Nume si prenume: Dina (Necula) Adriana

Specializarea si grupa: IMAPA ID, GRUPA 1

Subiecte examen
SOCIOLOGIE RURALA

1) Obiectul sociologiei
Sociologia este studiul ştiinţific al comportamentului uman modelat şi socialmente
împărtăşit. Comportamentul uman social-mente modelat şi împărtăşit este sinonim cu

comportamentul social. Comportamentul social se realizează concret, el se întâlneşte la

oameni reali, dar pentru a-l analiza şi explica ştiinţific trebuie să-l conceptualizăm, adică să

creăm concepte care să exprime, prin abstractizare efectuată pe seama faptelor concrete

generalizări

esenţiale. Sociologia, fiind o ştiinţă socială, are multe puncte de contact cu celelalte ştiinţe

sociale. În ultimă instanţă, toate ştiinţele sociale particulare studiază într-un mod mai

cuprinzător sau mai restrâns, o latură sau alta a societăţii, un sistem parţial component al

societăţii, într-un cuvânt – societatea

2) Funcțiile și caracteristicile sociologiei rurale

Sociologia rurală cuprinde, ca orice domeniu al cunoaşterii ştiinţifice sociologice două

domenii – cel teoretic şi pe acela al faptelor (domeniul empiric) fiecare din ele îndeplinind

funcţii importante pentru constituirea, fundamentarea şi dezvoltarea acestei ramuri a

sociologiei (la aceste funcţii ne-am referim la Capitolul I). Sociologia rurală trebuie să

îndeplinească următoarele funcţii:

1) să descrie trăsăturile relativ universale şi constante ale vieţii rurale, ea va studia

fenomenele şi relaţiile sociale din mediul rural în toată complexitatea, intercorelaţia şi

interdependenţa lor cu alte fenomene;

2) să explice diferenţele dintre viaţa rurală şi cea urbană prin interpretarea factorilor

semnificativi, esenţiali ai mediului rural;

3) pe lângă reconstituirea vieţii rurale (caracter mai mult teoretic), are rolul de a surprinde

evoluţia, dinamica fenomenelor, proceselor rurale, pentru ca să poată lansa soluţii practice

(pe lângă diagnoză, sociologia rurală are şi posibilitatea realizării, pe baza cercetărilor

empirice, unor prognoze sociale).

În “Sociologia rurală”, T. Herseni stabileşte câteva trăsături specifice sociologiei rurale

care stau la baza funcţiilor teoretico-empirice ale acestei discipline:

1) Sociologia rurală are un caracter practic, adică urmăreşte îmbunătăţirea, înălţarea sau

progresul vieţii agrare. Pornind de la relaţia dintre teoretic şi empiric în sociologie,

sociologul român subliniază cunoaşterea fără acţiune este lipsită de folos, iar acţiunea fără

cunoaştere este primejdioasă”.

2) Se ocupă în chip precumpănitor de problemele actuale şi de viitorul apropiat, lăsând pe

loc secund “istoria agrară şi marile preocupări de viitor”. Această trăsătură decurge din

orientarea practică a sociologiei rurale care, pe baza cunoaşterii “stărilor actuale” poate da

“indicaţii pentru schimbările imediat necesare”.

3) Are un caracter naţional sau, mai exact, un caracter regional. Fiecare ţară îşi restrânge

în sociologia rurală problemele ei agrare specifice, precum şi cele legate de mediul rural.

Această caracteristică este implicată în funcţia practică a sociologiei rurale care prin

“reformele” (soluţiile) pe care le preconizează nu poate să depăşească cu succes un cadru

determinat al unei regiuni, zone sau al

unei ţări.

3) Indicatorii ruralității
În funcție de criterii, indicatorii se împart în indicatori economici, ecologici, demografici

și cultural-afectivi.

Indicatorii economici la nivel individual reprezintă venitul pe cap de locuitor și natura

veniturilor, iar la nivel social reprezintă sectorul productiv dominant și structura

activităților.

Indicatorii ecologici la nivel individual reprezintă tipul de locuință, iar la nivel social

reprezintă tipul de localitate și densitatea locuințelor.

Indicatorii demografici la nivel individual reprezintă ocupația, profesia și nivelul de

instrucție, iar la nivel social reprezintă densitatea populației și numărul de locuitori.

Indicatorii cultural-afectivi la nivel individual reprezintă utilizarea timpului liber și

intensitatea relațiilor directe, iar la nivel social reprezintă tipologia unităților culturale,
valori, norme, mentalități și tradiții specifice.

4) Modelul comunităţii rurale tradiţionale

Modelul comunităţii rurale tradiţionale – după H. Mendros – cuprinde următoarele

trăsături fundamentale: 1) autarhia; 2) omogenitatea culturală; 3) diversitatea socială.

1) Autarhia era în acelaşi timp demografică, economică şi socială. Omul trăia printre ai săi

fără multe relaţii cu lumea dinafară şi toţi se cunoşteau între ei. Nimeni nu-şi căuta soţie în

afară. Endogamia nu era absolută, dar un grup de sate apărea ca un grup endogan.

Autarhia demografică era legată de cea economică: gospodărie agricolă familială (ruralul

era alcătuit dintr-un număr de

gospodării familiale – largi) “îşi era suficientă sieşi”. Acoperirea nevoilor se realiza în şi

prin producţia proprie. Toate activităţile artizanale tradiţionale necesare funcţionării

gospodăriei agricole şi vieţii familiilor rurale erau prezente în comunitatea locală.

Nevoile fiind satisfăcute, contactele cu lumea dinafară erau extrem de

restrânse. Autarhia economică determina o coincidenţă între familie şi gospodăria agricolă,

ceea ce îl determina pe agricultor să ia hotărâri în funcţie de motivaţiile de ordin familial

dar şi economic.

2) Omogenitatea culturală decurgea din autarhia demografică şi economică, trăind izolaţi,

relativ rupţi de lumea din afară, sătenii îşi creau şi păstrau o civilizaţie particulară. Putem

vorbi, în acest sens, şi de o autarhie socio-culturală; Comunitatea tradiţională se baza pe

omogenitate în credinţe, în

tradiţii, reprezentări, valori morale şi comportamentale pe “acordul colectiv” (acceptarea

de către toţi) faţă de principiile şi modelele culturale.

3) Diversitatea socială a ruralului tradiţional rezulta din existenţa mai multor categorii

socio-profesionale, clase şi pături, fiecare cu un statut precis, din care decurgeau funcţii

bine precizate – specifice şi riguros respectate: “mai întâi erau bărbaţii şi femeile, tinerii şi
copii. În structura societăţii tradiţionale, anumite funcţii erau îndeplinite de către tineri,

altele de către adulţi iar altele de către

bătrâni. Astfel, tinerii întreţineau viaţa socială, organizau serbările, adulţii asigurau viaţa

economică, iar bătrânii transmiteau moştenirea culturală, asigurau respectarea tradiţiilor

şi a “regulilor de bună purtare”. Satul reunea grupuri şi categorii foarte diverse.

5) Şcoala monografică de la Bucureşti -aspecte reprezentative

Inspirându-se din achiziţiile pozitive ale şcolii lui Le Play, precum şi din bogata tradiţie

autohtonă, profesorul român Dimitrie Gusti (l880 - 1955) a întemeiat Şcoala Monografică

de la Bucureşti, care a dat un deosebit impuls cercetărilor de sociologie rurală. Sociologul

român a conceput un vast program de cercetare a satului pe baza metodei monografice,

acţiune începută în 1925 şi continuată cu remarcabile rezultate până în 1946. Dimitrie

Gusti concepea realitatea socială ca fiind un sistem complex de cadre şi manifestări. Cele

patru cadre – cosmic, biologic, istoric si psihic – constituie mediul în care au loc

manifestările: economice, spirituale, politice şi juridice. Formele concrete în care

acţionează aceşti factori sunt unităţile sociale (satul, oraşul, şcoala, fabrica etc.). Pentru

cercetarea concretă a tuturor acestor aspecte, metoda monografică a fost concepută ca o

metodă colectivă, adică o metodă care, datorită complexităţii ei, nu poate fi aplicată decât

de mai mulţi cercetători organizaţi în echipe. Dimitrie Gusti a pus aceste cerinţe la baza
cercetărilor sale de teren, alcătuind echipe monografice, compuse dintr-un anumit număr

de specialişti (variind între minimum 40 - 50 şi maximum 80 - 90 de persoane). În cadrul

unor astfel de echipe mari se organizau 9 echipe delucru formate din specialişti pentru cele

patru cadre şi patru manifestări, precum şi o echipă numită a unităţilor şi proceselor

sociale. Cercetarea prin echipe interdisciplinare şi abordarea multilaterală a realităţii

sociale studiate, constituie contribuţii originale ale Şcolii monografice de la Bucureşti.

6) Mobilitatea socială
Mobilitatea socială. Proces social complex – în care se reunesc toate modificările parţiale

sau totale ale poziţiilor oamenilor în societate. Mobilitatea socială cunoaşte modificări

diferite datorită aplicării unor modele de creştere economică, diferenţiate de la o ţară la

alta, devenind unul dintre indicatorii şi factorii importanţi ai progresului economic şi

social. Astfel, se explică interesul major faţă de fenomenele de mobilitate sociale, interes

manifestat atât de factorii politici, cât şi de diferiţi specialişti: sociologi, economişti,

demografi, urbanişti etc.

Sociologii disting următoarele tipuri de mobilitate:

1) Mobilitatea orizontală, care se produce după deplasarea de la un status (poziţie) spre un

alt status de acelaşi nivel (schimbarea doar a locului de muncă) având un prestigiu

asemănător şi deci fără schimbarea poziţiei sociale;

2) Mobilitatea verticală prin care indivizii trec de la un status social la altul, spre nivele

superioare, cât şi spre nivele inferioare, după diferite grade ale ierarhiei, adică schimbarea

poziţiei sociale de la un strat de altul.