Autoreglarea creșterii și dezvoltării plantelor

în condiții nefavorabile de viață

Reacţia diferitor specii, soiuri şi hibrizi la condiţiile nefavorabile

ale mediului, din punct de vedere cantitativ, depinde de norma de reacţie
a genotipului şi de capacitatea de reglare şi autoreglare, care stă la baza
mecanismelor de adaptare a organismului.
Cercetări comparative ale unuia şi aceluiaşi genotip la diferite
condiţii de mediu demonstrează că, din punct de vedere calitativ,
schimbările funcţionale în metabolismul plantelor la diferite specii de
plante şi la diferiţi factori de stres sunt similare.
Astfel, creşterea concentraţiei ionilor a fost identificată la
concentraţii mari de săruri, la deshidratare, la scăderea temperaturii sub
0°C, în condiţii de hipertermie. În aceste condiţii s-au atestat scăderea
conţinutului de apă şi creşterea potenţialului hidric şi osmotic în celulă,
modificarea activităţii funcţionale a ADN-ului ca regulator general al
reacţiilor sintetice de metabolism.
În condiţii de stres, de asemenea, s-au constatat dereglări ale
proceselor bioenergetice, precum şi ale centrelor active din sistemele
fotosintetice responsabile pentru procesele primare de transformare a
energiei solare în energie chimică, micşorarea cantităţii de radicali liberi
în celulă şi blocarea parţială a LTE. Aceasta duce la diminuarea
eficienţei proceselor de sinteză a energiei ca urmare a fotofosforilării şi
fosforilării oxidative. Astfel, în condiţii de stres cantităţi considerabile
de energie se cheltuiesc pentru restabilirea funcţiilor şi repararea
structurilor celulare lezate.
Concomitent au loc modificarea stării structurale şi pierderea
integrităţii membranelor intercelulare ca rezultat al oxidării complexului
lipidic, precum şi dereglarea capacităţii de compartimentare a
metaboliţilor în celulă şi a întregului metabolism.

1
 Analiza dinamicii fiziologice a parametrilor la stresuri şi
caracterul legăturilor în fiecare lanţ al metabolismului ne permit să
evidenţiem:
 dereglări primare, determinate de acţiunea directă asupra
celulei (dereglarea proceselor osmotice, modificarea
proceselor bioenergetice, dereglarea integrităţii structurale
a membranelor, reducerea activităţii funcţionale a ADN-
ului nudear). Toţi aceşti parametri se schimbă considerabil
imediat după începutul acţiunii stresului şi, dacă acest stres
are o acţiune constantă asupra plantelor, dereglările se
menţin pe tot parcursul acţiunii extreme;
 dereglări secundare, provocate de dereglarea primară a
funcţiilor metabolice (modificări în procesele de biosinteză
- reţinerea biosintezei proteinelor, majorarea conţinutului
de fitohormoni inhibitori, reţinerea multiplicării şi alungirii
celulelor).
Dereglările fiziologice primare şi secundare conduc la schimbarea
unor funcţii importante fiziologice ale organismului vegetal cum ar fi
intensitatea absorbţiei şi utilizării elementelor minerale, creşterea
biomasei, a productivităţii seminţelor, fructelor şi legumelor.
Procesele de lezare şi mecanismul de autoreglare care duc la
adaptare în condiţii de stres se deosebesc după esenţa lor fiziologică şi
sunt separate după timpul de includere şi manifestare, iar întregul
complex al transformărilor metabolice în celulele vegetale în condiţii
extreme are un caracter de fază.
Pentru faza intâi, de stres, numită şi faza de iritare, este
caracteristică devierea rapidă şi bruscă cu reîntoarcerea rapidă la normă
a multor parametri biochimici şi fiziologici. Un astfel de „efect de
spirală”, care apare după câteva minute de acţiune stresantă, a fost
identificat la acţiunea unei concentraţii mari de săruri asupra cantităţii de
apă în cloroplaste şi mitocondrii, stabilindu-se o corelare între

2
amplitudinea şi viteza „efectului de spirală” şi intensitatea procesului de
stres. Din punct de vedere fiziologic, aceste schimbări din faza de iritare
încă nu sunt dereglări ale funcţiilor metabolice, ci doar nişte semnale
specifice ale organismului despre abaterea condiţiilor de mediu de la
normă. Această fază durează doar câteva zeci de minute.
Următoarea fază, numită faza de lezare, durează câteva zile. Pe
parcursul acestei faze are loc inhibarea reacţiilor anabolice dependente
de energie şi intensificarea considerabilă a reacţiilor catabolice şi
hidrolitice. La o creştere puternică a intensităţii factorilor de stres, care
întrece cu mult valoarea maximă de rezistenţă a plantelor, dezechilibrul
dintre cele două aspecte ale metabolismului celular se intensifică după
tipul reacţiei în lanţ şi în final plantele pier.
În faza de iritare se constată atât schimbări specifice, cât şi
schimbări nespecifice la diferiţi factori de stres, însă imediat după aceste
schimbări în organism apar şi se manifestă dereglări nespecifice de
metabolism, care au efectiv o importanţă primordială şi sunt
caracteristice pentru faza de adaptare.
Dacă intensitatea factorului nu întrece pragul letal, peste un
anumit timp raportul produselor anabolice şi catabolice revine treptat la
normal, iniţiindu-se procesele de restabilire a structurilor intercelulare
dereglate (membrane, organite), fapt care demonstrează conectarea
mecanismelor de autoreglare. La baza procesului de adaptare stă
reducerea reacţiilor catabolice şi hidrolitice, întrucât în condiţii extreme
intensitatea proceselor sintetice şi formatoare de energie se menţine la
acelaşi nivel scăzut ca şi în faza de lezare. Posibil că anume slăbirea
intensităţii proceselor hidrolitice şi catabolice este baza şi esenţa fazei de
adaptare şi reflectă autoreglarea metabolismului în condiţii extreme.
Dacă acţiunea factorilor extremi se termină, cedând locul unor condiţii
optime (ploaie după secetă etc.), în organism se conectează mecanismele
de reparaţie. În linii generale, acestea rezidă în intensificarea tuturor
proceselor de sinteză blocate de stres, în reînnoirea accelerată a structurii
celulelor şi normalizarea diverselor funcţii până la nivelul optim.

3
 După terminarea acţiunii factorilor nefavorabili, care provoacă
lezarea parţială sau totală a unor organe, începe regenerarea rapidă a
acestora. În funcţie de profunditatea dereglărilor fiziologice în perioada
de stres, reparaţia poate fi parţială sau totală.
Capacitatea de adaptare a plantelor şi de autoreglare a proceselor
se modifică pe parcursul ontogenezei. Cel mai mic grad de adaptare se
atestă la plantele tinere în faza juvenilă de creştere şi dezvoltare, după
care se ridică lent până la sfârşitul vegetaţiei, fiind diminuat în perioada
formării organelor de reproducere, schimbări ce se corelează cu
caracterul de modificare în ontogeneză a unor proprietăţi fizico-chimice
ale citoplasmei.
Toate mecanismele de autoreglare şi adaptare a plantelor la
condiţii nefavorabile se realizează la nivelul celular şi intercelular. La
nivel de organism ele se completează cu noi mecanisme, care reflectă
interacţiunea dintre organe. Pe fondul stresului se accentuează relaţiile
de concurenţă dintre organele generative şi vegetative pentru apă şi
substanţele necesare pentru procesele de fructificare.
Dacă circumstanţele nefavorabile acţionează până la diferenţierea
organelor generative, se produce micşorarea numărului de primordii
florale. Recepționând semnalul exterior despre condiţii extreme, planta
formează acel minim de organe generative pe care este în stare să le
aprovizioneze cu substanţe nutritive până la coacere, reglând acest lucru
prin viteza şi intensitatea transportului substanţelor plastice, compuşilor
hormonali şi al altor substanţe la locurile de formare a elementelor
fructelor.
Dacă acţiunea stresogenă are loc după formarea organelor de
fructificare, în condiţii optime încep să se manifeste relaţii de concurenţă
între organele ce formează seminţe, ceea ce reţine dezvoltarea unora
dintre acestea.
La nivel de populaţie se conectează încă un mecanism care
acţionează eficient în condiţii nefavorabile - selecţia. Drept motivaţie
pentru manifestarea acestui mecanism este variabilitatea nivelului de
rezistenţă în cadrul populaţiei. Astfel, rămân să supravieţuiască doar acei

4
indivizi care au o capacitate de rezistenţă mai sporită, determinată
genetic.
Astfel, adaptarea plantelor la condiţii extreme ale mediului este un
proces complex, coordonat de sistemul de autoreglare al organismului.
Cu cât este mai ridicat nivelul de organizare biologică (celulă, organism,
populaţie), cu atât este mai mare numărul mecanismelor ce participă
simultan în procesul de adaptare. Caracterul reacţiilor adaptiv-
protectoare este unic şi universal pentru diverşi factori de stres - săruri,
temperaturi ridicate, temperaturi scăzute, secetă etc.