Nume si prenume: Cristea Mihaela Cristina

Specializarea si grupa: IMAPA ID, GRUPA 1

Subiecte examen
SOCIOLOGIE RURALA

Obiectul sociologiei

Sociologia este studiul ştiinţific al comportamentului uman modelat şi

socialmente împărtăşit. Comportamentul uman social-mente modelat şi

împărtăşit este sinonim cu comportamentul social. Comportamentul social se

realizează concret, el se întâlneşte la oameni reali, dar pentru a-l analiza şi

explica ştiinţific trebuie să-l conceptualizăm, adică să creăm concepte care să

exprime, prin abstractizare efectuată pe seama faptelor concrete generalizări

esenţiale. Sociologia, fiind o ştiinţă socială, are multe puncte de contact cu

celelalte ştiinţe sociale. În ultimă instanţă, toate ştiinţele sociale particulare

studiază într-un mod mai cuprinzător sau mai restrâns, o latură sau alta a

societăţii, un sistem parţial component al societăţii, într-un cuvânt – societatea.

Sociologia se deosebeşte de ştiinţele sociale particulare prin faptul că studiază

societatea ca întreg, societatea ca atare, în toată complexitatea şi generalitatea ei,

în timp ce ştiinţele particulare studiază doar una din “părţile” integrante ale

societăţii. Cu alte cuvinte, sociologia nu fragmentează societatea, ci o studiază în

ansamblul său.
Funcțiile și caracteristicile sociologiei rurale

Sociologia rurală cuprinde, ca orice domeniu al cunoaşterii ştiinţifice

sociologice două domenii – cel teoretic şi pe acela al faptelor (domeniul empiric)

fiecare din ele îndeplinind funcţii importante pentru constituirea,

fundamentarea şi dezvoltarea acestei ramuri a sociologiei (la aceste funcţii ne-am

referim la Capitolul I). Sociologia rurală trebuie să îndeplinească următoarele

funcţii:

1) să descrie trăsăturile relativ universale şi constante ale vieţii rurale, ea va

studia fenomenele şi relaţiile sociale din mediul rural în toată complexitatea,

intercorelaţia şi interdependenţa lor cu alte fenomene;

2) să explice diferenţele dintre viaţa rurală şi cea urbană prin interpretarea

factorilor semnificativi, esenţiali ai mediului rural;

3) pe lângă reconstituirea vieţii rurale (caracter mai mult teoretic), are rolul de a

surprinde evoluţia, dinamica fenomenelor, proceselor rurale, pentru ca să poată

lansa soluţii practice (pe lângă diagnoză, sociologia rurală are şi posibilitatea

realizării, pe baza cercetărilor empirice, unor prognoze sociale).

În “Sociologia rurală”, T. Herseni stabileşte câteva trăsături specifice sociologiei

rurale care stau la baza funcţiilor teoretico-empirice ale acestei discipline:

1) Sociologia rurală are un caracter practic, adică urmăreşte îmbunătăţirea,

înălţarea sau progresul vieţii agrare. Pornind de la relaţia dintre teoretic şi

empiric în sociologie, sociologul român subliniază cunoaşterea fără acţiune este

lipsită de folos, iar acţiunea fără cunoaştere este primejdioasă”.

2) Se ocupă în chip precumpănitor de problemele actuale şi de viitorul apropiat,

lăsând pe loc secund “istoria agrară şi marile preocupări de viitor”. Această

trăsătură decurge din orientarea practică a sociologiei rurale care, pe baza

cunoaşterii “stărilor actuale” poate da “indicaţii pentru schimbările imediat

necesare”.

3) Are un caracter naţional sau, mai exact, un caracter regional. Fiecare ţară îşi

restrânge în sociologia rurală problemele ei agrare specifice, precum şi cele

legate de mediul rural. Această caracteristică este implicată în funcţia practică a

sociologiei rurale care prin “reformele” (soluţiile) pe care le preconizează nu

poate să depăşească cu succes un cadru determinat al unei regiuni, zone sau al

unei ţări.

Indicatorii ruralității

În funcție de criterii, indicatorii se împart în indicatori economici, ecologici,

demografici și cultural-afectivi.

Indicatorii economici la nivel individual reprezintă venitul pe cap de locuitor și

natura veniturilor, iar la nivel social reprezintă sectorul productiv dominant și

structura activităților.

Indicatorii ecologici la nivel individual reprezintă tipul de locuință, iar la nivel

social reprezintă tipul de localitate și densitatea locuințelor.

Indicatorii demografici la nivel individual reprezintă ocupația, profesia și nivelul

de instrucție, iar la nivel social reprezintă densitatea populației și numărul de

locuitori.

Indicatorii cultural-afectivi la nivel individual reprezintă utilizarea timpului

liber și intensitatea relațiilor directe, iar la nivel social reprezintă tipologia

unităților culturale, valori, norme, mentalități și tradiții specifice.

Modelul comunităţii rurale tradiţionale

Modelul comunităţii rurale tradiţionale – după H. Mendros – cuprinde

următoarele trăsături fundamentale: 1) autarhia; 2) omogenitatea culturală; 3)

diversitatea socială.

1) Autarhia era în acelaşi timp demografică, economică şi socială. Omul trăia

printre ai săi fără multe relaţii cu lumea dinafară şi toţi se cunoşteau între ei.

Nimeni nu-şi căuta soţie în afară. Endogamia nu era absolută, dar un grup de

sate apărea ca un grup endogan. Autarhia demografică era legată de cea

economică: gospodărie agricolă familială (ruralul era alcătuit dintr-un număr de

gospodării familiale – largi) “îşi era suficientă sieşi”. Acoperirea nevoilor se

realiza în şi prin producţia proprie. Toate activităţile artizanale tradiţionale

necesare funcţionării gospodăriei agricole şi vieţii familiilor rurale erau prezente

în comunitatea locală.

Nevoile fiind satisfăcute, contactele cu lumea dinafară erau extrem de

restrânse. Autarhia economică determina o coincidenţă între familie şi

gospodăria agricolă, ceea ce îl determina pe agricultor să ia hotărâri în funcţie de

motivaţiile de ordin familial dar şi economic.

2) Omogenitatea culturală decurgea din autarhia demografică şi economică,

trăind izolaţi, relativ rupţi de lumea din afară, sătenii îşi creau şi păstrau o

civilizaţie particulară. Putem vorbi, în acest sens, şi de o autarhie socio-culturală;

Comunitatea tradiţională se baza pe omogenitate în credinţe, în

tradiţii, reprezentări, valori morale şi comportamentale pe “acordul colectiv”

(acceptarea de către toţi) faţă de principiile şi modelele culturale.

3) Diversitatea socială a ruralului tradiţional rezulta din existenţa mai multor

categorii socio-profesionale, clase şi pături, fiecare cu un statut precis, din care

decurgeau funcţii bine precizate – specifice şi riguros respectate: “mai întâi erau

bărbaţii şi femeile, tinerii şi copii. În structura societăţii tradiţionale, anumite

funcţii erau îndeplinite de către tineri, altele de către adulţi iar altele de către

bătrâni. Astfel, tinerii întreţineau viaţa socială, organizau serbările, adulţii

asigurau viaţa economică, iar bătrânii transmiteau moştenirea culturală,

asigurau respectarea tradiţiilor şi a “regulilor de bună purtare”. Satul reunea

grupuri şi categorii foarte diverse.

Şcoala monografică de la Bucureşti -aspecte reprezentative

Inspirându-se din achiziţiile pozitive ale şcolii lui Le Play, precum şi din bogata

tradiţie autohtonă, profesorul român Dimitrie Gusti (l880 - 1955) a întemeiat

Şcoala Monografică de la Bucureşti, care a dat un deosebit impuls cercetărilor

de sociologie rurală. Sociologul român a conceput un vast program de cercetare

a satului pe baza metodei monografice, acţiune începută în 1925 şi continuată cu

remarcabile rezultate până în 1946. Dimitrie Gusti concepea realitatea socială ca

fiind un sistem complex de cadre şi manifestări. Cele patru cadre – cosmic,

biologic, istoric si psihic – constituie mediul în care au loc manifestările:

economice, spirituale, politice şi juridice. Formele concrete în care acţionează

aceşti factori sunt unităţile sociale (satul, oraşul, şcoala, fabrica etc.). Pentru

cercetarea concretă a tuturor acestor aspecte, metoda monografică a fost

concepută ca o metodă colectivă, adică o metodă care, datorită complexităţii ei,

nu poate fi aplicată decât de mai mulţi cercetători organizaţi în echipe. Dimitrie

Gusti a pus aceste cerinţe la baza cercetărilor sale de teren, alcătuind echipe

monografice, compuse dintr-un anumit număr de specialişti (variind între

minimum 40 - 50 şi maximum 80 - 90 de persoane). În cadrul unor astfel de

echipe mari se organizau 9 echipe delucru formate din specialişti pentru cele

patru cadre şi patru manifestări, precum şi o echipă numită a unităţilor şi

proceselor sociale. Cercetarea prin echipe interdisciplinare şi abordarea

multilaterală a realităţii sociale studiate, constituie contribuţii originale ale Şcolii

monografice de la Bucureşti.

Mobilitatea socială

Mobilitatea socială. Proces social complex – în care se reunesc toate

modificările parţiale sau totale ale poziţiilor oamenilor în societate. Mobilitatea

socială cunoaşte modificări diferite datorită aplicării unor modele de creştere

economică, diferenţiate de la o ţară la alta, devenind unul dintre indicatorii şi

factorii importanţi ai progresului economic şi social. Astfel, se explică interesul

major faţă de fenomenele de mobilitate sociale, interes manifestat atât de factorii

politici, cât şi de diferiţi specialişti: sociologi, economişti, demografi, urbanişti

etc.

Sociologii disting următoarele tipuri de mobilitate:

1) Mobilitatea orizontală, care se produce după deplasarea de la un status

(poziţie) spre un alt status de acelaşi nivel (schimbarea doar a locului de muncă)

având un prestigiu asemănător şi deci fără schimbarea poziţiei sociale;

2) Mobilitatea verticală prin care indivizii trec de la un status social la altul, spre

nivele superioare, cât şi spre nivele inferioare, după diferite grade ale ierarhiei,

adică schimbarea poziţiei sociale de la un strat de altul.