Experimentul Miller-Urey

Charles Darwin presupune că viaţa a început într-o baltă caldă, pe engleza "warm
little pond". În anul 1953 Stanley Miller şi Harold Clayton Urey au simulat, în mod
ipotetic, atmosfera terestră de dinaintea apariţiei vieţii, într-un laborator al
Universitaţii din Chicago pentru a face lumină asupra originii vieţii. Experimentul a
fost irelevant deoarece a fost exclus oxigenul, care ar fi distrus rezultatele. Chiar şi
cu acest mic truc nu s-a reuşit să se producă o combinaţie de aminoacizi care să
atingă nivelul elementelor esenţiale ale vieţii, spre exemplu de tipul unei celule
funcţionale.

Complexitatea celulelor

Ştiinţele moderne precum paleontologia, genetica, biochimia şi biologia moleculara

au dovedit în mod cert faptul că viaţa nu poate fi rezultatul hazardului natural, hazard
ce presupune lipsa unei inteligenţe. Absolut totul în natură, până şi o singură celulă,
este de o complexitate enormă, complexitate ce tinde la infinit sau poate că este
chiar infinită. Atât celulele procariote cât şi cele eucariote deţin sisteme conexate
între ele şi care sunt mai complexe decât un oraş de tip capitală sau municipiu. O
asemenea structură complexă poate funcţiona numai şi numai dacă parţile sale
componente sunt în stare de funcţiune în mod simultan şi integral. Altfel, structura ar
fi nefolositoare şi cu timpul se va degrada şi va dispare.

Deci un proces de evoluţie de tip darwinist nu poate explica apariţia acestor sisteme
complexe prin hazardul neinteligent, deoarece un astfel de sistem extrem de
complex care la rândul lui deţine componente în asa fel conexate incât asigură
functionarea întregului sistem, trebuiesc să fie mai întâi şi întâi proiectate în mod
inteligent.

Cea mai mică particulă a vieţii, celula, nu poate fi reprodusă sintetic în niciunul din
laboratoarele secolului al 21-lea. Cum ar fi putut ea să se nască prin hazard? Este
hazardul mult mai inteligent decât toţi oamenii de ştiinţa de astăzi?

Aminoacizii, elemente de bază a proteinei, din care este alcatuită celula nu pot
produce organele(sing. organelă) precum mitocondrii, ribozomi, membrane celulare
şi deci nici celule întregi. Deci, presupunerea că prima celulă ar fi fost rezultatul unei
evoluţii dawiniste şi deci a hazardului, este fantezie pură.

Complexitatea ADN-ului

O altă problemă nerezolvată de evoluţionismul darwinist este molecula de ADN,

adică acidul dezoxiribonucleic. ADN-ul din nucleul celulei deţine, într-o formă codată,
toate informaţiile necesare reproducerii vieţii. Aceste informaţii sunt compuse din 3.5
miliarde de instrucţiuni. Probabilitatea ca o asemenea moleculă complexă să se
nască prin hazard, aşa cum presupun evoluţioniştii darwinişti, este astronomic de
mică. Francis Crick, laureat al Premiului Nobel, recunoaşte că hazardul nu poate să
producă o asemenea moleculă de o complexitate astronomică, cu toate că el a
crezut mulţi ani în procesul de evoluţie.

Lipsa verigilor speciilor mutante între clase de animale şi plante Charles Darwin a
fost conştient că teoria sa nu poate să funcţioneze decât în cazul existenţei unui
număr mare de "verigi intermediare şi tranzitionale", adică a existenţei unor fiinţe
tranziţionale care să demonstreze evolutia lentă dintr-o specie într-alta. El spera ca
în viitor se vor găsi fosile ce vor demonstra existenţa unor astfel de fiinţe
tranzitionale.
Astfel el afirma:

"Numărul de verigi intermediare şi tranziţionale, între toate speciile vii şi dispărute,

trebuie să fie neînchipuit de mare. Însă, cu siguranţă, dacă această teorie [a
evoluţiei] este adevărată, toate acestea trebuie să fi trăit pe pământ" (The Origin of
Species, 1958, ediţia Mentor, pag.289).

Mai târziu a fost pus în faţa dovezilor. Atunci el a afirmat:

"Caracterul distinct al formelor specifice şi neamestecarea lor prin nenumărate verigi

tranziţionale constituie o dificultate evidentă... De ce nu este fiecare formaţiune şi
strat geologic plin de asemenea verigi intermediare? Cu siguranţă, geologia nu
indică niciun astfel de lanţ organic treptat; probabil, aceasta este cea mai serioasă şi
evidentă obiecţiune la teoria mea" (pag. 287).

El a sperat că, în cele din urma, cercetările arheologice viitoare vor găsi acele
"nenumărate verigi tranziţionale" pentru susţinerea teoriei lui.

Paleontologul şi evoluţionistul David Raup recunoaşte: "Da, suntem la 120 de ani

depărtare de Darwin şi cunoaşterea datelor fosile a avansat foarte mult. Avem acum
un sfert de milion de specii fosile, dar situaţia nu s-a schimbat mult. Dovezile
evoluţiei sunt încă surprinzător de puţine şi, în mod ironic, avem chiar mai puţine
exemple de tranziţii evolutive decât aveam în vremea lui Darwin... Deci problema lui
Darwin nu s-a îmbunătăţit în ultimii 120 de ani iar noi încă avem date care indică o
schimbare, dar nimeni nu poate spune că aceasta reprezintă o consecinţă
rezonabilă a selecţiei naturale" (Field Museum of Natural History Bulletin, 1979, pag.
25).

Acesta este verdictul paleontologiei moderne: "Date nu indică nici o evoluţie

darwiniană treptată", scrie jurnalistul George Sim Johnston. Otto Schindewolf,
probabil cel mai de seamă paleontolog al secolului 20, scria că fosilele "îl contrazic
în mod direct" pe Darwin.

Steven Stanley, paleontolog care predă la Universitatea Johns Hopkins, scrie în The
New Evolutionary Timetable că "datele fosile nu documentează convingător nici
măcar o singură tranziţie de la o specie la alta" ("An Evening With Darwin in New
York", Crisis, aprilie 2006, ediţia online).

În concluzie, datele fosile l-au contrazis pe Darwin. "Nenumăratele" verigi lipsă ale
speciilor mutante între clase de animale şi plante încă lipsesc. Tot ce s-a descoperit
sunt varietăţi ale unor specii viabile şi finale, care se adaptează la mediul lor – fără
nici o mutaţie treptată şi pozitivă şi fără nici un fel de evoluţie.

Micro-evoluţia sau schimbarea în cadrul unei specii nu este o dovada a unei

macro-evoluţiei darwiniste în sensul de schimbare dincolo de limitele speciilor
şi creării unor alte specii

În cadrul unei specii se produce o micro-evoluţie, se produce o adaptare la mediul

de viaţa dar şi prin transmiterea pe cale ereditara a unor caracteristici. Spre exemplu
Charles Darwin a observat cum crescatorii de porumbei pot produce o mare
varietate de porumbei. Porumbeii noi produşi rămân însă porumbei. Darwin însa
crede că aceste păsări, prin selecţie naturala, se pot transforma în vulturi, în lilieci şi
deci vor putea deveni chiar şi mamifere precum liliecii.

Schimbările ereditare şi adaptarea la mediul înconjurător sunt micro-evoluţii în cadrul

aceleaşi specii. Evoluţionismul darwinist susţine însa că o specie se poate
transforma într-o alta specie prin mutaţie şi selecţie naturală.

În natură se observă adaptări minore la nivelul organismelor vii, ca de exemplu

rezistenţa microbilor la antibiotice, modificările la nivelul ochilor şi aripilor
musculiţelor de oţet şi modificarea mărimii ciocului la cinteze. Aceşti microbi sunt,
însă, în continuare microbi, musculiţele de oţet sunt tot musculiţe de oţet iar
cintezele sunt tot cinteze.

Formele de viaţă actuale şi fosilele demonstrează că speciile nu evoluează.