FACTORII ŞI CONDIŢIILE VIEŢII SOCIALE

1. Conceptele de societate şi viaţa socială

2. Conţinutul vieţii social-umane; modele teoretice de

analiză a societăţii omeneşti

3. Condiţiile necesare şi factorii fundamentali ai vieţii

sociale

4. Clasificarea societăţilor, diferitelor tipuri de societăţi

1. Conceptele de societate şi viaţa socială
În general, prin societate se înţelege „un mod organizat de existenţă în
sfera fenomenelor vieţii”.

Alfred Espinas a ajuns la concluzia că societatea este „o fiinţă vie, dar

că se deosebeşte de altele prin ceea ce, înainte de toate, este
constituit prin conştiinţă. O societate este o conştiinţă vie sau un
organism de idei”.

D. Gusti remarcă că „societatea este o idee generală. În realitate nu

există decât unităţi sociale sub nenumărate forme răspândite pe întreg
globul: familii, triburi, sate, oraşe, ţări, popoare, naţiuni. Sociologia,
dacă vrea să fie ştiinţă de observaţie, trebuie să ia ca punct de plecare
unitatea socială, studiul amănunţit şi integral al căreia fiind însăşi
monografia sociologică”.

Unii sociologi au propus expresia de viaţă socială. T. Herseni pledează

pentru folosirea termenului de „viaţă socială”, în locul celui de
„societate” şi defineşte sociologia ca „ştiinţa formelor colective de viaţă
omenească”.
Desigur, societatea umană nu poate fi înţeleasă profund fără a se lua
în seamă componenta biologică a indivizilor ce o alcătuiesc. De altfel,
orice încercare de explicare a societăţii porneşte de la conţinutul
acesteia, care este populaţia. Aceasta reprezintă nu numai o
componentă a societăţii, dar şi partea ei cea mai însemnată, căci de
numărul oamenilor ce alcătuiesc o colectivitate depinde şi frecvenţa
sau amplitudinea fenomenelor şi proceselor sociale. Interpretarea
conceptului de societate se face, fie prin sublinierea relaţiilor interne
caracteristice societăţii, fie prin identificarea sa cu anumite entităţi
grupale şi demografice.

În concluzie, ceea ce este caracteristic pentru viaţa socială a

oamenilor este faptul că ei
- gândesc şi acţionează pe baza unor norme, valori şi simboluri,
exprimate într-un limbaj articulat;
- că fabrică bunuri materiale şi produc creaţii spirituale, ce se
moştenesc de la o generaţie la alta;
- că elaborează idei şi făuresc idealuri, ce îi pun în mişcare, la nivel
individual şi de grup.
2. Conţinutul vieţii social-umane; modele teoretice de analiză a
societăţii omeneşti

Sociologul francez, G. Gurvitch a stabilit că radiografia unei societăţi

include 10 paliere:
1. aspectul morfologic şi ecologic, baza materială şi înfăţişarea externă
a realităţii sociale;
2. organizaţiile sociale;
3. modelele sociale sau pattern-urile;
4. conduitele colective;
5. reţeaua de roluri sociale;
6. atitudinile colective;
7. simboluri sociale;
8. conduitele colective efervescente, novatoare, creatoare;
9. ideile şi valorile colective;
10. viaţa psihică colectivă.

În concepţia lui Pitirim Sorokin, realitatea social-culturală trebuie să fie

studiată, atât sub forma sa structurală, cât şi sub forma sa dinamică.
În concepţia sociologului român Dimitrie Gusti, realitatea socială este
rezultatul unui concurs de împrejurări:
- spaţiale (cadrul cosmologic);
- temporale (cadrul istoric);
- vitale (cadrul biologic);
- spirituale (cadrul psihologic).

Mediul cosmic sau geografic şi mediul biologic reprezintă condiţiile

naturale ale vieţii sociale, ele având un caracter permanent.

Cadrul istoric şi cel psihologic formează condiţiile sociale, aflate în

continuă schimbare, ale societăţii ca întreg. Ambele tipuri de condiţii
sunt indispensabile pentru existenţa vieţii sociale. Ele determină
acţiunea voinţei sociale a oamenilor, care urmăreşte realizarea unor
noi valori, postulează norme şi propune noi scopuri, conducând la
formarea unor cadre noi, schimbându-se, deci, mediul social şi
natural.

Mediul geografic, rasa, trecutul istoric, mentalitatea au şi ele un

cuvânt de spus în soarta oamenilor şi sociologia realistă nu le poate
nesocoti.
Elementul cel mai caracteristic şi fundamental al existenţei social-umane
îl constituie prezenţa şi acţiunea oamenilor, a instituţiilor. Ei sunt agenţii
tuturor fenomenelor de viaţă şi de creaţie, de conservare şi de progres,
de cooperare şi de conflict, de coeziune şi disoluţie, de integrare şi
socializare, de emulaţie şi educaţie.

Viaţa socială – umană este de neconceput fără interacţiunea reciprocă a

indivizilor şi a colectivităţilor, fără organizarea lor în grupuri de familie,
de muncă, de instruire şcolară, de petrecere a timpului liber, fără
existenţa unor factori şi condiţii propice desfăşurării vieţii şi activităţii
sociale.
3. Condiţiile necesare şi factorii fundamentali ai vieţii sociale
Petre Andrei a făcut deosebirea între factorii fundamentali şi condiţiile
necesare apariţiei vieţii sociale.

Dintre factorii fundamentali, care explică formarea, alcătuirea şi

existenţa unei societăţi, amintim:
- identitatea sufletească sau conştiinţa socială, din acre se nasc obiceiuri
comune, feluri asemănătoare de a judeca lucrurile şi evenimentele,
solidaritatea membrilor care trăiesc laolaltă;
- continuitatea şi tradiţia, pe baza cărora relaţiile dintre indivizi
dobândesc caracterul de „instituţii obiective”;
- autoritatea, care reprezintă voinţa socială şi sancţionează acţiunile
vătămătoare sau ameninţătoare pentru existenţa societăţii.

În viziunea lui Petre Andrei, condiţiile necesare apariţiei vieţii sociale, dar
nu şi suficiente pentru naşterea societăţii, sunt:
- mediul geografic;
- comunitatea de sânge;
- „simpla alăturare a oamenilor în spaţiu” sau apropierea lor fizică.
Printre cele mai importante condiţii ale vieţii sociale, care îşi pun
amprenta asupra acesteia, menţionăm următoarele:

1. Condiţiile biologice sau „bazele biologice” ale vieţii sociale care se

referă la caracteristicile organismului uman, la instinctele, procesele
fiziologice ale acestuia şi trebuinţele care decurg din ele, ce sunt
satisfăcute în şi prin mediul social. Constituţia organismului omenesc
impune împlinirea unor nevoi alimentare, de adăpost, sexuale, de
protejare faţă de pericolele mediului natural în vederea autoconservării
lui.
2. Condiţiile geografice (climatul, resursele şi particularităţile mediului
natural) influenţează viaţa social-economică a oamenilor, calitatea
confortului lor material, ilustrând măsura efortului lor de acţiune şi
muncă.
Condiţiile geografice ale vieţii sociale se referă la teritoriu (formele de
relief determină felul de viaţă şi modalităţile de organizare a vieţii
comunităţii), climă (îşi pune amprenta asupra stării de sănătate, dar
influenţează şi structura anatomică), flora şi fauna specific, bogăţiile
minerale disponibile, toate acestea exercită o influenţă accentuată
asupra fenomenelor şi proceselor sociale.
Fără să fie vorba, totuşi, despre o condiţionare strictă, condiţiile
geografice influenţează numeroase aspecte ale existenţei
sociale: locuinţa, îmbrăcămintea, arhitectura, mijloacele de
comunicare, mijloacele de transport, activităţile economice, tendinţele
de mobilitate socială.
3. Condiţiile demografice sau ansamblul indivizilor, al populaţiei şi
caracteristicile ei de vârstă, sex, fertilitate, sănătate, număr, densitate.
Situaţia acestor indicatori, prin prisma cărora sunt descrise trăsăturile
biologice ale oamenilor la nivel de colectivitate, contribuie la înţelegerea
specificului unor fenomene sociale şi al societăţii în integralitatea ei.

Studiul populaţiei constituie obiectul ştiinţei demografia, dar populaţia

este şi o problemă a sociologiei, deoarece aceasta este un factor şi în
acelaşi timp o condiţie a existenţei vieţii sociale. Fenomene precum:
natalitatea, mortalitatea, nupţialitatea, divorţialitatea şi migraţia se
produc şi ca urmare a influenţei unor factori sociali şi, în acelaşi timp,
acestea influenţează în mod direct evoluţia societăţii în ansamblul ei.

Modul în care evoluează comportamentul demografic se corelează cu

anumite procese sociale (ex. o populaţie predominant tânără obligă la
investiţii corespunzătoare în învăţământ, educaţie, pentru crearea de
locuri de muncă suplimentare în economie, de locuinţe).
4. Condiţiile economice au, ca şi cele demografice, un rol deosebit de
important în viaţa societăţii. Gradul de valorificare a resurselor naturale,
de întrebuinţare a utilajelor şi instrumentelor de lucru, de organizare a
activităţii economice, de specializare profesională şi competenţă, forma
de proprietate asupra mijloacelor de producţie, felul în care sunt
distribuite rezultatele muncii conferă societăţii un mod specific de
autonomie faţă de natură, de eficienţă şi împlinire a nevoilor individuale
şi colective. Condiţiile economice îşi pun amprenta asupra nivelului de
trai, asupra calităţii întregii vieţi sociale şi materiale a unui popor.
Una din cele mai importante activităţi sociale este activitatea
economică. Cercetarea ei a impus constituirea unei ramuri a
sociologiei, sociologia economică, al cărui obiect, deferit de cel al
economiei politice, este surprinderea modului de integrare al activităţilor
economice în activităţile sociale şi a influenţei lor asupra societăţii.

Activitatea economică are o influenţă majoră asupra sistemului social.

5. Condiţiile naturale sunt reprezentate de nivelul de instrucţie al
populaţiei, de obiceiurile şi conduitele acesteia, simbolurile şi valorile
ştiinţifice, artistice, morale, politice, economice, juridice, filosofice,
religioase, de reţeaua instituţiilor de promovare a acestora şi a creaţiei
valorice. Toate acestea au un rol decisiv în stimularea gândirii inventive
şi a progresului cunoaşterii, în formarea comportamentului civilizat al
oamenilor şi în derularea conştientă a acţiunilor lor, în fundamentarea
modelelor de organizare şi conducere a vieţii sociale, de integrarea
ordonată a indivizilor în mediul social.

Cultura permite comunicarea interumană, conservarea şi perpetuarea,

de la o generaţie socială la alta, a valorilor morale, artistice, filosofice, a
simbolurilor şi modelelor de conduită. Ea este un factor indispensabil de
control social, un factor al coeziunii şi solidarităţii unei societăţi, al
formării şi afirmării personalităţii fiecărui om. Prin cultură, societatea
omenească se distinge de natură, iar individul se umanizează, devenind
o fiinţă tot mai sociabilă.
6. Condiţiile de organizare, acţiune şi control. Viaţa socială nu se
poate desfăşura normal în absenţa unor forme de organizare impuse
deliberat, căci o desfăşurare haotică, spontană, arhaică ar conduce la
dezagregarea societăţii.
Orice societate îţi structurează în cadrul activităţilor normative pe lângă
acţiuni morale şi juridice şi acţiuni de organizare, administraţie şi
conducere publică. Activitatea politică se concretizează în instituţiile
statului şi ale partidelor. Statul administrează viaţa societăţii. Statul
poate fi o organizaţie de administrare teritorială, vizând asigurarea unei
ordini sociale în raport cu forţele din interior, cât şi din exteriorul
societăţii. Concretizarea funcţiei statului este realizată prin intermediul
dreptului şi a instituţiilor juridice.
Statul impune autoritatea ca element central al organizării sociale. Un
stat de drept este definit prin utilizarea puterii delegate de colectivitate
în sensul aspiraţiilor colectivităţii. Individualitatea puterii ca rezultat al
unei anume evoluţii istorice este impusă de centralizarea puterii
suverane în contextul stabilirii societăţii pe un anume teritoriu
determinat.
Viaţa socială cuprinde astfel, fenomenele şi procesele determinate
de interacţiunea indivizilor şi colectivităţilor umane într-un spaţiu
determinat (local, regional, naţional, internaţional).

Din punct de vedere istoric, la un nivel general, pot fi considerate

următoarele forme de viaţă socială:
- viaţa socială primitivă (vânătorii şi culegătorii), respectiv viaţa
desfăşurată în cadrul unor mici grupuri sau triburi, nedepăşind 30-40
persoane.
- viaţa socială şi pastorală, apărută în momentul în care s-a realizat
domesticirea mai multor specii de animale şi s-a trecut la cultivarea
sistematică a plantelor comestibile.
- viaţa socială preindustrială, presupune societăţi care au la bază
agricultura şi creşterea animalelor, dar cărora li se adaugă meşteşugurile.
- viaţa socială industrială, dezvoltată la nivelul societăţilor industriale
odată cu revoluţia industrială începând în secolul al XVIII-lea.
- viaţa socială postindustrială, făcută posibilă de procesul de
globalizare şi de revoluţia informatică, care tinde să şteargă dintre
diferenţele existente între populaţiile existente în acelaşi timp, aşa încât
se poate vorbi de o societate globală.
Elementele primordiale şi fundamentale ale societăţii sunt oamenii şi
colectivităţile umane.

Cele mai simple şi originare forme de societate sunt socotite a fi fost

hoarda şi clanul.
Hoarda este cea dintâi formă de societate umană, reprezentând mai
mult o alăturare de oameni, fără organizare internă şi conducere
durabilă, care cooperează inconştient şi temporar, care au o viaţă
comună dependentă de factorii externi şi întâmplători. Ea constituie
numai mediul care oferă posibilitatea apariţiei unei organizări.
Clanul este o formă primitivă de grupare omenească, cu caracter
permanent şi organizat, care nu se schimbă după împrejurări, precum
hoarda. De asemenea, credinţa religioasă este cea care domină
întreaga viaţă socială a clanului. În cadrul acestuia apare şi familia.

În societăţile organizate şi moderne, civilizate sunt precizate grupurile,

prin care sociologia explică acest tip de societate.
4. Clasificarea societăţilor, diferitelor tipuri de societăţi

Criteriile în funcţie de care sunt clasificate societăţile umane variază de

la un cercetător la altul.

O primă cerinţă, subliniată de mai mulţi sociologici, este aceea de a

distinge, între
- societăţile formate conştient de către oameni, printr-o asociere
contractuală şi voluntară – care au un obiect determinat şi vizează doar
una dintre laturile vieţii şi activităţii indivizilor asociaţi – şi

- societăţile care se organizează spontan, în mod natural, răspunzând

unor nevoi diverse ale indivizilor asociaţi, pe care le satisfac sub toate
aspectele, menţinând sistemul de instituţii necesare pentru a-i face să
trăiască împreună.
Sociologul francez Paul Fauconnet precizează că este necesar să
deosebim, între societăţile întemeiate de oameni, următoarele:
- societăţile instabile şi neorganizate, care se fac şi se desfac rapid, ca
mulţimile adunate în stradă, reuniunile, companiile temporare,
formate prin jocul circumstanţelor. Rolul lor este, deseori, important.

- societăţile durabile şi bine organizate, care au fost create în scopuri

deliberate, pentru satisfacerea de nevoi clar determinate; aşa sunt
asociaţiile sportive, ştiinţifice, filantropice, politice;

- în sfârşit, societăţile care sunt, pe de o parte stabile şi organizate, ca

aceste asociaţii despre care tocmai au vorbit, dar care, ca şi mulţimile,
se formează spontan, adică fără scopuri deliberate. Acestea sunt
familiile sau societăţile domestice, societăţile politice – ca naţiunile, şi
cea mai mare parte a societăţilor religioase şi profesionale.
P. Fauconnet delimitează societăţile care aparţin secolului al XX-lea:
- Societatea politică, ce defineşte locul social al unui om în lume;
- Societatea domestică sau familială grupează oamenii care întreţin între
ei raporturi de rudenie. Aceasta e foarte restrânsă comparativ cu
societatea politică, fiind cuprinsă în interiorul naţiunii şi se află strâns
unită cu societatea conjugală, formată de soţi;
- Societatea profesională care e asociaţie profesională, puternic
organizată şi riguros delimitată, precum armata, universitatea,
magistratura, baroul, legată direct sau indirect de controlul statului;
- Societatea religioasă sau Biserica, din care fac parte credincioşii.
Francezii aparţin unei biserici internaţionale – cea catolică, după cum pot
exista şi biserici naţionale sau cetăţeni care să nu aparţină nici unei
societăţi religioase;
- Comunitatea civilizaţiei europene occidentale, alcătuită din naţiuni care
împărtăşesc relativ aceleaşi obiceiuri mentale şi ştiinţifice, morale,
juridice, tehnice, diferite de cele ale comunităţii orientale, de exemplu;
- Societatea Naţiunilor sau ONU, care cuprinde un ansamblu de societăţi
politice autonome şi independente, ce formează, prin modul de
organizare şi funcţionare, prin dreptul de care uzează o societate politică
internaţională.
E. Durkheim a recurs la o clasificare genetică a societăţilor (indicând
modul în care se formează ele) şi morfologică (insistând asupra
structurii lor într-o măsură mai mare decât asupra vieţii interioare a
acestora).

G. Tarde, s-a oprit asupra a două tipuri generale de societăţi:

- cele în care domneşte cutuma;
- cele în care dominaţia aparţine modei.

H. Spencer a clasificat societăţile, din perspectiva sociologiei

evoluţioniste, două tipuri de societăţi:
- militare;
- industriale.

Max Weber, sociologul german, a formulat două tipuri de societate:

- societatea de status,
- societatea de piaţă.
VĂ MULŢUMESC PENTRU
ATENŢIE!