FACULTATEA DE MANAGEMENT, INGINERIE ECONOMC

N AGRICULTUR I DEZVOLTARE RURAL BUCURETI

INGINERIE I MANAGEMENT N ALIMENTAIE PUBLIC I

AGROTURISM

ANUL I - ID

ECONOMIE GENERALA SI DOCTRINE ECONOMICE

GANDIREA ECONOMICA A LUI J.M. KEYNES

Socat de nepotrivirea flagranta dintre modelul neoclasic de explicare a

economiei contemporane de piata (bazat pe ipoteza echilibrului economic
general) si functionarea efectiva a acesteia (insotita de dezechilibre), ca si de
ruptura dintre urmarile reale si cele presupuse ale liberalismului economic,
J.M. Keynes a procedat la un examen critic al teoriei economice dominante si
oficial acceptate din tarile occidentale - neoclasicismul - si a inceput sa
elaboreze o teorie economica mai cuprinzatoare, mai realista si deci mai
eficienta referitoare la aceasta problematica.

Economist de renume mondial, J.M.Keynes este fiul profesorului

universitar britanic de economie politica John Neville Keynes. Format la cele
mai inalte universitati britanice in spirtul neoclasicismului, J.M. Keynes a fost
un ganditor neconformist, care a supus criticii teoria economica dominanta
din timpul sau, a avut preocupari multiple, de la stiinta si arta pana la
speculatii bursiere si indeletniciri manageriale.

Activitatea stiintifica a lui J.M. Keynes a avut ca punct de plecare

constatarea ca "gandirea economica ortodoxa (neoclasica - n.ns. - S.S.S.)
este in impas", ca ipotezele fundamentale de la care pleca aceasta nu
corespundeau realitatii din timpul sau si ca, din aceasta cauza, "pasind pe
carari necunoscute", el Keynes, avea datoria sa formuleze aprecieri critice
pentru a se "debarasa de moduri obisnuite de gandire si de exprimare", a
caror valabilitate nu era confirmata de practica.

Opera economica a lui J.M. Keynes este vasta si diversa. Ea

reflecta doua etape din gandirea sa economica.

1
 In prima etapa, Keynes evolueaza, in esenta, pe linia
traditionala neoclasica. Din aceasta perioada dateaza lucrarile sale:
"Circulatia monetara si finantele in India" (1913), "Consecintele economice
ale pacii" (1919), "Eseu asupra reformei monetare" (1923), "Consecintele
economice ale politicii d-lui Churchill" (1925) si mai ales "Tratat asupra
banilor" (1930).

Cea de a doua etapa este marcata de lucrarea economica fundamentala

a lui J.M. Keynes intitulata "Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a
dobanzii si a banilor",publicata in anul 1936, avand un succes imediat
si rasunator. Aceasta a fost apreciata si acceptata de majoritatea
covarsitoare a economistilor si politicienilor occidentali pentru ca raspundea
intr-o maniera noua la problemele economice dificile si presante din
momentul respectiv.

Tot din aceasta a doua etapa dateaza si lucrarea "Cum sa finantam

razboiul ?" (1940).

Pozitia lui J.M. Keynes fata de teoria economica neoclasica a fost

diferentiata: el a fost de acord si si-a insusit microanaliza statica a neoclasicilor
pe baza utilitatii marginale, dar a considerat, pe buna dreptate, insuficienta
aceasta analiza pentru problema mai complicata a dezechilibrelor din economia
de piata, deplasand atentia spremacroanaliza. In acelasi timp, Keynes a respins
iluzia autoechilibrarii spontane a economiei de piata si politica liberului schimb
ca fiind nerealiste, pronuntandu-se in favoarea interventiei
statului in economie in sprijinul agentilor economici particulari.

Prin urmare, ruptura dintre keynesism si neoclasicism nu este totala,

globala, cipartiala. Exista cel putin doua puncte comune care unesc
keynesismul si neoclasicismul si anume: adeziunea la proprietatea
particulara, respectiv apararea initiativei private in economie, si explicatia
psihologica a fenomenelor economice la scara microeconomica, pornind de la
utilitatea marginala a bunurilor. Keynes nu respinge marginalismul, ci il
subordoneaza macroanalizei.

Trasaturile definitorii ale paradigmei keynesiste constau in faptul ca

acesta:

- considera teoria economica liberala clasica si neoclasica drept un

caz particular al teoriei economice generale, cu o valoare restransa si deci
accepta teoria marginalista numai in domeniul microanalizei;

2
 - isi propune sa elaboreze o teorie generala a economiei de piata,
valabila in orice conditii si deci capabila sa explice procesele economice atat
in conditii de echilibru partial sau total, cat si in conditii de dezechilibru;

- respinge ideea unei ordini naturale si a unor legi naturale (obiective),

capabile sa asigure realizarea spontana a echilibrului economic si implicit,
respinge teoria pietelor a lui J.B. Say;

- considera nesatisfacatoare teoria economica "pura" care urmarea

procesele economice numai in expresie materiala sau naturala si insista asupra
necesitatii unei mai temeinice studieri a rolului banilor in functionarea
economiei de piata, deci asupra necesitatii de a cerceta procesele economice in
dubla expresie - naturala si baneasca;

- deplaseaza centrul de greutate al cercetarii economice in domeniul

macroanalizeisi opereaza cu indicatori macroeconomici (marimi agreate);

- sustine inevitabilitatea somajului involuntar in cadrul economiei de

piata, admitand ca acesta ar putea fi limitat printr-o politica economica
adecvata, dar ca nu ar putea fi pe deplin inlaturat;

- sub directa influenta a crizei economice din anii 1929-1933, il

preocupa in mod special dezechilibrele din economia contemporana de piata,
mai ales trei manifestariale acestora: somajul involuntar, dificultatile in
desfacerea marfurilor (crizele economice) si dezechilibrele in balanta platilor
externe ale tarilor lumii;

- desi este constient ca problemele economice pot fi examinate in

diferite orizonturi de timp, J.M. Keynes manifesta predilectie pentru termenul
scurt si, in consecinta, face o analiza statica, ocolind dimensiunea istorica a
acestora, respectiv evolutia lor in timp;

- considera ca pentru a supravietui si a functiona eficient economia de

piata trebuie sprijinita de stat si deci in locul politicii liberului schimb,
infrumusetata de catre neoclasici, J.M. Keynes preconizeaza politica economica
de interventie limitata a statului in economie, denumita ulterior dirijism, de
unde decurge si denumirea alternativa data curentului de idei format din
adeptii lui Keynes, respectiv dirijism.

Succesul justificat al lucrarii lui Keynes se explica prin faptul ca a reusit

sa dea multeraspunsuri plauzibile si convingatoare la cateva probleme grave
si urgente care au marcat dubla criza la care a fost martor: atat criza
economica din anii 1929-1933, care a zguduit intregul edificiu al economiei

3
de piata, cat si criza gandirii economice din deceniile trei si patru
ale secolului nostru, care s-a manifestat ca o dovada a faptului ca prima
criza mentionata (criza economica) i-a surprins nepregatiti pe majoritatea
economistilor.

Dintre toti contemporanii sai occidentali, J.M. Keynes a fost economistul

care s-a adaptat cel mai rapid si mai eficient la noua situatie, a inteles in mod
limpede comandamentul momentului respectiv si a reusit sa formuleze un
raspuns care a dat satisfactie atat agentilor economici particulari greu incercati
de criza, cat mai ales oamenilor politici care aveau nevoie de un suport teoretic
al masurilor de politica economica pe care erau siliti sa le adopte.

Raspunsul dat de Keynes, prin lucrarea sa din 1936, multiplelor sfidari

adresate de economia de piata stiintei economice a dovedit capacitatea lui
reala de a discerneproblemele economice grave si urgente, de a sintetiza
sirul criticilor intemeiate formulate anterior de multe generatii de ganditori
eterodocsi la adresa "ortodoxiei" liberale, ca si numeroasele tentative
nationale de politica anticriza si antisomaj, precum si de a-si convinge
confratii despre nevoia unei rupturi cu gandirea care se indeparteaza de
datele realitatii economice.