CALCULUL SCHIMBĂTORULUI DE CĂLDURĂ CU FASCICUL TUBULAR ÎN

MANTA

3.1. Tema și datele de proiectare

Se va dimensiona un schimbător de căldură de tip fascicul tubular în manta în care

se va realiza răcirea unui produs alimentar lichid (ulei albit) cu apă. Produsul alimentar
lichid circulă în interiorul ţevilor, iar apa în manta. Se vor cunoaște următoarele date de
proiectare:

o debitul fluidelor care circulă în schimbător: pentru produsul alimentar (ulei vegetal
comestibil) debitul este DUV =45 000+10 ∙ n ( kg/h ).
o temperaturile de intrare și ieșire ale produsului alimentar: t c =60 ( ℃ ), t c =45 ( ℃ );
1 2

o temperaturile de intrare și ieșire ale apei:t r =30 ( ℃ ), t r =36 ( ℃ ) .

1 2

Se vor cunoaște dimensiunile aparatului: diametrul interior și exterior al țevilor,

diametrul interior al mantalei, lungimea țevilor, etc.

Se vor calcula aria de transfer termic, coeficientul global de transfer termic,

căderile de presiune pe circuitul de țevi și manta.

3.2. Alegerea datelor constructive

La schimbătoarele de căldură cu fascicul tubular în manta, tuburile utilizate au

diametrul exterior de 20 sau 25 mm, grosimea peretelui fiind de 2 sau 2,5 mm. Lungimea
tuburilor este în cele mai multe cazuri de 6 m, dar în funcţie şi de necesităţi se pot alege şi
lungimi de 1,5; 2; 3; 4 şi 9 m.

Tuburile sunt plasate în fascicul cu centrele aşezate la o anumită distanţă, în

triunghi echilateral sau pătrat, cu pasul (s = 32 mm) pentru diametrul exterior de 25 mm, şi
cu pasul de 26 mm pentru un diametru exterior de 20 mm.

Pentru schimbătoarele de căldură se găsesc în datele de literatură anumite diametre

de manta cărora le corespund anumite valori ale numărului de tuburi în fascicul, în funcţie
în primul rând de diametrul exterior al tuburilor, de modul de aşezare (triunghi sau pătrat)
şi de numărul de pasuri în tuburi.
Diferenţa medie de temperatură

Fluxul termic schimbat într-un schimbător de căldură, între cele două fluide, se
exprimă prin legea lui Newton scrisă sub forma:

Q=k e ∙ A e ∙ ∆ t [ W ] (3.1)

Unde:

ke – coeficientul de transfer de căldură dintre cele două fluide, [W/m2 ·grd]

Ae – aria de transfer de căldură care ia în considerare aria exterioară a tuburilor (însumate),

[m2]

Δt – diferenţa de temperatură dintre cele două fluide, [grd]

În cazul schimbului de căldură în contracurent se dă schema de mai jos care

ilustrează modul de curgere şi diferenţa de temperatură.
tc1

tc2
tr2

tr1

∆ t capăt rece =t c2−t r 1 ∆ t capăt cald =t c 1−t r 2

Figura 1.1. Schema simplificată a schimbului de căldură într-un schimbător

În figura 1.1, se remarcă faptul că aparatul are un capăt rece, unde temperaturile
sunt mai scăzute (în cazul de faţă, capătul din stânga) şi un capăt cald. Se calculează
diferenţele de temperatură la fiecare capăt, aşa cum se indică în figură şi va rezulta o
diferenţă mai mare şi una mai mică. Diferenţa mai mică se numeşte diferenţa de
temperatură minimă (∆ t m), iar cea mai mare se numeşte diferenţa de temperatură maximă (
∆ t M ).

Diferenţa medie de temperatură dintre fluide este media logaritmică a diferenţelor

de temperatură de la capetele schimbătorului de căldură:
 ∆ t M −∆ t m
∆ t= [ grd ]
∆ tM (1.2)
ln
∆ tm

Dacă diferenţa de temperatură de la capetele schimbătorului este egală, atunci Δt

este egal cu valoarea acestor diferenţe.

La schimbul de căldură în echicurent, fluidele intră în aparat la acelaşi capăt şi

circulă în acelaşi sens, fluidul cald răcindu-se iar fluidul rece încălzindu-se. La echicurent
întotdeauna ΔtM corespunde capătului de intrare a fluidului, iar Δtm capătului de ieşire.

Concluzia finală şi la echicurent este aceeaşi ca şi la contracurent: diferenţa medie

de temperatură este egală cu media logaritmică a diferenţelor de temperatură de la capetele
schimbătorului.

La schimbul de căldură în curent mixt, diferenţa medie de temperatură se

calculează ca pentru contracurent şi apoi se corecteză cu un factor de corecţie specific
conform relaţiei de mai jos:

∆ t=F ∙ ∆t contr . [ grd ] (1.3)

Factorul de corecţie se citeşte din diagrama (Anexa 1) corespunzătoare tipului de

curent mixt, în funcţie de următorii parametri:

t r −t r
P= 2 1
(1.4)
t c −t r
1 1

t c −t c
R= 1 2
(1.5)
t r −t r
2 1

în care:

P are valori cuprinse în intervalul 0 – 1 ,

R are valori sub şi supraunitare,

Factorul F are întotdeauna valori subunitare F<1.

Este recomandat să se lucreze cu valori F > 0,7 pentru că, dacă F are o valoare mai
mică, ar trebui să se schimbe schema de circulaţie a fluidelor.
 Dacă avem un un schimbător cu „n” treceri prin manta şi „2n” treceri prin tuburi
(global contracurent), relaţia de calcul este următoarea:

M
∆ t= [℃ ]
∆ t x+ M (1.6)
n ∙ ln
∆ t x −M

M =√ ∆ t 2c +∆ t 2r

∆ t c =t c −t c
1 2

∆ t r =t r −t r
2 1

∆ t 1M/n + ∆t 1m/n
∆ t x =( ∆ t M −∆ t m ) 1/ n 1 /n
[℃ ] (1.7)
∆ t M −∆ t m

În unele aparate sau sisteme de transfer de căldură se întâlnesc schimburi de

căldură în curent încrucişat simplu sau contracurent încrucişat. În acest caz, diferenţa
medie de temperatură dintre fluide se poate calcula cu relaţia întâlnită la curentul mixt:

∆ t=F ∙ ∆t contr . [ ℃ ] (1.8)

în care F este funcţie de parametrii P şi R definiţi anterior.

Dacă există un număr mai mare de încrucişări se poate aplica relaţia următoare:

t∫ ¿
∆ t=± ∆ ¿
1
N ∙ ln ¿
t∫ ¿ t∫ ¿−∆ t
1+∆ ln ∆ [℃ ] ¿ ¿
ext

∆ t ext ∆t ∆tc
1

∫ ¿− ∆ text ( )
∆tc
r

c
N

(1.9)

În care:

∆ t ∫ ¿ ¿ – diferenţa de temperatură pentru fluidul din interiorul tuburilor,

∆ t ext - diferenţa de temperatură pentru fluidul din exteriorul tuburilor,

∆ t c - diferenţa de temperatură la capătul rece al schimbătorului,

r
∆ t c - diferenţa de temperatură la capătul cald al schimbătorului
c

Semnul minus sau plus se ia astfel încât diferenţa de temperatură să fie pozitivă.

Temperaturi calorice şi rezistenţele termice ale depunerilor

Coeficienţii globali de transfer de căldură practici

La schimbătoarele de căldură coeficienţii globali de transfer de căldură se pot

stabili cu ajutorul legii lui Newton:

Q=k ed ∙ A e ∙ ∆ t [ W ] (1.10)

Q W
k ed =
[
A e ∙ ∆ t m ∙℃
2 ] (1.11)

Unde:

k ed – coeficientul global de transfer de căldură raportat la suprafaţa exterioară a tuburilor

de depuneri.

Valorile coeficientului global fără depuneri se calculează cu relaţia următoare:

1 W
k e=
de d d 1 m ∙℃
+ e ln e +
[ 2 ] (1.12)
αi ∙ d i 2 λ d i α e

În care:

α i - coeficientul parţial de transfer de căldură pentru fluidul din interiorul tuburilor,

W
[ 2
m ∙℃ ]
α e - coeficientul parţial de transfer de căldură pentru fluidul din exteriorul tuburilor (din

W
manta), [ 2
m ∙℃ ]
W
λ - conductivitatea termică a peretelui tubului [ m ∙℃].
 Valorile mici ale lui k ed se datorează prezenţei în exploatare a unor rezistenţe
termice suplimentare, care apar datorită straturilor de depuneri formate pe cele două feţe
ale tuburilor (la interior şi la exterior).

Ţinând cont de aceste depuneri, coeficientul global de transfer de căldură se

exprimă prin următoarea relaţie:

1 W
k ed =
de d d d
+ Rd e + e ln e + Rd +
2 [
1 m ∙℃ ] (1.13)
α i ∙ di i
di 2 λ di e
αe

În care:

m 2 ∙℃
Rd – rezistenţele termice specifice ale depunerilor, [
W ]
Aceste rezistenţe termice sunt stabilite experimental şi se folosesc ca atare la
dimensionarea schimbătoarelor de căldură.

Temperaturile calorice ale fluidelor

În lungul unui schimbător de căldură, valoarea coeficientului global de transfer este

variabilă, pentră că variază temperaturile fluidelor, proprietăţile fizice ale fluidelor şi deci
variază şi coeficienţii parţiali de transfer de căldură.

În cazul schimbătoarelor de căldură cu fascicul tubular în manta, pentru că lucrează

cu mai multe pasuri în tuburi şi cu şicane transversale în manta, nu se poate stabili variaţia
lui k ed în lungul aparatului.

Studiile experimentale au arătat că valorile lui k ed, calculate cu proprietăţile fizice

ale fluidelor luate la temperaturile medii aritmetice corespunzătoare, sunt mai mari decât
valorile reale. De aceea temperaturile calorice sunt acele temperaturi caracteristice la care
trebuie luate proprietăţile fizice ale fluidelor, astfel încât valoarea medie obţinută pentru k ed
să corespundă realităţii.
 Temperaturile calorice ale fluidelor sunt mai mici decât temperaturile aritmetice
corespunzătoare şi se stabilesc cu următoarele relaţii:

t c =t c + F c ( t c −t c ) [ ℃ ]
2 1 2
(1.14)

t r=t r + F c ( t r −t r ) [ ℃ ]
1 2 1
(1.15)

În care:

Indicele c se referă la fluidul cald, iar r la fluidul rece,

Indicele 1 pentru intrare, iar 2 pentru ieşirea din schimbător,

Fc – factor caloric şi are valori cuprinse in intervalul 0,3-0,5.

Se poate calcula cu următoarea relaţie empirică generală:

∆ t ml −∆ t c 1 1
F c= r
= −
∆ t c −∆ t c ∆ tc ∆ t c
c r
ln c c
−1
∆ tc ∆ t c
r r

(1.16)

Unde:

∆ t ml – diferenţa medie logaritmică de temperatură,

∆ t c – diferenţa dintre temperaturile fluidelor la capătul cald al schimbătorului,

c

∆ t c - diferenţa dintre temperaturile fluidelor la capătul rece al schimbătorului.

r

În tabelul 1.2 sunt prezentate valori orientative ale rezistenţelor termice specifice,
pentru depunerile datorate diverselor fluide, necesare la dimensionarea schimbătoarelor de
căldură.

Tabelul 1.2. Valori orientative ale rezistenţelor termice [1]

Fluidul m2 ∙℃
Rd, [
W ]
Aer comprimat 0,00035
Apă de puţ 0,00018-0,00035
Apă de recirculare netratată 0,00053-0,00088
Apă de recirculare tratată 0,00018-0,00035
Apă tratată de alimentare cazan 0,00009-0,00018

Principiile calculului termic

Datele iniţiale pentru dimensionarea tehnologică a unui schimbător de căldură cu

fascicul tubular în manta sunt următoarele: debitul masic al unui fluid şi temperaturile
acestuia de intrare şi ieşire din aparat, iar pentru al doilea fluid temperatura de intrare şi, fie
temperatura de evacuare, fie debitul masic. Aceste date sunt necesare pentru a calcula
sarcina temică a aparatului şi mărimea necunoscută pentru al doilea fluid. De exemplu,
dacă se dă debitul celui de al doilea fluid trebuie să se calculeze temperatura de evacuare,
iar dacă se fixează temperatura de evacuare trebuie să se calculeze debitul celui de al
doilea fluid.

Corelarea mărimilor amintite se face prin relaţia de bilanţ termic cunoscută şi

utilizând-se fie căldurile specifice medii, fie entalpiile specifice ale fluidelor:

Q=mc ∙C pc ( t c −t c ) =mc ( ic −i c )=mr C pr ( t r −t r ) =m r ( i r −i r ) [ W ] (1.17)

1 2 1 2 2 1 2 1

Proprietăţile fizice ale fluidelor utilizate (densitatea, căldurile specifice,

conductivitatea termică, vâscozitatea dinamică sau cinematică) la diferitele temperaturi
trebuiesc cunoscute direct sau indirect. Pentru fluide pure proprietăţile fizice se găsesc în
literatură, iar pentru amestecuri simple de mai mulţi componenţi, cu compoziţie cunoscută,
se pot calcula cu relaţiile empirice cunoscute în literatură.

Pentru apă în tabelul 1.3 se dau valorile proprietăților fizice în funcție de

temperatură:

Tabelul 1.3. Proprietățile fizice ale apei [2]

t [0C] ρ cP λ 105 · η 106 · ν Pr

[kg/m3] [kJ/ [W/(m·K)] [Pa·s] [m2/s] -
(kg·K)]
10 999 4,19 0,577 129,6 1,3 9,5
20 998 4,18 0,597 99,3 1,0 7,0
30 996 4,18 0,615 72,2 0,8 5,4
40 992 4,175 0,633 65,8 0,66 4,3
50 988 4,18 0,647 55,5 0,56 3,55
60 983 4,18 0,658 47,1 0,48 3,0
70 978 4,19 0,668 40,4 0,41 2,55
 80 972 4,19 0,673 35,2 0,36 2,25
90 965 4,20 0,678 30,9 0,33 1,95

Se vor trasa graficele proprietate fizică vs. temperatură și pe baza ecuațiilor

generate se vor putea determina proprietățile fizice la o anumită temperatură.

Pentru lichidele alimentare se pot determina proprietățile fizice funcție de clasa de

substanțe ce intervin în formarea structurii acestora: grăsimi, proteine, fibre celulozice,
elemente minerale și carbohidrați. Pentru calcularea proprietăților fizice se recomandă
relațiile lui Choi și Okos (1987), [3].

Pentru uleiurile vegetale alimentare, clasa de substanțe ce intervine în formarea

structurii o constituie grăsimea.

Proprietățile fizice sunt calculate pentru domeniul de temperatură cuprins între -40
0
C ÷ 150 0C [10-11].

Densitatea se calculează pe baza relației:

ρ=925,59−0,41757∙ t [ kg /m3 ] (1.18)

Căldura specifică se calculează cu relația:

c p=1984,2+1473,3 ∙ 10−3 ∙ t−4800,8∙ 10−6 ∙ t 2 [ J /kg ∙℃ ] (1.19)

Conductivitatea termică se calculează pe baza relației:

λ=0,18701−2,7604 ∙ 10−4 ∙ t−1,7749 ∙10−7 ∙ t 2 [ W /m ∙℃ ] (1.20)

Vâscozitatea dinamică se calculează pe baza relației:

273,66
logμ=−0,6298+
[ (T + 88,81) ]
[ Pa ∙ s ] (1.21)

Pentru fracţiunile petroliere, dându-se cel puţin densitatea şi factorul de

caracterizare, proprietăţile fizice se stabilesc pe baza relaţiilor empirice.

În cele ce urmează se redau cîteva relaţii referitoare la proprietăţile fizice ale unor
fracţiuni petroliere, care sunt întâlnite mai frecvent în utilajele de transfer de căldură.
 Relaţii pentru calcularea entalpiei specifice a fracţiunilor petroliere, în fază lichidă
sau vapori (originea lichid la 0 0C):

i1= (2 , 964−1 ,332 d 15

[ 15 2
]
15 ) t+ ( 0 , 003074−0 , 001154 d 15 ) t ( 0 , 0538 K +0 , 3544 ) [kJ/kg]
(1.22)

i v =532, 17−210 , 61d 15 15 15 2

15 + ( 1 , 8213−0 , 45638 d 15 ) t+ ( 0 , 0023447−0 , 00059037 d 15 ) t +
+ ( 4 ,187 t−987 , 4 )( 0 , 07 K−0 ,84 ) [ kJ /kg ]
(1.23)

Se constată că relaţiile conţin şi corecţiile cu factorul de caracterizare K.

Densitatea d 15 20
15 poate fi calculată în funcţie de densitatea relativă d 4 , cu relaţia:

15 20
d 15=0 ,9952 d 4 +0,00806
(1.24)

Variaţia densităţii fracţiunilor petroliere lichide cu temperatura t (oC):

t−20
[
ρ=10 3 d 420 1−
4
2290−6340 d20 +5965 ( d 420)
2
] [kg/m3]
(1.25)

Variaţia căldurii specifice a fracţiunilor petroliere lichide cu temperatura:

c= (2 , 964−1 ,332⋅d15
[ 15
]
15 ) + ( 0 , 006148−0 , 002308 )⋅d15⋅t ⋅( 0 , 0538 K +0 ,3544 ) [kJ/kg0C]
(1.26)

Variaţia conductivităţii termice a fracţiunilor petroliere lichide cu temperatura:

0 , 1172−6 , 33⋅10−5⋅t
λ=
d 15
15 [W/m 0
C]
(1.27)

În lipsa unor date experimentale, vâscozitatea fracţiunilor petroliere lichide poate

fi apreciată cu ajutorul diagramelor care exprimă următoarea corelare:
 ν =f ( f , d 15
15 , K )

(1.28)

Vâscozitatea dinamică se poate estima cu ajutorul diagramei în funcţie de

temperatura şi masa moleculară medie, iar masa moleculară este în funcţie de factorul de
caracterizare şi densitatea relativă.

Prin metodele prezentate anterior se stabilesc temperaturile calorice ale celor două
fluide şi se iau proprietăţile fizice la aceste temperaturi. În relaţia de bilanţ termic este bine
să se lucreze cu călduri specifice medie aritmetică, între intrare şi ieşire, ştiindu-se că pe
intervale mici de temperatură, variaţia căldurii specifice cu temperatura este practic liniară.

Se alege care dintre fluide circulă prin tuburi şi care prin manta şi se presupune
coeficientul global de transfer de căldură cu depuneri.

Admiţându-se că schimbătorul de căldură are un pas în manta şi două sau mai

multe pasuri în tuburi se calculează diferenţa medie de temperatură dintre fluide, în funcţie
de: diferenţa de temperatură cu care se răceşte fluidul cald, diferenţa de temperatură cu
care se încălzeşte fluidul rece, diferenţa maximă şi minimă de temperatură dintre fluide,
corespunzătoare contracurentului conform relaţiei:

2 2

∆ t=
√ ∆ t +∆ t
c r
[℃ ]
2 2
∆ tM + ∆ t + √ ∆ t +∆ t
m c r
ln 2 2
∆ tM +∆ t − √ ∆ t +∆ t
m c r

(1.29)

Se calculează apoi aria de transfer de căldură necesară conform relaţiei:

Q
Ae = [ m2 ] (1.30)
k ed ∙ ∆ t

Se aleg dimensiunile tuburilor constând în diametrul exterior, diametrul interior şi

lungimea, şi modul de aşezare a tuburilor în fascicul (aşezarea în triunghi echilateral sau în
pătrat şi pasul tuburilor).

Se calculează numărul total de tuburi necesare:

Ae
nt = (1.31)
π ∙ de ∙ L
 Din tabelele de tipizare a fasciculelor tubulare, se citesc numărul de tuburi cel mai
apropiat într-un fascicul tipizat şi diametrul interior al mantalei corespunzătoare (D i)
conform anexei 1.

Cu valoarea nouă a numărului de tuburi se recalculează aria de transfer de căldură

necesară şi coeficientul global de transfer de căldură cu depuneri. Dacă aria de transfer de
căldură necesară este foarte mare, se propun două sau mai multe aparate în paralel sau
eventual o construcţie specială, cu lungimea şi diametrul interior al mantalei mai mari
decât în cazurile obişnuite. În cazul în care aria de transfer este foarte mică se propune un
schimbător tub în tub, care să lucreze în contracurent, format din unul sau mai multe
tronsoane.

Se admit în manta şicane transversale segment de cerc şi se fixează înălţimea

relativă a şicanei şi distanţa dintre şicane (numărul şicanelor).

Se calculează viteza fluidului în tuburi,cu ajutorul relaţiei:

4 ∙ m∙ N p m
w=
ρ ∙ π ∙n t ∙d 2
i
[ ] s
(1.32)

Densitatea se va lua la temperatura medie aritmetică, între intrare şi ieşire, sau chiar
la temperatura calorică, dacă între aceste temperaturi diferenţa este mare.

Numărul de pasuri în tuburi (2,4,etc.) se alege astfel încât viteza rezultată pentru
lichide să fie de ordinul 1 m/s, iar pentru gaze de ordinul 10-20 m/s.

Se verifică coeficientul global de transfer de căldură presupus cu relaţia:

1 W
k ed =
1 e d d d d
∙ + Rd ∙ e + e ln e + R d +
2 [
1 m ∙℃ ]
α i di di 2 λ di
i e
αe
(1.33)

Pentru fluidul care circulă prin tuburi se calculează valoarea criteriului Reynolds cu
relaţia:

di ∙ w ∙ ρ
ℜ= (1.34)
μ

Calculul coeficientului de convecţie interior

 În funcţie de regimul de curgere rezultate de calculează coeficientul parţial de
transfer de căldură la interior pe baza relaţiilor existente în literatură.

Regimul turbulent

Cea mai utilizată relaţie este cea alui W.H.McAdams care se aplică la încălzirea sau

L
răcirea lichidelor sau gazelor pentru valori ℜ>10 4, Pr >0,6 şi >50:
di

Nu=0,023 ∙ ℜ0,8 ∙ Pr 0,4 (1.35)

La fel de bine se poate aplica relaţia lui E.N. Sieder şi G.E. Tate redată mai jos:

1 0,14
μ
Nu=0,027 ∙ ℜ0,8 ∙ Pr 3
( )
μp
(1.36)

Unde:

μ
– factor de corecţie, care ţine seama de variaţia vâscozităţii în imediata apropiere a
μp
peretelui.

M.A. Miheev propune o relaţie mai complexă de calcul al coeficientului parţial de

transfer de căldură redată mai jos:

0,25
Pr
0,8
Nu=0,021 ∙ ℜ ∙ Pr 0,43
( )
Pr p
(1.37)

Prin criteriul Pr se ţine seama de influenţa asupra coeficientului de convecţie a

variaţiilor mai multor proprietăţi fizice (C p, μ,λ) în secţiunea conductei.

Se mai pot utiliza, în condiţii medii şi următoarele relaţii:

- Pentru încălzire lichide sau răcire gaze

Nu=0,0209 ∙ ℜ0,8 ∙ Pr 0,45 (1.38)

- Pentru răcire lichide sau încălzire gaze

Nu=0,0263 ∙ ℜ0,8 ∙ Pr 0,35 (1.39)

Regimul laminar
 Pentru calcularea coeficientului parţial de transfer de căldură în regim laminar cea
mai des utilizată relaţie este a lui E.N. Sieder şi G.E. Tate dată mai jos:

1/ 3 0,14
d μ
(
Nu=1,86 ℜ ∙ Pr ∙
L )( ) μp
(1.40)

În această relaţie mai apare un factor de corecţie raportul d/L unde L este lungimea
conductei.

Pentru conducte de lungimi mari în raport cu diametrul, se poate utiliza relaţia:

0,14
μ
Nu=0,475 ( ℜ∙ Pr )
1 /3
( )
μp
(1.41)

Regim intermediar

Mai întâi se calculează coeficientul de transfer de căldură cu ajutorul unei relaţii de

curgere turbulentă şi apoi se corectează cu următorul factor:

600.000
f =1− (1.42)
ℜ1,8

O altă relaţie de calcul al coeficientului parţial de transfer de căldură este propusă

de H. Hausen:

0,14
μ
Nu=0,116 ( ℜ2 /3−125 ) Pr 1 /3 1+
[ ( )] μp
(1.43)

L
Această relaţie se aplică în domeniul ℜ=2 300 …105 , Pr=0,6 … .500, şi >1.
d

Calculul coeficientului de convecţie exterior

Dacă în mantaua schimbătorului nu există şicane transversale, curgere fluidului

fiind longitudinală, secţiunea de curgere este constantă, coeficientul de convecţie exterior
se poate calcula cu relaţiile clasice pentru secţiune constantă găsite în literatură.
 Dacă în mantaua schimbătorului există şicane transversale, curgerea fluidului are
loc transversal pe fasciculul tubular, apărând turbulenţe suplimentare, iar secţiunea de
curgere este variabilă. Această variaţie a secţiunii este cauzată, pe de o parte de forma
cilindrică a mantalei (la marginea ferestrei secţiunea de curgere este mai mică decât cea
cea de pe diametrul mantalei schimbătorului) iar pe de altă parte de prezenţa tuburilor
(secţiunea de curgere este mai mare între şirurile de tuburi şi mai mică în dreptul axelor
tuburilor).

Se vor prezenta mai jos relaţiile de calcul ale coeficientului de convecţie exterior.

1 0,14
μ
n
Nu=C ∙ ℜ ∙ Pr 3
( )
μp
(1.44)

Această relaţie se aplică pentru şicane segment de cerc cu înălțime relativă

obişnuită 0,70-0,80 din diametrul mantalei. Proprietăţile fizice ale fluidului sa iau la
temepratura acestuia, calorică sau medie, cu excepţia lui μ p care se ia la temperatura medie
a peretelui.

Valorile constantei C şi a exponentului n se iau în funcţie de regimul de curgere

conform tabelului 1.4.

Tabelul 1.4. Valorile constantei C şi a exponentului n [1]

Criteriul Re C n
¿ 200 0,641 0,46
200 ... 5000 0,491 0,51
¿ 5000 0,351 0,55

Viteza de curgere a fluidului se calculează pentru secţiunea următoare:

Di
S= x ( s−d e ) (1.45)
s

În care:

S – secţiunea de curgere, [ m2 ]

x – distanţa dintre şicane, [ m ]

s – pasul tuburilor pe şirurile transversale pe direcţia curgerii, [ m ]

Di – diametrul interior al mantalei, [ m ]

În majoritatea cazurilor, x este de ordinul 0,15...1 m sau (0,2...1)Di.

În criteriile Re şi Nu se utilizează ca lungime caractersitică diametrul echivalent,

redat prin relaţiile de mai jos funcţie de aşezarea tuburilor în fasciculul tubular:

- În triunghi echilateral

3 π ∙ d 2e
s ∙ √ ∙s
2 4
−
A 2 2 s2 (1.46)
d echiv =4 ∙ =4 ∙ =1,1027 −d e [ m ]
P π ∙ de de
2

- În pătrat

π ∙ d2e
s2 −
A 4 s2 (1.47)
d echiv =4 ∙ =4 ∙ =1,2732 −d e [ m ]
P π ∙ de de

O altă relaţie de calcul a coeficientului de convecţie exterior este următoarea:

1 0,14
μ
Nu=C ∙ ℜ0,6 Pr 3
( )
μp
(1.48)

Constanta C are următoarele valori:

- Pentru aşezarea în pătrat C=0,16250

- Pentru aşezarea în triunghi C=0,20625

A treia relaţie de calcul a coeficientului de convecţie exterior este următoarea:

0,14
s μ
(
Nu=C 1+0,1
de )
ℜ0,6 Pr 0,4
μp ( ) (1.49)

Relaţia se aplică în special la aşezarea tuburilor în triunghi. Lungimea caractersitică

utilizată este diametrul exterior. Constanta C se ia în funcţie de unghiul de atac θ din
tabelul 1.5.

Tabelul 1.5. Valorile constantei C [1]

θ0 80 70 60 50 40
 tg θ 5,671 2,474 1,732 1,192 0,839
C 0,2275 0,2230 0,2139 0,2002 0,1775

Şicanele segment de cerc utilizate în mantaua schimbătoarelor de căldură nu

etanşează, nici faţă de manta şi nici faţă de tuburi, astfel că diametrul şicanei D ș < D i iar
diametrul orificiilor din şicane d o > d e. Din date practice obţinute în instalaţie sunt redate
variaţiile acestor toleranţe în funcţie de Di în tabelul 1.6.

Tabelul 1.6. Diametrul interior al mantalei şi diametrul şicanei [1]

Di, [ m ] 0,15 - 0,33 0,36 - 0,41 0,46 - 0,58 0,61 - 0,99 1,02 - 1,37 ¿ 1,40
D i−D ș , 2,5 3,2 3,8 4,4 5,7 7,6
[ mm ]

Orificiile din şicane au diametre mai mari decât diametrul exterior al tuburilor cu
aproximativ 0,5....1 mm. Sunt recomandate următoarele valori în funcţie de distanţa dintre
şicane redate în tabelul 1.7.

Tabelul 1.7. Diametrul orificilor şicanelor [1]

x, [ m ] ¿ 0,91 ¿ 0,91
d 0−d e 0,8 0,4

Prezenţa acestor toleranţe duc la apariţia curgerilor secundare longitudinale ale

fluidului din manta, prin spaţiile libere dintre şicane şi manta şi dintre orificiile din şicane
şi tuburi. Efectul nedorit al acestor curgeri este reducerea coeficientului de convecţie şi
reducerea căderii de presiune din manta,în raportul cu şicanele care ar etanşa perfect.

Astfel metodele pentru calcularea coeficientului de convecţie exterior şi a căderii

de presiune au fost îmbunătăţite de un grup de cercetători ai Universităţii Delaware şi se
regăsesc în literatură sub diverse variante.

Coeficientul de convecţie exterior conform acestei metode se calculează cu

următoarele relaţii.

- Pentru aşezarea tuburilor în triunghi echilateral sau în pătrat rotit cu 450

 0,14
μ
Nu=0,285 ∙ C1 ∙C 2 ∙ C3 ∙ ℜ0,629 ∙ Pr 1/3 ∙ ( )
μp
(1.50)

- Pentru aşezarea tuburilor în pătrat normal

0,14
μ
Nu=0,167 ∙ C1 ∙C 2 ∙ C 3 ∙ ℜ0,676 ∙ Pr 1/ 3 ∙ ( )
μp
(1.51)

Aceste realţii se aplică în domeniul ℜ=200 … 105, pentru fascicule obişnuite cu

d e =20 [ mm ] şi latura triunghiului sau pătratului 26 [ mm ] , respectiv cu d e =25 [ mm ] şi latura
triunghiului sau pătratului 32 [ mm ] .

Proprietăţile fizice ale fluidelor se iau la temperatura calorică sau medie aritmetică,
cu excepţia lui μ p care se ia la temperatura medie a peretelui.

Lungimea caracteristică utilizată în Re şi Nu este diametrul exterior al tuburilor.

Viteza fluidului se calculează pentru secţiunea centrală liberă dintre două şicane
alăturate:

D f −d e
[
S= x D i−D f +
s
( s−d e ) ] (1.52)

unde:

x – distanța dintre șicane, (m)

s – pasul tuburilor pe șirurile transversal pe direcția curgerii, (m)

Diametrul fasciculului de tuburi poate fi apreciat cu ajutorul unor date practice,

conform tabelului 1.8.

Tabelul 1.8. Date pentru stabilirea diametrului fasciculului

Di [ m ] D i−D f [ mm ]
Aparate rigide Cu cap flotat
 0,25 8 20 – 30
0,25 – 0,60 10 30 – 40
 0,60 12 40 – 50
 Pasul tuburilor de pe un şir (transversal pe direcţia curgerii) poate fi latura
triunghiului, latura pătratului (la pătrat normal) sau diagonala pătratului rotit.

La distanţa dintre şicane se poate ţine seama şi de grosimea şicanei (4...6 mm).

În relaţia de calcul a coeficientului de convecţie intervin trei factori de corecţie.

h
Factorul C1 ţine seama de înălţimea relativă a şicanei. Cu cât raportul este mai
Di
mare, curgerea transversală pe tuburi este mai eficace şi C1 are o valoare mai mare.

h
Raportul este de ordinul 0,65-0,80 iar factorul C 1 are valori de ordinul 1-1,15 şi se
Di
calcuelază cu relaţia:

0,03
S
C 1=z+ 0,524 ( 1−z )
0,32
( )
A lf
(1.53)

h
Valoare parametrului z se citeşte din tabelul 1.9, în funcţie de Di şi .
Di

Tabelul 1.9. Valorile parametrului z [1]

Di, [m] z
h h h h
=0,80 =0,75 =0,70 =0,65
Di Di Di Di
0,3 0,78 0,66 0,54 0,41
1,1 0,75 0,64 0,52 0,39

Aria liberă a ferestrei şicanei se calculează cu relaţia:

π d 2e 2
Alf =A f −n f [m ] (1.54)
4

Unde:

Af – aria totală a ferestrei, [m2]

nf – numărul de tuburi din fereastră,

Pentru că Af este un segment de cerc şi are următoarele valori pentru cazurile

întâlnite frecvent redate în tabelul 1.10.
 Tabelul 1.10. Valorile arie totale a ferestrei [1]

h 0,80 0,75 0,70 0,65

Di
Af 0,1182D 2i 0,15355D2i 0,1981D 2i 7 0,24498D 2i

Numărul de tuburi din fereastră se calculează, în funcţie de numărul total de tuburi

al fasciculului, cu ajutorul relaţiei:

1−z
n f =nt (1.55)
2

Factorul C2 ţine seama de curgerile longitudinale secundare, printre şicană şi manta

şi printre tuburi şi orificiile din şicană. Cu cât toleranţele sunt mai mari cu atât C 2 este mai
mic:

aș aș
C 2=f
( m

S
+a t 0
; m

aș + at
m 0
) (1.56)

Unde:

a ș - aria de curgere dintre şicane şi manta,[ m ]

m

a t -aria de curgere dintre tuburi şi orificii, [ m ]

0

În tabelul 1.11 sunt redate valorile factorului C2.

Tabelul 1.11. Valorile factorului de corecţie C2 [1]

aș m +a t C2
aș aș aș aș
0

S m
=0 m
=0,25 m
=0,50 m
=0,75
aș + at
m 0
aș + at
m 0
aș + at
m 0
aș + at
m 0

0,2 0,82 0,77 0,72 0,67

0,3 0,77 0,71 0,65 0,59
0,4 0,72 0,65 0,58 0,51
0,5 0,67 0,59 0,52 0,44

Unghiul la centru al coardei şicanei rezultă din relaţia:

h
φ=2 arc cos 2 ( Di
−1 ) (1.57)
 Dacă unghiul la centru al coardei șicanei se citește în radiani, trecerea lui în grade
se face cu relația:

180
φ o= ∙ φrad (1.58)
π

h h
Pentru =0,80 corespunde φ=106o , pentru =0,75 corespunde φ=120o, pentru
Di Di

h h
=0,70 corespunde φ=133o și pentru =0,65 corespunde φ=145o.
Di Di

Aria de curgere dintre şicane şi manta se calculează cu relaţia următoare:

0
π 2 2 360−φ
aș = ( D i −D ș ) (1.59a)
m
4 360

Aria de curgere dintre tuburi și orificii se calculează cu relația:

nt
a t =0,3927 ∙ ( d20 −d 2e ) ∙ ( 1+ z )
0
(1.59b)

Factorul C3 ţinea seama de curgerile transversale laterale, printre fascicul şi manta.

Cu cât Di−D f este mai mare, cu atât C3 este mai mic. Valoarea lui C3 poate creşte prin
introducerea de şicane (benzi) longitudinale de etanşare. Factorul C 3 se poate calcula cu
relaţia următoare:

1/ 3
( Di−D f ) x
{
C 3=exp −1,25
S [ ( ) ]}
1−
2 N șl
N îf
(1.60)

Unde:

N șl - numărul perechilor de şicane longitudinale de etanşare, are valori cuprinse în

intervalul 0...4 sau (0...0,2) N îf

N îf - numărul şirurilor de tuburi plasate între marginile ferestrelor (care trec prin toate
şicanele).

Acest număr al șirurilor de tuburi plasate între marginile ferestrelor se poate calcula
cu relația:
 h

N îf =
(
Di 2
Di
−1 ) (1.61)
s

Unde:

s - pasul şirurilor de tuburi.

La aşezarea în triunghi echilateral pasul şirurilor de tuburi se calculează cu relația:

3
s= √ s
2

La așezarea în pătrat normal pasul şirurilor de tuburi se calculează cu relaţia:

s=s

La aşezarea în pătrat rotit pasul şirurilor de tuburi se calculează cu relaţia:

2
s= √ s
2

Valoare factorului C3 este de ordinul 0,6...1.

Valorile factorului de convecţie exterior calculate cu metoda Delaware sunt

apropiate de cele obţinute prin relaţiile simple prezentate anterior [1].

Metoda Donohue pentru calculul coeficientului de convecţie exterior

Această metodă se aplică pentru calcularea coeficientului de căldură exterior,

considerând secţiunea liberă de curgere în lungul tuburilor dintr-o fereastră:

A f = A 'f − A tf [ m2 ] (1.62)

Unde:

A'f - aria totală a ferestrei, [ m2 ]

Atf – aria din fereastră ocupată de tuburi, [ m2 ]

Aria totală a ferestrei se determină cu relaţia de mai jos:

 2 0,5
'
A =0,25 D
f
2π
360
2
{ 2h 2h
( 2h
cos−1 1− f − 1− f 1− 1− f
i
Di Di Di )[ ][ ( )] } [ m2 ] (1.63)

Unde:

h f – înălţimea ferestrei, [ m ]

Se calculează apoi aria din fereastră ocupată de tuburi şi iniţial fracţiunea din
numărul total de tuburi aflate între două deschideri succesive ale şicanelor:

D −2 hf D −2h f D −2 hf
F n=
1
π {
π +2 i
Df
sin cos−1 i
Df [ (
−
4π
360
cos−1 i
Df )] ( )} (1.64)

Unde:

Df =Di−0,04 [ m2 ]

Atf =0,3925 ( 1−F n ) ∙ N t ∙ d 2e [ m2 ] (1.65a)

300
hf= ∙ D [m ] (1.65b)
100 i

Se calculează apoi secţiunea liberă de curgere de – a lungul axului aparatului cu

relaţia de mai jos:

( Df −d e )( 2∙ s ∙ d e )
[
A fa =A s D i−D f +
2 ∙ St ][ m2 ] (1.66)

unde:

St - fracțiune a pasului tuburilor ( 2s [ m ])

Se calculează o secţiune medie cu ajutorul relaţiei următoare:

Am =√ A fa ∙ A f [ m2 ] (1.67)

Viteza de masă medie prin secțiunea medie (Am) se calculează cu relația:

mr m
w m=
Am s [ ] (1.67”)
 Se va stabili regimul de curgere cu ajutorul relaţiei lui Reynolds deja cunoscută,
după care se va calcula coeficientul de căldură exterior cu relaţia de mai jos:

1 0,14
λ μ W
α e =0,22 ∙
de
∙ ℜ0,6 ∙ Pr 3 ∙
μp ( ) [ 2
m ∙℃ ] (1.68)

Apoi se calculează coeficientul total de transfer de căldură cu relaţia deja

cunoscută.

Metoda Kern pentru calculul coeficientului de convecţie exterior

Cu această metodă se calculează tot coeficientul exterior de transfer de căldură, dar

luând în considerare diametrul echivalent al secţiunii de curgere, iar secţiunea de curgere
se calculează diferit fată de celelalte metode:

( Df −d e ) ( S−d e )
[
A fa =x Di− Df +
S ][ m2 ] (1.69)

Se determină diamterul echivalent cu relaţia de mai jos:

2
s2 ∙ √3 π ∙ d e
d ech =
4∙ (
2
−
8
[m]
) (1.70)
π
∙d
2 e

Viteza de curgere se calculează cu relația:

mr m
w fa =
A fa s [ ] (1.70”)

Se calculeaz apoi regimul de curgere Reynolds, iar criteriul Nusselt se calculează cu relația
de la metoda Delaware, după care se scoate coeficientul de convecție (αe). In final se
calculează coeficientul global de transfer de căldură (k).

Cu valoare lui k ed calculată se stabilește aria necesară și se exprimă procentual

supradimensionarea aparatului, prin relația [1].

Ae − Ae
S= admis necesar
∙100 [ % ] (1.71)
Ae necesar

1.1.1. Calculul fluidodinamic

 Pentru fluidul care circulă în tuburi şi pentru fluidul care circulă în manta se
prezintă metodele ce calcul a căderii de presiune, la curgerea prin schimbătorul de căldură.

Pentru fluidul din tuburi

În tuburi apare o cădere de presiune la curgerea prin tuburi ( ∆ p1) şi o sumă de

căderi de presiune locale ( ∆ p 2) , cauzate de schimbările de direcţie şi schimbările de

secţiune de curgere din circuitul fluidului. Se foloseşte relaţia clasică corectată
corespunzător curgerii neizotermice:

ρ w2 L ρ w2
∆ p=∆ p1 +∆ p2=f N p F +4 N p (1.72)
2 di 2

ρ w2 L N
∆ p=N p
2 (
fF +4
di m
2 )[ ]
Unde:

N p - numărul de pasuri în tuburi,

f – coeficient de frecare,

F – factorul de corecţie.

Coeficientul de frecare f se poate calcula cu una din următoarele relaţii în funcţie de

regimul de curgere:

64
ℜ<10 3 ; f = (1.73)
ℜ

0,4205
ℜ=103 … .105 ; f = (1.74)
ℜ0,243

0,4458
ℜ> 2300; f = (1.75)
ℜ0,261

0,1694
ℜ>10 5 ; f = (1.76)
ℜ0,164

Factorul de corecţie F se poate calcula cu relaţiile de mai jos:

 0,25
μp
ℜ< 2300 , F=
μ( ) (1.77)

0,14
μp
ℜ> 2300; F= ( )
μ
(1.78)

Unde:

kg
μ p - vâscozitatea dinamică a fluidului luată la temperatura peretelui,
[ ]
m∙s

Căderea de presiune în tuburi are valori de ordinul (0,1...0,3) 10 5 N/m2. Dacă creşte
viteza fluidului, creşte coeficientul de convecţie şi implicit şi căderea de presiune, care
duce la un consum mai mare de energie pentru pomparea fluidului. Pentru a reduce această
cădere de presiune, trebuie micşorat numărul de pasuri în tuburi.

Pentru regim turbulent de curgere, căderea de presiune a fluidului din tuburi se

poate calcula şi cu relaţia:

0,17596 ρ w2 L
∆ p=
ℜ 0,2
N p
2 di (
F +300 ) (1.79)

Pentru fluidul din manta

Pentru căderile de presiune din manta se aplică următoarea relaţie de calcul:

0,14
ρ w2 L Di μ p
∆ p=f
2 x d echiv. μ( ) (1.80)

În această relaţie diametrul echivalent şi distanţa dintre şicane sunt aceleaşi cu cele
de la calcularea coeficientului de convecţie exterior.

Coeficientul de frecare se poate calcula cu relaţia:

1,816
ℜ=300 … 106 ; f = (1.81)
ℜ0,2

L
Raportul este egal cu numărul de şicane plus unu (numărul de treceri
x
transversale pe tuburi). În criteriul Reynolds se utilizează ca lungime caracteristică
diametrul echivalent.
 Se mai poate aplica şi o altă relaţie de calcul a coeficientului de frecare redată mai
jos:

1,84
f= (1.82)
ℜ0,2

În cazul în care în manta avem montate şicane transversale segment de cerc

obişnuite, căderea de presiune se calculează cu relaţia următoare:

0,14
ρ w2 L h μ p
∆ p=f
2 x s μ ( ) (1.83)

Unde:

s - pasul şirurilor de tuburi,

h
- numărul de şiruri de tuburi corespunzătoare înălţimii şicanei.
s

Coeficientul de frecare se calculează cu relaţia:

0,352
0,736+ 1,08
s

f=
( de
−1
) (1.84)

ℜ0,15

Unde:

s – pasul tuburilor de pe un şir (transversal pe direcţia curgerii).

Căderea de presiune a fluidului din manta este de acelaşi ordin de mărime ca şi

fluidul din tuburi [1].

Calculul căderii de presiune prin Metoda Delaware

Cădere de presiune a fluidului care circulă prin mantaua schimbătorului de căldură

prevăzut cu şicane transversale segment de cerc, pentru fluidele care nu îşi schimbă starea
de agregare, se foloseşte relaţia:

Nf
[
∆ p=∆ p Ct ( N ș−1 ) + 2 1+
( )]
N îf
”
[ N
+∆ p N s C l 2 =Pa
m ] (1.85)
Unde:

N ș - numărul de şicane transversale,

N f - numărul de şiruri de tuburi dintr-o fereastră. Se poate calcula cu relaţia următoare:

0,8 ( Di−h ) 0,8 ( D i −D i ∙ 0,8 )

Nf = =
s √3 ∙ s
2

L
N ș = −1
x

∆ p - căderea de presiune necorectată, la curgerea transversală peste fascicul, între două

şicane, se poate calcula cu relaţia:

0,14
ρ w2 μp
∆ p =f
2
N îf
μ( ) [ mN =Pa ] 2 (1.86)

Coeficientul de frecare f se citeşte din tabelul 1.12, în funcţie de regimul de

curgere, pentru diverse tipuri de fascicule.

Tabelul 1.12. Coeficientul de frecare pentru metoda Delaware [1]

Re Δ □ ˂>
d e , [ mm ] 25 20 25 20 25
20
Latura,[ mm ] 32 26 32 26 32
26
200 1,60 1,84 1,08 1,36 1,28 1,48
500 1,12 1,28 0,68 0,80 0,88 1,00
103 0,92 1,08 0,56 0,60 0,68 0,76
2 ∙103 0,80 0,96 0,60 0,68 0,64 0,64
5 ∙10 3 0,72 0,80 0,68 0,80 0,60 0,60
104 0,68 0,72 0,64 0,72 0,56 0,56
2 ∙10 4 0,64 0,64 0,56 0,64 0,52 0,52
5 ∙10 4 0,56 0,56 0,52 0,56 0,48 0,48
105 0,48 0,48 0,48 0,52 0,44 0,44

Căderea de presiune necorectată, la curgerea longitudinală, printr-o fereastră de

şicane, se calculează cu relaţia:
 0,14
ρ w2 S 2
μp
∆ p” =( 2+0,6 N f )
2 Alf ( ) ( ) [ mN =Pa ]
μ 2 (1.87)

Factorul de corecţie care ţine seama de curgerile longitudinale secundare se

calculează cu relaţia următoare:

aș aș
C l=f
( m

S
+a t 0
; m

aș + at
m 0
) (1.88)

Sau se poate citit din tabelul de mai jos.

Tabelul 1.13. Valorile factorului de corecţie C l [1]

aș m +at Cl
0

S aș m
0,25 0,50 0,75
=0
aș + at
m 0

0,2 0,63 0,54 0,45 0,35

0,3 0,55 0,45 0,35 0,24
0,4 0,50 0,38 0,26 -
0,4 0,50 0,38 0,26 -
0,5 0,44 0,30 0,16 -

Factorul de corecţie care ţine seama de curgerile transversale laterale se calculează

cu relaţia de mai jos:

1
( Di−Df ) x
C t=exp −3,8
{ S [ ( ) ]}
1−
2 N șl
N îf
3
(1.89)

Acest factor are valori cuprinse între 0,3....1. Căderile de presiune calculate prin
această metodă sunt mai mici, decât cele calculate prin metodele clasice prezentate
anterior.

Bibliografie

1. Dobrinescu D., Procese de transfer termic şi utilaje specifice, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1983,
2. Neagu A.-A., Sterpu A. E., Procese de transfer de căldură. Indrumar de laborator,
“Ovidius”University Press Constanţa, 2010,
3. Oniță N., Ivan E., ”Memorator pentru calcule în industria alimentară”, Editura
Mirton, Timișoara, 2006,