Elemente Generale de Hidraulica

Alexandru-Nicolae Dimache Iulian Iancu
ELEMENTE GENERALE
DE HIDRAULICÃ
BUCURESTI 2014
Alexandru-Nicolae Dimache Iulian Iancu
ELEMENTE
GENERALE DE
HIDRAULICĂ
București 2014
CUVÂNT ÎNAINTE
Prezenta lucrare se adresează studenților din anul II de la Facultatea de

Căi Ferate, Drumuri și Poduri, respectiv celor din anul II de la Facultatea de
Construcții Civile, Industriale și Agricole.
Este primul demers în vederea asigurării studenților de la anii respectivi

cu materialele didactice scrise necesare pregătirii examenelor la disciplinele de
Hidraulică de la cele două facultăți, autorii intenționând ca în viitorul apropiat să
redacteze și o lucrare cu probleme rezolvate.
Cartea este structurată pe 3 capitole de teorie generală și alte 3 capitole

cu caracter preponderent aplicativ.
În capitolele de teorie, în care este inclusă și Hidrostatica, se explică

specificul stării de tensiune din corpul fluid și, mai ales, legile generale din
mecanică deoarece pentru acest tip de corp legile respective au o formă mai
specială.
În capitolele cu caracter aplicativ autorii au încercat și speră că au reușit

să pună la dispoziția viitorilor ingineri constructori elementele de calcul
necesare pentru rezolvarea problemelor de hidraulică ce pot să apară în
proiectele lor viitoare.
Autorii datorează nivelului profesional înalt din Departamentul de

Hidraulică al UTCB, dobândit prin activitatea de marcă a unor foști și actuali
3
Elemente generale de hidraulică
profesori, faptul că ei înșiși au dobândit o calificare superioară și au ajuns în
situația de a scrie cărți care să-i învețe pe alții.
În particular, pentru acest moment al redactării cursului de fată, mulțumim

d-lui prof. univ. em. dr. ing. Gabriel Tatu pentru “ochiul atent” pe care l-a ținut
ațintit asupra noastră pe parcursul redactării și pentru observațiile și
recomandările pe care ni le-a făcut.
Sperăm în utilitatea reală a cărții pentru pregătirea celor cărora le este

destinată, sperăm ca ea să fie citită și vom fi recunoscători pentru orice
observație ce vine din partea acestora și care ne poate ajuta la îmbunătățirea
unei eventuale ediții viitoare.
Autorii
4
CUPRINS
Cuvânt înainte ................................................................................................ 3
1. Noțiuni introductive. Proprietăți fizice ale fluidelor ........................... 9

1.1. Introducere ....................................................................................... 9
1.2. Obiectul hidraulicii. Corpul fluid ........................................................ 9
1.3. Metode și modele de studiu în hidraulică ....................................... 10
1.4. Proprietăți fizice ale fluidelor .......................................................... 11
1.4.1. Fluiditatea .................................................................................. 11
1.4.2. Densitatea ................................................................................. 12
1.4.3. Greutatea specifică .................................................................... 12
1.4.4. Volumul specific ......................................................................... 13
1.4.5. Compresibilitatea ....................................................................... 13
1.4.6. Adeziunea.................................................................................. 14
1.4.7. Vâscozitatea .............................................................................. 15
1.4.8. Absorbția ................................................................................... 17
1.4.9. Degajarea .................................................................................. 18
1.4.10. Cavitația..................................................................................... 18
1.4.11. Tensiunea superficială ............................................................... 18
1.4.12. Capilaritatea .............................................................................. 20
2. Hidrostatica ......................................................................................... 21
2.1. Repausul fluidelor. Starea de tensiune .......................................... 21
2.2. Presiunea statică............................................................................ 23
5
2.3. Legea generală a hidrostaticii ........................................................ 24
2.3.1. Consecințe ale legii generale a hidrostaticii ............................... 25
2.3.2. Condiții de aplicare a legii generale a hidrostaticii ..................... 27
2.3.3. Interpretarea energetică a legii generale a hidrostaticii ............. 28
2.3.4. Reprezentarea grafică a legii generale a hidrostaticii ................ 29
2.3.5. Scări de măsură a presiunii ....................................................... 29
2.3.6. Diagrame de presiune ............................................................... 30
2.4. Forțe de presiune ........................................................................... 32
2.4.1. Forțe de presiune pe suprafețe plane ........................................ 32
2.4.2. Forțe de presiune pe suprafețe curbe ........................................ 35
2.5. Plutitori ........................................................................................... 39
3. Elemente de mișcarea fluidelor ......................................................... 43

3.1. Elemente ale mișcării ..................................................................... 43
3.2. Clasificarea mișcărilor .................................................................... 46
3.3. Modelul curgerii unidimensionale ................................................... 48
3.4. Legi generale de mișcare a fluidelor .............................................. 49
3.4.1. Ecuația de continuitate .............................................................. 49
3.4.2. Legea energiilor ......................................................................... 50
3.4.3. Teorema impulsului ................................................................... 58
3.5. Pierderi de sarcină ......................................................................... 61
3.5.1. Pierderi liniare (distribuite) de sarcină ....................................... 62
3.5.2. Pierderi locale de sarcină .......................................................... 66
4. Calculul sistemelor hidraulice sub presiune .................................... 69

4.1. Modele de calcul ale sistemelor hidraulice sub presiune ............... 70
4.2. Calculul hidraulic al conductelor scurte .......................................... 71
4.3. Calculul hidraulic al conductelor lungi ............................................ 72
4.3.1. Conducta simplă ........................................................................ 72
4.3.2. Conducte montate în serie......................................................... 74
4.3.3. Conducte montate în paralel...................................................... 74
4.3.4. Conducta cu consum uniform distribuit ...................................... 75
4.4. Rețele de conducte ........................................................................ 77
4.4.1. Elemente descriptive și hidraulice ale rețelelor de conducte ..... 77
4.4.2. Clasificarea rețelelor de conducte ............................................. 78
4.4.3. Calculul rețelelor de conducte ................................................... 80
6
Cuprins
5. Mișcarea permanentă cu suprafață liberă ........................................ 84
5.1. Clasificarea mișcărilor cu suprafață liberă...................................... 84
5.2. Caracteristici ale mișcărilor cu suprafață liberă .............................. 85
5.3. Mișcarea uniformă cu suprafață liberă ........................................... 86
5.3.1. Calculul canalelor în mișcare uniformă ...................................... 87
5.3.2. Probleme privind calculul canalelor în mișcare cu suprafață liberă
.................................................................................................. 89
5.3.3. Tipuri de probleme privind calculul canalelor ............................. 92
5.4. Studiul energetic al mișcărilor cu suprafață liberă .......................... 94
5.4.1. Criterii pentru recunoașterea regimului de mișcare ................... 96
5.4.2. Interpretarea fizică a vitezei critice ............................................ 99
5.5. Mișcarea neuniformă gradual variată ........................................... 100
5.5.1. Ecuația mișcării neuniforme gradual variată ............................ 100
5.5.2. Formele curbei suprafeței libere a apei ................................... 101
5.6. Saltul hidraulic .............................................................................. 104
5.7. Racordarea a două canale ........................................................... 108
5.8. Deversoare .................................................................................. 110
5.8.1. Particularități ale curgerii. Clasificări ........................................ 110
5.8.2. Calculul debitului deversat ....................................................... 114
5.9. Disipatori de energie .................................................................... 117
5.9.1. Stabilirea poziției saltului hidraulic ........................................... 118
5.9.2. Disipator de energie tip bazin .................................................. 119
5.9.3. Disipator de energie cu prag (cu supraînălțare) ....................... 120
5.10. Calculul afuierilor.......................................................................... 122
5.10.1. Calculul afuierilor generale în albia minoră .............................. 122
5.10.2. Calculul afuierilor generale în albia minoră .............................. 124
5.10.3. Calculul afuierilor locale în jurul pilelor de pod......................... 125
6. Mișcarea apei subterane .................................................................. 133

6.1. Caracteristicile mediului subteran ................................................ 134
6.2. Legea lui Darcy ............................................................................ 136
6.3. Tipuri de lucrări pentru captarea apelor subterane ...................... 138
6.3.1. Calculul hidraulic al drenurilor.................................................. 139
6.3.2. Calculul hidraulic al puțurilor .................................................... 144
6.3.3. Calculul grupului de puțuri ....................................................... 150
6.4. Lucrări pentru coborârea și controlul nivelului apelor subterane .. 153
7
6.4.1. Drenuri ..................................................................................... 153
6.4.2. Puțuri ....................................................................................... 154
6.4.3. Evacuarea apei din gropile de fundație ................................... 156
6.4.4. Coborârea nivelului apei subterane ......................................... 158
Anexe .......................................................................................................... 160
Bibliografie ................................................................................................. 166
8
1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE. PROPRIETĂȚI FIZICE
ALE FLUIDELOR
1.1. Introducere
Hidraulica este știința care studiază repausul și mișcarea fluidelor în
interacțiune cu alte corpuri, în scopul rezolvării problemelor practice inginerești.
Cuvântul hidraulica vine din cuvintele grecești „hudor” – apă și „aulos” –
tub. Aceste două cuvinte se refereau la orga de apă – instrument muzical cu
tuburi de suflat în care tonalitatea era reglată cu ajutorul apei.
Mecanica fluidelor are același obiect de studiu ca și hidraulica. Diferența
constă în faptul că Mecanica fluidelor are un caracter teoretic mai pronunțat și
se bazează în principal pe aparatul matematic în timp ce Hidraulica are un
caracter pronunțat experimental. De aceia, Hidraulica se aplică în problemele
practice inginerești unde modelarea matematică nu dă rezultate satisfăcătoare.
1.2. Obiectul hidraulicii. Corpul fluid

O încadrare a hidraulicii în cadrul științelor naturii se poate face astfel:
Științele naturii > Mecanică > Mecanica mediilor continue >
> Mecanica fluidelor > Hidraulică
Corpurile în natură se prezintă, în mod obișnuit, din punct de vedere al
structurii moleculare sub trei stări de agregare:
 starea solidă
 starea lichidă
 starea gazoasă.
9
SOLID LICHID GAZ
Solidele se Lichidele prezintă Gazele se află într-o

caracterizează printr-o proprietatea de a și stare de agregare în
formă (structură) schimba forma sub care moleculele tind să
compactă și o mare acțiunea unor forțe mici, ocupe întregul volum ce
coeziune. Au formă luând forma vasului în le stă la dispoziție (nu
proprie și volum propriu care sunt puse (nu au au formă proprie și nici
bine definite. formă proprie, dar au volum propriu).
volum propriu).
Starea de agregare este determinată de starea de agitație (energia

internă) a moleculelor, și ca urmare, creșterea temperaturii determină trecerea
de la o stare de agregare la alta:
 lichefierea (solid – lichid)
 vaporizare (lichid – gaz).
Scăderea temperaturii produce schimbarea stării de agregare în sens
invers:
 lichefiere (gaz-lichid)
 solidificare (lichid – solid).
Starea de agitație a moleculelor determină natura forțelor dintre
moleculele care, la rândul lor, determină natura stării de tensiune, astfel:
 solidele opun rezistențe tuturor tipurilor de solicitări: întindere,
compresiune și forfecare;
 lichidele și gazele opun rezistențe doar la solicitarea de compresiune;
rezistența lor la întindere și forfecare este neglijabilă și ele formează
împreună clasa fluidelor, iar proprietatea respectivă poartă numele de
fluiditate.
1.3. Metode și modele de studiu în hidraulică

Fenomenele fizice în general și cele care privesc fluidele în particular pot
fi studiate pe două căi:
10
Noțiuni introductive. Proprietăți fizice ale fluidelor
 pe cale teoretică, prin modelarea matematică și folosirea exclusivă a
aparatului matematic; modelul matematic reprezintă o schematizare
simplificată a fenomenului real care ia în considerare doar parametrii mai
importanți și îi neglijează pe cei care afectează mai puțin fenomenul în
sine. Până de curând, modelarea matematică era drastic limitată (de
dificultățile de calcul) la fenomene relativ simple, referitoare în special la
gaze; actualmente, datorită progreselor din IT și a oportunităților din
oferite de rezolvările numerice, această metodă începe să capete o
dezvoltare și o cuprindere din ce în ce mai mare.
 pe cale experimentală, în laboratoare de specialitate, pe model fizice,
după caz la scară redusă sau mărită; această metodă, mult mai
costisitoare, se aplică în situația în care modelul matematic aferent ar fi
fost practic imposibil de aplicat; curgerile lichidelor, în sisteme sub
presiune (conducte) sau cu nivel liber (canale și râuri) se înscriu, în
marea lor majoritate în această categorie.
Cele două metode fac diferența între ceea ce se înțelege prin Mecanica
fluidelor care aplică preponderent metode teoretice și Hidraulica bazată
preponderent pe metoda experimentală.
Noțiunea de model poate avea și un alt înțeles decât cel de mai sus
(model matematic, respectiv fizic-experimental) și anume, cel de model
simplificat, prin care se admite neglijarea unor proprietăți, astfel:
 modelul fluidului ideal – lipsit de vâscozitate;
 modelul fluidului incompresibil - considerat ca fiind nedeformabil, cu
aceiași densitate indiferent de presiunea la care este supus.
Particula de fluid este o noțiune utilizată pentru scrierea ecuațiilor
diferențiale ale repausului sau dinamicii fluidelor și, prin convenție, se consideră
că ea are o dimensiune suficient de mare pentru a îngloba și a putea neglija
agitația moleculară și pe de altă parte, suficient de mică pentru a se putea aplica
principiile calcului infinitezimal.
1.4. Proprietăți fizice ale fluidelor
1.4.1. Fluiditatea
Fluiditatea este proprietatea lichidelor și a gazelor de a nu opune
rezistențe apreciabile la întindere și forfecare; ca urmare, un corp fluid, așezat
într-o anumită poziție, curge până când ia forma vasului (lichidul) sau umple tot
vasul pus la dispoziție (gazele).
11
1.4.2. Densitatea
Densitatea medie (ρ) se definește ca raportul dintre masă și volum

(masa unității de volum).
m

W
Există situații când, în domeniul studiat, densitatea variază și atunci se
definește densitatea locală sau punctuală (pentru o particulă elementară).
dm

dW
    
m M
  3  ML3
W  L
kg
   SI 
m3
Densitatea fluidelor este funcție de presiune și temperatură.
În anexa 1 se prezintă densitatea și vâscozitatea apei și aerului la 1
atmosferă, pentru diferite temperaturi (tabelele 1 și 2), precum și pentru unele
lichide comune, la 1 atmosferă și 20 °C (tabelul 3).
Se consideră valoarea uzuală pentru densitatea apei în aplicații ca fiind:
kg
  1000 .
m3
1.4.3. Greutatea specifică
Greutatea specifică (γ) se definește ca raportul dintre greutate și volum

(greutatea unității de volum).
G

W
și respectiv, în cazul greutății specifice locale (punctuale):
dG

dW
Legătura dintre densitate și greutatea specifică este dată de relația:
G m g
  g
W W
12
2
 G  MLT
      3  ML2T 2
W  L
N
 apă  9810
N m3
  
m3 N
 aer  12,07 3
m
Densitatea și greutatea specifică ale unui fluid variază cu presiunea și
temperatura. Variația este puternică la gaze și foarte slabă la lichide.
În anexa 1 se prezintă greutatea specifică și vâscozitatea pentru unele
gaze comune, la 1 atmosferă și 20 °C (tabelul 4).
1.4.4. Volumul specific

Volumul specific (v) al unui fluid se definește ca inversul densității.
1  m3 
v
  kg 
Volumul specific este o noțiune folosită mai des în cazul gazelor (puternic
compresibile) și foarte rar în cazul lichidelor (mult mai puțin compresibile).
1.4.5. Compresibilitatea
Compresibilitatea reprezintă proprietatea fluidelor de a-și modifica
volumul datorită variației de presiune (ca urmare a solicitării acestora la
compresiune).
Compresibilitatea lichidelor
Contrar solidelor, la solicitări uzuale deformarea lichidelor se face doar în
domeniul elastic (la compresiune), legea fiind similară legii lui Hooke:
1 W
  E p  
 W0
în care:
 - efort unitar normal (în acest caz, de compresiune) = p .
 - deformația specifică (deformația raportată la lungimea inițială)
l W0
  .
l0 W0
13
1
E - modulul lui Young – modulul de elasticitate  (inversul
0
coeficientului de compresibilitate).
m2
 - coeficient de compresibilitate   SI  .
N
Rezultă formula uzuală de calcul:
W    W0  p
în care:
W  W  W0 - variația volumului (W – volumul la starea finală, W0 –
volumul inițial)
p  p  p0 - variația presiunii (p – presiunea finală, p0 - presiunea
inițială).
Volumul final la o creștere de presiune de la p0 la p este:
W  W0 1    p  p0 
Semnul „-” arată că odată cu creșterea presiunii volumul se micșorează.
Coeficientul de compresibilitate variază de la un lichid la altul.
m2
apă  5 10 10
N
Lichidele pot fi considerate incompresibile în raport cu gazele, precum și
în majoritatea calculelor tehnice (ρ=const.) .
Odată cu variația volumului, variază și densitatea lichidului:
    0  p
în care:     0 - variația densității.
Densitatea finală, funcție de variația de presiune de la p0 la p, este:
  0 1    p  p0 
1.4.6. Adeziunea
La contactul dintre un fluid și un corp solid există forțe de atracție de
natură moleculară, numite forțe de adeziune, care se manifestă într-un strat
foarte subțire de fluid (figura 1.1).
Afectată de forța de adeziune, particula fluidă are viteza corpului solid cu
care vine în contact.
14
Figura 1.1. Fenomenul de adeziune.
Fenomenul de adeziune are un rol foarte important în explicarea

distribuției de viteze într-un curent de fluid mărginit de pereți rigizi (figura 1.2).
Figura 1.2. Distribuția vitezelor într-o secțiune.
1.4.7. Vâscozitatea
Vâscozitatea reprezintă proprietatea pe care o au și fluidele, asemenea
tuturor corpurilor ca, atunci când între două particule vecine există o deplasare
relativă, pe suprafața de contact să se nască eforturi tangențiale de frecare al
căror lucru mecanic produce căldură.
Acesta este, de altfel, singurul mecanism prin care în interiorul unui fluid
pot să apară eforturi tangențiale. Mărimea acestor eforturi este, în consecință,
extrem de redusă, iar atunci când suprafața pe care se exercită este de
asemenea redusă, forța de contact care se naște practic poate fi neglijată și se
poate adopta așa numitul model de fluid ideal (lipsit de vâscozitate).
Figura 1.3. Schema forțelor de vâscozitate în mișcarea laminară.
15
În mișcarea laminară, adică atunci când particulele fluide își păstrează
individualitatea și între ele nu există schimb de masă, efortul tangențial pe
suprafața de contact este dat de legea lui Newton pentru fluide (figura 1.3):
du
 
dn
în care:
μ – coeficient dinamic de vâscozitate.
Fluidele care respectă legea lui Newton (între eforturile tangențiale și
„viteza” de deformație există o dependență liniară) se numesc fluide
newtoniene, iar cele care nu se conformează acestei legi se numesc fluide
ne-newtoniene (figura 1.4).
Figura 1.4. Variația între eforturile tangențiale și deformații.

2
  LMT
 
     du   LTL 1  L1MT 1
2
 
 dn  L
kg
   SI 
ms
Datorită faptului că unitatea de măsură include și elementul dinamic (M)
acest coeficient poartă numele de coeficient dinamic de vâscozitate. Există
și coeficientul cinematic de vâscozitate:



   L1MT 1
       L2T 1
 
3
ML
16
m2
   SI 
s
care nu conține masa în structura unității de măsură.
În figura 1.5 este prezentată calitativ variația coeficientului cinematic de
vâscozitate cu temperatura și presiunea.
Figura 1.5. Variația coeficientului cinematic de vâscozitate cu temperatura și

presiunea, la gaze și lichide.
În mișcarea turbulentă, datorită pulsațiilor turbulente, particulele vecine

nu-și păstrează individualitatea, între ele existând un permanent schimb de
masă și, implicit, de cantitate de mișcare (figura 1.6).
Figura 1.6. Schema forțelor de vâscozitate în mișcarea turbulentă.
În acest caz, viteza u a particulei reprezintă o medie temporală a vitezei

pulsatorii din mișcarea turbulentă, iar schimbul de cantitate de mișcare este
echivalent cu existența unui efort tangențial suplimentar. Acesta poartă numele
de efort de frecare turbulent, iar proprietatea respectivă este cunoscută sub
numele de vâscozitate turbulentă.
1.4.8. Absorbția
Absorbția reprezintă procesul de încorporare de către lichid a gazelor cu
care vin în contact. Masa de gaz absorbită (dizolvată în lichid) variază direct
17
proporțional cu presiunea. La patm apa conține un volum de aer dizolvat de cca.
2%.
1.4.9. Degajarea
Degajarea este fenomenul invers absorbției. Când în masa unui lichid
presiunea scade, gazele în exces sunt eliminate sub formă de bule.
1.4.10. Cavitația
Cavitația reprezintă fenomenul de fierbere (a lichidelor) la presiunea
atmosferică.
După cum se știe, fierberea (lichidelor) reprezintă trecerea unui corp din
starea de agregare lichidă în cea gazoasă. Pentru aceasta trebuie ca
temperatura lichidului să ajungă la o anumită valoare, denumită temperatură de
fierbere (Tf), care la rândul ei depinde de presiunea din lichid (p0).
Temperatura de fierbere scade o dată cu scăderea presiunii, astfel încât,
fierberea se poate produce și la temperatura mediului ambiant (10°C .. 20°C)
dacă presiunea scade sub o anumită valoare denumită presiune de cavitație.
Ca urmare, presiunea de cavitație depinde de temperatura lichidului.
Practic, această presiune se comportă ca un prag, întrucât dacă presiunea
coboară sub această valoare, instantaneu se produce degajarea, adică în masa
fluidului apar bule de valori; în sens invers, dacă presiunea crește peste pragul
de cavitație, bulele (cavitaționale) dispar (implozează) în masa lichidului.
Cavitația este un fenomen extrem de complex cu componente de natură
mecanică, chimică și electrochimică al căror efect cumulat îl transformă într-
unul distructiv, deosebit de periculos pentru sistemele hidraulice și dispozitivele
aferente (armături, mașini hidraulice etc.).
În principiu, efectele distructive ale cavitației nu pot fi împiedicate și, de
aceea, cavitația însăși trebuie evitată (împiedicată să apară).
1.4.11. Tensiunea superficială

Tensiunea superficială este forța care se naște în planul suprafeței de
separație (contact) dintre două lichide nemiscibile sau dintre un lichid și un gaz.
Cauza apariției acestei forțe rezidă în diferența dintre mărimea forțelor de
atracție dintre moleculele celor două fluide. De aceea, tensiunea superficială
are valori mai mari pe suprafețele libere ale lichidelor (unde contactul se face
cu un gaz sau cu vidul).
18
Suprafața de contact (respectiv, suprafață liberă) se comportă ca o pânză
subțire care rezistă la solicitarea de întindere (figura 1.7).
Figura 1.7. Explicația apariției forței de tensiune superficială.
Măsura rezistenței la tracțiune (întindere) este dată de coeficientul de

tensiune superficială:
F N
 ;   
l m
adică forța care se exercită pe unitatea de lungime a unui segment care
secționează pânza.
Figura 1.8. Explicația tensiunii superficiale.
Deoarece forțele dinspre gaz sunt mai mici decât cele dinspre lichid,
particulele au tendința de a intra în lichid, și atunci suprafața liberă se comportă
ca o membrană care tinde să-și micșoreze suprafața (figura 1.8). Așa se explică
forma picăturilor de apă (lichid).
Tensiune superficială se exprimă prin introducerea unui coeficient de
tensiune superficială σ (N/m).
19
1.4.12. Capilaritatea
Capilaritatea reprezintă proprietatea lichidelor de a urca sau coborî în
tuburi cu diametru mic, urmare a existenței tensiunii superficiale. Ridicarea
lichidului are loc în tuburi în care lichidul ”udă” peretele (adică aderă la perete),
iar coborârea are loc în tuburi în care lichidul ”nu udă” peretele (care nu aderă
la perete).
Figura 1.9. Explicarea fenomenului de capilaritate.
F  G  0 echilibru
G  F cos  0
d2
G   W    g  h
4
F      d
d2
g  h      d  cos
4
  d    cos 4
h  cos
d 2
  g d
g
4
rezultă:
h  d  const. - Legea lui Jurin
întrucât  , g, d , , sunt constante.
Capilaritatea interesează în cazul pământurilor fine la care franjurile
capilare pot avea înălțimi mari (până la 2 m). Apa capilară poate să înghețe și
să poată astfel afecta fundațiile construcțiilor. Sub terasamente se pun straturi
de pământ pentru ruperea capilarității, adică straturi de pământ cu granulozitate
mare.
20
2. HIDROSTATICA
2.1. Repausul fluidelor. Starea de tensiune

Un fluid se găsește în repaus față de un sistem de referință atunci când
vitezele particulelor din care este alcătuit fluidul sunt nule în raport cu acel
sistem de referință.
Asupra oricărei particule fluide din interiorul unui fluid acționează două
tipuri de forțe:
 forțe masice;
 forțe de legătură.
Forțele masice acționează asupra maselor corpurilor și sunt
proporționale cu acestea; ele se datorează existenței unor câmpuri exterioare
de forțe (câmp gravitațional, câmp magnetic, câmp electric).
Forțele de legătură acționează pe suprafețele exterioare ale corpurilor,
sunt proporționale cu acestea și sunt rezultatul contactului direct al acestora cu
alte corpuri. Forțele de legătură pot fi „normale”, adică perpendiculare pe
suprafață, sau „tangențiale”, adică în planul suprafeței respective.
Forța de legătură raportată la suprafața pe care se manifestă se numește
efort unitar.
Ca și forțele de legătură, eforturile unitare pot fi normale sau tangențiale.
Din proprietatea de fluiditate rezultă că eforturile normale pot fi numai de
compresiune iar aceasta, combinată cu vâscozitatea, conduce la concluzia că
eforturile tangențiale pot fi numai eforturi de frecare. În cazul particular al
fluidului în repaus, în mod evident, toate eforturile tangențiale sunt nule.
Pentru definirea noțiunilor de efort unitar și stare de tensiune într-un
punct se consideră un rezervor cu lichid aflat în repaus (figura 2.1). Se
secționează rezervorul cu un plan înclinat cu un unghi oarecare α.
21
Pentru ca lichidul să rămână în aceiași stare de echilibru, este necesar
ca pe suprafața A să se introducă forțele de legătură cu care fluidul îndepărtat
acționa înainte de secționare.
Figura 2.1. Starea de tensiune la fluide în repaus.
Efortul unitar (de compresiune) se definește cu relația:

dF F
p  lim
dA A0 A
Trecerea la limită elimină influența pe care ar avea-o forma și mărimea
suprafeței A.
În punctul M există eforturi unitare de compresiune pe toate direcțiile
(planul de secționare a fost ales arbitrar sub un unghi α oarecare).
Figura 2.2. Eforturile unitare pe o particulă fluidă (de formă tetraedrică).
Totalitatea eforturilor unitare dintr-un punct, situat într-un fluid, reprezintă

starea de tensiune din acel punct (figura 2.2).
La fluidele în repaus, efortul unitar (mărime vectorială) are următoarele
proprietăți:
22
Hidrostatica
 efortul unitar este normal la suprafața pe care acționează (datorită
faptului că la fluidele în repaus, conform legii lui Newton cu privire la
vâscozitate, eforturile tangențiale sunt nule și efortul unitar p nu are
componentă în planul suprafeței pe care acționează).
 efortul unitar este efort de compresiune (dacă ar fi de întindere efortul
unitar p ar însemna că particula ar fi dislocată și pusă în mișcare, ceea
ce contrazice starea de repaus).
Se poate demonstra că eforturile normale de compresiune dintr-un punct
au aceiași mărime (modul) indiferent de direcție, inclusiv pe direcțiile celor trei
axe de coordonate:
pn  p x  p y  p z
Figura 2.3. Eforturile unitare pe o particulă fluidă (forma prism triunghiular).
Deoarece într-un punct efortul unitar p are aceiași valoare după orice
direcție, starea de tensiune la fluidele în repaus poate fi exprimată cantitativ cu
ajutorul presiunii hidrostatice p, numită și presiune statică.
2.2. Presiunea statică

Presiunea statică (presiunea hidrostatică) este o mărime scalară care
pentru un fluid în repaus exprima starea de tensiune într-un punct, deci gradul
de comprimare în acel punct, fiind egală cu intensitatea efortului unitar de
compresiune.
p p
LM
 p      T 2  L1MT 2
dF 2
 dA  L
23
N
 p  SI   Pa 
m2
Unitățile de măsură uzuale ale presiunii sunt următoarele:
 1 Pa (Pascal) = 1 N/m2, unitatea de măsură standard din sistemul
internațional (S.I.);
 1 bar = 105 Pa;
 1 at (atmosferă tehnică)=1 kgf/cm2 = 9,81 x 104 Pa ≈ 1 bar;
 1 mm Hg (1 mm coloană mercur) – reprezintă presiunea exercitată de o
coloana de mercur cu înălțimea de 1 mm.
 1 m c.a. (1 m coloană apă) – reprezintă presiunea exercitată de o coloană
de apă cu înălțimea de 1 m.
Relațiile dintre principalele unități de măsură ale presiunii sunt date în
tabelul următor.
bar Pa m H2O mm Hg atm at
bar 1 10-5 10,197 750 0,9869 1,0197
Pa 10-5 1 0,10197 0,75 0,9869 x 10-3 1,0197 x 10-3
-3
m H2O 9,807 x 10 9807 1 0,7356 9,6787 x 10-3 10
mm Hg 1,33 x 10-3 133,3 0,13595 1 1,316 x 10-3 1,359 x 10-3
atm 1,013 101325 10,332 760 1 1,0332
at 0,9807 98066,5 10 735,56 0,96787 1
2.3. Legea generală a hidrostaticii

Se consideră un fluid omogen (ρ=const.) aflat în repaus în câmp
gravitațional (figura 2.4). Separăm o particulă de formă cilindrică cu axul
vertical, având aria bazei dA și lungimea l. Pentru menținerea stării de echilibru,
se atașează cilindrului, forțele de legătură date de presiuni și forța masică de
greutate.
Ecuația de echilibru pe orizontală conduce la concluzia că suma forțelor
orizontale (cele care acționează pe suprafața laterală a cilindrului) este egală
cu zero.
Ecuația de echilibru pe verticală, pentru particula considerată este:
p1dA  p2dA  G  0
p1dA  p2dA   gdAh  0
în care p1 și p2 sunt presiunile hidrostatice în punctele 1 și 2. Rezultă:
p1  p2   gh  0 h  z1  z2
p1  p2   g  z1  z2   0
24
Hidrostatica
p2  p1   g  z1  z2   p1   gh
Figura 2.4. Forțe de legătură și masice pe o particulă fluidă, pentru menținerea

particulei în echilibru.
care se poate scrie:

p1 p
z1   z2  2
g g
sau:
p
z  const. LEGEAGENERALĂ AHIDROSTATICII
g
2.3.1. Consecințe ale legii generale a hidrostaticii

1. Presiunea hidrostatică crește liniar cu adâncimea: dacă adâncimea h
crește, cota z scade și presiunea crește (figura 2.5).
pM  p0   g  z0  zM 
pM  p0   gh
Figura 2.5.
25
2. Suprafețele de egală presiune (suprafețele izobare) sunt planuri
orizontale.
Dacă p1  p2  z1  z2  const.(ecuatia unui plan orizontal )
La suprafața liberă a unui lichid aflat într-un rezervor deschis presiunea
în orice punct este egală cu presiunea atmosferică. Rezultă că suprafața liberă
a unui lichid este orizontală. La fel se explică și legea vaselor comunicante
(figura 2.6).
Figura 2.6. Principiul vaselor comunicante.
3. O modificare de presiune produsă într-un punct al unui fluid omogen

se transmite cu valoare egală în toată masa de fluid – Legea lui Pascal (figura
2.7).
Figura 2.7.
pB  pA   gh
pB  p A   g  z A  z B 
pA  pA  p
pB  pA   gh  pA  p   gh  pB  p
La gaze greutatea specifică (γ) este mică, iar termenul ρg(z1-z2) se poate
neglija atunci când z1-z2 nu este foarte mare; adică în cazul recipientelor folosiți
uzual în tehnică, presiunea poate fi considerată aceiași în orice punct al
domeniului ocupat de un gaz.
p2  p1   g  z1  z2   p2  p1
26
Hidrostatica
Pe înălțimi mari, așa cum este cazul atmosferei terestre, acest termen nu
este neglijabil iar presiunea are variații importante de la valoarea maximă la
nivelul pământului și tinzând spre zero în stratosferă.
2.3.2. Condiții de aplicare a legii generale a hidrostaticii

a) Fluidul trebuie să fie în repaus.
pM   gh daca Q  0 (vană închisă)
pM   gh daca Q  0 (vană deschisă) (figura 2.8)
Figura 2.8.
b) Câmp gravitațional paralel (suprafețe limitate). Legea generală a

hidrostaticii nu se poate aplica pe întinderi mari de apă dacă se
resimte curbura Pământului.
c) Punctele pentru care se scrie legea hidrostaticii trebuie să se
găsească în același fluid aflat în repaus iar linia care le unește trebuie
să treacă pe toată lungimea ei, prin același fluid aflat în repaus. În caz
contrar, legea generală se scrie pe porțiuni, astfel încât condiția de
mai sus să fie respectată (figura 2.9).
Figura 2.9.
p1  p1'  pat ; p2  p2' ; p3  p3'
27
Legea generală a hidrostaticii se scrie pe porțiuni din aproape în aproape
(între 1 și 3, între 3 și 2). Între punctele pentru care se scrie legea generală a
hidrostaticii trebuie să se poată trasa o linie continuă de-a lungul căreia ρ=const.
2.3.3. Interpretarea energetică a legii generale a hidrostaticii

Din punct de vedere dimensional, termenii din legea generală a
hidrostaticii, sunt lungimi.
p
z  const.
 g nu este
o const .
universala
 z  L z – cotă geodezică (m) – axa z din sistemul de referință Oxyz

MLT 2
 p  L2 p

  g  ML3T 2  L g
- înălțime piezometrică
 
(înălțimea unei coloane de lichid care prin greutatea ei proprie produce o
presiune egală cu p)
p
Suma z   H p , Hp poartă numele de cotă piezometrică sau
g
sarcină hidrostatică.
În hidraulică (mecanica fluidelor) energia se exprimă prin raportare la
unitatea de greutate a particulei fluide și poartă numele de energie specifică.
În acest fel, termenul z din legea generală a hidrostaticii, deși dimensional este
o lungime (înălțime), reprezintă energia potențială de poziție:
m g  z
z
m g
În repaus, fluidul având doar energie potențială, cota piezometrică Hp va
p
reprezenta energia potențială totală, iar înălțimea piezometrică va
g
reprezenta energia potențială elastică (ambele în forma specifică, raportate la
unitatea de greutate).
În concluzie termenii din legea generală a hidrostaticii au o semnificație
energetică, și anume:
z – energia (specifică) potențială de poziție;
p
- energia (specifică) potențială de presiune;
g
28
Hidrostatica
p
z  H p - energia (specifică) potențială totală.
g
Un fluid se găsește în repaus dacă energia specifică potențială totală
este aceiași în tot domeniul ocupat de fluid.
2.3.4. Reprezentarea grafică a legii generale a hidrostaticii
Figura 2.10. Reprezentarea grafică a legii generale a hidrostaticii.
Planul Barometric (P.B.) – locul geometric al punctelor (planul orizontal)

pentru care presiunea este egală cu 0. Tubul barometric este închis și vidat
astfel încât presiunea este zero.
Planul manometric (P.M.) – locul geometric al punctelor (planul
orizontal) pentru care presiunea este egală cu presiunea atmosferică patm.
Tubul manometric este deschis astfel încât presiunea este egală cu presiunea
atmosferică.
pM  p1   ghB - hB - înălțime barometrică
pM  p2   ghm - hm - înălțime manometrică
p2  p1  patm
pB
HB  z  - sarcina hidrostatică absolută (sarcină barometrică)
g
pm
Hm  z  - sarcina hidrostatică relativă (sarcină manometrică)
g
2.3.5. Scări de măsură a presiunii

Principalele scări de exprimare a presiunii sunt:
29
 Scara presiunilor barometrice (scara absolută) – are originea la nivelul
vidului (pvid=0). Presiunile exprimate în această scară are doar valori
pozitive.
 Scara presiunilor manometrice (scara relativă) – are originea la nivelul
presiunii atmosferice (patm=0). Presiunile exprimate în această scară iau
atât valori pozitive (mai mari decât presiunea atmosferică), cât și negative
(mai mici decât presiunea atmosferică - vacuum).
pbar  pman  patm
Figura 2.11. Scări de presiune
2.3.6. Diagrame de presiune

Reprezentarea grafică a variației efortului normal de compresiune pe o
suprafață se numește diagramă de presiune. La trasarea diagramelor de
presiune se va ține seama de următoarele reguli:
 Presiunea crește proporțional (liniar) cu adâncimea.
 Efortul unitar este perpendicular pe suprafața pe care acționează.
 Efortul unitar este orientat dinspre fluid spre suprafață.
 Înainte de trasare se stabilește poziția planului barometric, dacă
presiunile se exprimă în scară barometrică sau a planului manometric
dacă presiunile se exprimă în scară manometrică.
Figura 2.12. Diagrame de presiune
30
Hidrostatica
p A  patm  0
pB  p A    h  p A    g  h
pC  pB
p A  patm  0
pB    g  h1
pC    g  (h1  h2 )
pD    g  (h1  h2  h3 )
pA  patm  0
pB    g  R
Figura 2.13. Trasarea diagramelor de presiune
31
2.4. Forțe de presiune
Lichidele și gazele exercită forțe de presiune asupra corpurilor cu care
vin în contact. Asupra unei suprafețe elementare dA în contact cu un fluid
acționează o forță elementară de presiune dF .
dF  p  dA  p  dA
unde p este efort unitar uniform distribuit pe suprafața elementară dA.
Rezultanta tuturor acestor forțe elementare (figura 2.14), se obține prin
integrare (însumare) vectorială:
F   p  dA
A
Figura 2.14. Forțe de presiune
2.4.1. Forțe de presiune pe suprafețe plane

Pe suprafețele plane toate forțele elementare de presiune, fiind
perpendiculare pe suprafață sunt paralele între ele; ca urmare, în cazul
suprafețelor plane, vectorul forță de presiune are cunoscute două caracteristici:
direcția (perpendiculară pe suprafață) și sensul (de la lichid spre suprafață).
Modulul rezultantei acestor forțe elementare, este:
F   dF   p  dA     g  h  dA   g  hG  A  pG  A
A A A
unde hG 

A
h  dA
este adâncimea centrului de greutate al suprafeței, iar
A
pG   ghG este presiunea din centrul de greutate al acesteia.
F  pG  A
Forța de presiune pe o suprafață plană este egală cu produsul dintre
presiunea din centrul ei de greutatea și aria acesteia.
32
Hidrostatica
Figura 2.15. Forțe de presiune pe suprafețe plane.
Punctul de aplicație al forței de presiune, C (centrul de presiune) nu

coincide cu centrul de greutate fiind situat mai jos. Pentru calculul centrului de
presiune C este utilă alegerea unui sistem de referință care să respecte
următoarele reguli:
 planul xOy să coincidă cu planul manometric;
 axa Oh pe aceiași direcție (verticală) și în sens invers axei Oz.
 axa Oy’ la intersecția dintre planul hOy și planul suprafeței date.
Momentele forțelor elementare, respectiv a forței rezultate față de axele
Oy’ și respectiv Ox conduc la relațiile: suma momentelor forțelor elementare
față de cele două axe Ox, și respectiv Oy’, sunt egale cu momentele rezultantei
față de aceleași axe):
xC  F   dF  x
A
y 'C  F   dF  y '
A
în care:
dF  p  dA    g  h  dA    g  y ' sin  dA
F  pG  A    g  hG  A    g  y 'G  sin   A    g  sin   S x
rezultă:
33
xC 
 A
dF  x

 A
  g y ' sin   dA  x

F   g  sin   S x
  g  sin    x  y ' dA  x  y ' dA I xy '
 A
 A

  g  sin   S x Sx Sx
Ixy’ – momentul de inerție centrifugal față de axele Ox, Oy’.
y 'C 
 A
dF  y '

 A
  g y ' sin   dA  y

F   g  sin   S x
  g  sin    y '2  dA  y '2  dA I xx
 A
 A

  g  sin   S x Sx Sx
Ixx – momentul de inerție axial față de axa Ox.
Sx – momentul static față de axa Ox.
Aplicăm descompunerea momentului axial de inerție (Teorema lui
Steiner).
I x I Gx  yG  A I Gx  yG  S x
2
IG I Gx
yC     yG  x  yG 
Sx Sx Sx Sx yG  A
IGx
e
yG  A
yC  yG  e
e – excentricitatea ( e  yC  yG )
IGx – moment de inerție axial față de axa paralelă cu Ox și care trece prin
G.
Etape de calcul a forțelor de presiune pe suprafețe plane
Principalele etape de calcul ale forțelor de presiune pe suprafețele plane,
sunt:
 determinarea poziției planului manometric
 alegerea sistemului de axe de coordonate
 se calculează modulul forței, determinând:
- aria suprafeței pe care se determină forța de presiune.
- poziția centrului de greutate al suprafeței.
- presiunea în centrul de greutate al suprafeței.
- cu aceste date se calculează modulul forței: F  pG  A .
34
Hidrostatica
 se trasează grafic forța de presiune, ținând cont ca aceasta acționează
dinspre fluid spre conturul solid, perpendicular pe acesta într-un punct C,
numit centru de presiune ce se găsește sub centrul de greutate al
suprafeței.
 se calculează coordonatele centrului de presiune xC și yC, sau hC .
2.4.2. Forțe de presiune pe suprafețe curbe

În cazul suprafețelor curbe nu este posibil ca de la început să
determinam rezultanta unică a forței de presiune. Forțele elementare dF au
orientări diferite (după normala la elementul de suprafață căruia îi este atașat)
astfel încât nu putem să le însumăm pentru a determina forța hidrostatică.
Rezolvarea problemei se face prin proiectarea acestei forțe după direcțiile unui
sistem de axe de coordonate. Se obțin astfel componentele forței hidrostatice
Fx , Fy , Fh după direcțiile acelui sistem de axe. Prin compunerea acestor
componente se obține apoi rezultanta unică a forței hidrostatice.
Se consideră o suprafață curbă A în contact cu un lichid. În sistemul de
coordonate Oxyh în care planul xOy se confundă cu planul manometric s-au
folosit următoarele notații:
 A aria suprafeței date;
 Ax aria proiecției suprafeței curbe date pe planul yOh (având ca normală
axa Ox);
 Ay aria proiecției suprafeței curbe date pe planul xOh (având ca normală
axa Oy);
 Ah aria proiecției suprafeței curbe date pe planul xOy (având ca normală
axa Oh) – pe planul manometric;
 Gx și Gy sunt centrele de greutate ale proiecțiilor Ax și Ay;
 hGx și hGy sunt adâncimile centrelor de greutate Gx și Gy;
 pGx și pGy sunt presiunile din centrele de greutate Gx și Gy.
Cu aceste notații rezultă:
dFx  dF cos(Ox, n)   ghdA cos(Ox, n) ,  dA cos(Ox, n)  dAx 
dAx
dFy  dF cos(Oy, n)   gh dA cos(Oy, n) ,  dAcos(Oy, n)  dA 

y
dAy
dFh  dF cos(Oh, n)   ghdA cos(Oh, n) ,  dA cos(Oh, n)  dAh 

dAh
35
Figura 2.16. Forțe de presiune pe suprafețe curbe.
dF   ghdA
Fx   dFx    ghdAx   g  hdAx   ghGx Ax  pGx Ax

Ax Ax Ax
Fy   dF    ghdA
Ay
y
Ay
y   g  hdAy   ghGy Ay  pGy Ay
Ay
Fh   dFh    ghdAh   g  hdAh   gW ,  hdA h  W , hdAh  dW

Ah Ah Ah Ah
W este volumul corpului de presiune definit ca fiind corpul prismatic cu

generatoare verticale și delimitate pe de o parte de suprafața curbă dată A și
pe de altă parte de proiecția sa în planul manometric Ah.
F  Fx2  Fy2  Fh2
Etape de calcul al forțelor de presiune pe suprafețe curbe

 Se determină poziția PM
 Se alege un sistem de coordonate astfel: planul xOy coincide cu planul
manometric, axa verticală Oh cu sens pozitiv în jos.
 Se proiectează suprafața curbă pe planurile sistemului de coordonate
36
Hidrostatica
 Se calculează Ax , Ay , respectiv pGx , pGy determinând centrele de
greutate ale suprafețelor Ax , Ay (adâncimile hGx , hGy )
 Se calculează Fx , Fy
 Se determină volumul corpului de presiune W

 Se calculează componenta Fh
 Se calculează rezultanta unică a forței hidrostatice
Observații:
 componentele Fx , Fy trec prin centrele de presiune ale suprafețelor Ax ,
Ay (la fel ca la suprafețele plane);
 componenta Fh trece prin centrul de greutate al volumului W ;
 atunci când orice paralelă la axa Ox sau axa Oy întâlnește suprafața
curbă în 2 puncte, suprafața se numește închisă față de axa Ox, respectiv
Oy (figura 2.17). Componentele forței hidrostatice după aceste direcții
sunt nule ( Fx  Fy  0 ).
Figura 2.17.
 atunci când orice paralelă la Oh întâlnește suprafața curbă în mai mult

de 1 punct aceasta se numește închisă în raport cu Oh (figura 2.18Figura
2.18). În acest caz volumul W pentru calcul lui Fh este volumul închis în
interiorul suprafeței curbe.
Fh  Fh1  Fh 2   W1  W2    W
37
Figura 2.18.
În cazul unui corp complet scufundat într-un fluid, forța de presiune se

exercită pe o suprafață curbă închisă pe toate direcțiile și astfel: Fx  Fy  0 ,
iar Fh    W , unde W este chiar volumul corpului (figura 2.19). Ca urmare, în
acest caz “corpul este împins de jos în sus cu o forță egală cu greutatea fluidului
dislocuit”, adică celebra lege a lui Arhimede.
Figura 2.19.
Fh1   gW1 Fh  F1  F2
Fh2   gW2 Fh  Fh2  Fh1
Fh   gW2   gW1   g (W2  W1 )   gW  mg  G
38
Hidrostatica
Figura 2.20.
2.5. Plutitori
Legea lui Arhimede: Un corp scufundat într-un lichid este împins de jos
în sus de o forță egală cu greutatea volumului de lichid dislocuit de corp.
Figura 2.21. Plutitor.
Comparând greutatea G a unui corp scufundat într-un lichid cu forța

arhimedică FA rezultă următoarele situații posibile (figura 2.21):
 G  FA - corpul are o mișcare în jos
 G  FA - corpul se află în echilibru indiferent de adâncime
 G  FA - corpul se deplasează în sus iese afară din lichid și devine plutitor
până, când se atinge condiția de echilibru:
39
G   gW0  FA
Un corp parțial scufundat într-un lichid se numește plutitor.
Referitor la plutitori există următoarele noțiuni (figura 2.22):
Planul de plutire – este planul suprafeței libere a lichidului.
Linia de plutire – intersecția dintre suprafața laterală a plutitorului și
planul de plutire.
Volumul de carenă – este partea din volumul plutitorului care se află sub
planul de plutire. Centrul de greutate al acestui volum se numește centru de
carenă (C).
Aria de plutire – aria suprafeței continuată în planul de plutire și limitată
de linia de plutire.
Axa longitudinală – este o dreaptă care aparține planului de plutire;
trece prin centrul de greutate al ariei de plutire și este orientată în lungul
plutitorului.
Figura 2.22. Plutirea corpurilor.
Axa transversală - este dreapta ce trece prin centrul de greutate al ariei

de plutire; este normală pe axa longitudinală și aparține planului de plutire.
Axa de plutire – este o dreapta atașată solidar plutitorului; trece prin
centrul de greutate și prin centrul de carenă al plutitorului când echilibrul este
stabil.
Pescajul – adâncimea maximă a plutitorului sub planul de plutire.
40
Hidrostatica
Ruliul – este mișcarea oscilatorie a plutitorului în jurul axei longitudinale
de plutire.
Tangajul – este mișcarea oscilatorie a plutitorului în jurul axei
transversale de plutire.
Pescajul h rezultă din condiția:
G  FA   gWC (WC – volumul de carenă)
Stabilitatea plutitorilor
Se consideră un plutitor la care G și FA se echilibrează (figura 2.23.a).
Figura 2.23. Stabilitatea la plutire.
Plutitorului i se imprimă o înclinare mică (<15°) în jurul axului longitudinal,

fiind adus în poziția b. Poziția centrului de greutate nu se modifică, dar centrul
de carenă se deplasează din C în C’ de-a lungul unei curbe denumite curba
centrelor de carenă.
La oscilații mici această curbă poate fi asociată cu un arc de cerc de rază
r, astfel încât MC=MC’=r, unde r este rază metacentrică (raza de curbura în
C a curbei centrelor de carenă), iar M - metacentrul (centrul de curbură a curbei
centrelor de carenă).
În poziția modificată a plutitorului, forța arhimedică FA acționează în C’,
pe un alt suport decât greutatea G , astfel că cele două forțe egale ca valoare
formează un cuplu care tinde să restabilească poziția de echilibru (cuplu de
îndepărtare sau de răsturnare). Dacă metacentrul M s-ar fi aflat sub centrul de
greutate, cuplul format ar fi răsturnat plutitorul (cuplu de răsturnare).
41
Stabilitatea plutitorului la oscilații mici este asigurată dacă metacentrul M
se situează deasupra centrului de greutate:
  r  CG  0 „+” dacă C este sub G, „-” dacă C este deasupra lui G;
  0 echilibrul este stabil (stabilitatea la oscilații mici);
  0 plutitorul se răstoarnă.
Raza metacentrică se calculează cu relația:
I
r
W
în care :
I - momentul de inerție axial al ariei de plutire față de axa de oscilație;
W - volumul de carenă.
Situația cea mai dezavantajoasă:  min pentru rmin , pentru I min , pentru
axa longitudinală.
42
3. ELEMENTE DE MIȘCAREA FLUIDELOR
3.1. Elemente ale mișcării

Mișcarea unui fluid este mișcarea unor particule care în ansamblu
alcătuiesc masa fluidului și care umplu complet și compact tot domeniul în care
are loc mișcarea.
În mișcare, în afară de translație particula fluidă se poate roti și deforma
iar structura sa internă se poate modifica în mod continuu prin schimbul de
substanță (molecule) cu particulele vecine (figura 3.1).
Un fluid se găsește în mișcare în raport cu un sistem de referință atunci
când vitezele locale sunt diferite de zero în raport cu acel sistem de referință.
Figura 3.1. Mișcarea fluidelor.
Traiectoria este drumul parcurs de centrul unei particule fluide. Vectorul

viteză a particulei este în permanență tangent la traiectorie. În hidraulică se
folosește sistemul de reprezentare Euler în care se definește viteza locală ca
viteza oricărei particule care trece printr-un punct dat. În sistemul de
reprezentare Euler, traiectoria nu are relevanță.
43
Linia de curent este curba imaginară care are proprietatea că viteza
locală dintr-un punct este tangentă la curba în acel punct (figura 3.2). Linia de
curent se confundă cu traiectoria doar în cazul mișcărilor permanente.
Suprafața de curent este suprafața generată de totalitatea liniilor de
curent care trec prin punctele unei curbe oarecare din spațiu. Ea reprezintă
„modelul” suprafeței impermeabile deoarece în toate punctele viteza (locală)
este tangentă la suprafață (și, deci, nu are o componentă normală pe
suprafață).
Figura 3.2. Linia de curent.
Tubul de curent este suprafața de curent generată de o curbă închisă

(figura 3.3).
Figura 3.3. Tub de curent.
Tubul elementar de curent este tubul de curent a cărei secțiune este

suprafață elementară dA.
Figura 3.4. Secțiune vie.
Tubul de curent reprezintă „modelul” sistemelor hidraulice: atât la

sistemele sub presiune (conducte) cât și la cele cu nivel liber (canale și râuri)
curgerea se produce în interiorul unor tuburi de curent. Ca urmare, la calculul
44
Elemente de mișcarea fluidelor
sistemelor hidraulice, pentru legile generale (continuitate, Bernoulli, impuls) se
vor utiliza formele specifice scrise pe tubul de curent.
Curentul de fluid este format de fluidul în mișcare aflat în interiorul
tubului de curent. Firul de curent este format de fluidul în mișcare aflat în
interiorul tubului elementar de curent.
Secțiunea vie A este suprafața transversală a unui tub de curent (la care
liniile de curent sunt perpendiculare) (figura 3.4).
Perimetrul udat Pu este partea din perimetrul tubului de curent pe care
fluidul vine în contact direct cu pereți rigizi (acolo unde se exercită efortul
tangențial de frecare) (figura 3.5).
Figura 3.5. Calculul perimetrului udat.
Raza hidraulică R este raportul dintre secțiunea vie și perimetrul udat.

(mărime hidraulică ≠ mărime geometrică). Are dimensiunea de lungime.
A
R
Pu
Debitul de fluid este cantitatea de fluid care traversează întreaga
secțiune a tubului de curent (secțiune vie) în unitatea de timp (figura 3.6). Poate
fi volumic (Q), masic (Qm) sau de greutate (QG).
Figura 3.6.
dQ  udA
45
Q   dQ   udA
A
Qm    Q
QG    Q
3.2. Clasificarea mișcărilor

A. După contactul cu pereții solizi ce limitează domeniul mișcării
(figura 3.7)
 Mișcări sub presiune
 Mișcări cu nivel liber
 Jeturi fluide
Mișcarea sub presiune se caracterizează prin faptul că întreg domeniul
ocupat de fluidul în mișcare este limitat de pereții solizi, iar presiune internă este
mai mare decât patm.
Figura 3.7. Clasificarea mișcărilor după contactul cu pereții solizi ce limitează

domeniul mișcării.
Mișcarea cu nivel liber; există o zonă a lichidului în mișcare în contact

cu aerul atmosferic (în râuri, canale, rețele de canalizare) și astfel frecarea se
produce doar pe o parte a perimetrului, cea în contact cu pereții rigizi.
Jeturile fluide reprezintă mișcarea unui fluid dezvoltată într-un alt mediu
fluid (lipsește limitarea prin pereții solizi; limitarea este făcută tot de un fluid).
B. După structura internă (fizică) a mișcării

 Mișcări laminare
 Mișcări turbulente
În mișcarea laminară practic fluidele se deplasează ordonat în straturi
paralele fără transfer de masă. În mișcarea turbulentă particulele fluide trec de
46
pe un strat pe altul având schimb de masă și de cantitatea de mișcare ceea ce
produce o uniformizare (apropiere) a vitezelor stratelor adiacente (figura 3.8).
vd
Numărul Reynolds: Re 

 Re<Recr –mișcare laminară
 Re>Recr – mișcare turbulentă
în care:
v – viteză caracteristică;
d – lungime caracteristică;
υ – coefficient cinematic de vâscozitate.
La conducte v≡V (viteza medie) și d este diametrul.
a. b.
Figura 3.8. Distribuția de viteze: a. mișcare laminară; b. mișcare turbulentă.
C. După variația parametrilor locali în timp

*
 mișcări permanente:  0 - parametrii constanți în timp.
t
*
 mișcări nepermanente:  0 - parametrii variabili în timp.
t
D. După variația parametrilor locali în spațiu

 mișcări tridimensionale (spațiale)
 mișcări bidimensionale (plane)
 mișcări unidimensionale (unifilare, adică de-a lungul unei curbe oarecare)
47
3.3. Modelul curgerii unidimensionale
În sistemele hidraulice (curgeri în interiorul unor tuburi de curent) există
o contradicție:
 Dacă se ia în considerație parametrul „debit”, atunci mișcarea este
unidimensională (unifilară), respectiv în lungul sistemului considerat.
 Dacă se ia în considerație parametrul „viteză”, atunci mișcarea este
tridimensională din cauza variației vitezei în secțiunea transversală.
În aceste condiții pentru calculul sistemelor hidraulice se folosește un
model simplificat, modelul curgerii unidimensionale prin care se face ipoteza
că pe toată secțiunea transversală viteza este aceiași, egală cu viteza medie
pe secțiune (figura 3.9):
V
 v  dA  Q
A
A A
Acest parametru rămâne funcție doar de o singură coordonată (x sau s)
în lungul curentului.
Figura 3.9.
Pentru sistemele hidraulice, pe modelul curgerii unidimensionale,

mișcările se clasifică, de asemenea, astfel:
 mișcări uniforme: viteza (medie pe secțiune) este constanță în lungul
curgerii V  const (s) ;
 mișcări neuniforme: viteza (medie pe secțiune) se modifică în lungul
curentului V  V (s) ; acestea la rândul lor pot să fie:
V
 mișcări rapid variate: are o valoare mare, viteza variază brusc în
s
lungul curgerii;
V
 mișcări gradual variate: are o valoare mică, vitezele se modifică puțin
s
(gradual) în lungul curgerii.
48
3.4. Legi generale de mișcare a fluidelor
În mișcarea fluidelor, legile generale de mișcare reflectă într-o formă
proprie legile de bază ale mecanicii: conservarea masei și a energiei, respectiv
teorema variației cantității de mișcare.
3.4.1. Ecuația de continuitate

Ecuația de continuitate exprimă principiul conservării masei pentru
mișcarea fluidelor. Ea are mai multe forme. Pentru calculul sistemelor hidraulice
se folosește forma pe tubul de curent iar în cazul când acesta transportă lichide
se poate face și ipoteza fluidului incompresibil. Așadar, pentru calculul
sistemelor hidraulice funcționând în regim permanent, ipotezele sunt.
 tub de curent nedeformabil (nu există acumulare sau eliminări de fluid
prin variația secțiunii tubului);
 fluid incompresibil (   ct. ) – nu există „acumulări” de fluid prin
comprimarea acestuia.
 mișcare permanentă
Figura 3.10. Ecuația de continuitate.
În aceste condiții, masa de fluid ce trece prin secțiunea 1 într-un interval

de timp dt este egală cu masa de fluid ce trece prin secțiunea 2 în același
interval de timp (figura 3.10).
m1  m2
dm    dw    dA  v  dt
m   dm     dA  v  dt
A1 A1
49
m1  m2     dA  v  dt     dA  v
A1
1 1
A2
2 2  dt   dA  v   dA  v
A1
1 1
A2
2 2
Întrucât:  v  dA  Q rezultă că:

A
Q1  Q2  ...  const.
Cu alte cuvinte, în lungul tubului de curent debitul păstrează o valoare
constantă Q  const (s) .
Ca urmare, viteza medie va depinde strict și este în raport invers de
proporționalitate de aria secțiunii transversale a tubului.
Q const.
V 
A A
Atunci când mai multe tuburi de curent formează o ramificație, în mod
asemănător se demonstrează că suma debitelor care intră în punctul de
ramificație este egală cu suma debitelor care ies din acest punct:
Q  Q
intră ies
sau:
Q  0
i
dacă se atribuie un semn debitelor care intră și semnul invers, celor care ies
(figura 3.11).
Q1  Q2  Q3  0
Figura 3.11. Ecuația de continuitate în nod de ramificație.
3.4.2. Legea energiilor

Legea energiilor exprimă principiul conservării energiilor.
Pe tubul de curent considerat nedeformabil (figura 3.12), cu aplicare la
sisteme hidraulice (conducte, canale, râuri) care se calculează pe modelul
50
simplificat al curgerii unidimensionale (viteza constantă pe secțiunea
transversală) și în ipoteza fluidului incompresibil (   ct. ) aflat în mișcare
permanentă, bilanțul energiilor ia forma:
E1  E2  E12
în care:
E1 este fluxul de energie ce intra prin secțiunea 1 (din amonte);
E2 este fluxul de energie ce iese prin secțiunea 2 (din aval);
E12 este fluxul de energie care se disipează prin frecare între
secțiunile 1 și 2, transformându-se în căldură.
Cu ajutorul noțiunii de energie specifică (raportată la unitatea de greutate)
E
e
G
fluxul de energie ia forma:
E  e    g  Q  e    g  v  A
iar pentru o particulă elementară,
d E  e    g  dQ  e    g  v  dA
Figura 3.12. Legea energiilor.Schema de calcul.
Energia specifică totală este:

e  e p  ec
compusă din energia specifică potențială:
51
p
ep  z 
g
și energia specifică cinetică:
1
m  v2 v2
ec  2 
m g 2g
Energia specifică totală dintr-un punct oarecare din secțiunea
transversală este, deci:
p v2
ez 
  g 2g
iar fluxul de energie elementar ce trece prin secțiunea elementara dA, este
 p v2 
d E   z       g  v  dA
   g 2 g 
v este viteza locală din punctul considerat.
Fluxul total de energie ce trece prin toată secțiunea A va fi, deci:
 p v2 
E   d E    z       g  v  dA
A A    g 2 g 
În modelul curgerii unidimensionale, tot așa cum viteza este constantă
pe toată secțiunea transversală (și egală cu viteza medie V), se demonstrează
că pentru mișcări paralele și energia potențială este constantă, respectiv
p
expresia z  are aceeași valoare în orice punct din secțiune (expresia
g
respectivă poartă numele de cotă piezometrică și are aceiași valoare pentru
p
toate particulele fluide din secțiune: z   ct. ).
g
Astfel:
 p  g
E   z      g Q    v3dA
 g  2g A
și, introducând coeficientul adimensional k care exprimă forma distribuției de
viteze:
v
k
V
se obține:
52
 p  g
E   z      g Q    k 3  V 3dA 
 g  2g A
 p  g 3
z    g Q   V   k 3dA 
 g 2g A
 p  g 1
z    g Q   Q  V 2    k 3dA 
 g 2g A A
 p  V2 1 
z     g  Q     g  Q     k 3dAE  
 g 2g A A 
 p  V 2 
z     g Q
 g 2g 
1
unde     k 3dA este un coeficient adimensional ce depinde de forma
A A
distribuției vitezelor în secțiunea transversală (coeficientul Coriolis).
În concluzie,
 p  V 2 
E   z       g  Q sau E  H    g  Q
 g 2g 
unde:
p  V 2
H z  este sarcina hidrodinamică (cota energetică).
g 2g
Adoptând și pentru fluxul de energie disipata E12 o expresie similară și
introducând noțiunea de pierdere de sarcină hr12 :
E12
hr12 
  g Q
se obține expresia:
H1  H 2  hr12 sau
 p  V 2   p  V 2 
z   z    hr12
 g 2 g 1  g 2 g 2
care poartă numele de: ECUAȚIA ENERGIILOR (relația lui Bernoulli).
53
3.4.2.1. Interpretarea geometrică și energetică a legii energiilor.
Reprezentarea grafică.
În legea energiilor pentru curentul de fluid incompresibil în mișcare

permanentă:
 p  V 2   p  V 2 
 z   
  z     hr12
   g 2 g 1    g 2 g 2
toți termenii sunt lungimi, mai precis înălțimi și pot fi reprezentați ca în figura
3.13.
Tabel 3.1. Interpretarea geometrică și energetică a legii energiilor
Termen Interpretare geometrică Interpretare energetică

Energie specifică potențială
z Cotă geodezică
de poziție
p Energie specifică potențială
Înălțime piezometrică
g de presiune
p Energie specifică potențială
Hp  z  Cotă piezometrică
g totală
 V 2
Înălțime cinetică Energie specifică cinetică
2g
p  V 2
H z  Cotă energetică Energie specifică totală
  g 2 g
hr12 Pierdere de sarcină Energia specifică disipată
Plan de referință – un plan orizontal arbitrar ales față de care se

precizează cotele geodezice z (planul xOy din sistemul xOyz); se alege de
regulă în cel mai coborât punct al sistemului hidraulic.
Plan de sarcină PS(NET) – planul de sarcină (nivelul energetic total)
corespunde cotei energetice maxime de la intrarea în sistemul hidraulic (plan
orizontal).
Linia energetică (LE) – materializează variația cotei energetice în lungul
sistemului hidraulic și scoate în evidență pierderile de sarcină. Se trasează din
amonte spre aval scăzând pe rând din cota energetică din secțiunea de intrare
pierderile de sarcină acumulate până în secțiunea curentă.
Pierderile de sarcină distribuite se reprezintă uniform repartizate pe
lungimea tronsonului care a generat acea pierdere, iar pierderile de sarcină
locale se reprezintă prin trepte coborâtoare pe verticală nodului care a generat
acea pierdere locală de sarcină.
Linia energetică este mereu coborâtoare din cauza pierderilor de sarcină.
54
Linia piezometrică (LP) – reprezintă variația cotei piezometrice în lungul
 V 2
sistemului hidraulic. Se găsește sub linia energetică la distanța și se
2g
trasează după linia energetică.
Figura 3.13. Reprezentarea grafică a legii energiilor.
Observații:
p
- Întrucât z   ct. pentru orice punct din secțiunea transversală a
g
curentului, punctul în care se definesc z și p este arbitrar. De regulă, la
sistemele sub presiune, acest punct se alege în axul conductei, iar la cele
cu nivel liber, la fundul albiei.
- Legea energiilor este riguros exactă numai la mișcarea uniformă și
cvasiuniforme, caz des întâlnit în instalațiile hidraulice. La o mișcare
p
puternic neuniformă z   ct. (cazul pierderilor de sarcină locale sau
g
al mișcărilor rapid variate cu suprafață liberă).
- Liniile caracteristice aferente tronsoanelor cu mișcare uniformă (de
exemplu conducte cu diametru constant) sunt paralelele.
- În sensul curgerii, pierderea de sarcină se acumulează continuu și linia
energetică se îndepărtează, planul de sarcină coboară, ceea ce nu este
general valabil și pentru linia piezometrică. Sunt cazuri, ca cel al lărgirii
de secțiune, când în sensul de curgere se produce o recuperare a
energiei potențiale și în consecință, linia piezometrică urcă (figura 3.14).
55
Figura 3.14. Legea energiilor. Cazul lărgirii de diametru.
1  V12  2  V22
D1  D2 V1  V2  
2g 2g
Linia piezometrică are treaptă de urcare.
Figura 3.15. Legea energiilor. Cazul îngustării de diametru.
56
La îngustarea de secțiune:
1  V12  2  V22
D1  D2 V1  V2  
2g 2g
linia piezometrică are treaptă de coborâre mai mare decât cea a liniei
energetice (figura 3.15).
3.4.2.2. Legea energiilor în cazul pompelor și turbinelor
Când pe o conductă există mașini hidraulice de tipul generatoarelor

hidraulice (pompe, ventilatoare) sau al motoarelor hidraulice (turbine), între
acestea și fluidul din sistemul hidraulic se realizează un schimb energetic.
Generatoarele (pompele și ventilatoarele) transformă energia
mecanică primită din exterior în energie hidraulică și astfel energia specifică
crește cu H, denumită înălțime de pompare (figura 3.16).
p1 1  V12 p2  2  V22
z1    hr1 p  H  z2    hrp 2
g 2g g 2g
p1  V 2 p  V 2
z1   1 1  H  z2  2  2 2  hr12 - Legea energiilor în cazul
g 2g g 2g
pompelor sau ventilatoarelor
Figura 3.16. Legea energiilor în cazul generatoarelor (pompelor).
57
Motorul hidraulic (turbina) transformă energia hidraulică în energie
mecanică și astfel energia specifică a sistemului hidraulic coboară cu H,
denumită sarcina turbinei (figura 3.17).
p1 1  V12 p2  2  V22
z1    hr1T  H  z2    hrT 2
g 2g g 2g
p1 1  V12 p2  2  V22
z1    H  z2    hr12 - Legea energiilor în
g 2g g 2g
cazul turbinelor
Figura 3.17. Legea energiilor în cazul motoarelor (turbinelor).
3.4.3. Teorema impulsului

Legea variației cantității de mișcare din mecanică își găsește
aplicabilitatea și în hidraulică și poartă numele de teorema impulsului. Scrisă
într-o formă proprie ca o relație de echilibru a unui sistem de forțe, se folosește
îndeosebi la calculul reacțiunilor pereților rigizi asupra curentului de fluid și,
implicit, a acțiunii curenților de fluid asupra acestora.
Variația cantității de mișcare a unei mase fluide într-un interval de timp
este egală cu impulsul forțelor exterioare care acționează asupra masei
respective (figura 3.18):
dC  Fdt
58
în care dC reprezintă variația cantității de mișcare în intervalul de timp dt , iar

F suma forțelor exterioare.
Se consideră un curent de fluid incompresibil în mișcare permanentă
limitat de un tub de curent cu pereți rigizi. Împreună cu două secțiuni (1) și (2)
ce formează o suprafață închisă, fixă în spațiu, numită suprafață de control,
care conține la un moment dat o anumită masă de fluid.
Figura 3.18. Teorema impulsului. Schema de calcul.
După un interval de timp dt masa fluidă din interiorul suprafeței de control

ajunge în poziția 1-1”-1’-2’-2”-2-1. La momentul t cantitatea de mișcare din
interiorul suprafeței de control este C ' iar la momentul t+dt este C '' , variația
cantității de mișcare fiind:
dC  C '' C '
Mărimile C ' și C '' sunt calculate pentru volumele WI  WIII și respectiv
WIII  WII :
C' 
WI  III
u  dm   u  dm 
WI
 u  dm
WIII
C ''  
WIII  II
u  dm   u  dm   u  dm
WIII WII
în care u este vectorul viteză locală.

Volumul WIII nu își modifică în intervalul dt cantitatea de mișcare
deoarece mișcarea este permanentă, astfel că variația cantității de mișcare se
poate scrie:
59
dC   u  dm   u  dm
WII WI
Întrucât:
dm    u  dt  dA
integrala pe volum se poate scrie ca o integrală pe suprafață:
 
dC   u    u  dt  dA   u    u  dt  dA    dt    u  u  dA   u  u  dA
A2 A1  A2 A1 
Presupunând mișcarea ca fiind paralelă, viteza medie V are aceiași

v
direcție cu vitezele locale u și folosind coeficientul k  , rezultă:
V
 u  u  dA   u  dA   k 2  V 2  dA  V  V  k 2dA 
2
A A A A
1 2
A A
 V V k dA V  Q  
1 2
A A
 k dA

dC    dt  V2   2  V1  1  Q 
Dacă se notează cu I forța de impuls, pentru cele două secțiuni avem:
I1  1    Q  V1
I 2   2    Q  V2
și rezultă că variația cantității de mișcare este:

dC  I 2  I1 dt 
Forțele exterioare care trebuie considerate sunt:
 Forța masică (proporțională cu masa) care în câmp gravitațional este
greutatea G a masei de fluid;
 Forțele de legătură F1 și F2 (forțe de presiune) – la contactul dintre masa
de fluid din interiorul suprafeței de control și cea din exterior și Rc
reacțiunea pereților rigizi.
Ținând cont de cele de mai sus, legea impulsului se poate scrie sub forma
unei ecuații de echilibru a unui sistem de forțe:
60
I 2  I1  G  F2  F1  Rc sau
G  F1  F2  R  I1  I 2'  0; I 2'   I 2
Relația de mai sus face posibilă determinarea reacțiunii unui perete solid
(suportul curgerii) asupra unei mase fluide, fără a fi necesară cunoașterea în
detaliu a caracteristicilor mișcării în interiorul suprafeței de control.
Prin această metodă se pot rezolva o serie de probleme practice:
determinarea reacțiunilor în coturile conductelor, în curbele canalelor, în cazul
acțiunii unor jeturi fluide, stabilirea forțelor exercitate pe palele unei rețele de
deviere a unui curent de fluid etc.
3.5. Pierderi de sarcină

Pierderile de sarcină reprezintă pierderea din energia hidraulică
transformată în mod ireversibil în căldură prin frecare.
Pierderea de sarcină este egală cu consumul de energie mecanică al
unității de greutate de fluid, când acesta parcurge o anumită distanță.
Pierderea de sarcină între două secțiuni este dată de diferența cotelor
energetice, conform legii energiilor:
hr12  H1  H 2
Pierderea de sarcină este de două feluri:
 Pierderea de sarcină liniară – hd, se produce datorită frecărilor vâscoase
și/sau turbulente în mișcare uniformă, fiind proporțională cu lungimea;
dacă mișcarea este cvasiuniformă (gradual variată) pierderea de sarcină
are același mecanism dar este proporțională cu lungimea, dar pe
sectoare mici.
 Pierderea de sarcină locală – hl, care se produce în zonele cu
neuniformități accentuate, când frecarea este intensificată de o serie de
mișcări parazite.
Pierderea totală de sarcină rezultă din însumarea pierderilor de sarcină
liniare și a celor locale:
hr   hd   hl
Formula generală a pierderilor de sarcină, este:
V2
hr   *  M  Q2
2g
în care:
61
 * - coeficient de pierdere de sarcină (funcție de natura pierderii și

caracteristicile mișcării);
V - viteza medie pe secțiune;
M - modulul de rezistență hidraulică,
Q - debitul volumic.
3.5.1. Pierderi liniare (distribuite) de sarcină

Elemente de care depind pierderile liniare (distribuite) de sarcină sunt:
1. Lungimea curentului – pierderea de sarcină liniară este direct
proporțională cu lungimea:
hd  I  L
2. Raza hidraulică – mărirea razei hidraulice (perimetru udat mai mic)
conduce la micșorarea pierderilor de sarcină.
A
R
Pu
în care: A – aria secțiunii; Pu – perimetrul udat.
3. Viteza medie – creșterea vitezei medii determină o creștere a pierderii
de sarcină.
4. Rugozitatea – este o caracteristică geometrică a pereților conductelor
și albiilor în care se mișcă curentul de fluid și este determinată de gradul de
asperitate și neregularitate al suprafeței interioare. Rugozitatea depinde de
natura materialului, precum, de modul de prelucrare dar și de unele fenomene
care se desfășoară în timp (depuneri, coroziuni) (figura 3.19).
Rugozitatea poate fi:
 uniformă (artificială) – executată în scopul studiului, prin metode speciale
 naturală – rugozitate aspră (beton, fontă, oțel turnat etc) și rugozitate
ondulatorie (bitum, sticla, plumb, mase plastice, lemn etc.)
Figura 3.19. Tipuri de rugozități.
62
Calculul pierderilor de sarcină liniare
Pierderile liniare de sarcină își găsesc explicația fizică în procesul de
disipare a energiei hidraulice prin frecare internă (proces condiționat de
vâscozitatea fluidului și de caracterul curgerii).
Pierderile de sarcină liniare (distribuite) depind de: lungimea curentului L,
raza hidraulică R, viteza medie a curentului V, densitatea ρ și vâscozitatea
fluidului µ, rugozitatea pereților k:
hd  f ( R,L,V,  ,  , k )
Formula pierderilor de sarcină liniare este:
L V 2
hd  
4R 2 g
în care:  - coeficient de pierdere liniară de sarcină (coeficientul lui Darcy-
 k V R
Weirsbach);   f  Re,  , Re  - numărul Reynolds, k – rugozitate
 R 
absolută (mm).
D
Pentru conducte circulare pline: R  și:
4
L V 2 Q2 L L
hd     2
 0,0826 5  Q 2  M d  Q 2
D 2 g D 2 gA D
L
M d  0,0826
D5
Folosind coeficientul lui Chezy, avem:
8g V2 L
  2 ; hd  2 ;
C C R
L
hd  2 2
 Q2  M d  Q2
C AR
L L L
Md  22
 2 ; K  A  C  R ; hd  2 Q 2
AC R K K
Coeficientul de pierdere liniară de sarcină (λ)

Nikuradse și Moody au realizat cercetări și au sintetizat calcule privind
coeficientul de pierdere de sarcină liniară.
63
Figura 3.20. Diagrama lui Nikuradse.
Nikuradse – experiențe privind coeficientul de pierdere de sarcină liniară

pe conducte cu rugozitate artificială, realizată din particule sferice de diametru
d 0 constant, cu valoare teoretică (figura 3.19 a).
d0
k - rugozitate absolută (uniformă)
2
În urma cercetărilor efectuate s-a stabilit existența a patru zone de
mișcare, cărora le corespund diferite tipuri de relații de calcul pentru  (figura
3.20).
Zona 1 – corespunde unei zone în care mișcarea este laminară ( Re D  2300 )
 1 
  f1  
 Re D 
Pentru conducte coeficientul de pierdere de sarcină se calculează cu
formula lui Hagen-Poiseuille:
A
 ; A  constanta; A  64ptr.conductecirculare
Re D
V D
Re D  ; D – diametrul conductei.

64
Figura 3.21. Diagrama lui Moody.
Zona în care 2300  Re D  3500 corespunde zonei de mișcare de

tranziție de la regimul laminar la cel turbulent.
Figura 3.22. Turbulență netedă. Turbulență rugoasă.
Regimul turbulent se prezintă din punct de vedere hidraulic sub forma

turbulenței netede și turbulenței rugoase (figura 3.22), depinzând de raportul în
care se află rugozitatea absolută k și grosimea filmului laminar  0 .
Zona 2 – corespunde unei mișcării turbulente netede. k  0 .
Rugozitatea nu influențează mișcarea turbulentă.
 1 
  f2  
 Re D 
Coeficientul de pierdere de sarcină se calculează cu o formula de tipul:
65
A 0,3164 V D
 ; x ; Re D  pentru conducte circulare.
x
Re D 0,25
Re D 
Zona 3 – corespunde zonei de trecere de la turbulență netedă la
D D
turbulență rugoasă k   0 pentru conducte circulare( 23  Re D  560 )
k k
 1 k
  f3  , 
 D D
Re
Coeficientul de pierdere de sarcină se calculează cu formula lui
Colebrook-White:
1  2,51 k 
 2lg    care acoperă și zona 4.
  D
Re  3.71  D 
Zona 4 – corespunde zonei cu turbulență rugoasă k   0 la conducte
D
circulare ( Re D  560 )
k
k
  f4  
D
Coeficientul de pierdere de sarcină se calculează cu formula Colebrook-
White de mai sus sau cu alte formule, precum cea a lui Prandtl-Nikuradse:
1 k
 1,14  2lg  
 D
8g
Se poate folosi și coeficientul lui Chezy:   unde C se calculează cu
C2
1 16
formule empirice precum: C  R formula lui Povloski (n coeficient de
n
rugozitate, R raza hidraulică în metri).
3.5.2. Pierderi locale de sarcină

Pierderile de sarcină locale apar în zonele în care mișcarea are un grad
pronunțat de neuniformitate.
Zonele de mișcare neuniformă în conducte sub presiune sunt produse de
prezența curbelor, robinetelor, vanelor, aparatelor de măsurat, schimbării de
secțiune, ramificații etc.
Influența asupra mișcării a elementului ce introduce pierderile locale de
sarcină se resimte pe o lungime relativ scurtă a curentului, cel mult câteva zeci
66
de diametre, lungime dezvoltată în special în aval de obstacol și mai puțin în
amonte (5..10 D în amonte și 30..50 D în aval).
Formula de calcul este:
V2  V 2
hl   l  l ;
2g 2g
 - coeficient adimensional de pierdere locală de sarcină; V - viteza din aval
de neuniformitate, V’ viteza din amonte (se folosește ca excepție).
 = f(caracteristicile geometrice ale elementului care a introdus pierderea
de sarcină locală, distribuția vitezelor, numărul Re)
Dependența de numărul Re este neglijabilă, manifestându-se doar la
valori foarte mici. Valorile corecte pentru  l se obțin de la furnizorii armăturilor
fiind obținuți pe cale experimentală.
Pentru conducte circulare pline de diametru D:
V2 Q2 
hl    2
 0,0826 4 Q 2  M l  Q 2
2g 2 gA D

M l  0,0826
D4
Lărgirea bruscă de secțiune (formula Borda-Carnot) este unicul caz

în care  l se calculează cu o formulă obținută pe cale teoretică.
Figura 3.23. Lărgirea bruscă de secțiune. Schema de calcul.
V  V 
2
hl  1 2
2g
Q  A1  V1  A2  V2
67
2 2
 A  V2  A  V2
hl  1  1  1   2  1 2
 A2  2 g  A1  2g
2
A 
 l   2  1
 A1 
2
 A 
 l  1  1 
 A2 
Îngustarea bruscă de secțiune
Figura 3.24. Îngustare bruscă de secțiune.
V2
hl   l
2g
V  V2
 A2 
l  f  
 A1 
Cu aproximație se poate folosi formula:
2
 A 
  0,5 1  2 
 A1 
A2
Pentru 0   0,5 cazul intrării dintr-un rezervor într-o conductă. În
A1
anexa 2 sunt prezentate valorile coeficienților de rezistență la lărgirea de
secțiune, respectiv îngustarea de secțiune.
68
4. CALCULUL SISTEMELOR HIDRAULICE SUB
PRESIUNE
Sistemul hidraulic este un ansamblu de construcții, instalații, conducte,

canale și rezervoare care asigură înmagazinarea și transportul fluidelor.
Problemele pe care le rezolvă hidraulica se referă la calculul presiunilor,
vitezelor și debitelor în diferite secțiuni ale unui sistem hidraulic.
Dacă sistemul hidraulic are o singură intrare, respectiv ieșire, el se
numește sistem hidraulic unifilar, iar dacă are mai multe secțiuni de intrare,
respectiv de ieșire el formează o rețea (de conducte sau de canale).
Elementele hidraulice ale unui sistem hidraulic sub presiune sunt:
 debitul și viteza pe conducte;
 debitul în noduri (alimentare, consum);
 presiunile în noduri
 sarcina sistemului (diferența dintre cota piezometrică la intrarea în sistem
și cota piezometrică la ieșirea din sistem)
 p   p 
H*   z   z 
   g i    g e
 natura fluidului.
Elementele geometrice ale unui sistem hidraulic sub presiune sunt:
 forma (geometria) sistemului hidraulic;
 caracteristicile conductelor (lungime L, diametru D, rugozitate);
 tipul și caracteristicile rezistențelor locale (coturi, vane, ramificații etc.)
 cotele geodezice ale nodurilor.
69
Relații de calcul ale sistemelor hidraulice sub presiune:
1. Ecuația energiilor
 p   i  Vi 2  p   e  Ve 2
 z    g   2 g   z    g   2 g  hrie
 i  e
Ecuația energiilor se scrie în sensul curgerii (i – intrare; e – ieșire).
2. Ecuația de continuitate
pe artere: Q  A  V  const.
V - viteza medie pe secțiune; A – aria secțiunii transversale;
în noduri: Q  0 i
(debitele care intră sunt debite pozitive, cele care ies sunt debite negative)
3. Relații pentru calculul pierderilor de sarcină

hr   hd   hl - pierderea totală de sarcină
L V 2
hd   - pierderea liniară(distribuită) de sarcină
D 2g
hd  M d  Q 2
L
hd  0,0826 5
Q2
D
V2
hl   - pierderea locală de sarcină
2g
hl  M l  Q 2

hl  0,0826 4
Q2
D
4.1. Modele de calcul ale sistemelor hidraulice sub presiune

Calcului sistemelor de conducte sub presiune se face funcție de raportul
între pierderile de sarcină liniare (distribuite) și cele locale.
 Conducte scurte ( hd  hl ) – lungimea acestor conducte este mică (de
exemplu< instalațiile de conducte din interiorul clădirilor), iar ordinul de
mărime al pierderilor de sarcină locale și ai termenilor cinetici este același
70
Calculul sistemelor hidraulice sub presiune
cu cel al pierderilor de sarcină liniare. În acest model de calcul nu se
neglijează nici unul din termenii relației lui Bernoulli (cu alte cuvinte este
un model de calcul exact).
 Conducte lungi ( hd  hl ) – lungimea acestor conducte este mare (de
exemplu conductele din exteriorul clădirilor). În cazul sistemelor de
conducte lungi, pierderile de sarcină locale și termenii cinetici se pot
neglija, eroarea admisă în calcul fiind sub 2%.
 Sisteme locale ( hd  hl ) - orificii și ajutaje. În acest caz se pot neglija
pierderile de sarcină liniare (distribuite) ele fiind mult mai mici decât
pierderile de sarcină locale.
4.2. Calculul hidraulic al conductelor scurte

Considerându-se sistemul hidraulic din figura 4.1:
Figura 4.1. Calculul conductelor scurte.
Se scrie legea energiilor între intrarea în sistemul hidraulic i și ieșirea din

sistem e:
 p   i  Vi 2  p   e  Ve 2
 z    g   2 g   z    g   2 g  hri e
 i  e
 p   p 
H*   z   z 
   g i    g e
71
 e  Ve 2  i  Vi 2
H*    hri e
2g 2g
Q14  Q4 e  ct.  A1  V1  A2  V2
A2
V1   V2
A1
hri e   hd   hl
14 L14 V12 4e L4e V2 2 V12 V2

h d     ;  hl   1   2   34  4 2
D1 2g D2 2g 2g 2g
V2 2  
2 2 2
 A2   14  L14  A2  4e  L4 e  A2 
H*    e  i           1   2   3      4 
2g   Ai   D1  A1  D2  A1  

V2 2   V2
2
 A2 
H*    e   i     *  2     *
2g   Ai   2 g

2 2
k Lk  Ae  Ae 
*    k  
Dk  Ak   Ak 
1
Ve  V2  2  g  H *  V2  v  2  g  H *
  *
v  coef.de viteza
4.3. Calculul hidraulic al conductelor lungi

În cazul sistemelor de conducte lungi se folosesc aceleași metode de
calcul ca și la sistemele de conducte scurte, cu observația că se neglijează
termenii cinetici și pierderile locale de sarcină (ele sunt foarte mici în comparație
cu pierderile liniare de sarcină). Nu se neglijează pierderile locale de sarcină
din vanele parțial închise cum sunt vanele de „serviciu” (de la ieșirea din sistem)
sau vanele de „linie” (de pe conducte) dacă acestea nu sunt complet deschise.
4.3.1. Conducta simplă

Fie sistemul hidraulica din figura 4.2:
72
Figura 4.2. Conducta simplă.
Atunci:
e
pi p
zi   ze  e   hd
g g i
H p1  H p 2   hd
H *  H p1  H p 2   hd
H p1  H  z i
ps
H 2  H p 2  ze  ; ps – presiune de „servici” (amonte de vana de
g
„serviciu”);
L 1 L L
hd  M d  Q 2 ; M d   0,0826 sau M d   K  AC R ;
D 2 gA2 D K2
D 8g
R ;  2 ;
4 C
1 16
C  R ; n - coeficient de rugozitate; R în metri.
n
H*
Q
Md
Linia piezometrică coincide cu linia energetică.
73
4.3.2. Conducte montate în serie
Fie trei conducte montate în serie:
Figura 4.3. Conducte montate în serie.
atunci:
H *   hd
h d  hd1  hd2  hd3

Q1  Q2  Q3  Q
h d  M d1  Q12  M d2  Q2 2  M d3  Q32  (M d1  M d2  M d3 )  Q 2  M de  Q 2
H *  M de  Q 2
n
M d e   M di
i 1
Modulul de rezistență al legării în serie (modul echivalent - M d e ) este egal

cu suma modulelor de rezistență al conductelor ce alcătuiesc montajul:
4.3.3. Conducte montate în paralel

Conductele montate în paralel reprezintă un caz special de rețea de
conducte. Fie trei conducte montate în paralele:
Figura 4.4. Conducte montate în paralel.
74
*
H AB  H A  H B  hda  hdb  hdc
M da  Qa2  M db  Qb2  M dc  Qc2  H AB

*
QAB  Qa  Qb  Qc
Lungimile lui a, b, c diferă, la fel și diametrele, dar debitele se distribuie
astfel încât să ducă la pierderi de sarcină egale.
* * *
H AB H AB H AB
QAB   
M da M db M dc
 1 1 1 
QAB  H AB
*
   
 Md M db M dc 
 a 
*
H AB  M e AB  QAB
2
*
H AB
QAB 
M e AB
1 1 1 1
  
M e AB M da M db M dc
În cazul a n conducte legate în paralel modulul de rezistență echivalent
este dat de relația:
n
1 1

M e i 1 M i
Cu alte cuvinte, mai multe conducte în paralel pot fi înlocuite cu o singură

conductă echivalentă (care transportă același debit Qe  Qi cu aceiași
*
pierdere de sarcină H ), dacă acesta are modulul de rezistență M e calculat
AB
din formula de mai sus.
4.3.4. Conducta cu consum uniform distribuit

Se consideră o conductă cu lungimea L și modulul de rezistență M care
distribuie în mod uniform pe lungimea sa un debit specific q (figura 4.5), deci
un debit total:
QD  q  L
75
Figura 4.5. Conducta cu consum uniform distribuit.
Conform ecuației de continuitate, debitul Q2 ce iese din nodul 2 este:

Q2  Q1  QD unde Q1 este debitul ce intră în nodul 1.
Este necesar să se calculeze pierderea de sarcină între 1 și 2 în condițiile
în care debitul este variabil – scade de la Q1 la Q2 .
Într-o secțiune curentă aflată la o distanță x de nodul 1, debitul Qx este:
Qx  Q1  q  x
Pierderea de sarcină elementară dhr este:
M 2
dhr  I x  dx   Qx  dx
L
unde: I x - panta hidraulică în dreptul secțiunii curente;
M - modulul de rezistență al conductei.
Pierderea de sarcină între 1 și 2 rezultă din însumarea (integrarea)
pierderilor elementare:
2 2
M
hr1 2   dhr   (Q1  q x) 2 dx
1 1
L
M 2 
L L L
  Q1  dx   2  Q1  q  x  dx  q  x  dx 
2 2
L 0 0 0 
M 2 1 2 3
 Q1  L  Q1  q  L   q  L 
2
L 3 
Aproximând, rezultă:
76
2
 1   1   L
M  Q12  Q1  q  L   q 2  L2   M  Q12  Q1  q  L   q 2  L2   M  Q1  q 
 3   4   2
sau:
hr12  M  QF2
în care:
qL qL
QF  Q1   Q2 
2 2
Se poate deci calcula pierderea de sarcină cu formula rezultată pentru
conducte cu debit constant prin introducerea unui debit fictiv QF care produce
aproximativ aceeași pierdere de sarcină ca în cazul real.
Valoarea acestui debit de obține și grafic, prin considerarea repartizării
concentrate a debitului constant QD  q  L , în model egal, în secțiunile de
capăt.
QD
Eroarea care se produce este de sub 1% pentru  0,3 .
Q1
4.4. Rețele de conducte

Rețelele de conducte sunt sisteme hidraulice formate dintr-un număr
oarecare de conducte, dispuse într-o configurație geometrică impusă de
destinația sistemului, având una sau mai multe intrări, respectiv una sau mai
multe ieșiri.
Foarte multe sisteme hidraulice cu o distincție practică importantă fac
parte din categoria rețelelor de conducte: rețele exterioare de distribuție a apei,
instalații de termoficare, instalații sanitare interioare de apă, încălzire etc.
4.4.1. Elemente descriptive și hidraulice ale rețelelor de conducte

Elementele principale pentru schematizarea unui rețele de conducte sub
presiune sunt arterele și nodurile. Reprezentarea schematică a unui sistem
hidraulic alcătuit din noduri și artere se bazează pe realitatea fizică a modelului
unidimensional de curent de fluid.
Artera reprezintă un tronson din sistemul hidraulic în lungul căruia debitul
este constant. Artera poate avea caracteristici constante (diametru, rugozitate)
sau poate fi formată din mai multe tronsoane cu caracteristici diferite, caz în
care se aplică teoria de la „conducte în serie”. În toate cazurile artera este
caracterizată prin modulul de rezistență M.
77
Nodul reprezintă un punct care delimitează una sau mai multe artere.
Nodul reprezintă o discontinuitate geometrică sau hidraulică (schimbare de
diametru, ramificație de conducte, branșamente de intrare/ieșire a debitelor
în/din sistem) care generează o zonă locală cu mișcare neuniforma. Nodurile
pot fi de capăt (când mărginesc o singura arteră), sau interioare (când se
întâlnesc două sau mai multe artere).
Elementele care determină funcționarea unui sistem hidraulic sunt:
 caracteristicile hidraulice;
 caracteristicile geometrice;
 mărimi ce caracterizează natura fluidului.
Elementele hidraulice principale sunt:
 debitele și vitezele (pe artere);
 cotele piezometrice și presiunile (în noduri).
Debitele se atribuie și nodurilor (debite de alimentare care intră în sistem
sau debite de consum care ies din sistem).
Cotele piezometrice sunt în general atașate nodurilor. În general un nod
e caracterizat de o singură cotă piezometrică, deci se schematizează ca o
singură secțiune de calcul. Dacă avem un nod în care apar neuniformități
importante care produc variații mari de presiune, nodul respectiv trebuie
caracterizat prin cote piezometrice diferite, înainte și după neuniformitate.
Presiunea din nod depinde de valoarea cotei piezometrice și de cota
geodezică a nodului deoarece cota piezometrică reprezintă energia potențială
specifică a fluidului formată prin însumarea energiilor specifice de presiune și
de poziție.
Elementele geometrice ale unui sistem hidraulic sunt:
 diametrele, lungimile, rugozitatea conductelor;
 caracteristici specifice discontinuităților sau dispozitivelor auxiliare.
Aceste caracteristici sunt utilizate atât pentru reprezentarea geometrică
a sistemului cât și în calculul pierderilor de sarcină. Mărimile ce caracterizează
natura fluidului sunt densitatea și vâscozitatea.
4.4.2. Clasificarea rețelelor de conducte

Rețelele de conducte se împart, după forma lor, în:
 rețele ramificate (un nod din rețea poate fi alimentat doar dintr-o singură
direcție; două noduri oarecare din sistem pot fi unite între ele prin artere
ce formează un singur traseu);
78
Figura 4.6. Rețea de conducte ramificată.
 rețele inelare (un nod oarecare poate fi alimentat din cel puțin două părți;
două noduri oarecare pot fi unite între ele prin artere ce formează cel
puțin două trasee);
Figura 4.7. Rețea de conducte inelară.
 rețele mixte (combinație de rețea inelară cu rețea ramificată).
Figura 4.8. Rețea de conducte mixtă.
79
4.4.3. Calculul rețelelor de conducte
Din punct de vedere hidraulic există rețele de conducte la care sensul
debitului este cunoscut pe toate arterele (rețele ramificate) și rețele la care nu
este cunoscut sensul debitului (rețele inelare).
Pentru calculul rețelelor de conducte fiecare nod al rețelei va avea un
număr de ordin și va fi caracterizat prin mărimile aferente nodurilor (debite
consumate sau alimentate, cote piezometrice, presiuni, cote geodezice). De
asemenea, și arterele vor fi notate și caracterizate prin mărimile aferente lor
(debite pe artere, pierderi de sarcină, lungimi, diametre, coeficienți de rugozitate
etc.). Arterele vor fi notate, în general, cu doi indici, corespunzător numerelor
de ordine ale nodurilor care mărginesc artera.
Relațiile de bază folosite la calculul rețelelor de conducte se referă la
principalele elemente constitutive: artere și noduri.
Artera se calculează ca o conductă simplă, pe modelul conductelor lungi,
ceea ce presupune cunoașterea modulului de rezistență M sau Me (pentru
conducte în serie); se obține o formulare unitară și simplă a problemelor, fără a
se afecta gradul de generalitate.
Legea energiilor se poate scrie pentru o arteră cu nodurile i și j, și
cunoscând sensul de curgere (de la i la j) sub forma:
H Pi  H p j
H Pi  H p  MQij2 sau Qij 
j
M
Când sensul de curgere nu se cunoaște, pentru aceeași arteră, se adoptă
o convenție de semn: debitul fiind pozitiv sau negativ în funcție de sensul pozitiv
ales arbitrar.
Considerând sensul pozitiv de la i la j atunci relația devine:
H Pi  H p j
H Pi  H p j  MQij Qij sau Qij  ;
M  H Pi  H p j
Nodul i al rețelei se caracterizează din punct de vedere hidraulic printr-o

relație de continuitate a debitelor:
Qi   Qij  0
unde atât debitele concentrate Qi (de alimentare sau de consum), cât și debitele
pe artere Qij sunt pozitive sau negative în raport cu sensul de intrare sau de
ieșire din nod.
Calculul rețelelor de conducte sub presiune constă în rezolvarea
următoarelor tipuri de probleme:
 probleme de dimensionare (de determinare a parametrilor geometrici);
80
 probleme de verificare (de determinare a parametrilor hidraulici);
 probleme de echilibrare și stabilitate.
Problemele de dimensionare constau în determinarea diametrelor
conductelor din care este alcătuită rețeaua de conducte. Diametrul unei
conducte se poate determina când se cunosc cotele piezometrice în nodurile
ce definesc artera, debitul de pe conductă și celelalte elemente geometrice ale
conductei. De obicei, nu se cunosc toți parametrii hidraulici ai sistemului
hidraulic și de aceea, problema dimensionării admite teoretic o infinitate de
soluții. Pentru alegerea soluției se introduc în plus condițiile economice.
Problemele de verificare (de determinare a parametrilor hidraulici -
debite, viteze, cote piezometrice sau presiuni) presupun cunoașterea
geometriei sistemului. În toate cazurile, relațiile generale de calcul utilizate sunt
legea energiilor și ecuația de continuitate. Numărul de relații independente,
utilizate pentru determinarea parametrilor hidraulici, de tipul legii energiilor este
egal cu numărul arterelor, iar numărul de relații independente de tipul ecuației
de continuitate este egal cu numărul nodurilor, inclusiv nodurile de capăt minus
unu.
Problemele de echilibrare a sistemelor hidraulice apar atunci când
numărul parametrilor hidraulici necunoscuți este mai mic decât numărul
relațiilor de calcul independente. În această situație, pentru un parametru
hidraulic pot să rezulte mai multe valori care provin din relații de calcul diferite
și independente între ele. Problemele de stabilitate constau în asigurarea
parametrilor hidraulici ceruți (debite de consum, presiuni de serviciu), în condiții
diverse de exploatare a sistemelor hidraulice.
4.4.3.1. Rețele ramificate
Rezolvarea rețelelor de conducte ramificate se face pornind de la

consumatorul cel mai dezavantajat, din aproape în aproape. Dacă sensul
debitelor este cunoscut (alimentarea rețelei se face printr-un singur nod)
calculul debitelor pe artere se rezolvă cu ajutorul relației de continuitate:
Qi   Qij  0
Pentru fiecare nod obținându-se un sistem liniar de ecuații în care

necunoscutele sunt debitele Qij , iar calcul acestora se face foarte simplu. Apoi
cunoscând debitele Qij pe artere se calculează pierderile de sarcină și cota
piezometrică în nodul de alimentare astfel încât în toate nodurile să fie asigurate
presiunile de serviciu ( pi  ps ).
Când rețeaua este alimentată din mai multe surse (noduri), pe lângă
aceste ecuații mai sunt necesare condiții suplimentare care privesc în general
presiunile necesare în anumite noduri. Procedeul de calcul al debitelor pe artere
Qij este mai complicat fiind similar cu cel al rețelelor inelare.
81
4.4.3.2. Rețele inelare
La rețelele inelare sensul de curgere nu este cunoscut pe toate arterele.

Pentru ușurința calculului rețeaua se schematizează funcție de configurație sub
formă de inele (traseu închis, în care nodul de început este același cu nodul de
sfârșit).
În cadrul unei rețele cu m artere și n noduri se pot delimita m-n+1 inele
independente.
Pentru toate arterele dintr-un inel se poate scrie relația:
H Pi  H p j
H Pi  H p j  MQij Qij sau Qij 
M  H Pi  H p j
Considerând un sens convențional de parcurgere a inelelor, prin adunarea

relațiilor (corespunzătoare fiecărui inel) se obține pentru fiecare inel:
 H pi 
 H p j   M ij Qij Qij
Ținând cont că prin însumare cotele piezometrice se reduc două câte două se
obține:
M Q ij ij Qij  0
Dacă artera ij face parte din două inele vecine, pentru un inel debitul este
pozitiv, iar pentru cel de-al doilea este negativ, cu valori egale în modul.
Sistemul de ecuații ce trebuie rezolvat este de forma:
Qi   Qij  0 în noduri
M Q ij ij Qij  0 pe inele.
Este un sistem neliniar, ce se rezolvă prin metode interative. Cea mai

folosită metodă este metoda Cross-Hardy-Lobacev, care presupune următorul
algoritm:
1. Alegerea sensului convențional de parcurgere a inelelor (același
pentru toate inelele);
2. Alegerea unei distribuții inițiale pe artere (debite și sensuri) care
satisfac ecuațiile de continuitate în noduri.
3. Calcularea pentru fiecare inel a neînchiderii hrt (pierderea de
sarcină) cu relația:
hrt   M ijQij Qij  0
82
4. Se calculează, urmărind reducerea neînchiderii la zero, pentru fiecare
inel corecția de debit Q :
M Q Q ij ij ij
Q 
2 M Q
t
ij ij
5. Se corectează debitele pe artere. Fiecare arteră primește corecție de

la inelul propriu (cu semnul său) dar și corecție de la inelul vecin cu
semn schimbat.
Qij'  Qij  Q  Qvecin
6. După corectarea debitelor se reia calculul de la punctul 3.
Calculul se consideră încheiat atunci când pe toate inelele h   , unde
 este eroarea admisibilă.
Calcul cotelor piezometrice
Cunoscând debitele Qij pe artere se pot calcula pierderile de sarcină
MQij2 pe arterele respective, iar relația dintre cotele piezometrice ale nodurilor
i și j este:
H Pi  H p j  MQij2
Pornind de la nodul cel mai dezavantajat (adică cel cu presiunea cea mai
mică) și punând condiția ca în acest nod să se asigure presiunea de serviciu
ps , cu relația de mai sus se calculează cotele piezometrice (și presiunile în
toate nodurile).
83
5. MIȘCAREA PERMANENTĂ CU SUPRAFAȚĂ
LIBERĂ
5.1. Clasificarea mișcărilor cu suprafață liberă

Mișcarea cu suprafață liberă, întâlnită în albiile râurilor, în canale și în
conducte în care apa nu ocupă întreaga secțiune de curgere, se clasifică astfel:
 mișcări uniforme (lente sau rapide);
 mișcări neuniforme:
 gradual variate (lente sau rapide);
 rapid variate.
Mișcarea uniformă se caracterizează prin linii de curent rectilinii și
paralele, iar viteza medie, adâncimea și secțiunea vie sunt constante în lungul
curentului.
Figura 5.1. Mișcarea uniformă.
La mișcarea uniformă linia energetică le , linia piezometrică (linia

suprafeței libere) l p și linia fundului l f sunt paralele. Cu alte cuvinte, panta
84
Mișcarea permanentă cu suprafață liberă
hidraulică I, panta piezometrică I p și panta fundului albiei i sunt egale (figura
5.1):
I  Ip  i
La mișcarea neuniformă liniile de curent nu sunt rectilinii și paralele, iar
viteza medie variază în lungul curentului (figura 5.2).
Figura 5.2. Mișcarea neuniformă gradual variată.
Mișcarea neuniformă este gradual variată dacă gradul de neuniformitate

este relativ redus, adică liniile de curent au curburi mici.
Mișcarea rapid variată are un grad mare de neuniformitate: liniile de
curent au curburi pronunțate și există variații mari, pe distanțe scurte, ale
vitezelor și adâncimilor.
În cele mai multe cazuri, mișcarea cu suprafață liberă este neuniformă
datorită perturbațiilor provocate de neregularitățile fundului sau ale pereților
albiei. Dacă pe lungimi mari de canal sau de râu, condițiile geometrice
(secțiune, pantă etc.) și hidraulice (debite, rugozitate etc.) rămân neschimbate,
mișcarea poate fi considerată ca fiind uniformă.
5.2. Caracteristici ale mișcărilor cu suprafață liberă

În calculul mișcărilor cu suprafață liberă se utilizează modelul
unidimensional de curgere, care neglijează variația unor parametri în secțiunea
transversală, considerând numai variația acestora în lungul sistemului. Este, în
primul rând, cazul vitezei a cărei distribuție reală din secțiunea transversală este
înlocuită cu o distribuție uniformă, cu valoare constantă, egală cu viteza medie:
Q
V
A
85
unde Q este debitul iar A este aria secțiunii transversale.
În practică, pentru ca mișcările să fie uniforme este necesar ca în lungul
sistemului hidraulic să nu existe așa-numite neuniformități. Orice neregularitate
cum ar fi, de exemplu, schimbările de pantă, de formă și/sau dimensiuni ale
secțiunii transversale sau ale rugozității produc, în funcție de mărimea
neuniformității, curgeri mai mult sau mai puțin neuniforme.
Ca urmare, o mișcare cu adevărat uniformă se produce doar într-un canal
foarte lung, cu pantă, secțiune și rugozitate constante și fără schimbări de
direcție în plan orizontal ceea ce reprezintă un caz ideal, inexistent în practică,
unde mișcările sunt, întotdeauna, mai mult sau mai puțin neuniforme.
Printre curgerile neuniforme există totuși destul de multe care se apropie
mult de caracteristicile unei mișcări uniforme, valorile vitezei având variații
suficient de mici și aflate toate în jurul unei valori ce se poate considera astfel
ca o valoare medie constantă. Acest gen de mișcări se pot calcula la fel ca și
mișcările uniforme ideale.
Există și mișcări neuniforme la care viteza are, de asemenea, o variație
în lungul sistemului, fără însă a se afla în jurul unei valori medii. Aceste mișcări
nu se pot calcula cu formulele mișcărilor uniforme dar, pentru calculul lor, se
folosesc multe din ipotezele de la mișcarea uniformă. Ele se numesc mișcări
gradual variate.
Pe de altă parte, există mișcările rapid variate la care viteza medie în
secțiune are o variație importantă pe o lungime redusă în lungul sistemului
hidraulic. Cele mai cunoscute mișcări rapid variate sunt: curgerile peste
deversoare și pe sub stavile precum și saltul hidraulic. Acesta din urmă este un
fenomen deosebit de interesant și are o importanță aparte în studiul și
funcționarea sistemelor cu nivel liber.
Pentru toate tipurile de mișcări există o clasificare foarte importantă,
proprie numai mișcărilor cu nivel liber, și anume clasificarea în:
 curgeri lente sau fluviale sau sub-critice;
 curgeri rapide sau torențiale sau super-critice,
care se face funcție de criteriul energetic.
5.3. Mișcarea uniformă cu suprafață liberă

Mișcarea uniformă cu suprafață liberă este caracterizată prin faptul că
viteza medie este constantă în lungul curentului, se poate produce practic doar
în cazul în care suportul curgerii (canalul, albia râului) sunt lipsite de orice fel
de iregularități. Cu alte cuvinte, toți parametrii care caracterizează albia, atât în
secțiune transversală cât și în profil longitudinal, trebuie să fie constanți în
lungul curgerii. Ca urmare, o curgere uniformă ar putea avea loc doar într-un
canal prismatic (fără schimbări ale formei sau dimensiunilor secțiunii
86
transversale), cu o pantă constantă (cu o lungime infinită și fără schimbări de
pantă) și cu rugozitate constantă.
Aceste condiții ideale nu sunt îndeplinite niciodată în practică dar există
totuși destule curgeri reale care se apropie de caracteristicile unei mișcări
uniforme și pot fi calculate cu acest model de curgere. Este, în primul rând,
cazul curgerilor din canale care au, de regulă, secțiuni prismatice precum și
pante și rugozități constante pe tronsoane destul de lungi dar și cazul curgerilor
din albiile râurilor dacă acestea se pot asimila, pe anumite porțiuni, cu albia unor
canale prismatice cu pante și rugozități constante.
Mișcarea uniformă cu suprafață liberă se realizează pe sectoarele
rectilinii ale canalelor artificiale de formă prismatică sau cilindrică.
Adâncimea apei în mișcarea uniformă se numește adâncime normală și
se notează cu h0 (figura 5.3).
Figura 5.3. Mișcarea uniformă cu suprafață liberă.
Panta liniei fundului canalului se definește ca fiind:

dz0
i  sin   tg 
ds
în care:
z0 - este cota geodezică a fundului canalului, măsurată față de planul de
referință PR;
s - lungimea măsurată în lungul curentului;
θ - unghiul liniei fundului canalului cu orizontala.
Poziția planului de referință este arbitrară.
5.3.1. Calculul canalelor în mișcare uniformă

Relațiile pentru calculul canalelor în mișcare uniformă sunt cele generale
în care panta hidraulică I este egală cu panta fundului i.
87
Calculul vitezei de curgere a apei în mișcare uniformă se face cu ajutorul
relației lui Chézy:
V  C R  i
în care:
V = viteza medie pe secțiune;
R = raza hidraulică; raza hidraulică se definește ca:
A
R
Pu
unde:
A = aria secțiunii transversale;
Pu = perimetrul udat;
I = panta hidraulică = i - panta canalului;
C = coeficientul lui Chézy.
Coeficientul lui Chézy se poate calcula utilizând mai multe relații empirice, cele
mai cunoscute fiind:
a) Relația lui Pavlovski:
1 y
C R
n
în care:
n – coeficient de rugozitate
y  2,5 n  0,13  0,75 R  n  0,1 
b) Relația lui Manning:
1 16
C  R
n
Datorită simplității, relația lui Manning se recomandă pentru calculele curente
ale mișcării cu suprafață liberă.
c) Relația lui Bazin:
87
C

1
R
88
Relația lui Bazin se recomandă mai ales pentru cursuri naturale de apă. În
această relație γ este un coeficient de rugozitate pentru care s-au dat valori într-
un număr relativ redus de cazuri.
d) Relația Ganguillet-Kutter:
1 0,00155
23 
C n i
 0,00155  n
1   23  
 i  R
Relația este recomandată pentru calculul canalelor de secțiuni mari și cu
pante mici  i  0,0005  .
m0,5
În toate formulele, R se introduce în metri și rezultă C în .
s
Pentru debit rezultă relația:
Q  A  V  A C  R  i
sau:
Q  K i
în care K este modulul de debit:
K  A C  R
5.3.2. Probleme privind calculul canalelor în mișcare cu suprafață

liberă
La calculul hidraulic al canalelor apar de regulă următoarele tipuri de
probleme:
Probleme de verificare - calculul debitului Q, când se cunosc: h0 , i, n și

forma secțiunii transversale. Această problemă se rezolvă cu formulele de
calcul a debitului.
Probleme de dimensionare - calculul adâncimii normale, când se
cunosc: Q, i, n și forma secțiunii transversale. Adâncimea normală reprezintă
adâncimea la care se realizează o mișcare uniformă.
Din relația debitului se obține modulul de debit:
Q
K
i
care este o funcție implicită în h.
89
Calculul adâncimii normale revine la a găsi acea valoare a lui h care la
modulul de debit K. Pentru aceasta se folosesc metode grafice sau metode
numerice.
Metoda grafică presupune trasarea curbei K  f  h  , pentru diferite
valori adâncimii h, se trasează curba. Corespunzător modulului de debit
K  Q / i , rezultă adâncimea normală h0 (figura 5.4).
Figura 5.4. Metoda grafo-analitică de calcul a adâncimii normale.
Metoda numerică presupune calculul modulului de debit prin încercări

succesive, dându-se valori adâncimii h, până când modulul de debit K egalează
(cu o anumită eroare admisibilă ε) modulul de debit calculat funcție de h, Kc:
K  Kc  
Pentru ușurință, calculele se sistematizează într-un tabel ca cel care urmează:
Tabel 5.1. Metoda analitică pentru calculul adâncimii normale
h [m] A [m2] P [m] R [m] C [m0,5/s] Kc [m3/s]
Pentru canalele și galeriile cu forme tipizate (circulară, ovoidală etc.),

calculul se poate face folosind diagrame ajutătoare de tipul celor prezentate în
figurile următoare.
90
Figura 5.5. Diagramă de calcul pentru canalele cu secțiune circulară.
Figura 5.6. Diagramă de calcul pentru canalele cu secțiune ovoidală.
În diagramele de mai sus, în ordonată este trecut gradul de umplere al

canalului:
h0
a
H
iar în abscisă rapoartele:
Va
RV  raport viteze
Vp
Qa K a  i K a
RQ    raport debite
Qp K p  i K p
unde:
h0 - adâncimea normală;
91
H - adâncimea curentului la secțiune plină;
Va , Qa - viteza medie, respectiv debitul la gradul de umplere a;
V p , Q p - viteza medie, respectiv debitul la secțiune plină.
Pentru un debit dat se calculează raportul RQ . Din diagramă rezultă
h0
gradul de umplere a , iar din relația gradului de umplere a  , se calculează
H
h0 . Pentru gradul de umplere a , folosind curba Rv  f  a  , se obține raportul
Rv , iar apoi rezultă viteza Va , corespunzător debitului dat, folosind relația de
definire a raportului Rv .
Valorile Q p și V p (la plin) se calculează folosind relațiile mișcării
uniforme:
Q  K i
luând valorile Ap (aria la secțiune plină) și Rp (raza hidraulică la secțiune plină)
înscrise pe diagrame.
Mai rar, există și o a doua problemă de dimensionare: să se găsească
panta canalului i atunci când se cunosc: Q, h, n, forma și dimensiunea canalului.
Rezolvarea este simplă:
2
Q
i  
K
unde K se calculează ca în problema de verificare (h este cunoscut).
5.3.3. Tipuri de probleme privind calculul canalelor
5.3.3.1. Secțiunea hidraulic optimă
Pentru un canal, problema de optim hidraulic se formulează astfel:

cunoscându-se aria secțiunii și panta canalului să se determine forma secțiunii
transversale care transportă debitul maxim.
1 16
Q  A  V  A C  R  i ; C  R - debitul este maxim dacă raza hidraulică R
n
este maximă.
A
R - raza hidraulică este maximă la o arie A dată, dacă Pu este minim.
Pu
Figura geometrică care îndeplinește această condiție este cercul, adică
secțiunea optimă din punct de vedere hidraulic este de formă circulară.
92
Canalele de formă circulară sunt greu de executat și de întreținut. De aceia, în
practică, forma trapezoidală se folosește în mod curent. Pentru canalele săpate
în pământ, înclinarea taluzului exprimată prin coeficientul taluzului m, este
impusă de caracteristicile pământului.
Figura 5.7. Secțiune trapezoidală.
În aceste condiții, forma optimă din punct de vedere hidraulic se

consideră a fi aceea a trapezului circumscris cercului și care respectă pantele
stabilite pentru taluzele laterale.
Figura 5.8. Secțiune trapezoidală optimă.
5.3.3.2. Viteze admisibile
Indiferent de caracterul curgerii și, în mod special pentru cazul canalelor,

se recomandă ca viteza de curgere să satisfacă două condiții tehnice și anume:
 V < Vmax,ad pentru a nu se distruge patul albiei prin fenomenul de eroziune
(care apare la viteze mari);
 V > Vmin,ad pentru a împiedica depunerea particulelor în suspensie din
apă, respectiv înnămolirea canalului și obstruarea secțiunii de curgere
prin fenomene ulterioare de consolidare a depunerilor.
În râuri, aceste condiții nu pot fi practic îndeplinite din cauza debitelor
uneori foarte variabile în timp; aceasta este cauza schimbărilor continue la care
sunt supuse albiile râurilor, lucru care în cazul canalelor este inacceptabil.
5.3.3.3. Coeficientul de rugozitate
Rugozitatea albiei se exprimă prin coeficientul de rugozitate n.

La canalele cu secțiune compusă și la albiile naturale coeficientul de
rugozitate nu este constant pe tot conturul perimetral. În acest caz, în calcule
se introduce un coeficient mediu de rugozitate, calculat ca o medie ponderată:
93
n  i i
nP
P
în care ni este rugozitatea aferentă perimetrului Pi , iar P este perimetrul udat
total:
P   Pi
Figura 5.9. Canal cu secțiune compusă.
În anexa 3 se prezintă valori experimentale ale coeficientului de

rugozitate n, funcție de caracteristicile pereților canalelor respectiv albiilor
(tabelele 1 și 2).
5.4. Studiul energetic al mișcărilor cu suprafață liberă

Pentru un curent cu suprafață liberă în mișcare uniformă sau gradual
variată, sarcina hidrodinamică într-o secțiune oarecare, față de un plan de
referință arbitrar ales, se scrie:
V2
H  z0  h 
2g
deoarece există proprietatea că:
p
p   h , deci  h , p fiind presiunea la fundul albiei.

( z0 este cota fundului albiei).
Se observă că sarcina hidrodinamică H depinde de z0 , adică de poziția
arbitrară a planului de referință P.R. Dacă se ia ca plan de referință planul care
trece prin punctul cel mai de jos al secțiunii  z0  0  , expresia sarcinii
hidrodinamice se reduce la:
V 2
HA  h 
2g
sau:
94
 Q2
HA  h 
2 g A2
și nu mai depinde de factorul arbitrar al alegerii planului de referință. Întrucât
această expresie dă valoarea energiei doar în secțiunea aleasă, ea poartă
numele de „energie specifică a secțiunii”).
La debit constant, energia specifică a secțiunii variază numai în funcție
de h.
Variația energiei specifice în funcție de h este prezentată în figura 5.10.
Figura 5.10. Energia specifică a secțiunii.
Din analiza graficului se constată că energia specifică a secțiunii are un

minim,  H A min , punctul C, iar această stare este definită ca fiind regimul critic.
Adâncimea corespunzătoare energiei specifice minime poartă numele de

adâncime critică și se notează cu hcr , iar la această adâncime viteza se numește
viteză critică Vcr .
Pentru o energie specifică a secțiunii dată, H A   H A min , corespund
două regimuri de mișcare, punctele 1 și 2 din figura 5.10.
Punctul 1, aflat pe ramura inferioară a curbei, se caracterizează prin
h  hcr , adică secțiunea de curgere este mai mică decât secțiunea
corespunzătoare adâncimii hcr , rezultând o viteză medie mai mare decât viteza
critică V  Vcr . Din acest motiv, un curent cu h  hcr se află în regim rapid de
mișcare – ramura inferioară a curbei H  f  h  .
95
Dintr-o analiză similară rezultă că pentru curenți cu h  hcr viteza medie
este mai mică decât viteza critică V  Vcr . Un curent cu h  hcr se află în regim
lent de mișcare – ramura superioară a curbei H  f  h  .
5.4.1. Criterii pentru recunoașterea regimului de mișcare

Primul criteriu este criteriul vitezei, expus mai sus și de la care provine
denumirea celor două regimuri de mișcare (lent și rapid).
Criteriul adâncimii. Din cele expuse anterior rezultă că adâncimea
curentului reprezintă și ea un criteriu de recunoaștere a regimului de mișcare:
 dacă h  hcr , regimul de mișcare este lent;
 dacă h  hcr , regimul de mișcare este critic;
 dacă h  hcr , regimul de mișcare este rapid.
Pentru aplicarea criteriului adâncimii este necesară cunoașterea
adâncimii critice. Adâncimea critică se poate obține din graficul energiei
specifice a secțiunii (figura 5.10) sau prin calcul, punând condiția de minim a
energiei specifice a secțiunii, adică anulând derivata energiei specifice în raport
cu h:
dH A  Q2 dA
1
dh g A3 dh
Știind că dA  B dh , B fiind lățimea albiei la nivelul oglinzii apei, rezultă
relația:
dH A  Q2 B
1
dh g A3
care se anulează pentru h  hcr , adică dacă:
Acr3  Q 2

Bcr g
96
Figura 5.11. Grafic de calcul al adâncimii critice.
Relația de mai sus permite aflarea adâncimii critice. Pentru aceasta se

reprezintă grafic funcția:
A3
 f  h
B
 Q2
Corespunzător valorii raportului , debitul Q fiind cunoscut, rezultă
g
hcr (figura 5.11).
Pentru secțiuni dreptunghiulare cu lățimea b, calculul adâncimii critice se
poate face direct; introducând în relația de minim a energiei specifice pe
A  B  h și B  b se obține:
 Q2
hcr  3
g b2
sau prin introducerea noțiunii de debit specific, adică debitul pe unitatea de
lățime de albie:
Q
q ,
b
rezultă relația adâncimii critice în cazul albiilor de secțiune dreptunghiulară:
 q2
hcr  3
g
97
Criteriul Froude. Termenul al doilea din partea dreaptă a relației
dH A  Q2 B
1 este un complex adimensional și poartă numele de numărul
dh g A3
Froude, notat cu Fr :
 Q2 B V 2
Fr  
g A3 g hechiv
în care hechiv  A / B este o adâncime echivalentă.
Astfel, derivata energiei specifice în raport cu adâncime, devine:
dH A
 1  Fr
dh
dH A
Pe ramura superioară din figura 5.10,  0 și rezultă Fr  1 , iar pe ramura
dh
dH A
inferioară  0 și rezultă Fr  1 , anulându-se când regimul de mișcare este
dh
critic, adică Fr  1 .
Astfel, comparând valoarea numărului Fr cu valoarea 1 se poate
recunoaște regimul de mișcare, astfel:
 dacă Fr  1 , regimul de mișcare este lent;
 dacă Fr  1 , regimul de mișcare este critic;
 dacă Fr  1 , regimul de mișcare este rapid.
Criteriul vitezei rezultă și din criteriul Froude. Numărul Froude se poate

scrie:
Q2 2
V 2 V2 Q2 B A 2 V 
Fr       ,
g hechiv ghechiv g A3  gA 2  Vcr 
  
 B 
gA ghechiv
deoarece se poate demonstra că expresia  este egală cu viteza
B 
critică Vcr , corespunzătoare adâncimii critice.
Criteriul vitezei rezultă din criteriul Froude, astfel:
 Fr  1 dacă V  Vcr , regimul de mișcare este lent;
 Fr  1 dacă V  Vcr , regimul de mișcare este critic;
98
 Fr  1 dacă V  Vcr , regimul de mișcare este rapid.
Criteriul pantei. Este valabil doar în mișcarea uniformă deoarece doar

în acest caz parametrii curgerii (viteza, adâncimea) sunt determinați în mod
direct de pantă prin relația Q  K i . Doar în acest caz, se poate calcula panta
critică cu relația mișcării uniforme, în care se introduc mărimile corespunzătoare
adâncimii critice hcr :
Q2 Q2
icr  2  2 2
Kcr Acr Ccr Rcr
Folosind acest criteriu, regimul de mișcare se stabilește astfel:
 dacă i  icr , regimul de mișcare este lent (deoarece V  Vcr );
 dacă i  icr , regimul de mișcare este critic (deoarece V  Vcr );
 dacă i  icr , regimul de mișcare este rapid (deoarece V  Vcr ).
Se numesc canale lente, canalele la care în mișcare uniformă regimul
de mișcare este lent și canale rapide, acele canale la care, în mișcare
uniformă, regimul de mișcare este rapid.
5.4.2. Interpretarea fizică a vitezei critice
gA
În studiul mișcărilor nepermanente de tipul valurilor expresia este
B
cunoscută sub denumirea de viteză de propagare a micilor perturbații; ea
reprezintă viteza cu care se deplasează micile perturbații pe suprafața liberă a
apei și este practic egală cu Vcr .
În figura 5.12 se prezintă modul de propagare a perturbațiilor suprafeței
libere în canale. Figura 5.12, a) se referă la un canal cu pantă i  0 , în care
lichidul se află în repaus. Dacă în acest canal se introduce un plonjor P, acesta
generează o ridicare locală a nivelului lichidului de o parte și de alta a
plonjorului. Perturbațiile suprafeței libere se propagă cu viteza Vcr în sensul
pozitiv ales și cu viteza Vcr în sens invers.
Figura 5.12, b) se referă la un canal în care regimul de mișcare este lent.
Prin introducerea unei stavile, în acest canal se produc modificări ale nivelului
lichidului atât în amonte, cât și în aval de stavilă.
Deoarece viteza curentului lichid este mai mică decât viteza critică
V  Vcr  , perturbația suprafeței libere se va propaga spre aval cu viteza V  Vcr
99
și spre amonte cu viteza V  Vcr . Așadar, la o mișcare lentă, perturbațiile
suprafeței libere se propagă atât spre amonte, cât și spre aval.
Figura 5.12. Propagarea perturbațiilor suprafeței libere în canale: a) în canal cu apă

în repaus; b) în canal lent; c) în canal rapid.
În cazul mișcărilor rapide (Figura 5.12,c), deoarece V  Vcr perturbațiile

suprafeței libere se propagă numai spre aval cu viteza V  Vcr . În amonte de
stavilă se produce numai o ridicare locală a nivelului care să asigure scurgerea
debitului pe sub stavilă; în restul sectorului amonte mișcarea nu este influențată.
5.5. Mișcarea neuniformă gradual variată
5.5.1. Ecuația mișcării neuniforme gradual variată

Mișcările neuniforme gradual variate sunt caracterizate printr-o variație
lentă (graduală) a parametrilor (adâncime, viteză) în lungul sistemului hidraulic,
și sunt foarte asemănătoare ca aspect și structură cu mișcările uniforme. De
aceea, este posibil și în cazul acestor mișcări să se admită că p    h pe de o
parte, și pe de altă parte, că mecanismul pierderilor de sarcină este același,
adică cel al pierderilor liniare și să se folosească o formulă de același tip:
hr  J  L , cu mențiunea că, de data aceasta, panta hidraulică J nu mai este
constantă ci variază în lungul curentului.
100
Curbele suprafeței libere din mișcarea gradual variată poartă numele de
curbe de remu. Denumirea vine de la termenul francez remou care are sensul
de stăvilire și nu se potrivește întotdeauna formei fizice a curbelor respective.
Plecând de la expresia energiei hidraulice totale a curentului:
p V 2 V 2
H z   zh
 2g 2g
și derivând, în raport cu spațiul, se obține:
dH dz dH A dH A dh dh
J    sau  J  i   i  (1  Fr )
ds ds ds dh ds ds
Se obține, astfel, ecuația diferențială a mișcării gradual variate:
dh i  J

ds 1  Fr
în care:
Q2 B
Fr 
g A3
și (folosind coeficientul C al lui Chézy):
V2 Q2
J 2  2 2
C R AC R
5.5.2. Formele curbei suprafeței libere a apei
iJ
Numărătorul expresiei se anulează pentru i  J , adică în cazul
1  Fr
când adâncimea apei este egală cu adâncimea normală h0 (când viteza,
constantă în mișcarea uniformă, se notează cu V0 ).
Pentru diferite valori ale adâncimii, pot exista situațiile următoare:
 J  i și i  J  0 pentru h  h0 , deoarece V  V0 ;
 J  i și i  J  0 pentru h  h0 , deoarece V  V0 ;
 J  i și i  J  0 pentru h  h0 , deoarece V  V0 .
Semnul numitorului din aceeași expresie este legat de regimul de
curgere, adică:
 Fr  1 și 1  Fr  0 pentru h  hcr - regim lent;
 Fr  1 și 1  Fr  0 pentru h  hcr - regim critic;
101
 Fr  1 și 1  Fr  0 pentru h  hcr - regim rapid.
Figura 5.13. Forma curbelor de remu.
Semnul expresiei din membrul drept al ecuației diferențiale depinde, deci,

de valoarea adâncimii reale a apei în raport cu două adâncimi de referință și
anume adâncimea normală, pe de o parte, și adâncimea critică, pe de altă
parte. Astfel, domeniul de la zero la infinit în care poate să varieze adâncimea
reală h a apei este împărțit în trei subdomenii, ca în figura 5.13 a) și b). Este
important să se înțeleagă faptul că, în acest caz, nici adâncimea normală și nici
adâncimea critică nu reprezintă adâncimi reale ale apei ci numai adâncimi de
referință (numai în cazuri strict particulare este posibil ca adâncimea reală să
fie egală cu una din cele două adâncimi).
În figura 5.13, linia adâncimilor normale s-a notat N-N iar cea a
adâncimilor critice, C-C. figura 5.13 reprezintă cazurile cel mai des întâlnite în
practică:
 figura 5.13 a) - cazul 1: h0  hcr , corespunzând condiției i  icr , este cazul
canalului numit lent (N-N deasupra lui C-C);
 figura 5.13 b) - cazul 2: h0  hcr , corespunzând condiției i  icr , este cazul
canalului numit rapid (N-N sub C-C).
În subdomeniile a, b și c, departajate de cele două linii de referință, în
cele două figuri s-au înscris semnele derivatei
dh i  J

ds 1  Fr
care indică alura, crescătoare (în cazul semnului plus) sau descrescătoare (în
cazul semnului minus), a adâncimilor pe curbele respective.
Forma curbelor desenate în cele două figuri este explicată, în plus, prin
condițiile la limite și anume:
102
dh
 pentru h  h0 , J  i și  0 , curbele se apropie asimptotic de linia
ds
adâncimilor normale N-N;
dh
 pentru h  hcr , Fr 1 ,   , curbele se apropie de linia adâncimilor
ds
critice C-C tinzând să facă cu aceasta un unghi de 90º. În acest caz,
mișcarea nu mai este gradual variată; astfel, nici ipotezele care au stat la
baza deducerii ecuației diferențiale nu mai sunt corecte și, ca atare, nici
consecințele acesteia; de aceea, în aceste zone, curbele nu sunt corecte.
dh
 pentru h   , J  0 , Fr  0 și  i , curbele sunt asimptote la
ds
orizontală.
Cazul particular când h0  hcr și i  icr nu s-a reprezentat deoarece, pe
de o parte, este un caz particular, rar întâlnit în practică și, pe de altă parte,
deoarece în acest caz există o singură curbă care este practic o orizontală. Se
poate demonstra ușor acest lucru pentru o secțiune de formă dreptunghiulară
bh
foarte largă, la care raza hidraulică poate fi aproximată cu R   h și
 b  2h 
presupunând, în plus, că variația coeficientului lui Chézy este neglijabilă:
2
K  C02b 2 h02 h0 h03
1  0  1 2 2 2 1 3
dh 1  J / i  K  C b h h h h3  h03
i i i i i 3
ds 1  Fr Q2 B Q2 b hcr3 h  hcr3
1 1 1 3
g A3 g b 3h 3 h
dh
care, pentru h0  hcr , conduce la  i , adică o linie orizontală.
ds
Cazurile, particulare de asemenea, când fundul canalului este orizontal
sau are o pantă ascendentă (negativă) seamănă bine cu cazul 1 - canal lent -
în care adâncimea normală este însă „aruncată” în sus la infinit și nu rămân
decât curbele de tip b și c , având o formă similară.
Din punct de vedere calitativ, dacă există certitudinea că mișcarea este
gradual variată, trasarea curbei suprafeței libere se face după formele din figura
5.13, funcție de tipul canalului (lent sau rapid) și de valoarea adâncimilor
cunoscute, numite și adâncimi de comandă.
Din punct de vedere cantitativ, trebuie rezolvată ecuația diferențială de
mai sus, ținând seama de condițiile la limită din proiect, respectiv forma reală a
albiei în profil transversal și longitudinal, variația pantei longitudinale și a
rugozității etc. Dată fiind complexitatea acestor condiții în proiectele reale,
integrarea analitică a ecuației diferențiale nu este, practic, niciodată posibilă și,
de aceea, se folosește forma în diferențe finite a acestei ecuații
103
h  i  J 
 
s  1  Fr m
unde indicele m semnifică valoarea medie a expresiei pe intervalul s, cu:
h  h2  h1
s  s2  s1
h1 fiind adâncimea în punctul de coordonate s1 , iar h2 , adâncimea în punctul
de coordonate s2 .
Ecuația poate fi folosită în una din cele două forme de mai jos
 iJ   1  Fr 
h    s sau s    h
 1  Fr m  i  J m
În funcție de tipul de aplicație ce trebuie rezolvat. Dacă se cunoaște
poziția relativă a celor două secțiuni (s), atunci se folosește prima formă și
rezultă diferența de adâncime, adică se poate calcula una din adâncimi dacă
se cunoaște cealaltă. Dacă se cunosc adâncimile, atunci se folosește forma a
doua a ecuației și rezultă poziția relativă, adică se poate calcula poziția unei
secțiuni dacă se cunoaște poziția celeilalte.
În toate cazurile este necesar a se cunoaște una dintre adâncimile h1 sau
h2 , iar prima secțiune de acest fel este o așa-numită secțiune de comandă
unde adâncimea este impusă din alte condiții, de regulă de mișcările rapid
variate cum sunt cele peste deversori, pe sub stavile sau din saltul hidraulic.
A doua formă a ecuației cu diferențe finite se aplică mai simplu deoarece,
cunoscând cele două adâncimi, se cunoaște și valoarea medie și se calculează
imediat valoarea medie a expresiei:
1  Fr
iJ
În aplicarea primei forme, este necesar să se apeleze la încercări
succesive.
5.6. Saltul hidraulic

Trecerea de la o mișcare în regim rapid (denumit și torențial) către o
mișcare lentă (sau fluvială) se face de o manieră bruscă, printr-un tip de
mișcare rapid variată numit saltul hidraulic.
Prin intermediul acestui fenomen, curgerea rapidă având h  hcr și V  Vcr
se transformă, după o distanță foarte scurtă, numită lungimea saltului și notată
cu ls , într-o curgere lentă, cu h  hcr și V  Vcr (figura 5.14).
104
Curgerea în saltul hidraulic are următoarele proprietăți:
 gradul de turbulență (intensitatea turbulenței) este foarte ridicat;
 distribuția vitezelor într-o secțiune transversală oarecare este extrem de
neuniformă, având chiar zone cu inversări ale vitezei (în special la partea
superioară);
 există o intensă antrenare de aer, care conduce la formarea unui strat de
spumă ce se rostogolește continuu, în sens invers curgerii, ca pe un plan
înclinat, pe suprafața apei, puternic ascendentă, a saltului hidraulic.
Toate aceste proprietăți împreună conduc la o altă proprietate, deosebit
de importantă practic, și anume o puternică disipare a energiei hidraulice,
respectiv o valoare foarte mare a pierderilor de sarcina. Această proprietate
face ca saltul hidraulic să fie fenomenul pe care se bazează funcționarea unor
importante construcții hidrotehnice, respectiv disipatorii de energie, care pot fi
întâlniți în avalul celor mai multe dintre construcțiile hidrotehnice de retenție a
apei (baraje, stăvilare etc.), unde energia cinetică a apei este în exces și poate
periclita stabilitatea albiei.
Figura 5.14. Saltul hidraulic.
Adâncimile h1 și h2 se numesc adâncime de intrare și respectiv, de ieșire

din saltul hidraulic. Între aceste două adâncimi există o relație matematică și,
de aceea, ele se mai numesc adâncimi conjugate în saltul hidraulic. Relația
matematică se obține plecând de la teorema impulsului, iar forțele implicate în
această teoremă sunt reprezentate în figura 5.14:
 P1 , P2 sunt forțele de presiune;
 I1 , I 2 sunt forțele de impuls;
 G este greutatea proprie a masei de lichid;
105
 RN este reacțiunea normală a fundului (egală cu G și de sens contrar);
RT este reacțiunea tangențială a fundului canalului care s-a neglijat, fiind
extrem de mică (efortul tangențial e mic și suprafața pe care se exercită, de
asemenea).
Echilibrul acestor forte conduce la:
P1  I1  P2  I 2
care poate fi dezvoltată:
  g  hG1  A1      Q  V1    g  hG 2  A2      Q  V2
în care g, , , Q, A, V au semnificațiile deja cunoscute și, în plus, hG reprezintă
adâncimea centrului de greutate al secțiunii de arie A. Relația de mai sus poate
fi scrisă formal:
S  h1   S  h2 
unde:
 Q2 1
S (h)  hG A 
g A
Funcția S (h) se numește funcția saltului hidraulic, iar dependența de h este
evidentă deoarece hG și A depind, la rândul lor, de h (și, bineînțeles, de forma
și dimensiunile secțiunii transversale). Cu ajutorul acestei relații, dacă se
cunoaște una dintre cele două adâncimi, se poate calcula cea de a doua.
Figura 5.15. Adâncimi conjugate salt hidraulic.
Pentru o secțiune de formă oarecare, acest calcul se face fie prin

încercări succesive, fie cu ajutorul reprezentării grafice din figura 5.15.
106
Se observă din această figură că, fiecărei valori a lui S care depășește
valoarea minimă Smin, îi corespund două adâncimi, una mai mare și alta mai
mică decât adâncimea critică și care sunt tocmai adâncimile conjugate în saltul
hidraulic.
Există, astfel, o infinitate de perechi de adâncimi conjugate care au o
evoluție contrară adică: dacă adâncimea de intrare h1 creste, atunci adâncimea
de ieșire corespondentă h2 scade (odată cu scăderea funcției S) și invers; la
limită, h1  h2  hcr pentru S  Smin .
Pentru secțiuni dreptunghiulare, relația dintre adâncimile conjugate
devine:
h1  Q2 1 h2  Q2 1
bh1   bh2 
2 g bh1 2 g bh2
sau, după câteva transformări simple:
h1h2 (h1  h2 )  2hcr3
cu formula deja cunoscută:
 q2  q2
hcr  3 3
g g
unde s-a pus    deoarece au valori apropiate.
Din această formulă, se poate explicita fie h1 , fie h2 , obținându-se două
formule asemănătoare:
  hcr 
3 
h1 
h2  1  8    1
2  h1  
 
  hcr 
3 
h2 
h1  1  8    1
2  h2  
 
care simplifică mult calculul adâncimilor conjugate.
Pentru lungimea saltului hidraulic există numeroase formule empirice,
obținute de diferiți cercetători, în funcție de tipul saltului hidraulic. Problema
aceasta este vastă și depășește cadrul lucrării de față. O formulă simplă și care
dă un bun ordin de mărime poate fi considerată următoarea:
ls  6   h2  h1 
107
5.7. Racordarea a două canale
Se consideră două canale prismatice, identice și de lungime
(semi)infinită. Schimbarea de pantă, la joncțiunea celor două canale, reprezintă
singura cauză (sursă) a mișcării neuniforme. Datorită formei prismatice și
identice a canalelor, adâncimea critică este aceeași pe toată lungimea
sistemului iar lungimea infinită impune ca, la o distanță suficient de mare de
schimbarea de pantă, adâncimea apei să ajungă în mod obligatoriu la valoarea
adâncimii normale de pe canalul respectiv.
În toate cazurile, trebuie racordate cele două adâncimi normale prin
curbe de remu și, dacă se trece de la un regim rapid la unul lent, racordarea
trebuie să mai conțină și un salt hidraulic.
Curbele de remu sunt întotdeauna (și, în mod obligatoriu) cele
demonstrate pentru fiecare din domeniile a, b sau c și pentru tipul de canal, lent
sau rapid, adică una din curbele a1, b1, c1, a2, b2, c2. Figurile care urmează conțin
toate combinațiile posibile în cazul racordării a două canale.
Trecerea de la regimul lent la regimul rapid are proprietatea că pe prag,
adică în punctul de schimbare de pantă, adâncimea apei este egală chiar cu
adâncimea critică, aceasta fiind o secțiune și, respectiv, o adâncime de
comandă suplimentară.
Figura 5.16.a. Forme de racordare a două canale prismatice identice, lente.
În cazul invers, al trecerii de la regimul rapid la regimul lent, în racordare

se interpune saltul hidraulic. În funcție de raportul în care se află cele două
adâncimi normale, saltul hidraulic se află fie pe canalul din aval, fie pe cel din
amonte.
108
Figura 5.16.b. Forme de racordare a două canale prismatice identice.
Există și în acest caz niște cote de comandă suplimentare și anume: dacă

saltul hidraulic se găsește pe canalul amonte, atunci adâncimea de intrare în
salt se confundă cu adâncimea normală de pe acest canal iar dacă saltul
109
hidraulic se găsește pe canalul aval, atunci adâncimea de ieșire din salt se
confundă cu adâncimea normală de pe canalul respectiv.
Dacă se notează cu h0' și h0'' cele două adâncimi normale și cu h02
'
adâncimea conjugată (de ieșire) cu h0' (ca adâncime de intrare), saltul hidraulic
se produce pe canalul amonte dacă:
'
h02  h0''
'
iar racordarea de la h02 până la h0'' se face prin curba a2.
Dacă, dimpotrivă:
'
h02  h0''
saltul se produce pe canalul aval, având înainte curba c1. În acest caz, există,
de asemenea, relația:
''
h01  h0'
iar curba c1 racordează aceste două adâncimi ( h01
''
este adâncimea conjugată –
de intrare, cu h0'' - de ieșire).
Prin intermediul relației dintre adâncimile conjugate, adâncimile
'
''
conjugate cu adâncimile normale ( h01 și h02 ) devin astfel și ele adâncimi de
comandă.
5.8. Deversoare
Deversoarele sunt dispozitive special concepute pentru a permite
curgerea apei pe la partea superioară a unor construcții sau instalații.
Există numeroase aplicații practice ale deversoarelor, începând cu
evacuarea „apelor mari”, adică a celor provenite din precipitații sau topiri de
zăpezi și mergând până la diferite instalații tehnologice cum ar fi, de exemplu,
decantoarele, distribuitoarele, bazinele de prea-plin etc. O aplicație mai
specială este aceea de mijloc (instrument) de măsură a debitului.
5.8.1. Particularități ale curgerii. Clasificări

În figura 5.17 este reprezentată o secțiune în lungul curgerii peste un
deversor cu muchie ascuțită. Acest tip de deversor, folosit adesea și ca
instrument de măsură, are calitatea de a evidenția o serie de proprietăți
importante pentru înțelegerea cinematicii curgerilor peste deversoare de orice
formă, cu consecințe directe asupra debitului transferat.
110
Figura 5.17. Deversor cu muchie ascuțită – secțiune longitudinală (elemente

caracteristice).
În această secțiune (longitudinală), fenomenul cel mai important îl

reprezintă contracția lamei deversante.
Figura 5.18. Secțiune transversală printr-un deversor cu 3 deschideri.
111
Cele două suprafețe care delimitează lama deversantă (pânza
superioară și cea inferioară) sunt segmente de parabole reprezentând
traiectoria unor particule ce se mișcă în câmp gravitațional și având o viteză
inițială apropiată de orizontală. Ele reprezintă forma naturală de curgere, fără
nici un fel de impuneri, peste un deversor. În mod deosebit, pânza inferioară
este importantă pentru că ea sugerează forma optimă pentru deversoarele de
la baraje (deversoare cu profil gros), așa-numitele deversoare cu profile
practice.
Există și o contracție laterală a lamei deversante dacă deversorul are mai
multe deschideri deversante. Aceasta depinde de forma pilelor, și, respectiv, a
culeelor care delimitează deschiderile deversante (figura 5.18), vedere în plan
și frontală din aval) și, în plus, de viteza de curgere pe deversor adică, de debitul
tranzitat și, în ultimă instanță, de sarcina H a deversorului.
Grosimea lamei deversante (distanta dintre pânza superioară și cea
inferioară) se micșorează continuu în lungul acesteia din cauză că viteza crește
(cădere liberă în câmp gravitațional), iar legea continuității impune un debit
constant. Grosimea lamei ajunge la o valoare minimă în momentul contactului
cu fundul albiei din aval pentru că, în continuare, din cauza frecărilor, viteza
apei începe să scadă și, ca urmare, adâncimea începe să crească. Această
grosime (respectiv adâncime) minimă se numește adâncimea contractată și se
notează cu hc.
Deversoarele se pot clasifica:
a) după grosimea peretelui;
b) după forma secțiunii;
c) după nivelul apei în aval.
Clasificarea deversoarelor după grosimea peretelui este prezentată în
figura 5.19.
Deversorul cu perete subțire este folosit în laborator pentru reglarea
nivelurilor și măsurarea debitelor. Are formula de calcul foarte precisă.
Deversorul cu profil poligonal este folosit la lucrările de regularizare a
râurilor. Forma este ușor de realizat din materiale locale.
Deversorul cu profil practic este folosit în lucrările hidrotehnice cu rol de
retenție (baraje, diguri). Datorită formei speciale, coeficientul de debit este
maxim, dar necesită o atenție sporită la execuția lucrărilor.
Deversorul cu prag lat este folosit pentru regularizările de râuri, de
exemplu ca prag de fund. Relațiile folosite pentru acest deversor se folosesc și
la calculul podețelor dalate.
112
Figura 5.19. Clasificarea deversoarelor după grosimea peretelui.
După forma secțiunii transversale există deversoare (figura 5.20)

dreptunghiulare, trapezoidale, triunghiulare etc.:
Figura 5.20. Clasificarea deversoarelor după forma secțiunii transversale.
După nivelul apei în aval, există deversoare:

 înecate, dacă hav influențează Qdev;
113
 neînecate, dacă hav nu influențează Qdev.
Înecarea unui deversor este un fenomen deosebit de interesant care, în
instalațiile practice, poate fi întâlnit în două situații, aparent total diferite:
 atunci când, în amonte de deversor se găsește un rezervor de mari
dimensiuni (cazul unui baraj care creează un mare lac de acumulare) și
când nivelul din amonte rămâne practic același, indiferent de debitele ce
tranzitează sistemul hidraulic, înecarea deversorului are ca rezultat o
diminuare a debitului deversat;
 atunci când deversorul este plasat pe un canal, sau în albia unui râu, fără
posibilități de acumulare în amonte, când debitul trebuie să rămână
constant în tot lungul sistemului hidraulic, înecarea deversorului are ca
efect o creștere a sarcinii acestuia și, respectiv, a nivelului din amonte.
Pe fond, fenomenul de înecare al unui deversor este legat de modul în
care variațiile de nivel din aval influențează sau nu funcționarea deversorului
sau, altfel spus, dacă perturbațiile din aval traversează sau nu deversorul către
amonte.
Fenomenul este ilustrat sugestiv de diagrama din figura 5.21, unde s-a
reprezentat debitul Q al deversorului în funcție de nivelul apei în aval (hav), în
condițiile în care, în amonte nivelul este constant (egal cu p’+H).
Figura 5.21. Variația debitului deversat funcție de nivelul apei din aval.
5.8.2. Calculul debitului deversat

Relația de calcul a debitului unui deversor este:
Q  m  b  2 g H 03/2
ale cărei parametrii sunt detaliate în continuare.
114
Sarcina dinamică H 0 conține sarcina H , care este parametrul principal
al deversorului și termenul cinetic în amonte de deversor care introduce
influenta vitezei de acces V0 :
V02
H0  H 
2g
Se poate neglija termenul cinetic dacă el este mic în raport cu sarcina,
criteriul fiind eroarea maximă admisă în calcul (în inginerie 2...5%).
Lățimea totală b a frontului deversant este suma lățimilor tuturor
deschiderilor care compun frontul deversant:
b   bi  b1 b2  b3  .....
Modulul de debit al deversorului m ține seama de toate fenomenele
descrise anterior, cuantificând influența acestora. El se calculează sub forma
produsului mai multor coeficienți, câte unul pentru fiecare fenomen:
m  m0      k
Coeficientul cel mai important, care dă și ordinul de mărime al modului
de debit m, este coeficientul de formă m0 care depinde de forma în secțiune
transversală a deversorului (aceeași cu secțiunea longitudinală prin curgere,
figura 5.19). Valorile exacte ale acestui coeficient se obțin din îndreptarele de
calcule hidraulice, funcție de forma în detaliu a deversorului. Mai jos se dă
ordinul de mărime pentru principalele forme de deversor:
 deversor cu muchie ascuțită: m0 ≈ 0,4;
 deversor cu profil practic: m0 ≈ 0,48...0,49;
 deversor cu profil poligonal: m0 ≈ 0,3...0,4;
 deversor cu prag lat: m0 ≈ 0,3.
Coeficientul contracției laterale ε are formula următoare:
H 0  Cl
  1  0,1 
b
unde Cl este un coeficient care depinde de forma pilelor sau a culeelor ce
mărginesc deschiderile deversante. Câteva valori mai uzuale se dau, de
asemenea, mai jos:
 muchie rectangulară: Cl = 1;
 muchie teșită sau rotunjită: Cl = 0,7;
 muchie profilată hidrodinamic: Cl = 0,4.
115
Suma coeficienților se face pe numărul de contracții laterale (nu pe
numărul de deschideri). De exemplu, în figura 5.18 există șase contracții
laterale, iar coeficienții respectivi sunt înscriși pe figură în dreptul lor.
Dacă nu există contracție laterală, atunci ε =1.
Coeficientul de înecare σ este egal cu unitatea (σ = 1) dacă deversorul
este neînecat (nivelul din aval aflat sub nivelul critic de înecare). Dacă
deversorul este înecat, acest coeficient este subunitar (σ <1) și poate fi găsit în
tabele ca cel de mai jos (tabelul 5.2), valabil pentru deversoare normale, având
nivelul critic de înecare la nivelul crestei deversorului. În acest tabel, apare în
plus notația hn, definită în figura 5.17.
Tabel 5.2. Valoarea coeficientului de înecare.
hn /H0 σ hn / H0 σ hn / H0 σ
0,00 1,000 0,35 0,988 0,70 0,933
0,05 0,999 0,40 0,983 0,75 0,91…0,80
0,10 0,998 0,45 0,978 0,80 0,760
0,15 0,997 0,50 0,972 0,85 0,700
0,20 0,996 0,55 0,965 0,90 0,590
0,25 0,994 0,60 0,957 0,95 0,410
0,30 0,991 0,65 0,947 1,00 0,000
Coeficientul k se numește coeficient de oblicitate și ține seama de poziția

și forma în plan a deversorului, de așezarea sa în raport cu viteza de acces V0
a apei către deversor. Pentru deversoare simple (liniare), așezate normal pe
curgere, k = 1. Pentru deversoare înclinate, poligonale sau laterale, k < 1.
Produsul cu care se calculează modulul de debit m poate să conțină și
alți coeficienți, în afara celor menționați, dacă există și alte influențe asupra
curgerii peste deversor.
În aplicațiile practice (în realizarea unor proiecte) există:
 probleme de verificare, când se cunoaște sarcina H și se caută (se
calculează) debitul Q;
 probleme de dimensionare, când se cunoaște debitul Q și se caută (se
calculează) sarcina H.
O problemă legată de deversoare o constituie calculul adâncimii
contractate hc care se calculează cu relația:
Q/B
hc 
  2  g  ( p ' H 0  hc )
unde lățimea B   (b  e) ; e sunt grosimile pilelor intermediare (figura 5.18).
116
Este o ecuație de gradul trei, cu necunoscuta hc, care nu poate fi
rezolvată pe cale analitică. Forma în care s-a scris această ecuație are tocmai
avantajul de a permite o rezolvare iterativă, simplă și rapidă. După ce în
membrul drept, sub radicalul de la numitor, se face o primă propunere, arbitrară,
pentru hc, valoarea obținută în membrul stâng se introduce din nou în membrul
drept ș.a.m.d. până când șirul valorilor lui hc se ”stabilizează” la o valoare cvasi-
constantă care este și soluția problemei.
Valoarea lui φ (coeficient - subunitar - de reducere a vitezei din cauza
frecărilor) depinde, la fel ca și pierderea de sarcină, de lungimea paramentului
aval (pe care se produce frecarea) adică, în ultimă instanță, de înălțimea p’ a
barajului și de viteza de curgere a apei pe parament adică, în ultimă instanță,
de debitul specific q=Q/B. Valorile lui φ, în această dependență, se dau în
tabelul 5.3.
Tabel 5.3. Valoarea coeficientului φ.
q(m3 s  m) p '(m) 20 60 100 140

1 0,75 0,47 0,35 0,29
4 0,87 0,59 0,46 0,39
7 0,90 0,70 0,55 0,47
10 0,92 0,78 0,65 0,54
20 0,94 0,85 0,75 0,63
30 0,96 0,90 0,82 0,73
5.9. Disipatori de energie

Transferul apei din amontele către avalul unei lucrări de retenție (baraj,
stăvilar) produce în aval viteze ridicate deoarece energia hidraulică ridicată,
inițial în forma de energie potențială a apei din lacul de acumulare, se
transformă aproape integral în energia cinetică a curentului din aval.
Se produc astfel, în aval, viteze foarte mari, mai mari sau mult mai mari
decât vitezele la care albia râului este stabilă și apare pericolul de producere a
unor eroziuni puternice, având ca rezultat formarea unor gropi de afuiere chiar
la piciorul aval al barajului, a cărui stabilitate este astfel periclitată.
Micșorarea energiei cinetice în exces, până la nivelul la care albia este
stabilă și până când pericolul afuierilor dispare, se face cu ajutorul unor
construcții speciale, disipatorii de energie, care utilizează, în acest scop,
proprietățile saltului hidraulic.
Disipatorul de energie este, în fapt, un bazin executat din beton masiv,
cu o bună rezistență la efectele distructive ale curgerilor cu viteze și turbulențe
ridicate, și în care își are sediul saltul hidraulic, cu ajutorul căruia această
disipare se produce în mod efectiv. La intrare, în interior sau la ieșire, bazinul
disipator poate fi prevăzut cu dispozitive speciale care măresc pierderea de
117
sarcină (dinți, redane, praguri dințate etc.) dar mecanismul principal al pierderii
de sarcină rezidă tot în proprietățile disipatoare ale saltului hidraulic.
La ieșirea din bazinul disipator, curgerea trebuie să aibă caracteristicile
unei curgeri normale pentru albia râului; aceasta a ajuns, în decursul erelor
geologice, la o formă stabilă compatibilă cu caracteristicile normale ale curgerii
dar poate fi serios afectată dacă regimurile de curgere se modifică substanțial.
La prima vedere, aceasta înseamnă că adâncimea și viteza medie a apei
trebuie să fie egale cu valorile normale (naturale) din secțiunea respectivă dar,
în realitate, nu trebuie pierdut din vedere faptul că energia cinetică a unui curent
este dată nu numai de viteza medie a apei ci și de intensitatea pulsațiilor
turbulente.
Într-adevăr, una din proprietățile saltului hidraulic este și aceea că, la
ieșire, gradul de turbulență al curgerii este încă foarte ridicat și, ca urmare,
capacitatea erozivă a curentului de apă este încă ridicată.
Așa se explică faptul că, protecția albiei râului nu se limitează la prezenta
bazinului disipator și ea continuă, în forme constructive din ce în ce mai ușoare,
pe o lungime apreciabilă în aval.
Pentru a putea utiliza saltul hidraulic în scopul disipării de energie, este
necesar ca acesta să se producă. Cu alte cuvinte, este necesar ca la intrare (la
piciorul aval al barajului) regimul de curgere să fie rapid iar la ieșire (unde
curgerea este cea naturală), acesta să fie lent.
Dacă această condiție e îndeplinită, atunci racordarea cu salt hidraulic se
produce oricum dar este foarte important ca, în orice situație, saltul hidraulic să
se producă în interiorul bazinului. Pericolul cel mai mare este acela ca saltul să
fie „aruncat” în afara bazinului, acolo unde albia nu mai este protejată.
5.9.1. Stabilirea poziției saltului hidraulic

Prima problemă de rezolvat este aceea a stabilirii poziției saltului hidraulic
în condiții normale (naturale) de curgere. Practic, există două situații:
 cazul când saltul se produce în imediata apropiere a barajului (fie începe
chiar în secțiunea contractată, fie este înecat) nu necesită nici un fel de
modificare a profilului longitudinal (nici adâncire, nici supra-înălțare); e
suficient, în acest caz, să se realizeze cuva de beton (bazinul disipator)
la nivelul natural al terenului și pe lungimea saltului hidraulic, urmată de
protecțiile mai ușoare din aval, impuse de turbulența ridicată a curgerii;
 cazul când saltul hidraulic este îndepărtat de baraj și când profilul
longitudinal trebuie modificat în scopul de a aduce saltul lângă baraj,
reducând astfel la minimum lungimea de albie supusă unor curenți cu
viteze periculoase; în acest caz, există două soluții constructive: cu
adâncirea albiei și cu prag, (adică prin supra-înălțarea acesteia).
118
Pentru stabilirea poziției saltului este nevoie să se cunoască adâncimile
de comandă (cunoscute): adâncimea contractată hc (care poate fi produsă și de
curgerea pe sub o stavilă) și adâncimea normală (naturală) din aval hav .
Dacă se notează cu hc 2 adâncimea de ieșire din saltul hidraulic
corespunzătoare adâncimii de intrare în salt hc 2  hc - adâncimea contractată,
atunci există trei posibilități:
 hc 2  hav , salt hidraulic înecat;
 hc 2  hav , salt hidraulic apropiat;
 hc 2  hav , salt hidraulic îndepărtat.
Așa cum s-a arătat în ultimul caz este necesară modificarea profilului
longitudinal al albiei fie prin adâncire, fie prin supraînălțare (parg).
Numai saltul îndepărtat impune luarea unor măsuri pentru apropierea
acestuia de baraj; soluțiile practice vizează mărirea artificială a adâncimii apei,
local în zona producerii saltului hidraulic, până la valoarea hc 2 ceea ce asigură,
teoretic, un salt în poziție apropiată. Pentru siguranță și în scopul evitării unei
poziții îndepărtate (preferându-se un salt înecat) această adâncime este sporită
cu un coeficient de siguranță de ordinul 1,1. În concluzie, adâncimea care se
va impune în mod artificial este de 1,1  hc 2 .
5.9.2. Disipator de energie tip bazin

Prima soluție constructivă constă în mărirea artificială a adâncimii apei
prin adâncirea albiei naturale astfel încât fundul bazinului disipator se găsește
la adâncimea d în raport cu nivelul natural al albiei (figura 5.22).
Figura 5.22. Disipator de energie de tip bazin.
119
Cu notațiile din figură, există relațiile următoare, în care necunoscuta este
adâncirea d a bazinului:
d  hav  1,1 hc 2
  hcr 
3 
hc 
hc 2  1  8    1
2  hc  
 
 q2 Q
hcr  3 ;q
g B
q
hc 
 2 g  p  d  H  hc 
cu B s-a notat lățimea bazinului (în direcție normală pe planul figurii).
Rezolvarea acestui sistem se face prin iterații succesive astfel: se dă o
valoare lui d , se calculează, rând pe rând (aplicând formulele de jos în sus), hc
și hc 2 și apoi, din prima relație, se obține o nouă valoare pentru d ; se reia ciclul
de calcule în același mod până când se obțin practic valori constante pentru d ,
aceasta fiind și soluția căutată.
5.9.3. Disipator de energie cu prag (cu supraînălțare)

A doua soluție practică de mărire artificială și locală a adâncimii apei
constă în construirea unui prag (un mic baraj suplimentar). Acesta obligă apa
să treacă pe deasupra, funcționând ca un deversor și astfel, în fata pragului
adâncimea creste. Calculele vizează găsirea înălțimii pragului pentru care în
amonte de el adâncimea apei este 1,1  hc 2 care asigură, pentru saltul hidraulic,
o poziție apropiată (eventual puțin înecată). Figura 5.23 prezintă această
soluție.
Curgerea peste prag are toate șansele să fie înecată din cauza înălțimii
sale mici și, de asemenea, la calculul acestui (nou) deversor trebuie să se țină
seama de influenta vitezei de acces. În schimb, nu există contracții laterale
pentru că nu există nici culei și nici pile intermediare.
Dacă înălțimea p a pragului este mare, trebuie verificat dacă nu cumva,
în avalul său, se produce un nou salt hidraulic iar în caz afirmativ acesta trebuie
„controlat” la rândul său.
Întrucât nivelul radierului nu se modifică, adâncimea contractată și
conjugata sa au aceleași valori ce pot fi calculate de la început și nu depind de
necunoscuta problemei care este înălțimea p pragului; așadar, valoarea
1,1  hc 2 este cunoscută.
120
Figura 5.23. Disipator de energie cu prag.
Cunoscând debitul (care este dat), se poate calcula, de asemenea, viteza

V02
de acces V0 și termenul cinetic corespunzător care constituie și el o
2g
valoare cunoscută pentru toate calculele ce urmează.
Cu notațiile din figura 5.23, relațiile de calcul sunt
p  H  1,1 hc 2
3
Q  m0 b 2 g H 2
0
 hn 
 f 
 H0 
V02
H0  H 
2g
Q Q
V0  
B( p  H ) B  1,1  hc 2
iar sistemul obținut se rezolvă prin încercări succesive, dând valori
necunoscutei p până ce debitul deversant egalează debitul de calcul din proiect.
Lungimea bazinului disipator (dimensiunea sa în lungul curgerii) este
teoretic egală cu lungimea ls a saltului hidraulic. În practică, datorită și faptului
că bazinele de disipare se echipează cu dispozitive disipatoare suplimentare
(dinți, redane etc.), această lungime este de obicei mai redusă, fiind de cca.
0,8  ls .
121
Dacă fiecare din soluțiile menționate mai sus conduce la valori prea mari
(ale lui d , respectiv ale lui p ) se poate avea în vedere și o soluție mixtă, cu
adâncire și cu prag. În acest caz, calculul se face tot iterativ dar ținând seama
de toate relațiile, și cele de la adâncire și cele de la prag.
5.10. Calculul afuierilor

Ca efect al redistribuirii debitelor după construcția unui pod pe un curs de
apă, se produc afuieri pe toată lățimea albiei în secțiunea strangulată, numite
afuieri generale.
În vecinătatea pilelor și culeelor, din cauza modificării condițiilor
cinematice de curgere, apar afuierile locale.
5.10.1. Calculul afuierilor generale în albia minoră

Ipoteza de calcul a afuierilor este că afuierile pe toată secțiunea albiei
minore se produc până când viteza medie în această albie, în secțiunea
strangulată după construcția podului, este egală cu viteza medie de echilibru
morfologic, aceeași înainte și după construcția podului.
Rezultă:
Qm Qm'

Bm hm B' h' 
m m m
în care:
Bm și Bm' sunt lățimile albiei minore înainte și după de construcția podului;
hm și hm' adâncimile medii în albia minoră înainte și înainte după

construcția podului;
 m coeficientul de contracție produs de pile;
Qm' și Qm debite în albia minoră după și înainte de construcția podului.

Ținând seama de relația:
Qm' Vm'
m   m  m Ai
Qm Vm
(coeficientul general de afuiere), se obține:

Bm' hm'  hm Bm m  hm Bm Ai
m
122
Formula de mai sus, poate avea mai multe forme particulare:
a) dacă Bm  Bm'  L , adică afuierile se produc liber pe orizontală și

verticală, se obține:
hm'  hm Ai1 2
Bm'  Bm Ai1 2
b) dacă Bm'  Bm , adică malurile sunt consolidate și afuierile se produc

numai pe verticală, se obține:
hm'  hm Ai
c) dacă afuierile sunt limitate pe adâncime din cauza existenței unui strat
de teren neerodabil ( Vcr  Vmax ) la adâncimea h0 (hm'  h0 ) se obține:
hm
Bm'  Bm Ai
h0
Se consideră că raportul între adâncimea maximă și adâncimea medie

în albia minoră se păstrează același înainte și după construcția podului.
Rezultă:
hm'
h'
m max  hm max
hm
Normativul departamental în vigoare arată că afuierile generale se
produc numai dacă, după construcția podului, viteza în albia minoră depășește
anumite valorile admisibile.
Relațiile de calcul sunt următoarele:
 dacă Vm'  Va ;
 coeficientul general de afuieri:
Vm' haf
Ai  
Vm h
 de unde se obține:
Vm'
haf   h  Ai h
Vm
În aceste relații h și haf reprezintă adâncimile apei într-un punct oarecare

ale secțiunii de curgere înainte și după producerea afuierilor generale. Cu
123
aceasta relația se calculează linia afuierilor generale în diferite puncte și
afuierilor generale maximă:
haf max  hmax  haf g max
Normativul nu face alte referiri la determinarea afuierilor generale în albia

majoră.
La râurile cu albie erodabilă se recomandă ca Ai să nu depășească
1,4..1,5 pentru evitarea unor construcții de apărare și dirijare costisitoare.
Depășirea valorii de 1,5 pentru Ai se poate admite la podurile existente, cu
verificarea consecințelor ce decurg din aceasta sau dacă afuierile generale au
valoare redusă (0,5-0,8 m).
5.10.2. Calculul afuierilor generale în albia minoră
Adâncimea maximă în albia majoră după producerea afuierilor generale

va fi:
VM'
hM' max  (1,2 1,3) hM max
Vcr
în care:
hM max este adâncimea maximă în albia majoră înainte de construcția
podului;
VM' viteza medie în albia majoră după construcția podului determinată

anterior;
Vcr viteza critică de antrenare a materialelor aluvionare din care este
alcătuit patul albiei.
Complicațiile apar din cauza faptului că viteza critică nu este constantă
pe verticală.
Relația de mai sus se poate scrie sub forma:
qcr  hM' max Vcr  (1,2 1,3) hM max VM'  A

pentru a pune în evidentă semnificația de debit specific critic.
Valoarea A este un debit specific cunoscut.
Dacă se cunoaște variația vitezei critice pe adâncime, debitul specific va
fi:
qcr  h Vcr
124
Figura 5.24. Determinarea afuierilor generale.
Intersectând curba exprimată prin relația de mai sus cu dreapta dată de

relația afuierilor generale se obține hM' max .
Pentru clarificare, este dat un exemplu în figura 5.24 în care sunt

prezentate diagramele Vcr și qcr .
5.10.3. Calculul afuierilor locale în jurul pilelor de pod

Dintre problemele legate de poduri, calculul afuierilor reprezintă, fără
îndoială, una dintre cele mai caracteristice, dar și deosebit de dificilă prin
complexitatea și variabilitatea factorilor de influență.
Podurile produc în albiile râurilor cu pat erodabil modificări importante,
prin afuieri generale – ca urmare a strangulării secțiunii de curgere de către
rampele de acces și de către pile – și, mai ales, prin afuieri locale – ca urmare
a modificării liniilor de curent și a formării și dezvoltării zonelor de vârtejuri în
vecinătatea pilelor.
Afuierile generale se determină prin admiterea unor ipoteze și prin calcule
destul de corecte.
În privința afuierilor locale, estimările sunt mult mai dificile din cauza
proceselor de albie din imediata vecinătate a pilelor și a variabilității parametrilor
care influențează fenomenele. În mare măsură, acești parametri produc
modificări de cinematică în curgerea apei, foarte greu de prevăzut și având
consecințe deosebite asupra proceselor de albie.
Schimbarea unghiului între curentul de apă și pilă în perioade de viituri
sau existența oricărui obstacol în calea apei, pot influența afuierile locale.
125
Majoritatea formulelor de calcul au fost stabilite prin experiențe de
laborator și au domenii de aplicabilitate restrânse. Așa după cum se va arăta
influența unor mărimi din formule este diferită, uneori contradictorie.
Figura 5.25. Producerea afuierilor locale.
Măsurătorile în natură sunt relativ puține, incomplete și nu permit decât

stabilirea unor corelații aproximative între parametri, așa după cum rezultă din
bibliografia avută la dispoziție.
Măsurile de protecție aplicate sunt dimensionate mai mult sau mai puțin
acoperitor.
Din teoria stratului limită o problemă interesantă este legată de rezistența
la înaintare a unui corp în fluid sau de forța cu care fluidul în mișcare acționează
asupra unui corp în repaus. Dezlipirea stratului limită, formarea zonelor de
vârtejuri (figura 5.25), dependența acestora de regimul de mișcare laminar sau
turbulent (prin numărul Reynolds) sunt probleme bine cunoscute pentru
corpurile de formă simplă (sferă, cilindru, circular etc.) și în condiții de curgere
clar definite.
În situația unor pile de pod de formă oarecare și pentru care condițiile de
curgere a apei pe pat mobil sunt mult mai complicate și schimbătoare,
parametrii de care depind afuierile locale pot fi grupați astfel:
 variabile caracterizând curgerea apei: h - adâncimea apei, V – viteza
medie a curentului nederanjat, n – rugozitatea patului albiei,  –
densitatea apei,  – vâscozitatea cinematică a apei, distribuții de viteze;
126
 variabile caracterizând materialul aluvionar: d s – densitatea materialului
solid, d – diametrul particulelor solide, forma granulelor, coeziunea
materialului;
 variabile caracterizând pilele podului: forma, dimensiunile, lățimea pilei b
, sistemele de protecție contra afuierilor sau pentru protecție la plutitori și
ghețuri, unghiul de atac (între pilă și direcția curentului de apă), diametrul
D pentru pilele circulare etc.
Alte elemente luate în considerare sunt legate de mișcarea aluviunilor,
astfel:
 efortul tangențial la perete exercitat de curentul de apă:    h j (în care
 este greutatea specifică a apei, h – adâncimea apei în punctul de
calcul, j – panta hidraulică);
 viteza de frecare sau viteza dinamică: V*   /   ( g h j )1 2 ;

 viteza critică de antrenare a materialului aluvionar: vcr .
Aplicând analiză dimensională se obține o relație între mărimi
adimensionale de forma:
 
haf V d V*2
  h d 
 f * ; ; s ; ; 
b   s    b b
 gd 
  
Această relație pune în evidență parametrii de care depind afuierile
locale.
Formule recomandate pentru calculul afuierilor locale
a) Din cele prezentate mai sus, se desprinde concluzia că afuierile locale
depind, în principal, de următorii factori:
haf V h 
 f , , formă ,unghi de atac 
b  Vcr b 
Pentru aplicații practice se poate considera că:
haf V   h   
 f1    2,0 tan h     f 2  forma   f3   , 
b  Vcr   b   b
în care:
V  V
f1  0 pentru  0,5 ;
 Vcr  Vcr
127
V   V  V
f1  
  2  1  pentru 0,5   1,0 ;
 Vcr   Vcr  Vcr
V  V
f1   1 pentru  1,0
 Vcr  Vcr
f 2 (formă)  1,0 pentru pile circulare sau rotunjite;
f 2 (formă)  0,75 pentru pile profilate după liniile decurent;
f 2 (formă)  1,3 pentru pile rectangulare;
 
f3   ,  conform graficului din Figura 5.26.
 b
Se pot adopta măsuri suplimentare de protecție. Dacă aceste măsuri se
realizează din piatră, este necesar ca dimensiunile pietrei să fie alese astfel
încât să se realizeze condiția f1 V / Vcr   0 , adică: V / Vcr  0,5 .
Rezultă:
s 
Vmax  0,5 Vcr  0,42 2 g d

În realitate, estimările afuierilor pot fi depășite din motive diverse, ca de
exemplu:
 plutitori sau gheață care pot mări dimensiunile efective ale pilelor și, în
consecință, afuierile locale;
 producerea unor inundații conduce la condiții speciale, imprevizibile, de
transport a aluviunilor; din această cauză, în mod acoperitor, Laursen și
Toch propun majorarea cu 50% a afuierilor calculate după regulile de mai
sus;
 modificări ale reliefului patului albiei (dune de nisip) pot schimba condițiile
de curgere (unghiul de atac, distribuții de viteze etc.); Shen, Schneider și
Karaki propun mărirea afuierilor calculate cu 50% din înălțime dunelor;
 existența unor zone în care afuierile se produc mai greu (exemplu de
vegetație crescută în perioade secetoase) poate modifica afuierile;
 procesele morfologice care au loc în albie pot modifica afuierile locale
prin afuieri generale, degradări sau contractări ale albiei, variații ale
patului albiei, intensificarea afluxului de suspensii pe râu, proasta
amplasare a lucrărilor de protecție etc.
128
Figura 5.26. Experiențe Laursen-Toch.
b) Formula Latâșenkov, recomandată de normativele mai vechi, este:

b
ha  0,052  KV
Vcr
în care:
K  este coeficientul de formă dat în tabel 5.4.
Vcr viteza critică de antrenare a materialului aluvionar de fund;

V viteza curentului de apă;
b lățimea pilei.
Tabel 5.4. Valoarea coeficientului K  .
K
Tipul Tipul K
Felul pilei (  0 Felul pilei
o
pilei pilei (  0 )
o
)
1 8,5 5 10
129
K
Tipul Tipul K
Felul pilei (  0 Felul pilei
o
pilei pilei (  0 )
o
)
2 10,5 6 10
3 12,4 7 7,5
4 12,4 8 6
c) Normativul departamental privind proiectarea hidraulică a podurilor și

podețelor propune folosirea următoarelor relații:
13
 2V  Va2 
haf  2,42 K f K b   1  pentru V  Va ;
 a
V   gb 
13
 Va2 
haf  2,42 K f K b   pentru V  Va .
 gb 
în care:
K f este coeficient de formă ( K f  1,0 pentru pila circulară sau cu fețele
amonte și aval rotunjite; K f  0,85 pentru pilă cu fața amonte profilată și
K f  1, 25 pentru pilă rectangulară);
130
K coeficient care ține seama de unghiul de atac (din graficul Laursen-
Toch, figura 5.26);
b lățimea pilei;
V viteza apei în amonte de pilă în albia naturală a râului;
Va viteza medie de antrenare a aluviunilor pe patul albiei la adâncimea
afuierilor generale (tabel 5.5).
Tabel 5.5. Viteza medie de antrenare Va (m/s) – după Listvan.
Nr. d50 Adâncimea medie h (m)

crt. Pământ
(mm) 2 3 4 5 6 8 10 12 14 16
1 Nisip fin 0,15 0,6 0,7 0,7 0,8 0,9 1,0 1,1 1,2 1,3 1,3
2 Nisip mărunt 0,50 0,7 0,9 1,0 1,0 1,1 1,3 1,4 1,5 1,6 1,7
3 Nisip mărunt cu pietriș 1,0 0,9 1,0 1,2 1,3 1,4 1,5 1,7 1,8 1,9 2,0
4 Nisip mare 2,50 1,1 1,3 1,4 1,6 1,7 1,9 2,0 2,2 2,3 2,5
5 Pietriș cu nisip mare 6,0 1,4 1,6 1,7 1,9 2,0 2,2 2,4 2,6 2,7 -
6 Pietriș mărunt 15,0 1,7 1,9 2,1 2,3 2,4 2,6 2,8 3,0 3,2 -
7 Pietriș mijlociu 25,0 2,0 2,3 2,6 2,7 2,9 3,1 3,4 3,6 - -
8 Pietriș mare 60,0 2,5 2,8 3,0 3,2 3,3 3,6 3,9 4,1 - -
9 Bolovăniș mărunt 140,0 3,0 3,4 3,6 3,8 4,0 4,4 4,5 - - -
10 Bolovăniș mijlociu 250,0 3,6 4,0 4,2 4,5 4,7 5,0 5,3 - - -
11 Bolovăniș mare 450,0 4,2 4,6 4,9 5,1 5,3 5,7 - - - -
12 Bolovăniș foarte mare 750,0 4,9 5,3 5,6 5,9 6,1 6,4 - - - -
Argile și argile
13 - 0,89 1,0 1,0 1,2 1,3 1,5 1,6 1,8 1,9 2,0
nisipoase  1 tf/m3
Argile și argile
14 nisipoase - 1,18 1,3 1,4 1,5 1,6 1,8 1,9 2,1 2,2 -
 1, 4 tf/m3
Argile și argile
15 nisipoase - 1,5 1,7 1,8 1,9 2,0 2,2 2,4 2,5 - -
 1,8 tf/m3
Calculul afuierilor locale la culei se face cu aceleași formule, considerând
b  1 m și viteza V egală cu viteza medie a apei în dreptul culeelor.
Calculul afuierilor locale nu se face în cazul în care se prevăd lucrări de
consolidare a patului albiei (pereuri, saltele de gabioane, radiere de beton etc.)
conform tabel 5.6.
Tabel 5.6. Viteza medie de antrenare Va (m/s) la debitul maxim cu asigurarea de 1%
pentru diverse tipuri de consolidări.
131
Adâncimea medie a apei hmed (m)
Consolidare
0,4 1,0 2,0 3,0
Pereu simplu din piatră cu
diametrul:
2,5 3,0 3,5 4,0
d 15cm ;
d  20cm ;
d  25cm Alte valori sunt date în tabelul 1.8
Pereu din dale de beton 5,0 6,0 7,0 7,5
132
6. MIȘCAREA APEI SUBTERANE
Mediul permeabil reprezintă o structură alcătuită din materiale granulare

sau fibroase care prezintă pori ce comunică între ei. Se creează astfel o rețea
de canale foarte fine prin care poate circula un fluid. Cu excepția unor filtre
industriale sau cu excepția filtrelor din stațiile de tratare și epurare în mare parte
mișcarea prin medii permeabile se referă la mediul subteran (figura 6.1).
Figura 6.1. Forme de mișcare a apei subterane.
Mișcarea apei subterane vizează de obicei cunoașterea caracteristicilor

și rezervelor de apă din acvifere (acvifer = depozit de apă). Există numeroase
aplicații practice/inginerești legate de apa subterană:
 extragerea sau introducerea apei din (în) acvifere, respectiv probleme de
alimentare cu apă sau de refacere a acviferului.
 coborârea nivelului apei în acvifer pentru realizarea unor lucrări de
construcții (fundații) în uscat.
 drenarea apelor la terenurile agricole
133
 mișcarea apei prin baraje și diguri de pământ
 circulația apei subterane pe sub construcții hidrotehnice.
În pământ apa se prezintă sub 4 forme:
 apă legată chimic;
 apă peliculară (legată prin adeziune);
 apă capilară;
 apă liberă – ce care curge prin rețeaua de canale fine formată de golurile
dintre granule.
6.1. Caracteristicile mediului subteran

Mișcarea apei subterane depinde pe de o parte de caracteristicile
mediului și pe de altă parte de caracteristicile apei subterane. Caracteristicile
apei fiind aproximativ constante, mai importanți sunt parametrii hidraulici care
caracterizează mediile permeabile astfel:
 porozitatea respectiv porozitatea efectivă (eficace);
 coeficientul de conductivitate hidraulică;
 transmisivitatea.
Porozitatea este definită ca raportul între volumul porilor W p dintr-o
probă de pământ și volumul total al probei:
Wp
n
WT
Volumul porilor este legat de volumul fazei solide Ws prin indicele porilor:
Wp
e
Ws
WT  W p  Ws
n e
e n
1 n e 1
Porozitatea depinde de compoziția, structura și textura solului.
Porozitatea eficace reprezintă acea parte a porilor care participă efectiv
la curgerea apei. Se definește ca raport între volumul de apă gravitațională care
poate fi conținută de un volum de mediu poros în stare de saturație și eliberată
prin drenare (volumul de apă ”liberă”) și volumul total al probei.
134
Mișcarea apei subterane
WL
ne 
WT
WL  W p  Wad ( Wad - volumul de apă care aderă la granule).
Porozitatea eficace este dependentă de mărimea moleculelor ce sunt
transportate comparativ cu mărimea căilor de legătură dintre pori. La argile
porozitatea eficace este semnificativ mai mică decât porozitatea totală, în timp
ce la nisipuri cele două valori sunt apropiate.
Coeficientul de conductivitate hidraulică (k) cunoscut și sub numele
de coeficient de permeabilitate se definește prin volumul de apă liberă care
străbate în unitatea de timp o unitate de suprafață a unei secțiuni din mediul
permeabil sub un gradient hidraulic unitar.
Coeficientul de permeabilitate are dimensiunile unei viteze și se exprimă
în mod curent în cm/zi sau m/zi.
Factorii care influențează coeficientul de permeabilitate sunt:
 proprietățile mediului poros;
 proprietățile lichidului (coeficientul variază cu temperatura, rezultând deci
dependența de vâscozitate și de greutate specifică).
Transmisivitatea reprezintă produsul între coeficientul de permeabilitate
și grosimea stratului acvifer:
T  a  k (m 2 / zi )
În cazul acviferelor multistrat, transmisivitatea este dată de suma
produselor între grosimea și permeabilitatea fiecărui strat.
T   ai ki
Figura 6.2. Reprezentarea grafică a compoziției granulometrice.
135
Curba de granulozitate (granulometrică) este reprezentarea grafică a
compoziției granulometrice a unui pământ (figura 6.2). Pe abscisă graficul are
definit diametrul particulelor solide (în scară logaritmică) ce au diametrul mai
mic decât dimensiunea dată iar pe ordonată este definită masa particulelor,
exprimate în procente din masa totală a probei de pământ.
Din curba granulometrică se obțin cele 3 fracțiuni granulometrice (argilă,
praf și nisip), pe baza cărora se identifică și se clasifică pământurile.
Se definește coeficientul de uniformitate al unui pământ:
d60
Cu 
d10
unde d60 și d10 se numesc diametre procentuale si reprezintă diametrele
corespunzătoare respectiv procentelor de 60% și 10% de pe curba de
granulozitate.
6.2. Legea lui Darcy

Darcy a stabilit că valoarea debitului infiltrat printr-un mediu permeabil
saturat este:
Q  A k  I
în care:
Q este debitul infiltrat;
A este suprafața secțiunii de scurgere;
k este conductivitatea hidraulică a mediului permeabil;
I este gradientul hidraulic (panta hidraulică).
Figura 6.3. Schema de studiu pentru legea lui Darcy: a) situația reală; b) schema de
studiu.
136
Secțiunea de curgere (A), cuprinde atât porii cât și particulele solide.
Q
Raportul ( ) are dimensiuni de viteză și se numește viteză de filtrație. În
A
realitate, viteza ( V ) determinată cu relația lui Darcy este un debit specific pe
unitatea de suprafață. Viteza reală de curgere (prin goluri) este mai mare și se
V
obține raportând viteza de filtrație la porozitatea eficace a materialului: Vr  .
ne
Q
Notând cu V raportul legea lui Darcy, în forma cea mai cunoscută devine:
A
V kI
Sarcina hidraulică într-un punct are expresia generală:
p
H z

în care z este cota punctului în raport cu planul de referință. În relația de mai
V2
sus se neglijează termenul cinetic ( ), deoarece mișcarea apei subterane se
2g
produce cu viteze extrem de reduse.
Relația liniară dintre viteza de filtrație (V) și panta hidraulică (I) dată de
legea lui Darcy, este valabilă până la o valoare critică a numărului Reynolds
specific acestor curgeri.
Acesta se definește (pe lângă viteză și vâscozitatea lichidului) în funcție
și de mărimea și forma particulelor solide, de porozitate și de alte caracteristici
ale mediului permeabil.
Există mai multe expresii pentru definirea numărului Reynolds critic, date
de foarte mulți cercetători și, funcție de acestea, valorile numărului Reynolds
critic variază între 2 și 8.
Legea lui Darcy generalizată
Considerând viteza de filtrație (V) ca o mărime vectorială și mediul
permeabil anizotrop, legea lui Darcy se poate scrie în formă matricială:
u    K    grad H 
în care: {u} este un vector linie care cuprinde componentele vitezei pe cele trei
direcții ale spațiului x, y, z:
u  vx , vy , vz 
[K] este o matrice de conductivitate hidraulică:
137
 k xx k xy k xz 
 
 K    k yx k yy k yz 
k k zy k zz 
 zx
{grad H} este un vector coloană cuprinzând componentele gradientului
hidraulic pe cele trei direcții din spațiu, x, y, z:
 H 
 x 
 
 H 
grad H    y 
 
 H 
 
 z 
Din relațiile de mai sus, componentele vitezei de infiltrație pe cele trei
direcții au expresiile:
 H H H 
vx    k xx   k xy   k xz 
 x y z 
 H H H 
v y    k yx   k yy   k yz 
 x y z 
 H H H 
vz    k zx   k zy   k zz 
 x y z 
6.3. Tipuri de lucrări pentru captarea apelor subterane

Lucrările pot fi verticale (puțuri) sau orizontale (drenuri).
Stratul acvifer poate fi omogen (dacă are aceleași proprietăți în orice
punct al domeniului) sau neomogen. Stratul acvifer poate fi izotrop (proprietățile
sunt aceleași după orice direcție) sau anizotrop.
Lucrările pot fi individuale sau în grup, dacă ele se influențează reciproc:
grup de puțuri, șir de puțuri, drenuri sistematice etc.
Clasificarea lor este arătată în figura 6.4 și figura 6.5.
După felul stratului acvifer, lucrările pot fi (figura 6.4):
 în strat acvifer sub presiune,
 în strat acvifer cu nivel liber,
Sub raportul gradului de pătrundere în stratul permeabil, drenurile și
puțurile pot fi (figura 6.5):
138
 perfecte, dacă ajung până la patul impermeabil, sau
 imperfecte, dacă se opresc în grosimea stratului acvifer.
În cazul în care debitul drenurilor sau al puțurilor este egal cu debitul care
alimentează stratul permeabil, mișcarea este permanentă: în caz contrar,
mișcarea este nepermanentă și nivelurile piezometrice variază în timp.
Figura 6.4. Strat acvifer sub presiune și cu nivel liber.
Figura 6.5. Puț perfect și puț imperfect.
6.3.1. Calculul hidraulic al drenurilor
6.3.1.1. Dren perfect în strat acvifer cu nivel liber
Fie un strat permeabil cu nivel liber, în care apa subterană se găsește la

cota H în raport cu patul impermeabil, figura 6.6. În acest strat se execută un
dren perfect la distanța L de sursa de alimentare a stratului. Drenul este de
lungime mare, astfel încât mișcarea se poate considera plan verticală.
139
Din dren se extrage debitul specific q (m3/s·m), din care q1 este debitul
provenit dintr-o singură parte a drenului. Nivelul apei din dren coboară până la
cota h0 , care caracterizează regimul permanent de mișcare.
Distribuția reală de viteze este arătată în figura 6.6 și este notată cu R:
vitezele au direcții și mărimi diferite, nu se cunoaște suprafața pe care acestea
sunt perpendiculare, deci nu se poate folosi ecuația de continuitate. Pentru
rezolvarea problemei se recurge la ipoteze simplificatoare.
Figura 6.6. Determinarea debitului drenului (strat acvifer cu nivel liber).
De regulă, se admit ipotezele lui Dupuit (distribuția de viteze notată cu D)

care sunt următoarele:
 la curenți cu suprafață liberă la care denivelările sunt mici, se poate
admite că liniile de curent sunt aproximativ orizontale, iar suprafețele de
p
potențial hidraulic constant h  z  sunt suprafețe verticale;

 viteza este constantă pe fiecare verticală și este proporțională cu panta
suprafeței piezometrice, la intersecția acesteia cu verticala; notată cu D
în Figura 6.6.
Cu aceste ipoteze de calcul, debitul specific colectat pe o parte a
drenului, în secțiunea situată la distanța x de axul drenului este:
dh
q1  h  k 
dx
h – fiind înălțimea curentului de apă în secțiune considerată.
Prin separarea variabilelor și efectuând integrarea cu condițiile la limită:
140
b
x  L, h  H și x  , h  h0 , se obține:
2
q1  dx  k  h  dh
H
h2
q1  x b /2 k
L
2 h0
respectiv:
k  ( H 2  h02 )
q1 
 b
2  L  
 2
În această relație, b/2 se poate neglija în raport cu L, astfel că formula
devine:
k  ( H 2  h02 )
q1 
2L
Cotele suprafeței libere, se pot calcula cu relația:
2  q1
h  h02  x
k
Figura 6.7. Suprafața reală și cea teoretică.
În realitate însă, suprafața liberă nu corespunde punctelor situate pe

parabola descrisă de relația de mai sus, datorită fenomenului de izvorâre care
are loc la peretele drenului și care face ca suprafața liberă reală să se găsească
deasupra curbei teoretice. Distanța dintre cele două curbe crește pe măsura
apropierii de dren atingând valoarea maximă hi la peretele drenului (figura
6.7). Înălțimea de izvorâre crește proporțional cu debitul extras din dren, astfel:
141
q
hi  0,744 
k
Debitul obținut, dedus folosind ipotezele Dupuit, este corect și s-a
verificat prin experimentări.
În cazul în care drenul nu străbate în întregime stratul permeabil (dren
imperfect), figura 6.8, calculul debitului captat de dren se poate face prin
metoda fragmentelor. Presupunând MN o linie de curent, domeniul de infiltrație
se împarte în trei fragmente legate în paralel: fragmentele laterale I și II
alimentează drenul prin pereții săi laterali după modelul drenului perfect, iar
fragmentul inferior III, alimentează drenul pe la fundul acestuia. Debitul pe
metru liniar de dren, în strat acvifer cu nivel liber, este:
q  qI  qII  qIII
respectiv:
k  ( H1'2  h0'2 ) k  ( H 2'2  h0'2 )  ks

q  
2  L1 2  L2 2  a"   L1  L2
ln 
  b ( L  L )  a"
1 2
cu notațiile din Figura 6.8; s – reprezintă denivelarea în dren.
Figura 6.8. Dren imperfect.
6.3.1.2. Dren perfect în strat acvifer sub presiune
În figura 6.9, este prezentat un strat acvifer sub presiune, panta

piezometrică inițială fiind i0 .
Dacă prin pompare se extrage din dren un debit q, acestuia îi corespunde
o anumită denivelare a apei, care este cu atât mai mare, cu cât debitul pompat
142
este mai mare. În figura 6.9 cu linie plină este reprezentat nivelul piezometric în
timpul funcționării drenului cu un debit specific dat, q (m3/s·m), având pantele
piezometrice i1 și i2 .
Figura 6.9. Determinarea debitului drenului (strat acvifer sub presiune).
Relația dintre debit și denivelare rezultă din ecuația de continuitate și

legea Darcy:
q  q1  q2
q  a  k  i1  a  k i2
 H h H h 
q  a  k  1 0  2 0 
 L1 L2 
în care L1 și L2 reprezintă distanțele până la limitele de alimentare ale stratului,
h0 nivelul apei în dren.
Având în vedere condițiile de mișcare ale apei subterane, rezultă că
secțiunea de curgere este constantă și, în consecință, viteza aparentă este
constantă în orice punct al domeniului. Deoarece terenul este considerat
omogen (conductivitate hidraulică uniformă), rezultă că și gradientul hidraulic
este constant, deci liniile piezometrice sunt drepte (singura situație când este
așa).
În cazul particular în care în loc de curent inițial de apă subterană se află
acvifer de dimensiuni foarte mari, debitul pe metru liniar de dren este dat de
relația:
2  a  k  s0
q
L
143
unde L  L1  L2 reprezintă raza de influență a drenului respectiv distanța la
care denivelarea liniei piezometrice în raport cu nivelul inițial este neglijabilă.
Pentru drenul imperfect în strat acvifer sub presiune, calculele se fac în
mod similar drenului imperfect în strat acvifer ca nivel liber.
6.3.2. Calculul hidraulic al puțurilor
6.3.2.1. Puț perfect în start acvifer cu nivel liber
Observația de la calcul drenurilor, referitoare la distribuția de viteze în

strat acvifer cu nivel liber, se menține: notată cu R în figura 6.10 este distribuția
reală a vitezelor aparente, iar cu D – repartiția de viteze după aplicarea
ipotezelor Dupuit.
În cazul în care puțul funcționează într-un strat de apă subterană cu nivel
liber, figura 6.10, admițând ipotezele lui Dupuit, pe o suprafață cilindrică, la
dh
distanta r de puț vor fi viteze orizontale egale cu k  și din ecuația de
dr
continuitate rezultă:
dh
Q V  A  k i  A  k  2  r  h
dr
dr
Q  2    k  h  dh
r
Integrând rezultă:
h2
Q  ln r  2    k 
R
r0
H
h0
2
Figura 6.10. Determinarea debitului puțului (strat acvifer cu nivel liber).

144
și formula debitului:
  k  ( H 2  h02 )
Q (*)
R
ln
r0
R este raza de influență a puțului și se aplică și aici considerațiile privind
înălțimea de izvorâre la intrarea în puț și modificarea corespunzătoare a
suprafeței libere.
Ținând seama de această relație, ar rezulta că exploatarea puțului trebuie
făcută cu denivelări cât mai mari, pentru a obține debite cât mai ridicate. Din
punct de vedere tehnic însă, nu este admisă depășirea vitezei la care s-ar
produce antrenarea continuă a particulelor fine din strat, ceea ce ar provoca,
pe de o parte, distrugerea scheletului natural al stratului acvifer, iar pe de altă
parte, colmatarea filtrului puțului sau înnisiparea (colmatarea) puțului.
Întrucât viteza maximă este la intrarea apei în puț, valoarea debitului
trebuie să îndeplinească condiția:
Q  2   r0  h0  Vadm (**)
unde Vadm este viteza maximă admisă, funcție de natura materialului din stratul
acvifer.
La intersecția parabolei (*) cu dreapta (**) se obține debitul optim al
puțului și denivelarea corespunzătoare, figura 6.11.
Figura 6.11. Determinarea debitului optim al puțului.
Din analiza comparativă a suprafeței libere obținute pe baza ipotezelor

lui Dupuit, pentru care:
145
R
Q  ln
h  H2  r
 k
și a celei reale, determinate prin măsurători directe, apare o diferență, care se
resimte pe o zonă restrânsă din jurul puțului, apreciată de unii cercetători la cca
100  r0 . Această diferență ca și la drenuri, se explică prin fenomenul de izvorâre
la peretele puțului.
Debitul calculat cu relația (*) a fost verificat prin experimentări.
Diferența dintre nivelul apei subterane la peretele exterior al puțului și cel
din interior se mai poate datora și altor cauze cum ar fi:
a) pierderea de sarcină la trecerea prin orificiile coloanei perforate a
puțului, h f , (în cazul în care execuția puțurilor este îngrijită, ceea ce
corespunde în general cu prima perioadă de exploatare a acestora, pierderile
de sarcină sunt neglijabile);
b) colmatarea stratului acvifer din apropierea puțului, cât și a coloanei
filtrante, hc ; colmatarea poate fi:
 de natură mecanică, datorită astupării porilor sau a orificiilor coloanei cu
particule fine din strat;
 de natură chimică, manifestată prin depunerea sărurilor precipitate;
 de natura electro-chimică, datorită formării unui curent galvanic prin
diferența de potențial ce apare între filtru și sită, sau chiar datorită
neomogenității constructive a filtrelor metalice;
 de natură biologică, rezultată din acțiunea organismelor ce trăiesc în
apele feruginoase;
c) ieșirea din cadrul legii Darcy și trecerea la o mișcare turbulentă în
vecinătatea puțului, din cauza vitezelor mari, care duc la numere Reynolds ce
depășesc valoarea critică.
Ținând seama de denivelările suplimentare, nivelul real al apei în puț h0'

rezultă:
h0'  H  s  hi  h f  hc  hn

Cunoașterea nivelului apei din puț este necesară atât pentru amplasarea
corectă a sorbului conductei de aspirație, sau a pompei, în cazul în care este
submersibilă, precum și pentru calcului înălțimii de pompare, respectiv a puterii
pompei.
146
6.3.2.2. Puț perfect în strat acvifer sub presiune
Problema puțului perfect în strat de apă subterană sub presiune (figura

6.12) se poate rezolva fără a fi necesară folosirea ipotezelor simplificatoare.
Suprafața laterală a cilindrului prin care trece la apa la distanta r față de
axul puțului este A  2   r  a , iar viteza pe această suprafață este:
dh
V k
dr
unde h este nivelul piezometric din strat la distanța r .
Din ecuația de continuitate, prin separarea variabilelor, prin integrare și
folosind condițiile la limită se obține relația:
2    a  k  (h1  h2 )
Q
r
ln 1
r2
care în particular conduce la:
2    a  k  ( H  h0 )
Q (dacă h0>a)
R
ln
r0
Figura 6.12. Determinarea debitului unui puț (strat acvifer sub presiune).
Dacă h0<a se poate demonstra că formula debitului extras este:
147
 k  2 Ha  a 2  h02 
Q
R
ln
r0
Pentru calculul razei de influență se recomandă formule empirice, de
exemplu:
 formula lui Sichardt:
R  3000 ( H  h0 )  k
 formula lui Kusakin:
R  575 s  H  k
în care s este denivelarea în puț în timpul exploatării acestuia ( s  H  h0 ).
Determinările făcute pe teren au arătat că mărimea razei de influență este
de cca. 200–330 m la nisipuri mijlocii și 700÷1000 m la nisipuri mari. Se constată
deci că raza de influență depinde de coeficientul de permeabilitate și crește o
dată cu aceasta.
Din formula debitului unui puț perfect în acvifer sub presiune se vede că
debitul puțului variază liniar cu denivelarea ( H  h0 ) din puț.
Debitul extras din puț trebuie limitat la valorile impuse de condiția de ne-
înnisipare, care pentru puț în strat acvifer sub presiune, este:
Q  2   r0  a  Vadm
Q  Qmax  2    r0  a  Vadm
în care viteza admisibilă Vadm depinde de diametrul celor mai mici particule (de
exemplu în tabel 6.1).
Tabel 6.1. Viteza de intrare a apei în filtru invers
Viteza de intrare a apei în

Conținutul stratului purtător de apă și nisip
filtru m/s
60% particule cu diametrul mai mic de 1 mm 0,002
40% particule cu diametrul mai mic de 0,50 mm 0,001
40% particule cu diametrul mai mic de 0,25 mm 0,0005
Ținând seama de cele două relații dintre debit și denivelare se pot calcula
debitul și denivelarea optimă. Reprezentând grafic cele două relații, soluția
optimă se obține la intersecția celor două curbe, figura 6.13.
148
Figura 6.13. Determinarea debitului optim.
În privința vitezei admisibile sunt mai multe posibilități de evaluare. De

exemplu:
 relația Sichardt:
k
Vadm 
15
 relația:
Vadm  d10 / 280; (Vadm  m/s; d10  mm)
 relația:
k
Vadm 
28
 relația Huismann:
k
Vadm 
30
 relația Abramov:
3
k
Vadm 
30
Determinarea coeficientului de permeabilitate se poate face prin
măsurători directe în teren sau prin determinări în laborator. Cele mai precise
rezultate sunt obținute din determinările directe în teren.
Acestea se bazează pe rezultatele pompărilor într-un puț experimental,
respectiv debitul în regim permanent, precum și pe nivelurile de apă ce se
realizează în două puțuri de observație, amplasate la distanțele r1 și r2 față de
puțul experimental (figura 6.14).
149
Figura 6.14. Determinarea coeficientului de permeabilitate în teren.
Coeficientul de permeabilitate rezultă:

r2
Q ln
r1
k
  (h2  h12 )
2
Puțurile de observație trebuie executate la o distanță suficient de mare

de puțul principal, astfel încât în zona respectivă, ecuația suprafeței libere să
corespundă ipotezei de calcul Dupuit, care a stat la baza determinării ei.
6.3.3. Calculul grupului de puțuri

Problema grupului de puțuri interesează într-o mare măsură în cazul
epuismentelor pentru executarea în uscat a fundațiilor clădirilor. În acest scop
este necesar să se determine debitul ce poate fi extras de grupul de puțuri
pentru a realiza anumite denivelări pe perimetrul construcției.
Problema grupului de puțuri se poate formula, astfel: considerându-se un
sistem de n puțuri dintr-un acvifer sub presiune, dispuse la distanțe mai mici
decât raza de influență a fiecărui puț și presupunând debitele Qi cunoscute și
egale între ele (Q1=Q2=…=Qn=Q) să se determine valoarea lui Q astfel ca într-
un punct M(r1,r2, … , rn) să existe o cotă piezometrică h. Problema revine la
calculul debitului Q care realizează o descărcare de presiune a acviferului sub
presiune într-un punct critic M.
Ecuația suprafeței piezometrice este dată de relația:
1 n r
h  H0  
2 ak i 1
Qi ln i
R
în care:
150
H0 este cota piezometrică în lipsa grupului de puțuri;
a este grosimea stratului acvifer;
k coeficientul de permeabilitate;
Qi=Q debitul unui puț;
R este raza de influență a grupului de puțuri;
ri este distanța de la un punctul considerat M la cele n puțuri.
Figura 6.15. Grup de puțuri în strat acvifer sub presiune.
Din ecuația suprafeței piezometrice rezultă debitul Q, care asigură în

punctul M cota piezometrică H:
2 ak  H 0  h  2 ak  H 0  h  2 ak  H 0  h 
Q  
Rn ln
R
ln
R
ln n r  r  ...  r
r1  r2  ...  rn 1 2 n
re
unde: re  n r1  r2  ...  rn este raza echivalentă.

Debitul total al grupului de puțuri este:
Qtot  n  Q
Pentru un strat acvifer cu nivel liber, rezultă o formulă similară pentru
debitul Q:
151
 k  H 02  h 2 
Q
R
ln
re
cu aceiași semnificație a termenilor.
Considerând problema inversă, cota piezometrică într-un punct oarecare
M, cunoscându-se debitul total al grupului de puțuri Qtot  n  Q , rezultă din
relația:
Qtot R
hH  ln
2 ak re
pentru un strat acvifer sub presiune, și:
Qtot R
h  H2  ln
 k re
pentru un strat acvifer cu nivel liber.
Pentru calcul razei de influență R a grupului de puțuri se fac următoarele
recomandări:
 dacă puțurile sunt dispuse pe un contur circular de rază r0, atunci:
R  r0  R1
R1 fiind raza de influență a unui puț, a cărei valoare se poate determina cu una
din relațiile:
R  3000 ( H  h0 )  k (formula lui Sichardt)
R  575 s  H  k (formula lui Kusakin).

 dacă puțurile sunt dispuse pe laturile L și B ale unui dreptunghi, se
calculează mai întâi raza cercului echivalent cu formula:
LB
r0  
4
în care  se ia din tabelul:
Tabel 6.2.
B/L 0,1 0,2 ,04 0,6 - 1

 1 1,2 1,16 1,18
Raza de influență a grupului de puțuri rezulta din aplicarea formulei:

R  r0  R1
152
6.4. Lucrări pentru coborârea și controlul nivelului apelor
subterane
6.4.1. Drenuri
Elementele componente ale lucrării sunt:
 drenul tubular sau galeria drenantă,
 puțul colector sau evacuarea gravitațională dacă terenul o permite,
 căminele de vizitare (pentru drenuri lungi, cu funcționare permanentă),
 perimetrul de protecție al lucrării.
Colectarea apei din stratul acvifer se face printr-un tub prevăzut cu
barbacane (orificii), printr-o galerie drenantă sau prin umplutură din piatră.
Pentru a nu permite antrenarea particulelor din teren în interiorul tubului
acesta se "îmbracă" într-un filtru invers (figura 6.16).
Uneori este necesară realizarea unui dop de argilă (cu grosime de ~ 0,5
m, deasupra nivelului hidrostatic), astfel încât apa infiltrată de la suprafață să
nu intre direct în dren, sau a unui perete de argilă în aval de dren, dacă stratul
impermeabil de bază are panta relativ mare (> 0,005), pentru a nu scăpa un
debit important peste sau pe sub dren (figura 6.17).
Drenul se execută cu panta minimă de 1% și apa este condusă la puțul
colector. Acest puț servește ca bazin de aspirație pentru pompe.
Figura 6.16. Dren cu barbacane și filtru invers.
153
Figura 6.17. Dren pe pat cu pantă mare.
Dacă drenul servește pentru captarea apei subterane pentru diferite

folosințe, are deci caracter permanent, în lungul drenului se realizează cămine
de vizitare. Prin aceste cămine se pot face verificarea, curățarea, aerisirea sau
repararea drenului. Căminele sunt amplasate la circa 50 m între ele și unele au
radierul mai coborât decât al drenului cu 0,5 m, formând un depozit pentru
depunerea aluviunilor din apa colectată.
Dacă apa subterană drenată cere anumite condiții pentru a fi folosită
ulterior, se poate institui un perimetru de protecție în jurul captării, în care sunt
restricționate activitățile ce pot murdări apa sau terenul.
Executarea săpăturilor pentru dren se poate face manual sau mecanic,
în săpătura cu taluze înclinate sau verticale, cu sprijiniri cu palplanșe sau fără,
iar execuția drenului începe de la puțul de colectare către amonte pentru
evacuarea gravitațională, continuă, a apei din săpătură.
Tuburile de drenaj se așează pe un strat de beton de egalizare, iar
straturile de filtru invers se separă între ele prin panouri metalice care se
recuperează după umplerea spațiilor dintre ele cu materialul granular adecvat.
6.4.2. Puțuri
Se pot executa ca puțuri săpate sau puțuri forate.
1. Puțurile săpate au în general diametre mari și pot avea și secțiune
dreptunghiulară sau pătrată în plan. Se execută în cheson lansat în
adâncime prin excavare la bază; pereții puțului se toarnă la suprafața
terenului și aceasta coboară (figura 6.18). Puțurile săpate se execută în
strațe de adâncimi relativ mici (maximum 20 m) formate din material
granular fin (puțul având diametru mare, viteza de intrare în puț va fi
mică).
154
2. Puțurile forate pot ajunge la adâncimi oricât de mari, toate operațiile
permit mecanizarea, viteza de execuție este mult mai mare. În funcție de
natura terenului și de adâncimea puțului, forarea se poate face manual
(pentru adâncimi mai mici de 15–20 m) sau mecanic percutant sau
rotativ, uscat sau umed. Procedeul cel mai folosit este forajul rotativ
umed, care utilizează noroi de foraj (apă amestecată cu argila, eventual
bentonită, care are rol de a răci sapa, de a menține pereții găurii și de a
antrena terenul forat – detritus). Noroiul este trecut prin bataluri pentru
decantare și apoi este refolosit.
Figura 6.18. Puț săpat.
Puțurile forate se compun din coloana de protecție (ghidează instalația

de foraj, recuperabilă), coloana definitivă (oțel, oțel inoxidabil, fontă, ceramică,
mase plastice, cu orificii circulare Ø10–25 mm sau cu șlițuri, procent de goluri
până la 30%), filtru invers (pentru a nu permite antrenarea particulelor de teren
în coloana definitivă), piesa de fund (coloana de 2–5 m în prelungirea coloanei
definitive, constituind un spațiu de depozitare a nisipului care eventual a fost
antrenat în puț), cabina puțului (construcție care adăpostește instalația
hidraulică și instalația electrică) și instalația hidraulică (pompă, conducta de
refulare, vane, eventual manometru și debitmetru).
Colectarea apei din puțuri către un punct central se poate face prin
pompare individuală cu pompe submersibile montate în fiecare puț sau prin
sifonare în puț colector cu ajutorul unui cazan de vacuum (sistem recomandat
ca fiind mai robust și cu mai puține utilaje în funcțiune).
Dacă apa din puțuri urmează a fi folosită ulterior, în jurul puțurilor se
realizează zone de protecție în care sunt interzise sau restricționate activitățile
care pot murdări terenul.
155
6.4.3. Evacuarea apei din gropile de fundație
Dacă gropile de fundație au dimensiuni mari sau când există pericol de
inundare din exterior, de exemplu din precipitații, este necesar să se prevadă
bașe de colectare a apelor și instalații de pompare dimensionate în raport cu
mărimea debitelor ce trebuie evacuate.
Când se execută excavații sub nivelul apei subterane se prevăd lucrări
de colectare și evacuare a debitelor infiltrate prin taluzuri și prin fundul gropii.
În pământuri coezive, cu permeabilitate foarte mică, asemenea lucrări pot
să nu fie necesare. Se va verifica dacă grosimea stratului coeziv care rămâne
pe fundul gropii este suficient de mare astfel încât să reziste presiunii apei
subterane din straturile acvifere din adâncime.
În cazul nisipurilor fine și al pământurilor prăfoase, ca și în alte situații
pentru reducerea debitelor infiltrate în excavație, se pot realiza palplanșe, pereți
mulați sau foraje secante impermeabile pentru a sprijini săpătura și pentru a
lungi traseul parcurs de apa de infiltrație (la aceeași cădere, un drum mai lung
înseamnă gradient mai mic, deci pericol mai redus de sufozie sau antrenare
hidrodinamică). Dacă în adâncime există un strat de permeabilitate mică,
aceste lucrări se încastrează în acest strat. La partea superioară palplanșele
pot fi sprijinite sau nu, sau se pot ancora în afara amprizei săpăturii.
Adâncimea de încastrare a palplanșelor se alege în funcție de condițiile
hidrogeologice.
Dacă terenul este omogen (figura 6.19), palplanșele se bat sub cota
fundului săpăturii la adâncimea t suficientă pentru a împiedica antrenarea
materialului produsă de acțiunea curentului de infiltrație:
H  t icr
i 
H t c
în care:
i este gradientul mediu la ieșirea apei prin fundul gropii;
icr este gradientul critic (cu valori de 0,5 pentru prafuri nisipoase și nisipuri
fine și 1,0 pentru nisipuri grosiere);
c este coeficientul de siguranță (cu valori de 1,2–3,0 în funcție de
importanța activităților protejate).
Dacă terenul este neomogen și în adâncime este un strat de
permeabilitate mare (figura 6.20), gradientul de ieșire este mult mai mare:
H  t icr
i 
a c
În acest caz, este necesară o adâncime mai mare de batere a palplanșelor sau
folosirea altor procedee. Formulele enunțate sunt puțin exacte.
156
Figura 6.19. Palplanșe în teren omogen.
Figura 6.20. Palplanșe în teren neomogen.
Calcule mai exacte presupun trasarea spectrului hidrodinamic și

determinarea debitului infiltrat și a distribuției de presiuni cu ajutorul spectrului.
Pentru evacuarea directă a apei din groapa de fundație (provenită din
precipitații sau prin infiltrații) se execută șanțuri de colectare, menținute în
permanență cu 0,3–0,8 m sub cota săpăturii (care coboară). Apa colectată de
șanțuri este trimisă în puțuri de absorbție amenajate în punctele cele mai
coborâte ale excavației și prevăzute cu un strat de pietriș având rol de filtru
invers (figura 6.21).
În puț se instalează sorbul pompă care trebuie să aibă 30–50 cm
deasupra stratului de pietriș, având deasupra un nivel de apă suficient pentru
funcționarea înecată.
Sistemul de drenaj se adaptează continuu, pe măsura avansării săpăturii.
157
Figura 6.21. Puț de evacuare.
6.4.4. Coborârea nivelului apei subterane

În cazul săpăturilor adânci sau al fundațiilor cu suprafață mare sau dacă
pământurile sunt puțin stabile (nisipuri fine) este necesară coborârea nivelurilor
apei prin lucrările de drenaj arătate: puțuri, drenuri, grup de puțuri, drenuri
sistematice etc.
Aceste lucrări au ca scop coborârea nivelurilor apei pe toată suprafața
gropii de fundație și pot menține apa subterană în teren, protejând taluzul de
forțele hidrodinamice.
Figura 6.22. Epuismente în trepte.
Distanța între puțurile arătate în figura 6.22 se calculează, fiind de 5 - 10

m, iar adâncimea este de 8 - 10 m.
Debitul colectat de un șir de puțuri amplasate pe marginea unei săpături
în tranșee îngustă de lungime l este:
158
H 2  h2
Qk l
2R
Pentru o incintă de formă oarecare, care poate fi aproximată cu un pătrat
de suprafață A, debitul necesar pentru a obține o denivelare s se poate
aproxima prin relațiile:
 k ( H 2  h2 )
Q
R
ln
r0
unde:
R  3000 s k este raza de influență a unui puț;
A
r0  este raza echivalentă a întregii gropi de fundație de suprafață A.

Notațiile folosite au fost explicate în capitolul 6.3.
Debitul capabil al unui puț este:
2 r h k
q
15
în care: r – este raza puțului, h – înălțimea coloanei perforate.
Q
Rezultă numărul de puțuri n  . Aceste formule expeditive se referă la puțuri
q
perfecte; dacă puțurile sunt imperfecte (pătrund parțial în stratul acvifer)
debitele se majorează cu 20%.
159
ANEXE
ANEXA 1
Tabel 1. Densitatea și vâscozitatea apei la 1 atmosferă.

T ρ µ (·10-3)
(°C) (kg/m3) (kg/m·s)
0 1000 1,788
10 1000 1,307
20 998 1,003
30 996 0,799
40 992 0,657
50 988 0,548
60 983 0,467
70 978 0,405
80 972 0,355
90 965 0,316
100 958 0,283
Tabel 2. Densitatea și vâscozitatea aerului la 1 atmosferă.

T ρ µ (·10-5)
(°C) (kg/m3) (kg/m·s)
-40 1,52 1,51
0 1,29 1,71
20 1,20 1,80
50 1,09 1,95
100 0,946 2,17
150 0,835 2,38
200 0,746 2,57
250 0,675 2,75
300 0,616 2,93
400 0,525 3,25
500 0,457 3,55
160
Anexe
Tabel 3. Proprietățile unor lichide comune la 1 atmosferă și 20 °C.
Lichid ρ µ
(kg/m3) (kg/m·s)
Amoniac 608 2,20·10-4
Benzen 881 6,51·10-4
Tetraclorură de carbon 1,590 9,67·10-4
Etanol 789 1,20·10-3
Etilenglicol 1,117 2,14·10-2
Freon 12 1,327 2,62·10-4
Benzină 680 2,92·10-4
Glicerină 1,260 1,49
Kerosen 804 1,92·10-3
Mercur 13,550 1,56·10-3
Metanol 791 5,98·10-4
Apă 998 1,00·10-3
Apă de mare (30%) 1,025 1,07·10-3
Tabel 4. Proprietățile unor gaze comune la 1 atmosferă și 20 °C.
Gaz
γ µ
(N/m3) (kg/m·s)
H2 0,822 9,05·10-6
He 1,63 1,97·10-5
H2O 7,35 1,02·10-5
Ar 16,3 2,24·10-5
Aer uscat 11,8 1,80·10-5
CO2 17,9 1,48·10-5
CO 11,4 1,82·10-5
N2 11,4 1,76·10-5
O2 13,1 2,00·10-5
NO 12,1 1,90·10-5
N2O 17,9 1,45·10-5
Cl2 28,9 1,03·10-5
CH4 6,54 1,34·10-5
161
ANEXA 2
Tabel 1. Valorile coeficienţilor de rezistenţă  [10].

Lărgire A1
bruscă de 0 0,1 0,2 0,4 0,6 0,8 0,9
secţiunie la A2
conducte
V12 1 1 0,8 0,6 0,4 0,2 0,04 0,01
h  1
2g
Îngustare A2
bruscă de 0,01 0,1 0,4 0,6 0,8
A1
secţiune la
conducte
V2 2 0,45 0,39 0,28 0,2 0,09
h   2 2
2g
Ieşire din
rezervor în   0,5 (muchie nerotunjită)
conductă
Intrare în   1 ,05
rezervor
162
Anexe
ANEXA 3
Tabelul 1. Valori experimentale ale coeficientului de rugozitate a lui Manning, n,

funcție de caracteristicile pereților [10].
Coeficient de
Caracteristica pereților rugozitate
n
Canale artificiale căptușite
- sticlă 0,008÷0,012
- alamă 0,009÷0,011
- oțel neted 0,010÷0,014
- oțel neted vopsit 0,011÷0,017
- oțel neted nituit 0,013÷0,017
- fontă 0,010÷0,016
- beton finisat 0,010÷0,014
- beton nefinisat 0,012÷0,016
- pereu de beton, rosturi la 5-7 m 0,014
- beton vechi, alterat 0,020
- stâncă (după gradul de prelucrare) 0,020÷0,047
- lemn 0,010÷0,014
- țiglă 0,011÷0,017
- cărămidă 0,013÷0,017
- asfalt 0,013÷0,019
- tablă striată 0,017÷0,027
- zidărie din piatră nefasonată 0,020÷0,030
Canale excavate din pământ
- curățat 0,018÷0,026
- pietros 0,020÷0,030
- buruienos 0,025÷0,035
- bolovănos 0,025÷0,045
Albii naturale
- pâraie și râuri cu albie formată din pietriș fin cu nisip mult 0,020
- pâraie și râuri cu albie formată din pietriș 10-30 mm 0,022
- pâraie și râuri cu albie formată din bolovani (râuri de 0,030÷0,035
munte)
- pâraie și râuri cu albie formată din bolovani, albie 0,030÷0,100
neregulată (râuri alpine)
Albii majore
- pășune, islaz 0,025÷0,045
- stufăriș 0,030÷0,070
- tufe 0,050÷0,100
- copaci 0,100÷0,200
163
Tabelul 2. Valori experimentale ale coeficientului de rugozitate a lui Manning, n,
funcție de caracteristicile albiei [10].
Coeficient de
Caracteristicile albiei rugozitate
n
- albii naturale în condiții foarte bune (curate, 0,025÷0,030
rectilinii)
- albii ale cursurilor permanente în zona de câmpie, 0,033
în special ale râurilor mari și mijlocii, în condiții normale
ale patului albiei și de curgere
- albii relative curate ale râurilor de șes, aflate în 0,040
condiții normale, sinuoase, cu oarecare neregularități în
curgerea apei sau râuri rectilinii, având relieful neregulat
(porțiuni puțin adânci, gropi); albii regulate din pietriș,
aflate în bune condiții în partea inferioară; albii de pământ
ale râurilor periodice, albii uscate
- albii ale râurilor mari și mijlocii, puternic inundabile, 0,050
sinuoase, partial acoperite cu vegetație, alibi cu pietriș cu
scurgere neregulată; albii majore ale râurilor mari și
mijlocii, în stare bună, acoperite cu vegetație (iarbă,
tufișuri)
- albii sinuoase ale cursurilor de apă periodice, 0,067
puternic colmatate; albii acoperite cu vegetație abundentă
(tufișuri, arbori) și având mai multe brațe; porțiunile cu
praguri ale râurilor de câmpie; albii cu bolovani ale râurilor
de munte având suprafața liberă a apei neregulată
- râuri și albii majore abundant acoperite de 0,080
vegetație, cu scurgere lentă, cu gropi mari; albii de munte
cu scurgere rapidă, aerate și cu oglinda apei neregulată
Tabel 3. Viteze admisibile pentru scurgerea apei în șanțuri neconsolidate [10].

Viteza medie Panta (%) de
Denumirea pământului admisibilă la care începe
(m/s) erodarea
I. Pământuri nisipoase prăfoase fine
1. Pământuri nisipoase prăfoase argiloase 0,2...0,6 1...2
2. Pământuri nisipoase argiloase compacte 0,5...1,0 2...3
3. Argile nisipoase 1,0...1,4 3...4
4. Pământuri argiloase 1,4...1,8 3...4
II. Pământuri cu 10-15% piatră
5. Pământuri nisipoase prăfoase argiloase 0,4...0,8 2...3
6. Pământuri nisipoase argiloase compacte 0,8...1,4 3...4
7. Argile nisipoase 1,4...1,8 3...4
8. Pământuri argiloase 1,8...2,2 4...5
III. Pământuri pietroase cu peste 50% piatră
9. Pietriş sau piatră spartă 2–40 mm 1,2 3
164
Anexe
Viteza medie Panta (%) de
Denumirea pământului admisibilă la care începe
(m/s) erodarea
12. Bolovani 100–250 mm 3,0 5
13. Bolovani peste 250 mm 4,0 5
IV. Terenuri stâncoase
14. Stâncă slabă 5,0 -
15. Stâncă rezistentă 10,0 -
Tabel 4. Viteze admisibile (m/s) pentru scurgerea apei în șanțuri consolidate [10].
Adâncimea apei (m)
Tipul consolidării
0,40 0,60 0,80 1,0 1,5
Brazde simple 1,75 1,90 2,00 2,10 2,20
Brazde suprapuse 2,15 2,35 2,50 2,60 2,80
Pereu simplu din piatră brută 2,50 2,70 2,85 3,00 3,25
Pereu dublu din piatră brută 3,10 3,25 3,50 3,70 4,00
Anrocamente simple 16–20 cm 2,35 2,60 2,70 2,85 3,00
Anrocamente din bolovani mari 2,50 2,70 2,85 3,00 3,25
Crengi și fascine 2,10 2,25 2,40 2,50 2,70
Zidărie din piatră slabă cu ciment 5,00 5,40 5,80 6,00 6,50
Zidărie din piatră tare cu ciment 10,00 11,00 12,00 14,00 18,00
Zidărie beton B 90 6,60 7,30 7,60 8,00 8,50
Zidărie beton B 200 7,40 8,15 8,50 9,00 9,50
165
BIBLIOGRAFIE
[1.] Cioc, D. – Hidraulică – Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975.

[2.] Dimache, Al., Mănescu, M. – Rețele edilitare – Editura Matrix Rom, București,
2006.
[3.] Iamandi, C., Petrescu, V. – Mecanica fluidelor – Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1978.
[4.] Iamandi, C., Petrescu, V., Sandu, L., Damian, R., Anton, A. – Hidraulica
instalațiilor, Vol. 1 – Editura Tehnică, București, 1994.
[5.] Iamandi, C., Petrescu, V., Sandu, L., Damian, R., Anton, A. – Hidraulica
instalațiilor, Vol. 2 – Editura Tehnică, București, 2002.
[6.] Luca, O. – Hidraulica mișcărilor permanente – Editura *H*G*A*, București,
2000.
[7.] Luca, B. A., Luca, O., Hașegan, L. V. – Hidraulică specială. Noțiuni teoretice și
aplicații – Universitatea Tehnică de Construcții București, 1998.
[8.] Luca, O., Tatu, G., Petrescu, V. – Hidrodinamica cursurilor de apă – Editura
*H*G*A*, București, 2000.
[9.] Mateescu, Cr. – Hidraulică – Editura Didactică și Pedagogică, București, 1963.
[10.] Mănescu, M. – Hidraulica podurilor și podețelor – Editura Orizonturi
universitare, Timișoara, 2002.
[11.] Mănescu, M., Dimache, Al. – Hidraulică. Probleme rezolvate și propuse –
Editura Matrix Rom, București, 2006.
[12.] Tatu, G. – Hydraulique II. Cours et applications – Universitatea Tehnică de
Construcții București, Departamentul de Inginerie civilă, București, 1998.
[13.] Tatu, G. – Sisteme hidraulice în regim tranzitoriu – Editura Conspress, UTCB,
București, 1995.
[14.] Trofin, E. – Hidraulică și hidrologie – Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1974.
[15.] White, F. – Fluid Mechanics 4th - Editura McGrow Hill, 2001.
166

Elemente Generale de Hidraulica

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elemente Generale de Hidraulica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Alexandru-Nicolae Dimache Iulian Iancu

Prezenta lucrare se adresează studenților din anul II de la Facultatea de

Este primul demers în vederea asigurării studenților de la anii respectivi

Cartea este structurată pe 3 capitole de teorie generală și alte 3 capitole

În capitolele de teorie, în care este inclusă și Hidrostatica, se explică

În capitolele cu caracter aplicativ autorii au încercat și speră că au reușit

Autorii datorează nivelului profesional înalt din Departamentul de

În particular, pentru acest moment al redactării cursului de fată, mulțumim

Sperăm în utilitatea reală a cărții pentru pregătirea celor cărora le este

Cuvânt înainte ................................................................................................ 3

1. Noțiuni introductive. Proprietăți fizice ale fluidelor ........................... 9

3. Elemente de mișcarea fluidelor ......................................................... 43

4. Calculul sistemelor hidraulice sub presiune .................................... 69

6. Mișcarea apei subterane .................................................................. 133

Anexe .......................................................................................................... 160

Bibliografie ................................................................................................. 166

1.2. Obiectul hidraulicii. Corpul fluid

SOLID LICHID GAZ

Solidele se Lichidele prezintă Gazele se află într-o

Starea de agregare este determinată de starea de agitație (energia

1.3. Metode și modele de studiu în hidraulică

1.4. Proprietăți fizice ale fluidelor

Densitatea medie (ρ) se definește ca raportul dintre masă și volum

1.4.3. Greutatea specifică

Greutatea specifică (γ) se definește ca raportul dintre greutate și volum

1.4.4. Volumul specific

Figura 1.1. Fenomenul de adeziune.

Fenomenul de adeziune are un rol foarte important în explicarea

Figura 1.2. Distribuția vitezelor într-o secțiune.

Figura 1.3. Schema forțelor de vâscozitate în mișcarea laminară.

Figura 1.4. Variația între eforturile tangențiale și deformații.

Figura 1.5. Variația coeficientului cinematic de vâscozitate cu temperatura și

În mișcarea turbulentă, datorită pulsațiilor turbulente, particulele vecine

Figura 1.6. Schema forțelor de vâscozitate în mișcarea turbulentă.

În acest caz, viteza u a particulei reprezintă o medie temporală a vitezei

1.4.11. Tensiunea superficială

Figura 1.7. Explicația apariției forței de tensiune superficială.

Măsura rezistenței la tracțiune (întindere) este dată de coeficientul de

Figura 1.8. Explicația tensiunii superficiale.

Figura 1.9. Explicarea fenomenului de capilaritate.

2.1. Repausul fluidelor. Starea de tensiune

Figura 2.1. Starea de tensiune la fluide în repaus.

Efortul unitar (de compresiune) se definește cu relația:

Figura 2.2. Eforturile unitare pe o particulă fluidă (de formă tetraedrică).

Totalitatea eforturilor unitare dintr-un punct, situat într-un fluid, reprezintă

Figura 2.3. Eforturile unitare pe o particulă fluidă (forma prism triunghiular).

2.2. Presiunea statică

2.3. Legea generală a hidrostaticii

Figura 2.4. Forțe de legătură și masice pe o particulă fluidă, pentru menținerea

care se poate scrie:

2.3.1. Consecințe ale legii generale a hidrostaticii

Figura 2.6. Principiul vaselor comunicante.

3. O modificare de presiune produsă într-un punct al unui fluid omogen

2.3.2. Condiții de aplicare a legii generale a hidrostaticii

b) Câmp gravitațional paralel (suprafețe limitate). Legea generală a

p1  p1'  pat ; p2  p2' ; p3  p3'

2.3.3. Interpretarea energetică a legii generale a hidrostaticii

 z  L z – cotă geodezică (m) – axa z din sistemul de referință Oxyz

2.3.4. Reprezentarea grafică a legii generale a hidrostaticii

Figura 2.10. Reprezentarea grafică a legii generale a hidrostaticii.

Planul Barometric (P.B.) – locul geometric al punctelor (planul orizontal)

2.3.5. Scări de măsură a presiunii

Figura 2.11. Scări de presiune

2.3.6. Diagrame de presiune