiei. Aceasta presupune implementarea acelor măsuri, în instalaţiile utilizatoare
de energie, care sunt eficiente economic şi deci care conduc la costuri cu energia mai scăzute
atât pentru consumatori, cât şi pentru societate, în ansamblu.
Promovarea creşterii eficienţei în utilizarea energiei se poate realiza prin:

49
a) politica pentru eficienţă energetică, desfăşurată prin implicarea statului, care poate apela la
următoarele instrumente:
• informare şi conştientizare;
• educaţie energetică;
• reglementări şi acorduri (înţelegeri) voluntare;
• instrumente economice şi financiare;
• cercetare, dezvoltare şi proiecte demonstrative;
• participarea furnizorilor de energie, a autorităţilor locale.

b) funcţionarea pieţei pentru eficienţă energetică, în care proiectele pentru creşterea eficienţei
sunt activităţi profitabile - afaceri, desfăşurate de participanţii la această piaţă:
• guvernul;
• consumatorii de energie;
• organizaţiile pentru eficienţă energetică;
• furnizorii de energie;
• furnizorii de echipamente;
• companiile de servicii energetice;
• instituţii financiare.
Informarea şi conştientizarea se realizează prin:
• Informarea generală, care este o soluţie foarte utilă pentru a conştientiza consumatorul
în sensul utilizării eficiente a energiei; această informare se asociază, de regulă, cu alte
instrumente;
• Informarea asupra caracteristicilor de consum, poate fi mai eficientă şi se realizează
prin analize (audituri) energetice la consumatori, măsurarea şi urmărirea consumului de
energie;
• Etichetarea energetică a aparatelor şi echipamentelor consumatoare de energie, care are
drept scop principal informarea cumpărătorilor asupra consumurilor energetice, în condiţii
standard, pentru a putea estima valorile facturilor energetice şi a putea decide prin prisma
acestor costuri, investiţia care trebuie făcută în momentul cumpărării.

Educaţia energetică are un rol deosebit de important în contextul trecerii unei societăţi
de la o economie centralizată la o economie de piaţă bazată pe iniţiativă deoarece trebuie să
producă „şocul” necesar schimbării de mentalităţi, de comportament şi, ceea ce este foarte
important, trebuie să compenseze efectul negativ al unor acţiuni desfăşurate anterior, conform
unor directive prestabilite. Educaţia energetică trebuie desfăşurată în două direcţii principale:
• către specialiştii din sectorul energetic prin cursuri de instruire energetică în cadrul
structurilor existente de formare profesională, cursuri care să fie adresate factorilor de
decizie, planificatorilor, producătorilor de echipamente şi aparate;
• către utilizatorii de energie, prin informări şi acţiuni de promovare a eficienţei
energetice.

Reglementările şi întelegerile voluntare sunt instrumente cu impact mai mare,

concretizate sub forma standardelor pentru creşterea eficienţei energetice a echipamentelor şi
aparatelor, eficienţa energetică a clădirilor (în domeniul eficienţei termice), a sectorului
transporturi (în domeniul utilizării combustibililor). Scopul acestor standarde este să elimine, în
timp, de pe piaţă produsele cu eficienţă energetică redusă. Exemple de standarde: pentru
izolarea termică a clădirilor noi, pentru aparate electrocasnice, etc.

50
 Înţelegerile voluntare se fac, de regulă, între industrie şi guvern, pentru reducerea
emisiilor de CO2 în sectorul energetic, sau reducerea consumului de combustibil la
autoturismele noi, etc.
Instrumentele economice şi financiare asigură fonduri pentru investiţii în proiecte de
eficienţă energetică, care sunt eficiente economic, dar care nu s-ar fi realizat de către
consumatori spontan, nestimulat.
Aceste instrumente, care sunt utilizate în majoritatea ţărilor industrializate, cuprind:
• preţurile la energie;
• sisteme de taxe şi subvenţii;
• donaţii guvernamentale;
• scheme de finanţare moderne: fonduri cu destinaţie specială pentru eficienţa energetică,
fonduri regenerabile, leasing, finanţare prin terţi, înţelegeri join-venture.

5.3. Intensitatea energetică

Odată cu reorientarea politicii energetice spre o opţiune conservativă se impune şi o

reconsiderare a indicatorilor de performanţă prin care se evaluează situaţia unei ţări şi
progresele realizate în aplicarea politicii de tip nou.
Se constată în acest sens o scădere a importanţei indicatorilor cantitativi, cum sunt
producţia (consumul) de energie pe locuitor, sau rata de creştere a producţiei (consumului) de
energie, precum şi orientarea spre indicatori calitativi exprimaţi în unităţi fizice, cum este
consumul specific (tcc/unitatea de produs), sau exprimaţi valoric, cum este intensitatea
energetică.
Intensitatea energetică este raportul între consumul intern brut, sau consumul final
energetic şi produsul intern brut (PIB).
Spre deosebire de consumul specific, utilizarea intensităţii energetice prezintă
avantajele:
• numitorul exprimat valoric permite calculul acestui indicator atât la nivel
macroeconomic (naţional), cât şi la nivel microeconomic, în întreprinderi cu o varietate
mare de produse (de exemplu: industria textilă, industria alimentară), unde consumul
specific pentru fiecare tip de produs este greu de calculat şi nerelevant;
• numitorul exprimat valoric permite luarea în considerare şi a unor factori cum sunt rata
de schimb, puterea de cumpărare, etc. şi ca atare, acest indicator este relevant nu numai
pentru performanţa procesului tehnologic, dar şi pentru dezvoltarea economică generală.
Indicatorul intensitate energetică trebuie privit totuşi cu prudenţă (vezi fig.5.1.
comparaţia intensităţii energetice în câteva ţări, în 1990). O comparaţie corectă trebuie făcută
între ţări cu structură economică similară. Astfel, deşi intensitatea energetică a României este
de 2-2,5 ori mai mare decât a ţărilor din Uniunea Europeană, această comparaţie nu reflectă
nivelul tehnologic scăzut al economiei româneşti şi, în special al industriei, ci mai ales,
diferenţa de structură macroeconomică.
Astfel, România produce 50% din PIB în industrie, în timp ce ţările comunitare numai
30-35%. Ca urmare, structura macroeconomică a României este energointensivă prin concepţie
şi nu neapărat neperformantă tehnologic. Opţiunea politică pentru o astfel de structură
macroeconomică a fost specifică ţărilor CAER bazate pe dezvoltarea industriei grele.

51
 Fig.5.1.

5.4. Efecte pozitive la nivelul societăţii ale aplicării politicilor de utilizare eficientă a
energiei

Creşterea eficienţei energetice are efecte benefice economice, financiare şi strategice,

care se pot grupa în beneficii la nivelul societăţii, a fumizorilor de energie şi a consumatorilor
de energie.
Beneficiile la nivelul societăţii sunt:
• reducerea cantităţii de resurse primare de energie utilizate;
• reducerea importului de resurse primare de energie;
• creşterea competitivităţii produselor;
• reducerea impactului negativ asupra mediului înconjurător;
• dezvoltarea pieţei de echipamente şi tehnologii eficiente energetic;
• crearea de noi locuri de muncă;
• îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă;
• creşterea siguranţei în aprovizionarea cu resurse primare şi respectiv, cu energie;
• creşterea calităţii serviciilor, în condiţii de competitivitate.
La nivelul unei locuinţe, de exemplu, dacă se compară consumul între o locuinţă
standard cu una care-şi optimizează utilizarea energiei, este posibilă o reducere a consumului
de 35-40% pe an. De aceea ar fi de luat în considerare elaborarea unui plan pentru conservarea
energiei, care să vizeze reducerea necesarului de energie, cu respectarea mediului, prin
următoarele măsuri (avantajoase financiar):
• izolarea pereţilor, plafonului şi înlocuirea ferestrelor cu dublu vitraj cu unele având
geamuri termoizolante şi etanşe la infiltraţiile de aer;
• izolarea conductelor de apă caldă;
• reglarea cazanului şi a boilerului la „cald” în loc de „foarte cald”;
• montarea de termostate reglabile pe calorifere;
• utilizarea de becuri economice în loc de cele convenţionale, cu incandescenţă;

52
 • utilizarea de metode de substituire a aerului condiţionat, de exemplu prin ventilatoare în
toată locuinţa, răcorire prin evaporare, perdele la ferestre şi perdele de arbori pentru umbră;
• utilizarea de produse reflectoare în amestec cu vopseaua tencuielii exterioare a
pereţilor, care păstrează căldura în interior iarna şi o reflectă vara;
• sensibilizarea copiilor pentru ecologie şi grija faţă de mediu.
Conservarea energiei este un important mijloc de reducere a riscurilor ambientale şi a
atenuării impactului sectorului energetic asupra mediului. Economia de energie este în fapt un
mijloc de respectare a acordurilor internaţionale asupra reducerii emisiilor de CO2, în speţă
Protocolul de la Kyoto.

53
 CAPITOLUL 6

DREPTUL MEDIULUI ŞI „DREPTUL” ENERGIEI

Deşi la început de drum, „dreptul” energiei cuprinde o serie de norme care se referă şi
la diferite aspecte privind protecţia mediului.
Principala diferenţă dintre cele două domenii – energia şi mediul – rezidă din aceea că
„dreptul” energiei urmăreşte, cu precădere exploatarea surselor de energie, pe când dreptul
mediului are ca principal obiectiv stabilirea raporturilor privind protecţia, conservarea şi
dezvoltarea/ameliorarea mediului.
Cele două domenii sunt în mod evident şi legate, deoarece economisirea energiei,
utilizarea sa eficientă şi promovarea surselor de energii regenerabile, reprezintă modalităţi de
protejare a surselor naturale şi de utilizare raţională şi durabilă a acestora.
Instrumentele utilizate în dreptul mediului, dar şi al energiei sunt: dispoziţii legislative,
în special directive fixând norme de calitate de mediu (niveluri de poluare), norme aplicabile
procedurilor industriale (norme de emisii, de concepţie, de exploatare), norme aplicabile
produselor (limite de concentraţie sau de emisie pentru un produs dat), programe de acţiune în
favoarea protecţiei mediului, programe de ajutor financiar.

6.1. Consideraţii privind energiile regenerabile

Termenul de energie regenerabilă este folosit, în mod uzual pentru a desemna o sursă
de energie a cărei utilizare nu produce epuizarea definitivă a resursei sale.
Astfel se face distincţia faţă de energia neregenerabilă, a cărei principală sursă o
reprezintă combustibilii fosili, cu rezerve finite şi continuu epuizate.
Un alt termen des utilizat îl reprezintă „energia verde” sau nepoluantă; el este folosit
pentru a nuanţa semnificaţia termenului de „energie regenerabilă”.
Pentru ca o sursă de energie să fie încadrată în categoria regenerabilă, trebuie să se ţină
cont de criteriul conform căruia, sursa respectivă poate sau nu fi utilizată fără a-şi epuiza
rezervele.
În prezent, problema clasificării tipurilor de energie în categoria de „energie verde”
constituie subiectul unor aprinse dezbateri.
Pe plan internaţional, unul dintre exemplele semnificative ale importanţei acordate
energiilor regenerabile îl constituie Protocolul de la Kyoto, ratificat şi de România prin Legea
nr. 3/2001.
Un alt exemplu îl reprezintă Directiva privind promovarea energiilor produse din surse
regenerabile de energie pe piaţa internă de energie a U.E.
Promovarea surselor regenerabile de energie este recunoscută ca măsură prioritară,
deoarece exploatarea acestor surse contribuie la protecţia mediului, dezvoltarea durabilă,
asigurarea securităţii alimentării cu energie şi la posibilitatea îndeplinirii ţintelor de reducere a
emisiilor cu efect de seră, asumate conform Protocolului de la Kyoto.
Directiva 77/2001/EC solicită statelor membre să stabilească indicative pentru
consumul de energie electrică generată din surse regenerabile, în vederea asigurării pe termen
mediu a unei penetrări mai accentuate pe piaţa internă de energie electrică a energiei produse
din surse regenerabile.
Un aspect particular al „dreptului” energiei regenerabile este cel legat de noţiunea
„drepturi pentru nepoluare”, adică drepturi atribuite pentru generarea de energii din surse
regenerabile, aparte de drepturile pentru producerea fizică de energie electrică.

54
 În cadrul reţelelor interconectate la nivelul consumatorului nu se poate identifica dacă
şi în ce proporţie energie respectivă a fost produsă prin arderea combustibililor fosili sau prin
utilizarea unor surse regenerabile. Deci, compararea de energie regenerabilă sau „verde” nu
este o tranzacţie atât de simplă, ca în cazul comparării unui produs distinct, identificabil. În
acest sens, au fost concepute pe plan internaţional, variate tipuri de „drepturi verzi”.

6.2. Politica UE în sectorul energiei

Principalele directive ale politicii din sectorul energiei în cadrul Uniunii Europene sunt:
• liberalizarea sectorului şi
• reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.
În contextul liberalizării pieţei sunt asigurate premisele apariţiei pe piaţă a energiilor
regenerabile (cadrul legislativ), dar în termeni practici, penetrarea pe piaţă este dificilă datorită
lipsei de competitivitate, care caracterizează producerea de energie regenerabilă.
În baza angajamentelor asumate conform Protocolului de la Kyoto, UE are o ţintă a
reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră cu 8% faţă de nivelul de referinţă al anului 1990, în
perioada 2008-2010. În acest sens un rol important îl are dezvoltarea surselor de energiei
regenerabilă. Comisia Europeană a estimat ca până în anul următor (2010) 21,1% din consumul
de energie internă trebuie să fie acoperit din surse de energie regenerabilă. În acest scop se
impune adoptarea unor strategii ambiţioase în domeniul energiilor regenerabile la nivelul
tuturor statelor membre.
Suportul politic pentru energiile regenerabile a fost justificat şi prin alte argumente,
cum ar fi:
- beneficiile de mediu, sub aspectul reducerii poluării aerului la nivel local;
- crearea unor locuri de muncă în zone rurale şi izolate;
- reducerea dependenţei de importul de energie;
- crearea unor oportunităţi de export pentru industriile naţionale.
În cadrul politicilor din domeniul energiilor regenerabile se disting patru categorii de
instrumente: economice, de reglementare, de informare, voluntare.
Instrumentele politice aplicate în sectorul energiilor regenerabile variază de la un stat
membru la altul, funcţie de dependenţa de resurse energetice, dar şi de modificările politice.

6.3. Certificatele „verzi” comercializabile

Ideea certificatelor „verzi” comercializabile a apărut la începutul anilor ’90, în SUA. În

Europa primul sistem a fost creat în Olanda, în 1988, apoi treptat şi alte state europene au
început să-şi dezvolte sisteme similare.
În 1999 s-a conturat o iniţiativă a industriei energiei electrice, respectiv aceea de a
promova utilizarea certificatelor „verzi” comercializabile în Europa: Sistemul Certificatelor de
Energie Regenerabilă (Renewable Energy Certificate System) – RECS. La ora actuală
organizaţia include companii de energie, organizaţii de mediu şi autorităţi publice şi are ca
obiectiv crearea unei pieţe internaţionale pentru certificatele „verzi” care să funcţioneze în baza
unor reguli proprii.

6.3.1. Piaţa certificatelor verzi

Piaţa certificatelor verzi se bazează pe două instrumente politice tradiţionale:

- o cotă de energie (voluntară sau obligatorie);
- un mecanism de certificare.

55
 Scopul este – pe de o parte – de a crea o cerere pentru energie electrică produsă din
surse regenerabile (cote), iar pe de altă parte, o ofertă garantată de alimentare cu energie
electrică din surse regenerabile (certificatele).
Instrumentul, în esenţă, se bazează pe mecanismul de reglare de tip comandă (cota) şi
control (certificarea), elementul de noutate constând în adăugarea unui mecanism de piaţă, care
să guverneze relaţia dintre operatorii cărora li se acordă certificate.
Piaţa certificatelor verzi este complet separată de piaţa fizică de energie, iar preţul
certificatelor este ca atare dependent de cererea şi oferta, specifice pentru certificate, nu de
preţul electricităţii pe piaţa spot.
Deci, certificatele servesc atât ca sursă suplimentară de venituri, cât şi ca dovadă de
îndeplinire a cotei. În acest fel producătorii de energie obţin certificate „verzi” pentru cantitatea
de energie regenerabilă pe care o generează şi sunt abilitaţi să le vândă pe piaţa certificatelor
verzi.
Pe de altă parte, legea impune cote de certificate verzi pentru o anumită categorie de
agenţi implicaţi: consumatorii finali (Danemarca), furnizorii de energie (Belgia, Marea
Britanie), administratorii de reţea (Belgia), producătorii de energie (Italia). Respectivilor agenţi
li se solicită să cumpere un anumit număr de certificate pentru a-şi îndeplini cota.
Sistemul poate funcţiona şi în absenţa impunerii cotelor legale, cum este cazul Olandei,
unde cererea se bazează pe două elemente:
- o cerere voluntară de certificate din partea furnizorilor de energie, în conformitate cu
un angajament colectiv pentru energie regenerabilă;
- cererea consumatorilor finali, care beneficiază de o reducere a taxelor, dacă, consumă
energie regenerabilă.
Sistemul poate fi sugestiv ilustrat printr-un exemplu: o turbină eoliană produce energie
regenerabilă. La contor, energia regenerabilă este separată în două „produse”:
- energia electrică fizică;
- certificatul pentru mediu.
Energia fizică produsă din surse regenerabile este introdusă în reţeaua de distribuţie,
unde nu se mai poate distinge de energia produsă din surse conveţionale. Energia fizică este
vândută de proprietarul turbinei eoliene, ca şi în cazul energiei produse de toate celelalte
instalaţii tradiţionale pentru generarea energiei electrice, la un preţ fixat prin contracte
bilaterale sau pe piaţa spot. Certificatul verde, care exprimă o cuantificare a beneficiilor de
mediu ale energiei generate din surse regenerabile se poate tranzacţiona complet independent
de piaţa fizică a energiei.

56
 CAPITOLUL 7

LIMITAREA EMISIILOR DE NOXE ÎN ATMOSFERĂ

7.1. Măsuri legislative pentru protecţia mediului

Temerile legate de stratul de ozon, efectul de seră şi ploile acide au devenit subiect de
interes public de-abia în ultimii treizeci de ani.
Primul factor poluant este industria, cu o menţiune specială pentru centralele
termoelectrice. Concentrarea unor unităţi de conversie de mare capacitate în zone cu arie
relativ restrânsă contribuie la atingerea unor emisii considerabile de agenţi poluanţi. Probleme
delicate apar şi în cursul procesului de dispersie în atmosferă a noxelor, astfel încât nivelul de
emisie se impune să fie menţinut în limite acceptabile.
Al doilea factor poluant major este reprezentat de transporturi. În mediul urban,
transportul rutier reprezintă principala sursă a emisiilor de NOX.
Poluarea mediului a devenit o problemă social-economică contemporană, care a luat
proporţii de aşa manieră, încât s-a impus adoptarea de măsuri legislative pentru limitarea
acţiunilor ei nocive.
La Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea, care a avut loc la Rio de
Janeiro în 1992 s-a adoptat „Declaraţia de la Rio” în care se precizează că singura cale pentru o
dezvoltare economică pe termen lung a omenirii este protejarea mediului, care trebuie să facă
obiectul unui echitabil parteneriat, atât între guvernele ţărilor, cât şi între sectoare importante
ale societăţii. Printre principiile de la Rio sunt:
• Oamenii au dreptul să trăiască şi să muncească într-un mediu sănătos, în armonie cu
natura;
• Naţiunile vor trebui să coopereze pentru conservarea, protejarea şi restabilirea sănătăţii
şi integrităţii ecosistemelor;
• Poluatorul trebuie să suporte costul poluării;
• Naţiunile trebuie să se anunţe una pe cealaltă în cazul dezastrelor naturale sau a
activităţilor care ar putea produce un impact transfrontieră;
• Naţiunile trebuie să elaboreze legi de mediu şi să-şi dezvolte legislaţia naţională privind
datoria faţă de victimele poluării.
În România protecţia şi conservarea mediului înconjurător constituie o problemă de
interes naţional. Se semnalează Legea Protecţiei Mediului nr. l37 din 29.12.1995 cu referire
generală la următoarele activităţi care sunt supuse procedurii de evaluare a impactului asupra
mediului pentru eliberarea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu: transporturi, energie
(producţie, transport şi stocare), construcţii hidrotehnice, eliminarea deşeurilor şi a
ambalajelor, apărarea naţională, sport, turism, agrement, industrie, alte lucrări sau instalaţii.
Protecţia mediului ambiant şi a resurselor naturale este un factor important în stabilirea
şi derularea programelor de restructurare şi dezvoltare economică. Armonizarea legislaţiei
naţionale cu cea internaţională trebuie să fie ideea centrală a dezvoltării cadrului legislativ.
Ordinul nr. 462/1993 elaborat de Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului (MAPPM)
fixează „Norme de limitare a emisiilor de poluanţi pentru instalaţiile de ardere”.
Laboratorul de poluare şi protecţie a mediului din ICEMENERG a conceput o
metodologie de elaborare a studiilor şi analizelor de impact (audit) pentru termocentrale, care a
primit avizul favorabil al MAPPM. O analiză de impact asupra mediului (audit) conţine în
principiu următoarele:
• Prezentarea în detaliu a obiectivului auditat (flux tehnologic, producţie);

57
 • Date referitoare la amplasament, vecinătăţi, surse antropice şi naturale de poluare
învecinate;
• Situaţia mediului din punct de vedere ecologic;
• Identificarea aportului termocentralei la poluarea factorilor de mediu;
• Materii prime utilizate, reactivi utilizaţi, substanţe cu caracter poluant;
• Zgomot şi vibraţii, probleme de protecţie a muncii şi de sănătate profesională;
• Potenţial de periculozitate a obiectivului, planuri de urgenţă;
• Evaluarea impactului obiectivului asupra mediului;
• Recomandări de remediere a stărilor cu potenţial ridicat de impact asupra mediului;
• Recomandări pentru viitoarea analiză de impact şi propuneri asupra fixării duratei
acesteia (2, 3, sau 5 ani).

7.2. Supravegherea emisiilor

Supravegherea emisiilor necesită aparate care să măsoare şi să înregistreze continuu
şi/sau intermitent concentraţia noxelor în gazele de ardere.
Aparatele de măsură trebuie etalonate de instituţii competente, la intervale de 3 ani
pentru CTE având puteri mai mari de 300 MW, respectiv la 5 ani pentru celelalte.
Pentru supravegherea emisiilor la CTE cu puteri mai mari de 50 MW sunt necesare
aparate şi instalaţii care să poată măsura în gazele de ardere uscate, sau umede:
• Debitul (apă sau abur), în t/h;
• Emisia de praf, în mg/mN3;
• Emisia de SO2, în mg/ mN3;
• Emisia de NOx, în mg/ mN3;
• Emisia de CO, în mg/ mN3;
• Concentraţia de CO2, în %;
• Concentraţia de (O2), în %.
Pentru supravegherea emisiilor se impune raportarea lor la concentraţii volumice de
bază ale oxigenului în fum, OB, conform tabelului 7.1.
Tabelul 7.1.
Tipul focarului OB (%)
Focar cu grătar 7
Focar cu strat fluidizat 7
Focar cu praf de cărbune şi evacuarea cenuşii în stare solidă 6
Focar cu evacuarea cenuşii în stare lichidă 5
Focar pentru combustibil lichid 3
Focar pentru combustibil gazos 3

Recalcularea valorilor măsurate CM ale concentraţiei noxelor gazoase se face ţinându-se

seama că etalonarea aparatelor s-a făcut pentru valoarea de referinţă de 0°C pe de o parte, dar
şi de situaţiile când valorile măsurate ale concentraţiei oxigenului în gazele de ardere O M=(O2)
sunt diferite de cele indicate în tabelul 7.1., notate cu OB.
Relaţia de recurenţă este:
21 − OB
CB = ⋅ CM
21 − OM
Recalcularea emisiilor sub formă de praf trebuie să ia în considerare, în afară de
concentraţia de oxigen, şi temperatura de funcţionare la care s-au făcut măsurătorile, deoarece
instalaţiile de determinare a concentraţiei de praf măsoară conţinutul de praf pentru 1 m3 de
gaz, în condiţiile reale de funcţionare şi nu în cele normale.

58
 Relaţia de calcul este:
CB =
21 − OB 273,15 + t
⋅
21 − OM 273,15
[
⋅ C M mg / m N3 ]
în care: CM este valoarea măsurată a concentraţiei de praf, în mg / m N3 ;
t este temperatura la care s-a măsurat concentraţia.

7.3. Calculul emisiei de noxe produse în instalaţiile de ardere

7.3.1. Generalităţi
Principalele emisii de poluanţi evacuate la coşurile de fum ale cazanelor de abur şi apă
caldă sunt emisiile de SO2 şi NOx (cu efecte sinergice la scară regională), emisiile de pulberi -
cenuşă zburătoare (cu efecte la scară locală) şi emisiile de CO2 (cu efecte la scară globală).
Determinarea corectă a emisiilor de poluanţi se realizează pe baza măsurătorilor
efectuate cu aparatură specializată. În situaţia în care nu se dispune de această aparatură, pentru
postevaluări pe diferite perioade de timp, inclusiv pentru întocmirea inventarelor şi a
rapoartelor statistice, pentru verificări ale încadrării în norme, precum şi pentru elaborarea unor
prognoze, evaluarea emisiilor se face conform „Metodologie de evaluare operativă a emisiilor
de SO2, NOx, pulberi (cenuşă zburătoare) şi CO2 din centralele termice şi termoelectrice”,
indicativ PE -1001/1994. Metodologia poate fi aplicată şi de alte unităţi interesate care nu
dispun de metodologii proprii, fiind în concordanţă cu cea folosită în prezent în ţările Uniunii
Europene. Metoda se bazează pe utilizarea factorilor de emisie.
Cantitatea de poluant evacuat în atmosferă se determină cu relaţii de forma:
E = B ⋅ Qi ⋅ 
unde:
- E cantitatea de poluant evacuat în atmosferă, într-o perioadă de timp; [kg]
- B cantitatea de combustibil consumată în perioada respectivă; [kg]
- Qi puterea calorifică inferioară a combustibilului; [kJ/kg]
-  factorul de emisie. [kg/kJ]
Factorul de emisie reprezintă cantitatea de poluant evacuat în atmosferă, raportată la
unitatea de căldură introdusă cu combustibilul în cazan.
În cazul utilizării mai multor tipuri de combustibil, cantitatea de poluant se determină
prin însumarea cantităţilor calculate pentru fiecare dintre aceştia.

7.3.2. Modele de calcul pentru factorii de emisie pentru fiecare poluant

• Poluant SO2
mSO2 S
⋅
ms 100
 SO2 = ⋅ (1 − r )
Qi
unde:
-  SO2 factorul de emisie pentru SO2; [kg/kJ]
- mSO2 masa moleculară pentru SO2; mSO2 = 64
- ms masa moleculară a sulfului; ms = 32
- S conţinutul de sulf al combustibilului (sulful combustibil), determinat ca valoare
medie, pe baza analizei chimice elementare pe loturi şi exprimat în procente de
masă (%);
- r gradul de reţinere a sulfului în zgură şi cenuşă.
Observaţie:

59
 La calculele de prognoză se recomandă folosirea următoarelor valori pentru
concentraţiile de sulf în combustibil (S %):
- lignit: 1,15
- huile mixte şi şlam (inclusiv din import): 2,15
- păcură din ţară: 1
- păcură din import: 3

Valori recomandate pentru r:

- lignit: 0,2
- huilă: 0,05
- păcură şi gaze: 0

• Poluant NOx
Factorii de emisie pentru acest poluant sunt prezentaţi în tabelul următor:

 NO x

Combustibilul Puterea termică a cazanului* [MWt]

50-100 100-300 >300
g/GJ g/GJ g/GJ
Lignit 200 220 260
Huilă 380 420 450
Păcură 190 210 280
Gaze naturale 130 150 170

*Se determină prin produsul dintre debitul de combustibil introdus în cazan (kg/s sau
Nm3/s) şi puterea calorifică inferioară a combustibilului (MJ/kg sau MJ/ Nm3).
Observaţie:
Valorile prezentate în tabelul anterior corespund pentru o sarcină a cazanului de 100%.
În cazul funcţionării cazanului la sarcini parţiale se utilizează următoarea corecţie:
L − 50
 xNOx =  100
NOx
⋅ [a + (1 − a ) ⋅ ]
50
unde:

-  xNOx factorul de emisie la sarcina X%;

-  100
NOx
factorul de emisie la sarcina 100%;
- L sarcina cazanului, cuprinsă între 50% şi 100%;
- a coeficient în funcţie de tipul combustibilului, având următoarele valori:
- Cărbune pulverizat: 0,85
- Păcură: 0,75
- Gaze naturale: 0,5

• Poluant pulberi (cenuşă zburătoare):

A ⋅ (1 − X ) ⋅ (1 − Y )
p =
Qi

unde:

60
 -  p factorul de emisie pentru pulberi; [kg/kJ]
- A conţinutul de cenuşă în cărbune; [%]
- X gradul de reţinere a cenuşii în focar, în procente de masă; [%]
- Y eficienţa (randamentul) instalaţiei de reţinere a cenuşii zburătoare
(electrofiltru, filtru mecanic). [%]

Observaţie:
În postcalcul, se vor folosi valori medii efectiv rezultate din exploatare pentru
elementele care intră în formulă.

La calcule de prognoză se recomandă utilizarea următoarelor valori:

- Lignit: A=40%
- Huilă din ţară: A=30%
- Huilă din import: A=20%
- X=15%
- Y=97-99%
Emisia de particule la arderea păcurii se neglijează dar pentru calcule riguroase se poate
considera A = 0,1%, care se evacuează integral la coş.

• Poluant CO2
Factorii de emisie pentru CO2 sunt cei adoptaţi în prezent în ţările Comunităţii
Economice Europene şi sunt prezentaţi în tabelul următor:

Combustibil  CO [g/GJ]
2

Cărbune 98000
Păcură 72000
Gaze naturale 50000

Valorile din tabelul anterior pot fi folosite în calculele de prognoză. Pentru calcule mai
exacte se utilizează formula următoare:

mCO2 C
⋅
mC 100
 CO =
2
Qi

unde:

-  CO2 factorul de emisie pentru CO2; [kg/kJ]

- mCO2 masa moleculară pentru CO2; mCO2 = 44
- mC masa moleculară a carbonului; mC = 12
- C conţinutul de carbon al combustibilului, exprimat în procente de masă. (%)

61
7.3.3. Verificarea încadrării în norme

Concentraţia poluantului în gazele evacuate se calculează astfel:

E ⋅10 6
c= h
D
unde:
- c concentraţia poluantului în gazele evacuate; [mg/Nm3]
- Eh cantitatea de poluant evacuată în atmosferă; [kg/h]
- D debitul de gaze de ardere evacuate, rezultat din calculul arderii. [Nm3/h]

Valoarea lui c astfel obţinută se compară cu valoarea de referinţă precizată în Ordinul

Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului nr. 462/01.07.1993 pentru aprobarea
Condiţiilor tehnice privind protecţia atmosferică şi Normelor metodologice privind
determinarea emisiilor de poluanţi atmosferici produşi de surse staţionare - Anexa 2 Norme de
limitare a emisiilor de poluanţi pentru instalaţiile de ardere.

La calcule de prognoză c poate fi determinat astfel:


c=
Fv
unde:
-  factorul de emisie [mg/GJ]
- Fv factorul de volum, definit ca raportul dintre volumul de gaze de
ardere rezultate şi cantitatea de căldură aferentă combustibilului introdus [Nm3/GJ]
în cazan

Fv poate avea următoarele valori:

- lignit: 480
- huilă: 380
- păcură: 290
- gaze naturale: 320

7.4. Reducerea emisiilor de praf

7.4.1. Bilanţul material al cenuşii

În cazul arderii combustibililor solizi, gazele rezultate conţin importante cantităţi de

cenuşă. Concentraţia acesteia în gazele de ardere depinde în principal de conţinutul de cenuşă
A [kg/kg] al combustibilului şi de tehnologia de ardere. Nu este posibilă separarea unei
cantităţi mai mari de cenuşă în focarele cu arderea cărbunelui în stare de praf şi evacuarea
cenuşii în stare pulverulentă. Pentru a realiza un grad mai mare de reţinere a cenuşii în focar se
apelează, atunci când este posibil din punct de vedere tehnic şi rentabil din punct de vedere
economic, la procedeul evacuării cenuşii în stare lichidă.

62
 Fig. 7.1.

În fig. 7.1. s-a reprezentat schematic traseul cenuşii într-un cazan de abur cu arderea
cărbunelui în stare pulverizată. Se remarcă gradul ridicat de antrenare a cenuşii de către gazele
de ardere, din focar: xa = 0,85 - 0,95.
În tabelul 7.2. sunt prezentate valorile uzuale ale gradului de antrenare a cenuşii xa
pentru diferite tipuri de focare, în funcţie de tehnologia de ardere şi de natura combustibilului
folosit.
Tabelul 7.2.
Partea de cenuşă
Tipul focarului Cărbune antrenată de
gazele de ardere xa
Huilă 0,13-0,25
Focar cu ardere în strat
Cărbune brun 0,13-0,25
Focar cameră şi evacuarea Huilă
cenuşii în stare solidă Cărbune brun 0,85-0,95
(pulverulentă) Turbă
Focar cameră şi evacuarea
cenuşii în stare lichidă:
- deschis 0,8-0,85
Huilă
- semideschis 0,7-0,8
- ciclon vertical 0,2-0,25
- ciclon orizontal 0,1-0,15

7.4.2. Instalaţii pentru desprăfuirea gazelor de ardere

Particulele solide conţinute în gazele de ardere se compun din cenuşa zburătoare, cocs
zburător şi funingine. Comportarea particulelor din norul de praf depinde de o mulţime de
factori, şi anume:

63
 - diametrul particulelor;
- forma particulelor;
- viteza de sedimentare;
- proprietăţi fizice (electrice, de aderenţă, de solubilitate) ale particulelor concentraţia
prafului în mediul gazos.

Alegerea tipului constructiv şi dimensionarea instalaţiilor de desprăfuire trebuie să se

realizeze în funcţie de aceşti factori.

Amestecurile bifazice praf - gaz sunt instabile şi tind să se separe, în timp, în cele două
componente (faze). Factorii activi principali care provoacă această instabilitate sunt:

- forţa gravitaţională, sub acţiunea căreia particulele soli de se separă repede în fluide
aflate în repaus;
- mişcarea browniană, datorită căreia particulele mici au tendinţa să coaguleze, formând
particule mai mari şi să accelereze astfel procesul de sedimentare;
- forţa de inerţie, care conduce la separarea fazei solide din faza gazoasă, ori de câte ori
apar variaţii de viteză, ca mărime şi sens;
- câmpul electric, sub acţiunea particulele de praf se încarcă electric şi pot fi astfel
separate din curentul de gaze, cu ajutorul unor separatoare, ce au polaritate electrică de
sens opus.

Instalaţiile folosite pentru descenuşarea gazelor de ardere se împart, în consecinţă, în

patru grupe mari:
- separatoare pe bază de forţe masice, numite filtre mecanice uscate, gravitaţionale
(cicloane);
- separatoare umede, numite filtre mecanice umede;
- separatoare electrice, numite filtre electrostatice;
- separatoare cu medii filtrante, numite filtre mecanice totale (tip sac).

În tabelul 7.3. sunt trecute în revistă instalaţiile folosite pentru reducerea emisiilor de
praf.
Tabelul 7.3.
Tipul instalaţiei Eficienţă medie, % Observaţii
Filtru mecanic uscat Utilizat la cazane şi instalaţii
75-80
gravitaţional (ciclon) de ardere de capacitate mică

CTE cu cazane peste 700 t/h,

Filtru mecanic umed 99
cu cărbune bogat în sulf

Pierderi mari de presiune pe

Filtru mecanic total (sac)
Filtru electrostatic
~100 partea gazelor de ardere
Utilizat îndeosebi la CNE
Soluţie generalizată în CTE
94-99,5
Pierderi de presiune mici

64
7.4.3. Electrofiltre
De maximă importanţă sunt filtrele electrostatice, care prin performanţele lor permit să
se menţină emisia de cenuşă la coş în limite acceptabile.
Electrofiltrele prezintă, faţă de alte soluţii tehnice, următoarele avantaje:
• consum specific de energie electrică redus, între 0,05 şi 0,5 kWh/1000m3 gaz epurat;
• rezistenţă hidraulică foarte mică, cuprinsă între 20 şi 150 Pa;
• grad înalt de desprăfuire;
• posibilitatea de automatizare completă a procesului de desprăfuire;
• construcţie relativ simplă, relativ uşor de reparat şi exploatat.

Electrofiltrul funcţionează pe principiul ionizării gazelor într-un câmp electric obţinut

prin aplicarea unei tensiuni continue de cca. 30-70 kV între un sistem de electrozi (fig.7.2.).
Filtrul se compune dintr-un număr de electrozi constituiţi din fire subţiri, legaţi la
polaritatea negativă, numiţi electrozi de ionizare sau corona 1, şi un sistem de suprafeţe legate
la pământ, respectiv la polaritatea pozitivă, formând electrozii de depunere a cenuşii 2. Printre
electrozi circulă gazele de ardere în direcţie orizontală. Electrozii de ionizare se construiesc cu
diametru mic, cu muchii vii şi vârfuri, pentru a produce în jurul lor o descărcare cât mai
intensă.

Fig. 7.2.

Legarea lor la polaritatea negativă urmăreşte acelaşi scop, întrucât mobilitatea ionilor
negativi este mai mare şi efectul corona mai intens. Particulele de cenuşă se încarcă cu sarcini
electrice şi sunt supuse unor forţe în câmpul electric, care le deplasează spre electrozii de
depunere. Curăţirea cenuşii depuse pe electrozii de depunere este făcută prin scuturarea lor la
intervale de timp cu ajutorul unor ciocănele mecanice. Puterea instalată a unui electrofiltru este
de 20-100 kW.
Principalele părţi componente ale unui electrofiltru sunt:
• carcasa;
• scheletul de susţinere;
• echipamentul interior, care cuprinde electrozii de ionizare (emisie) şi de depunere,
inclusiv anexele acestora;
• echipamentul de înaltă tensiune.
S-a dezvoltat o gamă largă de soluţii constructive, clasificate după următoarele criterii:

65
1. Direcţia de trecere a mediului bifazic, după care se deosebesc:
• electrofiltre orizontale;
• electrofiltre verticale.

2. Starea depunerilor separate, după care se deosebesc:

• electrofiltre uscate, caz în care particulele separate au aspect de praf uscat;
• electrofiltre umede, caz în care particulele separate sunt în stare lichidă sau sub formă
de şlam.

3. Geometria sistemelor de electrozi, după care se deosebesc:

• electrofiltre cu sistem plan de electrozi, cele mai răspândite; ele echipează
electrofiltrele orizontale;
• electrofiltre cu sistem concentric de electrozi, care se aplică în electrofiltrele verticale;
• electrofiltre cu sistem mixt de electrozi.

4. Numărul de câmpuri electrice, după care se deosebesc:

• electrofiltre cu un singur câmp, cu utilizare restrânsă datorită fiabilităţii reduse şi a unui
grad de separare mai mic;
• electrofiltre cu două câmpuri;
• electrofiltre cu mai multe câmpuri.

5. Utilizarea unor sisteme de separare suplimentară, după care se deosebesc:

• electrofiltre simple;
• electrofiltre combinate, precedate de un separator mecanic.

7.5. Reducerea emisiilor de oxizi de sulf şi de azot

a) Măsuri de reducere a concentraţiei de SO2 în gazele de ardere evacuate la coş:

• Procedee ce acţionează asupra combustibilului, care se aplică la toate categoriile de
combustibili: gazoşi, lichizi sau solizi; eficienţa desulfurării poate atinge 99% în cazul
combustibililor gazoşi; la combustibilii lichizi se face o tratare chimică în timpul
procesului de rafinare, care duce însă la o creştere a preţului cu aproximativ 30%;
• Procedee ce acţionează asupra produselor de combustie, cum sunt desulfurarea în focar
în timpul arderii folosind diverşi aditivi (cel mai folosit este dolomita CaCO3 +
MgCO3) şi desulfurarea gazelor de ardere după ieşirea din cazan prin pulverizare de
Ca(OH)2 sau CaO în gazele de ardere; eficienţa acestor procedee este de 60-85%;
b) Măsuri de reducere a emisiilor de oxizi de azot
Producţia de NOx în timpul proceselor de combustie este direct legată de temperatură şi
de excesul de oxigen. Pentru reducerea acestor emisii sunt vizate două categorii de măsuri :
• Acţiuni în timpul arderii: ardere în mai multe trepte, cu exces redus de oxigen şi
recircularea în focar a gazelor de ardere pentru a limita temperatura flăcării;
• Acţiuni asupra gazelor de ardere: reducere catalitică sau necatalitică utilizând ca
substanţă activă amoniacul (sau ureea), iar drept catalizator oxidul de titan. Eficienţa
poate ajunge la 70-90%.
Limitările privind emisiile de praf, SO2 şi NOx sunt tot mai severe pentru instalaţiile de
ardere industrială, inclusiv cele din CTE. În tabelul 7.4. sunt prezentate limitele de emisii
intrate în vigoare în cadrul Comunităţii Europene începând cu 1 ianuarie 1999. Ele vor afecta
doar instalaţiile puse în funcţiune după această dată. În paranteze sunt prezentate comparativ
nivelurile admisibile aflate în vigoare înainte de 1999.

66
 Tabelul 7.4.
3
Combustibili solizi (mg/m la 6%O2)
Poluant >300MW 300-100MW 100-50MW
SO2 200 (1200-400) 200-600 (1200-2400) 600 (2000)
NOx 200 (650) 400 (650) 400 (650)
Praf 30 (50) 30 (50) 30 (50)
Combustibili lichizi (mg/m3 la 3%O2)
SO2 200 (1700-400) 200-600 (1700) 600 (1700)
NOx 150 (450) 200 (450) 400 (450)
Praf 30 (50) 30 (50) 30 (50)
3
Combustibili gazoşi (mg/m la 3%O2)
Poluant ≥ 50MW
SO2 Gaz natural: 50 (35)
Gaz de furnal: 200
NOx Gaz natural: 100 (350)
Alţi combustibili gazoşi: 200

Respectarea acestor măsuri implică, în mod obligatoriu, generalizarea unor procedee de

înaltă eficienţă vizând filtrarea gazelor de ardere. Costurile deosebit de ridicate aferente acestor
măsuri pot descuraja pe viitor utilizarea cărbunelui şi a păcurii grele în instalaţiile de mare
capacitate, în favoarea gazului natural.

67
 CAPITOLUL 8

MANAGEMENTUL DEŞEURILOR ÎN DOMENIUL ENERGIEI

8.1. Aspecte de reglementare în domeniul managementului deşeurilor

Producerea deşeurilor în România, în mod deosebit a celor industriale, a fost direct

influenţată de lungul proces de restructurare început în economie în anul 1990, cu diferitele
sale perioade marcate de declin (1990-1992), apoi de o uşoară revenire, dar cu scăderea
producţiei (1993-1999) şi continuată de un trend crescător ce se menţine şi în prezent. Deşi
mult scăzută faţă de 1990, producţia industriilor cu potenţial de generare a deşeurilor a
continuat astfel încât la nivelul anului 2002 statisticile menţionează circa 368 milioane tone
deşeuri industriale de diferite provenienţe: construcţii 0,1%; energetică 3,1 %; prelucrări 3,2%;
minerit 93,6%.
Tot potrivit statisticilor pentru anul 2002, la nivel european cantităţile de deşeuri
industriale generate, exprimate pe cap de locuitor, nu au fost cu mult mai mari decât în ţările
Europei Centrale şi de est. În România sunt raportate 1979 kg/locuitor, ceea ce nu diferă mult
faţă de ţări ca Polonia (3204 kg/locuitor) sau Cehia (3333 kg/locuitor), însă diferă mult de
Bulgaria (11003 kg/locuitor). Astfel de date, precum şi alte informaţii colectate şi prelucrate în
perioada 1995-2000, au stat la baza elaborării Planului Naţional de Gestionare a Deşeurilor
(PNGD). Scopul acestui plan este de a crea cadrul necesar dezvoltării şi implementării unui
sistem integrat de gestionare a deşeurilor, eficient din punct de vedere ecologic şi economic.
În elaborarea documentelor Strategiei Naţionale de Gestionare a Deşeurilor (SNGD),
aprobate prin HG nr. 1470/2004, ţara noastră a trebuit să respecte cerinţele legislaţiei europene
din acest domeniu. Aceste acte normative evidenţiază responsabilităţile ce revin atât
autorităţilor, cât şi operatorilor, ca urmare a transpunerii legislaţiei europene de mediu în
domeniul gestionării deşeurilor. Documentul care guvernează acest domeniu este OUG nr.
78/2000 privind regimul deşeurilor, modificată prin Legea nr. 426/2001.
Strategia României privind managementul deşeurilor are ca obiectiv principal realizarea
unei reduceri importante a volumelor de deşeuri generate prin îmbunătăţirea iniţiativelor de
prevenire a producerii deşeurilor, printr-o utilizare mai eficientă a resurselor şi printr-o trecere
mai mare spre modele de consum durabile. Pentru realizarea acestui obiectiv au fost stabilite ca
ţinte:
a) Reducerea cantităţii de deşeuri care merg la depozitarea finală cu aproximativ 20%
până în 2010, comparativ cu 2000, şi cu 50% până în 2050;
b) Reducerea volumului de deşeuri periculoase generate cu aproximativ 20% până în
2010, comparativ cu 2000, şi cu 50% până în 2020.
Cadrul general privind managementul deşeurilor este realizat prin implementarea Legii
nr. 426/2001 privind regimul deşeurilor şi a cerinţelor de autorizare specifice stipulate prin
legea mediului (Legea nr. 137/1995) şi a normativelor specifice domeniului.
În conformitate cu prevederile cerinţelor de autorizare a activităţilor de mediu, urmează
să se adopte o abordare „integrată” a problematicii deşeurilor în cadrul procesului de autorizare
a agenţilor economici. Această abordare „integrată” creează condiţiile pentru ca gestionarea
deşeurilor să se desfăşoare într-un cadru comprehensiv. Autorităţile competente cărora le revin
atribuţii şi responsabilităţi pentru gestionarea deşeurilor sunt Ministerul Mediului şi
Gospodăririi Apelor (MMGA) şi Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului (ANMP) prin
departamentele de specialitate.

68
 Conform responsabilităţilor stabilite legal, activitatea de management al deşeurilor este
obligaţia generatorului. Un element major al implementării legislaţiei de gestiune a deşeurilor
este costul implicat de binecunoscutul principiu „poluatorul plăteşte”. Aceste costuri, traduse
prin dotări, autorizări, evidenţe, costuri de transport, depozitare şi tratare finală a deşeurilor, nu
numai că trebuie luate în calcul, dar trebuie înţelese ca o necesitate impusă, fără de care nu se
poate realiza „civilizat” un produs finit în condiţii de calitate. La nivel naţional, din nefericire,
există puţine firme autorizate în preluarea şi tratarea deşeurilor funcţie de specificul încadrării
şi clasificării acestora (acest aspect fiind deficitar pentru gama largă a deşeurilor periculoase).
Problema discrepanţei mari între cerere şi ofertă pe „piaţa deşeurilor” duce inevitabil la
acumulări de cantităţi mari de deşeuri la generatori. Pentru ca noţiunea de management a
deşeurilor să aibă finalitatea benefică pentru mediul înconjurător, este necesară implicarea
Autorităţilor de Reglementare într-un proiect de stimulare a unor investitori în piaţa deşeurilor.

8.2. Managementul deşeurilor solide din centralele cu cărbune

Producţia de energie a României se bazează în mare parte pe centralele termoelectrice

care folosesc drept combustibil principal cărbunele din producţia internă. Calitatea inferioară a
acestuia şi conţinutul ridicat de cenuşă au condus la o producţie anuală de zgură şi cenuşă de
circa 10 milioane tone, la un consum anual de circa 30 milioane tone cărbune. Aceasta trebuie
depozitată în proporţie de circa 95%, gradul de utilizare în economie fiind redus datorită slabei
preocupări şi calităţii mediocre.

8.2.1. Sistemele actuale de evacuare şi depozitare a zgurii şi cenuşei

Zgura extrasă de sub focarele cazanelor este răcită cu apă, concasată şi evacuată din
sala cazanelor în stare umedă. La toate instalaţiile moderne, din cauza volumelor de transportat
nu se aplică decât transportul hidraulic. Cenuşa eliminată din pâlnia drumului II de gaze şi din
pâlniile filtrelor de cenuşă poate fi extrasă pe cale hidraulică sau pe cale uscată.

Fig. 8.1. Schema de evacuare hidraulică a cenuşei

În fig. 8.1. este arătată schema unei instalaţii în care evacuarea se face hidraulic. Zgura
răcită în bazinul cu apă 2 este preluată de banda transportoare 1, concasată în concasorul 3 şi
trimisă prin jgheabul de transport 4, împreună cu cenuşa antrenată prin injecţii de apă de către
pompa de apă 8, prin conductele 9, în bazinul de cenuşă 7. Toate punctele de colectare ale
zgurei şi cenuşei (pâlniile 5) sunt etanşate hidraulic prin zăvoarele hidraulice 6, având în
vedere că presiunea din interiorul traseului de gaze diferă de cea atmosferică. Canalele 4 au
panta minimă de 1% şi sunt căptuşite cu materiale rezistente la eroziune şi coroziune. De-a

69
lungul acestor canale continuă să se se injecteze din loc în loc apă pentru antrenare.
Hidroamestecul realizat este în raportul 1 : 6 – 1 : 10 (zgură şi cenuşă/apă).
Din bazinul 7 care colectează întreg noroiul, materialul este evacuat în continuare spre
depozit cu ajutorul unor pompe speciale de noroi, numite pompe Bagger. Conductele spre
depozit 11, având pantă coborâtoare continuă, pot asigura transportul pe distanţa 4-5 km.
Volumul depozitului de cenuşă este dat de expresia:

1+ u  m3 
Van = b ⋅ a ⋅ Ean ⋅  
  an 
în care:
b - consumul specific mediu anual de combustibil, în kg/kWh;
a - conţinutul de cenuşă;
u - umiditatea sedimentului în depozit;
p - densitatea materialului sedimentat, în kg/m3;
Ean - energia electrică produsă anual, în kWh.
Depozitul se formează cu ajutorul unor diguri de pământ 1, care închid bazinul de
decantare 2 (fig.8.2.). Apa din bazin se scurge prin deversare în puţurile de golire 3 şi apoi prin
conductele de golire 4. Această apă este reintrodusă în circuitul de evacuare a zgurii şi cenuşei
din centrală. Procentul de recirculare a apei este de 80-90%. După umplerea volumului pregătit
iniţial, digul circular poate fi supraînălţat folosind în principal chiar materialul sedimentat.
Înălţimea totală de depozitare a cenuşei poate atinge astfel 20-25 m.

Fig. 8.2. Secţiune printr-un depozit de cenuşă

Tehnologia actuală de evacuare şi depozitare a zgurii şi cenuşei de la termocentrale

prezintă o serie de inconveniente economice, ecologice, de stabilitate şi siguranţă în
funcţionare, determinate de însăşi esenţa tehnologiei, adică prezenţa apei în exces.
Efectele ecologice nefavorabile legate de depozitarea zgurii şi a cenuşei constau în:
• impurificarea apelor subterane şi de suprafaţă;
• poluarea atmosferică cu praf, prin spulberare la vânturi puternice, în timpul perioadelor
secetoase;
• noxe pentru sol, floră şi faună;
• modificări de peisaj.

8.2.2. Soluţie modernă de management al deşeurilor prin tehnologia şlamului dens

Practic, tehnologia de evacuare în şlam dens reprezintă o tehnologie de transformare a

unor deşeuri nepericuloase cum sunt zgura şi cenuşa, într-un deşeu inert, de tipul materialelor
de construcţii (roca de cenuşă).
Esenţa tehnologiei şlamului dens constă în amestecarea continuă a reziduurilor arderii,
respectiv a cenuşii uscate de electrofiltru, a zgurii umezite şi eventual a subproduselor de la
desulfurarea gazelor de ardere (desulfurare impusă prin alinierea la normele europene de

70
mediu) cu apă uzată, prin circulaţia hidraulică intensă, în raport solid/lichid ≥ 1 ce are ca efect
activarea substanţelor chimice de tip cimentoid aflate în cenuşi şi crearea unui şlam dens
omogen, care este pompat la depozit, unde în timp se întăreşte, rezultând o rocă de cenuşă în
toată masa depozitului.
Această tehnologie, în comparaţie cu tehnologia actuală, prezintă următoarele avantaje:
a) presupune cantităţi reduse de apă şi hidroamestec de zgură şi cenuşă vehiculate, deci
cheltuieli de investiţii şi exploatare mai mici;
b) capacitate de înmagazinare mărită în unitatea de volum de depozitare, deci mărirea
perioadei de funcţionare a centralei pe aceeaşi suprafaţă de depozitare ocupată;
c) face posibilă dezvoltarea pe înălţimi mari a depozitelor existente sau abandonate deja,
deci creşterea capacităţii de depozitare pe unitatea de suprafaţă ocupată;
d) mărirea coeficienţilor de stabilitate a depozitelor, deci creşterea siguranţei în
funcţionare;
e) face posibilă preluarea în condiţii economice şi ecologice a subproduselor desulfurării
gazelor de ardere;
f) asigură ameliorarea substanţială a impactului asupra factorilor de mediu întrucât cenuşa
este fixată şi nu este spulberată de vânt, iar apa de infiltraţie este foarte redusă cantitativ
şi nepoluantă.

8.3. Sistemul de gospodărire a deşeurilor radioactive şi a combustibilului nuclear uzat la

o centrală nuclearoelectrică

Ciclul de combustibil reprezintă ansamblul tuturor proceselor de extracţie, preparare,

fabricare, ardere în reactor şi depozitare a combustibilului nuclear. În funcţie de modul în care
se utilizează combustibilul după ieşirea din reactor, deosebim:
• ciclu deschis, în care elementul combustibil ars este considerat deşeu radioactiv (ciclu
fără reciclare);
• ciclu închis, în care o parte din combustibilul ars se întoarce în amonte de reactor
pentru reprocesare şi reutilizare (reciclare).
După ce combustibilul nuclear a atins gradul de ardere (proces nuclear bazat pe reacţii
de transmutaţie şi fisiune nucleară) la valorile prescrise în specificaţiile tehnice, acesta se
scoate din reactor cu ajutorul unor maşini automate şi se depozitează în incinta clădirii
reactorului. Depozitarea se face în bazine cu apă, sub strict control al temperaturii acesteia,
atâta timp cât este necesar „calmării” combustibilului. După etapa de calmare, combustibilul
este scos din incinta clădirii, lăsând loc altuia, după care începe etapa de stocare pe durată
îndelungată.
Controversele depozitării deşeurilor radioactive în zone cât mai depărtate de om au ca
suport real incapacitatea acestuia de a lupta împotriva radioactivităţii. Produşii de fisiune
rezultaţi în urma fisionării a 1 g de U 92235 timp de 100 zile au, după o zi de la scoaterea din re
actor, o activitate de 104 Ci , iar după trei ani o activitate totală de 104Ci. Dată fiind această
mare cantitate de radiaţii  ,  ,  degajată în mediul ambiant, s-a emis teoria stocării acestor
reziduuri nucleare în: scoarţa terestră, pe fundul mărilor şi a oceanelor, sau „expulzarea” lor în
spaţiul cosmic cu ajutorul unor nave.
Canada, ţara care a dezvoltat cel mai mult industria nucleară bazată pe ciclul uraniului
nuclear, rezolvă problema deşeurilor radioactive înglobându-le în „canistre” din beton, pentru o
depozitare uscată pasivă. O astfel de canistră are 5 m înălţime şi conţine circa 300 fascicule
combustibile arse. Căldura produsă de combustibil se pierde prin pereţii canistrelor în mediul
ambiant prin convecţie naturală. Unitatea centrală de depozitare constă dintr-un set de canistre
din beton, cu o durată de viaţă de peste 50 de ani. Combustibilul depozitat astfel, reprezintă o

71
rezervă strategică de material fosil pentru producţia viitoare de energie, în reactori
reproducători cu neutroni rapizi.
În majoritatea ţărilor cu o industrie energetică nucleară puternic dezvoltată (SUA,
Rusia, Franţa, Anglia, Canada, Japonia) se acreditează tot mai mult ideea depozitării deşeurilor
radioactive în scoarţa terestră, la mare adâncime.
Izolarea materialelor radioactive poate fi deci asigurată de un număr de bariere naturale
şi artificiale, care împreună să prevină riscul de scăpare. La început, deşeurile sunt aduse în
starea de a fi aproape insolubile în apele freatice şi apoi introduse într-un container rezistent la
coroziune. Această etapă se numeşte „imobilizare”. Apoi se înconjoară deşeurile imobilizate cu
materiale tampon, care încetinesc mişcarea oricărui material radioactiv care ar putea să fie
dizolvat. Caracteristicile de absorbţie ale formaţiunii de rocă adaugă un grad suplimentar de
securitate. Prin urmare, împământarea deşeurilor imobilizate la o adâncime de 500-1000 m
într-o formaţiune de rocă stabilă oferă o barieră naturală sigură, durabilă pentru zeci şi sute de
ani. În afara combustibilului uzat, considerat în cazul strategiei uraniului natural ca deşeu, în
cadrul aceleiaşi strategii, mai întâlnim şi alte deşeuri radioactive:
• deşeuri solide rezultate din activităţi de mentenanţă, reparaţii, curăţenie, etc. din zona
radiologică (ex.: hârtie, lemn, sticlă, plastice, echipament de protecţie, etc.);
• lichide organice uzate din operaţii de mentenanţă şi reparaţii;
• răşini ionice uzate din sistemele de purificare a lichidelor radioactive;
• filtre uzate din sistemele de purificare.
Toate acestea parcurg aceleaşi etape de imobilizare în canistre din beton şi apoi plasarea lor în
aceleaşi zone, ca şi în cazul combustibilului uzat solid.
La nivelul Uniunii Europene nu există în prezent legislaţie specifică pentru stocarea şi
depozitarea deşeurilor radioactive şi cerinţe referitoare la eliminarea surselor radioactive uzate.
Există însă o serie de recomandări, elaborate în special în scopul raportării într-o formă unitară,
sau într-o formă care să permită efectuarea de comparaţii.
Consensul internaţional asupra modalităţilor de abordare a managementului deşeurilor
radioactive şi a depozitării finale a stat la baza iniţiativei Agenţiei Internaţionale pentru Energia
Atomică (AIEA) pentru a emite, începând cu 1990, un set armonizat de Standarde de
Securitate pentru Deşeuri Radioactive (RADWASS).
Prin înfiinţarea în anul 2003 a Agenţiei Naţionale pentru Deşeuri Radioactive
(ANDRAD), România se aliniază principiilor documentului AIEA „Stabilirea unui sistem
naţional pentru managementul deşeurilor radioactive”. ANDRAD coordonează gestionarea
deşeurilor radioactive prin elaborarea Strategiei Naţionale de Gospodărire a Deşeurilor
Radioactive (SNGDR). În conformitate cu prevederile legii, generatorii de deşeuri radioactive
au responsabilitatea gestionării acestora până la faza depozitării lor finale, urmând ca
ANDRAD să preia problema depozitării finale.

În România strategia naţională de depozitare finală a deşeurilor radioactive şi

combustibilului ars prevede, în prezent, următoarele:

a) un depozit final de suprafaţă care va accepta deşeuri slab şi mediu radio active
operaţionale şi deşeurilor radioactive de la dezafectarea centralei nucleare, contaminate
cu izotopi de viaţă scurtă (timp de înjumătăţire a radioactivităţii mai mic de 30 de ani);
b) un depozit geologic pentru combustibilul nuclear ars, care va accepta şi deşeuri slab şi
mediu active operaţionale contaminate cantitativ cu izotopi de viaţă lungă (timp de
înjumătăţire a radioactivităţii mai mare de 30 de ani).

72
8.4. Impactul depozitelor necontrolate de deşeuri asupra exploatării amenajărilor
hidroenergetice

Cadrul legislativ existent este în concordanţă cu cerinţele europene însă conştientizarea

şi educarea populaţiei, precum şi crearea depozitelor de deşeuri conform cerinţelor este la
început. În ultimii ani activitatea de bază a amenajărilor hidroenergetice a fost de multe ori
perturbată (opriri datorate înfundărilor de grătare) de aportul însemnat de deşeuri culese de ape
de pe maluri şi pârâuri. Pentru limitarea acestor aspecte S.C. Hidroelectrica S.A. şi-a dezvoltat
colaborarea cu autorităţile locale şi societatea civilă în ceea ce priveşte promovarea unor
acţiuni de protecţie a mediului şi în mod special în domeniul managementului deşeurilor.
Cele mai dese tipuri de deşeuri întâlnite pe luciul şi malurile lacurilor de acumulare,
precum şi la grătarele prizelor de apă sunt ambalajele din plastic, din aluminiu, din sticlă,
pungi, deşeuri din lemn şi altele, predominând însă ambalajele din plastic de tip PET. În anii
foarte ploioşi (ex: 2005) viiturile spală totul în calea lor şi lacurile de acumulare devin
adevărate depozite necontrolate de deşeuri. Acestea înfundă grătarele, ceea ce duce la
indisponibilizarea centralelor hidroelectrice. Energia electrică pierdută prin deversare, din
cauză de înfundări ale grătarelor poate ajunge la 2-3% din totalul energiei produse. La costurile
suportate de Hidroelectrica datorate neproducerii de energie prin deversare se adaugă şi
costurile de curăţare a grătarelor, transport şi depozitare ale deşeurilor.
Acţiunile întreprinse de Hidroelectrica pentru limitarea şi prevenirea acestor neajunsuri
pot fi de natură corectivă (igienizare lacuri şi maluri, desfundări de grătare, controale la
riverani împreună cu Garda de Mediu) sau de natură preventivă (educaţie ecologică şi
conştientizare populaţie, parteneriate în cadrul diferitelor proiecte derulate de ONG-uri). În
ecologie, ca şi în medicină, prevenirea este întotdeauna mai bună şi mai economică decât
tratarea.

73
 ANEXA nr. l

NOŢIUNI, DEFINIŢII, EXEMPLE

În această anexă sunt prezentate o serie de noţiuni cu care studentul nu este familiarizat,
dar care trebuie reţinute pentru buna înţelegere a celor expuse în lucrare.
Energia: 1) mărimea, funcţie de starea unui sistem fizic, definită de suma
echivalenţilor în lucru mecanic a acţiunilor sistemului asupra exteriorului când sistemul trece
din starea dată într-o stare de referinţă;
2) mărimea asociată interacţiunii dintre două sisteme fizice, definită de echivalentul în
lucru mecanic al acţiunii primului sistem asupra celui de-al doilea (energie transmisă).
Energia transmisă depinde nu numai de stările iniţială şi finală ale primului sistem cât şi
de procesul considerat. Suma energiilor transmise de un sistem fizic tuturor sistemelor
exterioare cu care este în interacţiune este însă egală cu diferenţa energiei sistemului în cele
două stări, iniţială şi finală.
Exergia (simbol Ex): mărimea, funcţie de stare a unui sistem fizic, care caracterizează
capacitatea de efectuare a lucrului mecanic maxim, pentru un sistem fizic, care schimbă
energia sub diferitele forme.
Anergie (anexergie): energia termică a unui sistem fizic aflat în echilibru termodinamic
cu mediul înconjurător. Anergia reprezintă partea de energie fără posibilitatea de transformare
(conversie) în lucru mecanic.
Purtător de energie (agent energetic): sistemul fizico-chimic (substanţă sau câmp)
care posedă sau prin transformări de stare poate acumula, transmite sau ceda energie. Noţiunea
de purtător de energie cuprinde teoretic toate corpurile distincte din natură; practic cuprinde în
principal toate felurile de combustibil (purtător de energie chimic legată) materiale calde sau
reci, fluide sub presiune sau posedând energie cinetică sau potenţială (purtător de energie
mecanică), câmpul electromagnetic, materiale fisionabile sau fuzionabile (purtător de energie
nucleară) etc.
Formă de energie: energia unui sistem fizic sau energia ce se acumulează; se transmite
sau se cedează de un sistem fizic altor sisteme şi care depinde de anumite mărimi de stare
(mecanice, termice, electrice, chimice etc) sau care este numai asociată unor anumite clase de
sisteme fizice cu proprietăţi specifice. Energia chimică, energia mecanică, lumina, căldura şi
energia electrică sunt forme de energie de care este nevoie în final la procesele de producţie,
transport, gospodărire comunală şi casnică. Ele pot apărea şi ca forme intermediare de energie
în procesele de transformare între forme de energie primară şi formele de energie utilizate în
procesele finale. Denumirea formelor de energie este legată fie de modul de manifestare al ei,
fie de purtătorul de energie (de exemplu energie termică), fie de provenienţa acesteia (de ex:
energie nucleară, energie hidraulică, energie eoliană, energie geotermică, energie solară).
Energia termică (căldură): energia conţinută de un sistem fizic şi care poate fi
transmisă altui sistem fizic pe baza diferenţei între temperatura sistemului care cedează energie
şi temperatura sistemului care primeşte energie (ca de ex. energia aburului, apei calde sau
fierbinţi, gaze calde, etc.).
Energia mecanică: energia corpurilor raportată la o stare de referinţă care diferă de
starea considerată exclusiv prin valorile mărimilor de stare geometrice şi mecanice (mase
inerte, poziţia lor, viteza etc.).
Energie cinetică: energia unui sistem fizic în care intervin numai mărimile ce
caracterizează starea de mişcare a corpurilor care alcătuiesc sistemul.
Energia potenţială: energie pe care o posedă un sistem fizic datorită interacţiunilor ce
depind numai de poziţia relativă a corpurilor componente ale acelui sistem.

74
 Enegia internă: mărime caracteristică a stării corpurilor reprezentată prin suma
energiilor cinetice şi potenţiale ale tuturor particulelor care constituie un sistem fizico-dinamic.
Introducerea noţiunii de energie internă este necesară pentru alcătuirea bilanţului energetic al
unui proces fizic, pe baza principiului întâi al termodinamicii.
Energia chimică: energie care se degajă sau se absoarbe în reacţiile chimice sub alte
forme de energie. Este determinată de componenţa şi de structura chimică a substanţelor. Se
exprimă ca diferenţa dintre energia produselor iniţiale intrate în reacţia chimică şi energia
produselor de reacţie.
Energia solară: energie emisă de soare în întreg domeniul radiaţiei sale
electromagnetice. Energia solară stă la baza celor mai multe forme de energie de pe pământ:
energie hidraulică, eoliană, a combustibililor etc.
Energia hidraulică: energie mecanică, cinetică sau potenţială a maselor de apă.
Energia eoliană: energie mecanică a maselor de aer în mişcare, în atmosferă.
Energia nucleară: energie caracteristică proceselor din interiorul nucleelor atomice.
Energia combustibililor: energia degajată prin arderea combustibililor.
Sursă de energie (sursă energetică): 1) locul unde se află înmagazinată sau se
manifestă în mod natural şi poate fi obţinută printr-un proces tehnologic; 2) locul unde se
produce o formă de energie sau un purtător de energie.
Resursă de energie (resursă energetică): purtător de energie care poate fi utilizat direct
sau după transformări în vederea satisfacerii unei nevoi energetice la un nivel dat al tehnicii.
Trebuie arătat că toţi purtătorii de energie pot fi consideraţi, în prezent, resurse de energie.
Utilizarea resurselor de energie poate fi considerată posibil a se realiza teoretic, tehnic sau
tehnico-economic.
Resursă naturală de energie: resursă de energie existentă în natură, formată ca urmare
a unor procese naturale, care poate fi folosită direct sau după transformări.
Resursele naturale de energie pot fi produse de natură în flux continuu sau intermitent
ca de exemplu cele hidroenergetice, eoliene, geotermice, mareene, etc. şi care sunt inepuizabile
în timp, doar limitate ca debit produs; la intervale mari de timp (ere geologice) ca de exemplu
cărbunii, petrolul, gazele naturale, etc. şi care sunt epuizabile din punct de vedere tehnic,
tehnico-economice precum şi în mod absolut.
Resursă de energie produsă tehnologic (resursă artificială de energie): resursa de
energie obţinută de om prin intermediul unor procese de muncă din materiale care nu fac parte
sau nu provin din resursele naturale de energie şi nici din purtătorii de energie. Hidrogenul
obţinut prin electroliza apei constituie, spre exemplu, o resursă energetică produsă tehnologic.
Resursă de energie supusă transformării: resursă de energie utilizată pentru
obţinerea pe baza ei a altor resurse de energie de alte forme sau de aceleaşi forme dar cu alţi
parametri.
Resursă transformată de energie: resurse de energie obţinută din alte forme de
resurse, din aceeaşi resursă sau din aceleaşi forme de resurse sau purtători de energie dar cu alţi
parametri. În această categorie intră de exemplu gazele calde obţinute prin ardere din
combustibili, apa încălzită sau aburul, gazele încălzite sau comprimate etc.
Resursă înnobilată de energie: resursă de energie obţinută printr-un proces de
concentrare a energiei pe unitatea de greutate a ansamblurilor în care se află în amestec resursa
de energie, fără modificarea fizico-chimică a resursei. În această categorie se includ, de
exemplu, combustibilii solizi după sortare, spălare, brichetare, desulfurare, desalinizare,
deshidratare, minereurile de uraniu îmbogăţit.
Resursă prelucrată de energie: resursă de energie obţinută prin procese legate de
modificarea structurii fizico-chimice a resursei de energie.
În această categorie, intră de exemplu, resursele de energie obţinute în procesul de gazeificare
a combustibililor solizi, de prelucrare a ţiţeiului, de cocsificare etc.

75
 Resursă secundară de energie (resursă energetică secundară): resursă de energie
rezultată din procese tehnologice care nu au drept scop generarea acestei resurse şi care nu este
folosită în cadrul acestor procese, dar care poate fi folosită în alte procese.
În această categorie intră, de exemplu, gazele combustibile, gazele calde, aburul
industrial prelucrat, apa încălzită în procesele de răcire etc.; resursele energetice secundare a
căror utilizare este imposibilă sau neeconomică sunt considerate pierderi. În măsura în care
utilizarea acestora devine realizabilă din punct de vedere tehnic şi eficientă economic, acestea
intră în categoria resurselor energetice secundare. Resursele energetice secundare pot fi resurse
de energie produse tehnologic sau pot proveni din surse naturale de energie.
Resursă de energie de intrare: resursa de energie intrată într-o instalaţie energetică,
sau într-o unitate economică socială.
Resursă finală de energie: resursă de energie utilizată nemijlocit în stadiul final (după
care nu mai are loc nici un proces energetic).
Resursă utilă de energie: resursa de energie provenită pe baza resurselor de intrare şi
care poate fi utilizată în etapele următoare ale proceselor energetice intermediare sau de
consum final.
Resursă disponibilă de energie: resursa de energie pe care o posedă sau pe care o
poate obţine din exterior, în timp util, un domeniu.
Resursă utilizabilă de energie: resursa disponibilă de energie care poate fi utilizată
într-un interval de timp dat, ţinând seama de necesităţile economiei şi de posibilităţile
instalaţiilor tehnologice.
Resursă stocată de energie: resurse de energie care se află în depozite, baze, buncăre,
rezervoare de gaz şi petrol, acumulări de apă, baterii de acumulatoare etc.
Rezervă disponibilă de energie: cantitatea de energie conţinută de o cantitate dintr-un
anume fel de resursă de energie sau din toate felurile de resurse aflate la un moment dat într-un
anumit domeniu.
Potenţial energetic disponibil: cantitatea de energie conţinută de un anumit fel sau de
toate felurile de resurse produse de natură, sau tehnologic, în flux continuu sau intermitent,
într-un anumit domeniu, într-o perioadă de timp dată.
După felul resurselor de energie potenţialul energetic poate fi: hidroenergetic, eolian,
geotermic, mareic, solar etc.
Energia potenţială a apei acumulate în lacurile de la centralele hidroelectrice şi
similarele lor are caracter atât de rezervă de energie cât şi de potenţial energetic.
Rezervă totală disponibilă de energie (potenţialul energetic total): suma pe categorii
(absolute, relative, sigure etc.) a tuturor felurilor de rezerve de energie şi a tuturor felurilor de
potenţial energetic dintr-un anumit domeniu într-un interval de timp dat.
Rezervă totală utilizabilă de energie (potenţial energetic total utilizabil): parte din
rezerva totală disponibilă de energie (potenţialul energetic total) care poate fi utilizată cu
instalaţiile existente dintr-un domeniu dat, într-un interval de timp dat.
Rezervă de energie de balanţă: parte din rezerva totală disponibilă de energie care
poate înlocui în parte sau în total, sau poate suplimenta rezerva utilizabilă de energie.
Rezerve de energie de balanţă este utilă în diferite cazuri ca de exemplu:
- creşterea necesarului de consum de energie faţă de prevederile precedente;
- reducerea posibilităţilor de extracţie sau de import a unor resurse energetice;
- apariţia de restricţii asupra consumului anumitor feluri de resurse energetice.
Energie primară: energia care poate fi obţinută, prin procesele ce au loc într-un sistem
energetic, din resursele naturale de energie (extracţia sau captarea).
În definiţiile de mai sus energie primară are sensul de energie brută, neprelucrată. În
cazul resurselor naturale, energia primară este egală cu scăderea energiei sursei (din cauza
extragerii sau captării). Ea cuprinde deci şi pierderile legate de procesele de extragere sau

76
captare. În cazul unui combustibil, cantitatea de energie primară se determină prin produsul
între cantitatea de combustibil (extrasă sau captată) şi puterea sa calorică inferioară. La o
centrală hidroelectrică sau la alte amenajări hidroenergetice, cantitatea de energie primară este
dată de produsul dintre greutatea cantităţii de apă afluentă într-un anumit interval de timp şi
diferenţa de nivel (cădere totală) a sectorului cursului de apă amenajat.
Energia supusă transformării: energia conţinută de resursele de energie supuse
transformării.
Energia transformată: energia conţinută în resursele de energie transformată
corespunzător schimbării parametrilor acestora; în această categorie intră de exemplu:
- căldura obţinută prin arderea combustibillilor;
- energia electrică sau mecanică produsă din căldură sau din alte forme de energie;
- energie electrică sau termică obţinută din aceleaşi forme dar cu alţi parametrii.
Pentru un grup electrogen energia transformată reprezintă cantitativ energia electrică
produsă, măsurată la bornele generatorului.
Pentru o centrală electrică sau un sistem electroenergetic energia transformată este
reprezentată de producţia totală de energie electrică, adică este suma cantităţilor de energie
electrică produse de grupurile electrogene din centrale sau din sistem şi măsurate le bornele
generatoarelor electrice.

77
 ANEXA nr. 2

RELAŢII DE TRANSFORMARE A UNITĂŢILOR

DE MĂSURĂ A ENERGIEI

1. Submultipli şi multipli zecimali ai unităţilor de măsură

Denumirea Simbol Valoare

Pico p 10-12
Nano n 10-9
Micro  10-6
Mili m 10-3
Centi c 10-2
Deci d 10-1
- - 1
Deca da 101
Hecto h 102
Kilo k 103
Mega M 106
Giga G 109
Tera T 1012

2. Relaţii de transformare a unităţilor de măsură a energiei

1 J = 2,177 ·10-7kWh = 0,102 kgfm = 9,478 ·10-4Btu (British Thermal Unit) = 0,2388 cal
1 kWh = 3,6 MJ = 860 kcal
1 cal = 4,187 J = 1,163 · 10-6kWh
1 kcal = 1,163 W = 4,187 kJ
1 CPh = 2,648 · 106 J = 0,735 kWh
1 Btu = 1,055 kJ = 0,252 kcal
1 TWh (terawattoră) = 109 kWh
1 baril petrol = 0,1589 m3 petrol
1 tep (tonă echivalent petrol) = 10 Gcal = 41,87 GJ = 1,435 tcc
1 tcc (tonă echivalent cărbune) = 0,697 tep = 29,18 GJ
1000 m3 gaze naturale = 39 GJ = 0,932 tep

78
 ANEXA nr. 3

EVOLUŢIA PREŢURILOR ENERGIILOR REGENERABILE

(cenţi/kWh)
Sursa de energie regenerabilă 1980 1990 2000 2010 2020
Energie eoliană 32,9 10,1 2,9 2,5 2,1
Energie solară fotovoltaică 95 50 26,7 16,1 10,7
Energie geotermală 9,3 5,1 2,7 2,3 2,1
Energie solară (conversie în energie
60 22,5 8,7 5,1 3,7
termică)
Biomasă 12 9,3 6,2 5,9 5,6

100
90
80
70
Preţ, cenţi / kWh

Energie solară fotovoltaică

60
Energie solară
50 Energie eoliană
40 Biomasă
Energie geotermală
30
20
10
0
1980 1990 2000 2010 2020
Anul

Surse: NREL Energy Analysis Office (2002) şi John A. Tumer, Mark C. Williams, and Krishnan Rajeshwar,
Hydrogen Economy based on Renewable Energy Sources, The Electrochemical Society Interface, 2004.

79
 ANEXA nr. 4

PROBABILITĂŢI ŞI CONSECINŢE ÎN MATERIE DE RISC

AMBIENTAL. DEFINIŢII

Probabilităţi Consecinţe
(Care este probabilitatea ca un eveniment să (Importanţa impactului asupra mediului
survină) asociat evenimentului)
Clasificare Definiţie Clasificare Definiţie
Se aşteaptă ca
Catastrofă care ar putea
evenimentul să survină în
A Cvasi-sigur 5 Catastrofic duce la o dezorganizare
cea mai mare parte a
totală
cazurilor
Evenimentul se va
produce probabil în cea Eveniment critic, care,
B Probabil mai mare parte a 4 Major bine gestionat, va fi
cazurilor (de ex. depăşit
săptămânal, lunar)
Eveniment semnificativ
Evenimentul ar trebui să
Risc care poate fi gestionat
C se producă dintr-un 3 Sever
moderat conform procedurilor
moment în altul
normale
Consecinţele pot fi uşor
Evenimentul ar putea să absorbite, însă trebuie
Puţin
D se producă în câteva 2 Minor încă ameliorată
probabil
minute gestiunea pentru a
minimiza impactul
Evenimentul nu poate să
Nu este cazul de a fi
E Rar se producă decât în 1 Neglijabil
preocupaţi
circumstante exceptionale

Sursa: Su Wild River, Rapport 2001 sur l'evaluation des risques environnementaux.

80
 BIBLIOGRAFIE

1. Gătina, V.- Note de curs. Universitatea „Petru Maior” din Tg. Mureş, 2007.
2. Ciarnau Rodica si colab.-Ecologie si protectia mediului. Ed. Economică Preuniversitaria,
2004.
3. Teodorescu Irina si colab. - Ecologie şi Protecţia Mediului. Ed. Constelatii, 2004.
4. Axinte Stela - Ecologie şi protecţia mediului. Ed. ECOZONE, Iaşi, 2003.
5. *** Revista Biodiesel Magazin.
6. www.gvec.net - global wind energy council.
7. www.evea.org - european wind energy association.

81