Interrelațiile dintre diferitele tipuri de metabolism

Dereglările metabolice și efectele lor asupra organismului

REGLAREA PROCESELOR METABOLICE

Diversele căi metabolice nu se desfăoară cu viteze constante pe parcursul a 24 ore și,
de asemenea, există diferențe între amploarea pe care o anumită cale metabolică o are în
organe diferite, la un moment dat. Această variație în desfăurarea proceselor metabolice este
determinată de fluctuațiile circumstanțelor în care se află organismul (intermitența aportului
alimentar, modificarea compoziției dietei de la un prânz la altul, creșterea marcată a
necesarului de ATP al mușchiului scheletic în timpul unui exercițiu fizic, scăderea
disponibilității de oxigen într-un țesut datorită hipoxiei sau ischemiei).
Procesele metabolice sunt supuse unor mecanisme reglatorii complexe, care asigură
adaptarea vitezei lor de desfășurare la necesitățile particulare din fiecare moment ale unui
anumit țesut sau ale organismului ca întreg. Reglarea căilor metabolice se realizează, în
principal, la nivelul unei enzime cheie (reglatorie), care catalizează etapa limitantă de viteză
din acea cale. Caracteristicile acesteia sunt:
 este reacția cea mai lentă din întreaga cale (deoarece enzima care o catalizează se află
într-o concentrație mică în celulă); astfel, viteza globală de desfășurare a căii metabolice
respective depinde în mod esențial de viteza acelei reacții;
 are un caracter ireversibil (fiind puternic exergonică);
 este situată în prima parte a căii metabolice.
Enzimele cheie sunt supuse unor mecanisme variate de control; modificarea activității
sau a cantității lor determină ajustarea vitezei reacției pe care o catalizează și, în consecință,
modificarea vitezei globale a căii metabolice respective.
Căile metabolice de natură anabolică și de natură catabolică sunt reglate independent,
dar într-o manieră coordonată. Acest lucru este posibil datorită faptului că o cale de sinteză a
unui anumit compus nu se suprapune exact cu calea utilizată pentru degradarea acelui
compus:
a) Uneori, cele două procese opuse se desfășoară pe căi complet diferite, fie în același
compartiment celular (de ex. sinteza și degradarea glicogenului, care au loc în citosol), fie în
compartimente celulare diferite (de ex. sinteza acizilor grași are loc în citosol, iar degradarea
acizilor grași are loc în mitocondrie); astfel, etapele reglatorii din cele două procese sunt
localizate pe căi complet distincte.
b) Alteori, calea de sinteză și calea de degradare a aceluiași compus împărtășesc unele
etape, dar există și etape care cuprind reacții enzimatice distincte în cele două căi (de ex.
degradarea și sinteza glucozei); în aceste cazuri, etapele limitante de viteză care servesc ca
puncte de control sunt catalizate de enzime care sunt unice pentru fiecare din cele două căi
opuse.
Reglarea coordonată (reciprocă) a căilor metabolice cu caracter opus presupune că
activarea căii de degradare a unui anumit compus are loc în paralel cu inactivarea căii de
sinteză a acelui compus și viceversa, astfel încât cele două procese să nu funcționeze
concomitent cu viteze egale; această situație ar duce la formarea unui ciclu cu rezultat nul
(ciclu inutil, „futile cycle”) și, în multe situații, consumator de energie.
 Colesterolul este un ester al alcoolilor monovalenţi aromatici cu acizii graşi, se găseşte
în toate celulele organismului şi are provenienţă dublă, exogenă (alimentară – gălbenuşul de
ou, grăsimile din carne, ficat şi creier) şi endogenă (sintetizat la nivel celular, în special în
hepatocite, dar şi în celulele corticosuprarenalei, testiculului, ovarului, pielii, arterelor şi
intestinului, excepţie face celula nervoasă). Colesterolul alimentar este absorbit rapid în
intestin, cea mai mare parte a sa (80-90%) fiind esterificată (esteri cu acizi graşi) sub acţiunea
colesterolesterazei pancreatice. Sub această formă colesterolul ajunge în circulaţia sistemică.
Colesterolul endogen este furnizat zilnic în cantitate de 1,5 – 2 g, din care ¾ este de origine
hepatică. Această cantitate este net superioară aportului exogen. Între aportul exogen de
colesterol şi ritmul de biosinteză al acestuia există o strânsă corelaţie, procesele de sinteză
fiind inhibate de creşterea aportului alimentar şi invers. Din cantitatea totală de colesterol
plasmatic aproximativ ¾ se găseşte sub formă esterificată, restul sub formă liberă
(predominant în ţesuturi).
Creşterea aportului de lipide de origine animală determină creşterea colesterolemiei, în
timp ce creşterea aportului de lipide vegetale cu grad mare de nesaturare (ulei de soia sau de
porumb) determină scăderea colesterolemiei. Efectele hipocolesterolemiante ale grăsimilor
nesaturate se explică prin creşterea vitezei de încorporare în lipoproteine a colesterolului
esterificat cu acizi graşi nesaturaţi şi apoi metabolizarea sau eliminarea sa la nivelul ficatului.
Metabolizarea colesterolului are loc în special la nivelul ficatului, care sintetizează, dar în
acelaşi timp şi catabolizează mari cantităţi de colesterol. O parte din colesterol este excretat ca
atare de către ficat prin bilă, în timp ce o altă parte este utilizat la nivelul celulelor KUPFFER
din ficat pentru sinteza acizilor biliari, care la rândul lor intră in structura bilei. O parte din
acizii biliari şi colesterolul ajunşi prin bilă în intestin se reabsorb pe cale portală şi se reîntorc
în ficat.
De asemenea, colesterolul participă la formarea hormonilor steroizi. Nivelul
colesteroleminei este influenţat pe de-o parte de calitatea lipidelor şi cantitatea de colesterol
ingerate, iar pe de altă parte de o serie de hormoni, dintre care cei mai importanţi sunt cei
tiroidieni şi estrigenii, cu efecte hipocolesterolemiante. Hormonii tiroidieni scad nivelul
plasmatic al colesterolului prin stimularea metabolizării sale tisulare, în timp ce estrogenii îi
inhibă sinteza hepatică.
Reglarea metabolismului lipidic se face prin mecanisme nervoase şi hormonale.
Etapa absorbtivă postalimentară (anabolizantă) se întinde pe primele 10-12 ore
postprandial şi se caracterizează prin aport de substanţe energoplastice. Acestea declanşează
secreţia de insulină, care va determina activarea principalelor căi metabolice anabolizante:
lipogeneza, glicogenogeneza, proteinogeneza.
Etapa postabsorbtivă (catabolizantă) este împărţită în două secvenţe – imediată (12 –
18 ore după ultimul prânz) şi tardivă (18 – 24 ore după ultimul prânz). Ea nu se întâlneşte în
mod fiziologic, fiind de fapt o stare de înfometare a organismului prin lipsă de aport alimentar
exogen. Această stare este însă aproape similară cu alte stări în care organismul are nevoi
energetice crescute, cum ar fi efortul fizic sau alte forme de stres. În acestă stare intră în
acţiune sistemul nervos simpatic, ca reacţie imediată, apoi glucagonul, cortizolul, hormonii
tiroidieni, ca reacţie tardivă. Concomitent concentraţia insulinei scade.
Ateroscleroza este o modificare morfo-fiziopatologică a arterelor mari, în care apar
depozite de lipide numite plăci ateromatoase, la nivelele intimal şi subintimal ale pereţilor
vasculoari. Principalul compus lipidic conţinut în aceste plăci este colesterolul, în care adesea
precipită calciu, dând naştere plăcilor calcificate. Apariţia acestor plăci este asociată cu
modificări degenerative ale peretelui arterial, sclerozarea progresivă a arterelor, rigidizarea
peretelui şi îngustarea lumenului, datorită cărora peretele arterial se poate rupe foarte uşor. În
plus plăcile ateromatoase străbat intima vaselor şi protruzează spre lumen, unde suprafaţa lor
rugoasă permite dezvoltarea cheagurilor de sânge, cu formarea de trombi sau embolusuri.
Toate aceste modificări ale pereţilor arteriali favorizează local apariţia trombozelor
obstructive sau a dilataţiilor anevrismale. Principalii factori implicaţi în patogenia
aterosclerozei sunt:
 factorii umorali – aportul plasmatic crescut de lipide, ce depăşeşte capacvitatea maximă
de epurare a lipoproteinelor în pereţii arteriali. Rolul aterogenic cel mai mare îl au fracţiunile
lipoproteice bogate în colesterol esterificat – LDL.
 factorii vasculari – macrofagele modificate („celule spumoase”) prin fixarea pe receptori
specifici de pe suprafaţa lor a LDL oxidate. Aceste LDL apar datorită existenţei unui deficit
cantitativ sau calitativ al receptorilor normali pentru LDL, care determină persistenţa crescută
a acestora în sânge, pătrunderea lor în spaţiul subendotelial şi apoi oxidarea. LDL oxidate
inhibă motilitatea macrofagelor, care sunt reţinute în intima arterelor. Aici ele au acţiune
citotoxică asupra celulelor de vecinătate şi produc leziuni endoteliale.
 factorii mecanici – microtraumatisme endoteliale repetate determinate de stresul
presional intraarterial la hipertensivi. Leziunile endoteliale apar cel mai frecvent în zonele de
curbură, de bifurcaţie sau de ramificaţie arterială) şi declanşează procese de reparare a intimei
care se fac defectuos.
La nivelul leziunilor endoteliale aderă trombocite, care eliberează substanţe ce induc
migrarea şi proliferarea celulelor musculare netede. Acestea sintetizează fibre conjunctive şi
contribuie astfel la evoluţia leziunilor ateromatoase.
Ateroscleroza reprezintă substratul etiopatogenic al cardiopatiei ischemice şi
afecţiunilor vasculare cerebrale, acestea reprezentând primele cauze de mortalitate în ţările
dezvoltate.
Hiperlipemiile - se caracterizează prin creşterea unor fracţiuni ale lipidelor plasmatice
şi depunerea excesivă a acestora în ţesuturi. Aceste afecţiuni pot fi primare (determinate
genetic) sau secundare (în cadrul unor boli endocrine). Hiperlipemiile primare sau familiale
sunt clasificate în 5 tipuri (FRIEDRICKSON):
 Hiperlipemia de tip I sau hiperchilomicronemia familială – transmitere autosomal recesivă,
caracterizată prin deficit de LPL
 Hiperlipemia de tip II sau hopercolesterolemia familială – transmitere autosomal
dominantă, caracterizată prin valori foarte mari ale colesterolului plasmatic şi ateroscleroză
 Hiperlipemia de tip III sau hiperlipemia mixtă – transmitere autosomal recesivă
 Hiperlipemia de tip IV sau hipertrigliceridemia endogenă familială – transmitere autosomal
dominantă, carcterizată prin creşterea VLDL
 Hiperlipemia de tip V sau hipertrigliceridemia mixtă – transmitere autosomal dominantă,
caracterizată prin creşterea concomitentă a chilomicronilor şi a VLDL.
Hiperlipemiile secundare apar în boli endocrine sau de metabolism, cum ar fi diabetul
zaharat, hipertiroidismul, hipotiroidismul sau sindromul nefrotic.
 Hipolipemiile pot fi şi ele primare sau secundare. Hipolipemiile primare sunt boli cu
transmitere genetică, autosomal recesivă, caracterizate prin deficit de sinteză a apoproteinelor
A sau beta. Hipolipemiile secundare apar în special în ciroza hepatică, în cadrul larg al
sindromului de insuficienţă hepatică cronică.
Tulburările de depozit ale lipidelor se mai numesc şi tezaurismoze sau dislipoidoze.
Ele sunt consecinţe ale unor deficienţe primare enzimatice ce vizează enzimele implicate în
catabolizarea unor componente lipidice. Acestea nu se mai catabolizează şi se depun astfel în
diverse sectoare ale organismului.
Boala GAUCHER este caracterizată prin acumulare de cerebrozide anormale care
infiltrează sistemul reticulo-endotelial din ficat, splină, ganglioni nervoşi, măduva spinării
măduva hematogenă.
Boala NIEMANN-PICK este indusă de deficitul ereditar de sfingomielinază, care
determină acumularea şi depozitarea în exces a sfingomielinei, împreună cu colesterol, în
toate organele bogate în ţesut reticular – ficat, splină, măduvă hematogenă.
Boala TAY-SACHS sau idioţia amaurotică familială este caracterizată de acumulare
de gangliozide în neuroni.
Lipodistrofiile sunt afecţiuni ce interesează parcelar depozitele de lipide din ţesutul
adipos. Lipodistrofia progresivă se caracterizează prin topirea depozitelor de grăsime în trenul
superior şi dezvoltarea lor în jurul centurii pelvine.
Diabetul lipoatrofic este caracterizat de asocierea unui diabet insulinorezistent cu
hiperlipoproteinemie mixtă şi lipoatrofie generalizată, interesând toate depozitele de ţesut
adipos.
Lipomatoza simetrică (adenolipomatoza) constă din hipertrifia bilaterală a
depozitelor adipoase cervico-scapulare. Poate avea predispoziţie familială.