Tema 5: RESTRUCTURAREA BIOLOGIEI ȘI A ȘTIINȚELOR NATURALE ÎN SEC.

20 (1901-2000)

1. Dezvoltarea citologiei și geneticii

În urma cercetărilor efectuate de către O. Hertwig în 1875 și apoi de către V. Flemming, au fost
descoperite în celulă elementele figurate ale nucleului numite în 1888 de către W. Waldeyer,
cromozomi.

În anul 1902, biologul american W.S.Sutton și citologul german T. Bovery au observat independent un
paralelilism în comportarea cromozomilor în timpul diviziunii celulare pentru formarea celulelor sexuale
(gameților) și distribuirea factorilor ereditari în conformitate cu legile lui Mendel. Această ideea a fost
preluată și dezvoltată de către savantul american T. H. Morgan și colaboratorii săi, care experimentând
cu musculița de oțet, elaborează teoria cromozomială a eredității (1910).

Din perioada primilor ani ai formării geneticii ca știință datează teoria mutaționistă, elaborată de Hugo
de Vries în 1902. Pe baza studiilor la Oenothera lamarckiana, el introduce termenul mutație, pentru a
desemna o schimbare bruscă, care nu este un rezultat al încrucișărilor. În 1903 W. Johannsen propune
introducerea termenului genă pentru a indica factorii ereditari intuiți de G. Mendel. Tot el a propus, în
anul 1909, folosirea noțiunilor de genotip și fenotip.

Termenul populaţie a fost folosit pentru prima dată în domeniul geneticii de către W. Johannsen în anul
1903. Acest termen este utilizat pentru a determina diferite grupe de indivizi ce se deosebesc genetic.

Wilhelm Johannsen botanist danez, el a inventat cuvântul "genă" în 1909. Născut: 3 februarie 1857,
Helsingør, Danemarca Decedat: 11 noiembrie 1927, Copenhaga, Danemarca Educație: Universitatea din
Copenhaga

Tot în această perioadă Vavilov a formulat legea șirurilor omoloage de variație (1920), prin care a
demonstrat că la genurile și speciile înrudite apar variații genetice asemănătoare. Această lege a
contribuit, în mare măsură, la sinteza ulterioară a geneticii cu darvinismul și la dezvoltarea teoriei
evoluționiste.
Cu ajutorul unor tehnici noi de studiu a fost precizat rolul cromozomilor și al unor componente
citoplasmatice în ereditate, precum și relațiile dintre nucleu și citoplasmă. În anul 1944, cercetătorii
americani O.T. Avery, C. Mac-Leod și M. McCarty au demonstrat că ADN (acidul dezoxiribonucleic) din
care sunt alcătuiți în mare parte cromozomii, este purtătorul informației ereditare.

În 1953, prin cercetările efectuate de J.D. Watson, F. Crick și M. Wilkins, a fost descoperită structura
moleculară a ADN. Pe parcursul anilor 1961-1967, în cadrul unor cercetări complexe, efectuate
concomitent de F. Crick, S. Ochoa, W. Nirenberg, G. Khorana ș.a., a fost descifrat codul genetic.

Definirea conceptului de operon, a genelor structurale și a genelor reglatoare (F. Jacob, J. Monod și A.
Lwoff, 1961), izolarea genei (J. Backwith și col., 1969), sinteza artificială a genei (G. Khorana, 1970),
descoperirea reverstranscriptazei (H. Temin, D. Baltimore, 1970).

În anul Alexander Fleming 1928 a descoperit penicilina produsă de mucegaiul Penicillium notatum.
Cercetările au fost reluate în 1939 de un colectiv de la Oxford. În 1940, Fleming, doi biochimiști englezi -
Ernest Boris Chain și Norman George Heatley - și un medic australian - Howard Walter Florey - au izolat
și preparat în stare purificată și concentrată penicilina, una din marile realizări ale omenirii.

Penicilina a intrat în terapie în anul 1942.

Pe 5 Iulie 1996, Ian Wilmut și un grup de oameni de știință din Scoția au anunțat că au clonat cu succes o
oaie pe nume Dolly.

În Republica Moldova vaste cercetări în genetica plantelor au fost efectuate de academicianul A.

Kovarski, fondator al școlii științifico- didactice în domeniul ameliorării și geneticii culturilor agricole.
Realizări deosebite s-au obținut și în domeniul ameliorării hibrizilor de porumb pe baza de
androsterilitate citoplasmatică (T. Cialîc), cercetări valoroasse la genetica sexului la porumb (V. Micu),
precum și cercetări fundamentale în domeniul ameliorării plantelor (V. Siminel, I. Untilă, N. Uzun),
mutagenezei experimentale (V. Lîsicov, O. Bleandur).

Alexandru Ciubotaru a creat şcoala ştiinţifică de citoembriologie din Republica Moldova. A efectuat
ample cercetări cariologice ale speciilor de cultură şi spontane din genurile Triticum, Zea, Avena,
Horedum, Panicum etc., precum şi a unui număr mare de graminee din flora spontană a Republicii
Moldova. A efectuat cercetări cito-embriologice de rând cu aplicarea microscopiei electronice la
porumb, secară, orz, ovăz etc., a culturilor de câmp.

Lucrările elaborate de acesta în anii 1960-1989 (Ultrastructura plantelor, Ultrastructura

carotinoidoplastelor) au plasat Republica Moldova printre primele țări în Europa, care au adus
contribuții în dezvoltarea biologiei celulare.

În anii 1970-1990, V. Grati și M. Grati, au efectuat un studiu citogenetic al genofondului de tomate.

Domeniile de activitate au fost mari: genofondul de cultură, mutant și spontan; mutageneza spontană
indusă; aspectele citologice ale influenței temperaturii extreme asupra fertilității tomatelor.

2. Dezvoltarea ecologiei.

În 1935, Arthur Tansley, a inventat termenul de ecosistem. Conceptul de ecosistem al lui Tansley a fost
adoptat de energicul și influentul educator de biologie Eugene Odum. Împreună cu fratele său, Howard
T. Odum, Eugene P. Odum au scris un manual care (începând din 1953) a educat mai mult de o generație
de biologi și ecologi din America de Nord.

La sfârșitul secolului al XX-lea, Henry Chandler Cowles a fost unul dintre fondatorii studiului emergent al
„ecologiei dinamice”, prin studiile sale a găsit dovezi ale succesiunii ecologice între vegetație și sol în
raport cu vârsta. Zoologul și ecologul englez din secolul al XX-lea, Charles Elton , este în mod obișnuit
creditat ca „tatăl ecologiei animale”. A studiat fluctuațiile populației și dinamica iepurelui, a râsului
canadian și a altor mamifere din regiune. Este considerat primul savant care a utilizat termenii de lanț și
ciclul alimentar în celebra sa carte Ecologie animală. De asemenea a contribuit cu studii la disciplinele
de: ecologia invaziei, ecologia comunității și ecologia bolii faunei sălbatice.

Evelyn Hutchinson a contribuit la științele limnologiei, entomologiei, geneticii, biogeochimiei, teoriei

matematice a dinamicii populației și multe altele. A fost, de asemenea, unul dintre primii savanți
acreditați pentru combinarea ecologiei cu matematica. O altă contribuție majoră a lui Hutchinson a fost
dezvoltarea sa a definiției actuale a „nișei” unui organism Robert H. MacArthur împreună cu E.O. Wilson,
a dezvoltat teoria biografiei insulare. Raymond Lindemann a avut un rol esențial în dezvoltarea științei
ecosistemelor moderne.

3. Dezvoltarea sistematicii plantelor.

Cronquist, Takhtajan, Zimmerman și Ehrendorfer (1960) au elaborat un sistem de clasificare, în care

plantele sunt grupate în două clase: Magnoliopsida (Dicotyledonatae) și Liliopsida (Monocotyledonatae).
Cel mai apreciat sistem natural este cel realizat de Whittaker (1969), care a împărțit organismele
vegetale în 4 regnuri: Monera, Protista, Fungi, Plantae. La alcătuirea acestui sistem a ținut cont de
nivelul organizării celulare (procariot, eucariot), tipul de nutriție (autotrof, heterotrof) și modalitățile de
înmulțire ale organismelor vii.

H.A. Gleason a înaintat conceptul individualist al comunităţilor de plante. J. Braun-Blanquet - este

întemeietorul sociologiei plantelor (fitosociologie). Cercetări profunde ale Florei și vegetație R. Moldova
se încep cu anul 1947 când a fost organizat sectorul de botanică pe lângă Baza Științifică Moldoveneacă
a Academiei de Științe a URSS, fiind condusă de Andreev.

În anul 1950 se înființează Grădina Botanică (Dendrariu), director fiind Tatiana Gheideman, în cadrul
căreia a fost creat ierbarul republican constituit din aproximativ 200 000 coli de ierbar. În perioada
respectivă în R. Moldova erau 3 ierbare: UST, USM, GB.
În R. Moldova au fost create câteva școli botanice de pregătire a cadrelor științifice:
1. Scoala geobotanică – T. Gheideman
2. Școala de citologie și embriologie – A. Ciubotaru;
3. Școala algologică – V. Șalaru;
4. Școala de micologie – A. Popușoi;
5. Școala de paleobotanică – A. Negru
6. Școala de anatomia plantelor – B. Mateenco.