UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRONOMICE SI MEDICINA

VETERINARA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT SI DEZVOLTARE RURALA
SPECIALIZAREA : Inginerie si managementul in alimemntatie
publica si agroturism

BOTANICA,FIZIOLOGIE
SI MICROBIOLOGIE ALIMENTARA

STAREA DE DORMANTA A PLANTELOR

Profesor coordonator Student

Porf.Univ. Necula Adriana
Dorberscu Aurelia

Bucuresti
-2020-
 Cuprins
1. Definiţie
2. Tipuri de dormanţă, factori implicaţi
2.1 Ecodormanța
2.2 Paradormanța
2.3 Endodormanța
3. Mecanismul fiziologic al dormanţei
4. Dormanţa plantei întregi
5. Fazele şi controlul dormanţei mugurilor
6. Tipuri de dormanţa la seminţe
 Definiţie
Dormanța sau starea de repaus la plante reprezintă o stare de adaptare la
condițiile nefavorabile de mediu, fixată pe cale ereditară. Ea se caracterizează
prin suspendarea temporară a creșterilor vizibile ale structurilor plantei care
conțin un meristem și prin diminuarea intensității proceselor fiziologice
Dormanţa poate fi asociată cu diferite structuri ale plantei, care apar în
momente diferite ale evoluţiei şi poate avea drept explicaţie adaptarea
plantelor la diferite habitate şi la condiţii climatice variate .
Starea de dormanţă se poate instala:

• la planta întreagă (ex. specii lemnoase,

arbuşti);
.

• la muguri (ex. mugurii plantelor lemnoase;

cazul unor organe subterane ale plantelor: ex.
. bulbi, rizomi, tuberculi);

• la embrioni (ex. seminţe)

.
Tipuri de dormanţă, factori implicaţi şi
mecanism fiziologic general
Dormanța este cauzată de factori interni, precum și de factori externi.
Pentru a face diferențierea între dormanța impusă de cele două
categorii de factori, se poate utiliza următoarea clasificare :

Dormanţa profundă
dormanța forțată

aflata sub control endogen (factori

– aflată sub control exogen interni, precum cei care previn
(factori externi, precum creŞterea, chiar dacă sunt
aprovizionarea cu apă, favorabile condiţile de mediu).
temperatura, cerințe specifice
față de lumină și alți factori de
mediu cu caracter limitativ
Lang (1987) a propus termenul de dormanță și
un sistem al terminologiei, care poate fi aplicat
oricărei structuri a plantei, în raport cu factorul
cauzal:

.
A) – ecodormanța – dormanța
cauzată de unul sau mai mulți
factori de mediu, care au un
efect nespecific (la semințe,
termenul este similar cu
dormanța forțată);
.
.
B) – paradormanța – datorată
factorilor fizici sau semnalelor
biochimice de origine exogenă C) – endodormanța – reglată
structurii afectate (ex.
de factori fiziologici, din
dominanța apicală; dormanţa interiorul structurii respective
datorată diferitelor structuri
care înconjoară embrionul (ex. dormanța profundă a
semințelor); mugurilor) (fig.10.1.)
 frigul

Ecodormanţa este impusă de

factorii externi de mediu,
factori care induc semnale stresul hidric
critice, care previn creşterea.
Unul dintre aceste semnale
cheie este acidul abscisic.
 Paradormanţa.

Este cel mai bine studiata şi uneori se refera la

dominanţa apicala sau inhibiţie corelativă.

Este procesul care permite plantelor să aloce resurse pentru

reproducere şi să controleze arhitectura plantei, maximizând
captarea luminii.

Totodată, permite regenerarea, în situaţia în

care intervin daune la tulpini individuale
 Endodormanţa
Constituie rezultatul modificărilor fiziologice interne la nivelul
mugurelui, prevenind creşterea pe parcursul tranziţiei sezoanelor, când
condiţiile de mediu sunt adesea fluctuante, între ceea ce permite sau
inhiba creşterea.
Este un mecanism important pentru protecţia mugurilor vegetativi,
asigurând neînceperea creşterii la nivelul meristemelor, pâna când nu
au revenit condiţile permisive stabile.
Semnalele respective interacţionează în
procesul de reglare a fazelor specifice ale
diviziunii celulare şi dezvoltarii.

Etilena şi fitocromul joaca un rol semnificativ

în endodormanţa.
Auxina are un rol deosebit în paradormanţă.

Acidul abscisic, acidul giberelic ş i

citochininele par a juca roluri semnificative,
dar antagoniste, în toate cele trei tipuri de
dormanţă.
Se remarca de asemenea faptul ca acidul
abscisic, acidul giberelic, auxina şi citochinina
au roluri definite în reglarea componentelor
specifice ale mecanismului de reglare a ciclului
celular.
Asemanarile existente în privinţa semnalelor
din mediu care regleaza inducla
endodormanţaei si iesirea din dormanţa,
respectiv a celor care regleaza înflorirea şi
vernalizarea au reprezentat primele indicii cu
privire la conexiunile mecanismelor de
semnalizare pentru aceste procese.
 Mecanismul fiziologic al
dormanţei
Concepţia clasică susţine că rolul principal revine hormonilor.
După descoperirea acidului abscisic (ABA) în seminţe s-a
precizat că acesta este un inhibitor de creştere şi respectiv un
stimulator al intrarii în dormanţă. Substanţa se acumulează în
ţesuturile plantelor din zonele temperate, expuse la
fotoperioade scurte şi temperaturi coborâte.

Şcoala franceză de fiziologie considera ca dormanţa este

controlată genetic şi în acest sens au fost identificate gene
specifice. Controlul genetic implică prelucrarea semnalelor din
mediul ambiant, transformari moleculare şi modificări celulare,
care în cele din urma conduc la transformari fiziologice.
Controlul transcripţiei poate avea un rol cheie în reglarea
raspunsurilor fiziologice, care caracterizează fazele distincte
ale ciclului celular: activitate - dormanţă.
Represia expresiei ciclinelor de către semnalul zilelor scurte
reprezintă un mecanism cheie al inducerii suspendarii
creşterii. Astfel, semnalele din mediu pot modula diferite
aspecte ale ciclului celular (activitate –dormanţa), prin
modularea nivelului hormonilor cheie, precum acidul
abscisic si acidul giberelic,acţionând la nivelul transcripţiei.
 Dormanţa plantei întregi
• La plantele lemnoase, dormana se instalează la toate organele perene,
dar mai întâi la muguri, apoi la trunchi, ramuri şi în cele din urma la
radacină.
• Daca facem referire la pomi, toamna, momentul care marchează
intrarea în dormanţa este cel al caderii frunzelor. Intensitatea maxima
a procesului se înregistreaza însa la circa o saptamâna,pâna la o luna
dupa caderea frunzelor, având consecinţe asupra desfaşurarii unor
procese fiziologice si efecte la nivel celular:
• înceteaza procesul de fotosinteza;
• se anuleaza fora de aspiraie a frunzelor si ca urmare se diminueaza procesul de absorbie a apei
• (si sarurilor minerale) si ascensiunea sevei brute;
• vasele liberiene sunt blocate cu caloza si se diminueaza translocarea substanelor în planta;
• scaderea temperaturii determina cresterea vâscozitaii citoplasmei, scaderea vitezei curenilor
• citoplasmatici, precum si diminuarea activitaii enzimatice (inclusiv diminuarea intensitaii
• respiraţiei);
• pierderea apei determina concentrarea sucului celular si apariia plasmolizei de iarna;
• din punct de vedere citologic se remarca întreruperea plasmodesmelor;
• are loc hidroliza amidonului depozitat ca substana organica de rezerva în organele perene, ceea ce conduce la
acumularea glucidelor solubile;
• pe parcursul dormanţei are loc modificarea balanţei hormonale, respectiv scade lent conţinutul de
• acid abscisic si se biosintetizeaza hormoni stimulatori de crestere;
• catre sfârsitul iernii, în ţesuturile aflate în dormanţa se înregistreaza o intensificare lenta a proceselor
fiziologice si biochimice, corelat cu iesirea din dormanţa;
• primele modificari sunt cele în legatura cu absorbţia apei din sol;
• are loc hidroliza calozei din vasele liberiene;
• se refac plasmodesmele;
• se intensifica activitatea enzimatica;
• creste rata respiraţiei si respectiv producerea de ATP;
• se intensifica procesele de biosinteza si de utilizare a substanţelor de rezervă, pentru creşterea mugurilor
vegetativi si floriferi;
• se formeaza frunzele, ceea ce permite realizarea procesului de fotosinteza.
 Fazele şi controlul dormanţei mugurilor

Dupa Powell sunt descrise patru faze ale dormanţei

mugurilor:
I. inducţia dormanţei
Faza se caracterizează prin reducerea drastică a
concentraţiei stimulatorilor de creştere şi sporirea
evidentă a activitaţii inhibitoare, urmare în special a
influenţei unor factori de mediu (temperatura,
lumina);
II. menţinerea dormanţei
Metabolismul şi stimulatorii creşterii se menţin la
valori reduse. Inhibitorii se afla la concentraţii mari.
III.„tragaciul”
Este perioada în care se înregistreaza o senzitivitate excesiva
la factorii de mediu sau anumite semnale. Se determina
scaderea drastica a concentraiei inhibitorilor şi o creştere
rapida a nivelului stimulatorilor de creştere.

IV. dezmuguritul sau germinarea

Este faza în care concentraţiile mari ale stimulatorilor şi mici
ale inhibitorilor permit intensificarea activitaţii enzimatice
• Încetarea creterii reprezinta o prima treapta catre instalarea dormanţei şi
este provocată de factori de mediu precum fotoperioada, frigul sau
uscaciunea. Fotoperioada este cunoscuta ca factor ce guverneaza încetarea
creşterii la multe plante lemnoase din climatul temperat. Frunzele percep
fotoperioada şi se emite un semnal catre apex, unde se instaleaza
inactivitatea.

Meninerea dormanei nu este pe deplin cunoscuta, dar, în mod mecanicist se

afirma că celulele meristemului pot fi izolate de subsţanele stimulatoare de
creşere, precum giberelinele. Celulele meristematice sunt simplastic izolate
(prin depunerea calozei) de celulele vecine, după tranziţia la endodormanţă-

Ieirea din dormana necesită expunerea la temperaturi joase, asemenea

cerinelor vernalizarii. Expunerea de lungă durata la temperaturi joase (nu pe
termen scurt ca la vernalizare)restabileşe capacitatea de a creştere, dar nu
promovează creşterea.
 Tipuri de dormanţa la seminţe

Dormanţa este determinata atât de

factori morfologici, cât şi de proprietaţile
fiziologice ale
seminţei.
• dormanţa fiziologică;
• dormanţa morfologică;
• dormanţa morfo-fiziologica;
• dormanţa fizică;
• dormanţa combinată.
 Bibliografie

1.Fiziologie vegetală Carmen Jităreanu, Cristina Slabu, Iaşi

2011
2. Enciclopedie , articol Cum trăiesc plantele
3. CERCETăRI ÎN DOMENIUL FIZIOLOGIEI PLANTELOR,ELENA
PETCU, MARIAŢERBEA, CĂTĂLIN LAZĂR 2007, VOLUM
OMAGIAL

4.Fiziologiea plantelor , Delian Elena Bucureşti 2011

5. http://www.scrigroup.com/educatie/botanica/STAREA-DE-
REPAUS-LA-PLANTE33293.php
6. http://ru.scribd.com/doc/98281782/fiziologia-plantelor-
lemnoase
• BULB, bulbi, s. m. 1. Tulpină (subterană) a unor
plante, alcătuită din frunze în formă de tunici sau solzi
suprapuși (în care se depun substanțe de rezervă), cu
un înveliș membranos uscat.
• RIZOÍD, rizoizi, s. m. Organ de fixare și de absorție al unor
plante inferioare, constituit din filamente simple sau
ramificate cu peretele foarte subțire. – Din fr. Rhizoïde
• TUBÉRCUL, tuberculi, s. m. 1. Tulpină subterană,
scurtă și îngroșată, care înmagazinează substanțele
de rezervă ale unor plante. 2. (Anat.) Denumire pentru
diferite proeminențe aflate pe vase, cartilaje, piele,
organe etc. 3. (Med.) Mică tumoare apărută în
grosimea pielii sau în orice alt țesut.