ENZIMELE

– rolul lor în funcţionarea organismului –

Consideraţii generale
Enzimele sunt compuşi macromoleculari de natură proteică, produşi şi prezenţi numai în
organismele vii, cu rol de biocatalizatori ai tuturor transformărilor biochimice caracteristice
metabolismului.
Necesităţile plastice şi energetice ale organismelor vii sunt acoperite, pe de o parte, din
substanţele nutritive, relativ stabile chimic, iar pe de altă parte de o serie de reacţii “de ardere” la care
participă oxigenul. Apariţia şi evoluţia fiinţelor vii organizate a fost însoţită de selecţionarea şi
perfecţionarea unor mecanisme capabile să asigure o viteză mare de desfăşurare a proceselor
biochimice, în condiţii de activitate relativ menajate (soluţii apoase, temperaturi joase, mediu neutru
etc.). Această problemă, a fost rezolvată în decursul evoluţiei, prin apariţia catalizatorilor biologici
care sunt enzimele.
Enzimele au rol esenţial în biosinteza şi biodegradarea substanţelor din materia vie. In lipsa
enzimelor, majoritatea reacţiilor chimice din organism nu s-ar putea produce şi deci nu ar mai exista
procese metabolice şi nici fenomene de viaţă.
Bogate în enzime sunt plantele, frunzele tinere, ţesuturile meristematice, seminţele în stare de
germinaţie, fructele. In general, plantele tinere au un conţinut mai ridicat de enzime decât plantele
adulte. Activitatea catalitică a enzimelor din organismele în creştere este mai mare decât a celor din
organismele adulte.
In general, enzimele acţionează asemănător
catalizatorilor neenzimatici:
- acţionează in cantităţi extrem de mici, dar manifestă o activitate extrem
de intensă;
- nu se consumă şi nu se transformă in reacţiile catalizate;
- catalizează reacţii termodinamic posibile, adică reacţii care corespund
unei diminuări a energiei libere;
- nu modifică starea finală de echilibru a reacţiilor ci numai viteza cu care
se realizează acest echilibru.
Reacţiile catalizate de enzime se numesc reacţii enzimatice, iar substanţa
care este transformată se numeşte substrat. In organismele vii sinteza enzimelor
are loc in toate celulele.
După locul unde acţionează, se pot evidenţia:
• endoenzime (enzime intracelulare);
• exoenzime (enzime extracelulare).
Endoenzimele, acţionează în celulele în care s-au sintetizat. Ele sunt lioenzime (legate mai slab în
celulă) şi desmoenzime (legate mai puternic în celule).
Exoenzimele, după etapa de formare în celule, sunt eliminate în lichidele din organism, unde îşi
exercită activitatea catalitică. Astfel, acţionează de exemplu, enzimele din lichidele interstiţiale, din
diferite cavităţi, din seva elaborată etc.

Natura şi structura chimică a enzimelor

Enzimele se pot clasifica, din punct de vedere chimic în două clase:
• enzime monocomponente (holoproteice);
• enzime bicomponente.
a) Enzimele monocomponente (holoproteice, proteine biocatalitice) sunt constituite numai din
proteine. Acţiunea lor biocatalitică se datorează anumitor fragmente din catena polipeptidică, care
1
includ grupe funcţionale componente ale catenelor laterale ale aminoacizilor (-OH, -NH 2, -SH, -COOH
etc.), constituind centrul activ sau situsul catalitic. Prin acest centru activ enzima fixează substratul (îl
recunoaşte) sub forma unui complex enzimă-substrat, simbolizat E-S, şi biocatalizează transformarea
substratului.
Pentru recunoaşterea şi formarea complexului E-S, geometria centrului activ trebuie să fie
complementară cu cea a substratului. Blocarea sau inactivarea centrului activ (de exemplu denaturarea
proteinei) conduce la pierderea activităţii catalitice a enzimei holoproteice. In schimb, denaturarea unei
părţi a proteinei, care nu cuprinde centrul activ, nu modifică activitatea catalitică a enzimei.
b) Enzimele bicomponente (heteroproteice) sunt constituite din:
• componenta proteică (apoenzimă, apoferment), care determină specificitatea enzimei (o
anumită secvenţă a aminoacizior prin care enzima recunoaşte substratul şi îl fixează), este caracterizată
prin masă moleculară mare, termolabilitate etc.;
• componenta neproteică (prostetică, coenzimă, cofactor), care determină mecanismul şi viteza
reacţiei enzimatice poate fi: o vitamină, un hormon, un colorant, nucleotide, metale. Ea este
caracterizată prin masă moleculară mică, termostabilitate.
În majoritatea cazurilor, acţiunea catalitică a enzimelor se manifestă numai în prezenţa unor
substanţe speciale, denumite cofactori, care se clasifică în trei grupe:
• coenzime sau cofermenţi specifici, sunt substanţe organice cu masă moleculară mică,
termostabile şi care dializează uşor din soluţiile enzimei. Coenzimele se caracterizează prin însuşirea
lor de a reacţiona reversibil cu proteina care intră în structura enzimei (apoenzima sau apofermentul);
• grupările prostetice, substanţe combinate mult mai strâns cu apoenzima, se disociază greu şi, în
general, rămân fixate pe o singură apoenzimă;
• activatorii, denumiţi uneori şi cofactori anorganici, sunt substanţe nespecifice (diferite metale,
agenţi reducători etc.), care mediază trecerea enzimei într-o stare catalitică activă.
Este greu de precizat o demarcaţie clară între cele trei grupe de cofactori, clasificaţi după natura
şi raportul lor faţă de apoenzimă. Multe dintre coenzime şi grupări prostetice sunt de fapt derivaţi ai
vitaminelor hidrosolubile. O mare parte dintre coenzime şi grupări prostetice identificate în
componenţa unor enzime sunt nucleotide sau derivaţi ai acestora. Deşi în cazul enzimelor
bicomponente, componenta care participă efectiv la realizarea procesului biocatalitic enzimatic este
coenzima, totuşi, pentru manifestarea activităţii enzimatice, prezenţa apoenzimei de natură proteică
este absolut obligatorie, deoarece gruparea prostetică luată separat are slabe proprietăţi catalitice. In
complexul format de apoenzimă şi coenzimă (holoenzimă) activitatea catalitică creşte de 1000 de ori,
comparativ cu activitatea catalitică a coenzimei libere.
Legăturile dintre apoenzimă şi coenzimă sunt de natură diferită, variind de la o enzimă la alta şi
pot fi: legături covalente, legături van der Waals etc. Datorită structurii proteice macromoleculare,
enzimele au o masă moleculară mare şi formează soluţii coloidale. Starea coloidală a enzimelor
preîntâmpină difuzia lor dintr-o celulă în altă celulă, condiţionând o localizare strictă a reacţiilor
biochimice în organism la nivelul diferitelor organe, ţesuturi, celule.
Situsul allosteric, aparţinand unei clase speciale de molecule proteice, se caracterizează sub
aspect structural prin două trăsături generale distincte, in stransă corelaţie şi anume: zone care sunt
esenţiale pentru manifestarea activităţii catalitice (situs catalitic) sau pentru funcţia de reglare a unor
secvenţe de reacţii (situs allosteric). O serie de enzime oligomere (formate din mai multe subunităţi)
denumite şi enzime allosterice care au rolul de reglare enzimatică, conţin in molecula lor, pe lângă
situsul catalitic şi un al doilea situs numit "situs allosteric" In aceste mecanisme de reglare intervine cu
rol determinant un efector allosteric (activator sau inhibitor) care se leagă de situsul allosteric.

Specificitatea enzimelor
Enzimele, asemănător catalizatorilor chimici obişnuiţi, biocatalizează numai acele reacţii
metabolice posibile din punct de vedere termodinamic (care se desfăşoară spontan, având energia
2
liberă ΔG < 0). Rolul enzimelor, ca şi al catalizatorilor chimici, este de a reduce energia de activare (nu
modifică echilibrele chimice, dar grăbeşte atingerea lor).
Energia de activare în cazul enzimelor este însă mult mai mică. Enzimele catalizează reacţii de
desfacere şi formare de legături în condiţii fiziologice compatibile cu viaţa. Aceleaşi reacţii ar necesita
în laborator condiţii de temperatură, presiune, pH, improprii vieţii. Spre deosebire de catalizatorii
chimici, enzimele se caracterizează prin specificitate (absolută sau relativă) de substrat sau de acţiune,
adică ele acţionează catalitic asupra unui singur substrat sau a unei grupe de substanţe cu caracter
chimic comun şi catalizează numai anumite reacţii.
Specificitatea de substrat absolută este proprietatea enzimelor de a acţiona asupra unui singur
substrat (de exemplu, ureaza catalizează numai descompunerea ureei). Acest tip de specificitate este
determinat de o anumită secvenţă a aminoacizilor componenţi ai apoenzimei.
Specificitatea de substrat relativă este proprietatea enzimelor de a acţiona asupra unui grup de
substraturi cu structură chimică apropiată. De exemplu, maltaza catalizeaza hidroliza poliglucidelor în
care componentele glucide sunt legate α-glicozidic.
Specificitatea de substrat poate fi: stereochimică, dacă enzima catalizează transformarea doar a
unui singur izomer din mai mulţi posibili (de exemplu: a izomerului trans, sau a izomerului cis; a
izomerului dextrogir, sau a celui levogir).
Specificitatea de substrat poate fi specificitate de legătură, dacă enzima catalizează formarea sau
scindarea unui anumit tip de legătură (peptidică, glicozidică, eterică, esterică etc.), indiferent de natura
substanţei care o conţine. De exemplu: lipazele catalizează hidroliza gliceridelor indiferent de natura
acidului gras component.
Specificitatea de acţiune absolută este caracteristica enzimelor de a cataliza o singură reacţie,
dintre multiplele reacţii posibile.
Specificitatea de acţiune relativă este proprietatea enzimelor de a cataliza un anumit tip de
reacţie, dată de un grup de substraturi înrudite. Acest tip de specificitate a enzimelor este determinat
mai ales de natura cofactorilor (gruparea prostetică, coenzima) şi mai rar de natura apoenzimei.

Mecanismul de acţiune a enzimelor. Cinetica reacţiilor enzimatice

Mecanismul de acţiune a enzimelor este analog cu cel al catalizatorilor chimici. Enzimele sunt
capabile să accelereze viteza de desfăşurare a diferitelor reacţii (micşorează energia de activare),
absolut necesare pentru menţinerea şi reproducerea materiei vii. Enzimele catalizează numai reacţii
termodinamic posibile, care se pot produce şi fără participarea lor, dar într-un timp mai îndelungat şi
uneori în condiţii incompatibile cu materia vie.
Spre deosebire de catalizatorii nebiologici, enzimele au un randament mult mai ridicat, care
asigură mersul reacţiei biochimice, în majoritatea cazurilor într-un singur sens, fără reacţii secundare.
Ele preîntâmpină descompunerea unor substanţe instabile în anumite condiţii şi permit realizarea unor
procese chimice complexe, cu o cantitate minimă de energie.
Enzimele participă activ la procesele catalitice, parcurgând următoarele etape:
• activarea moleculelor substratului (S), prin scăderea energiei de activare a acestuia, şi formarea
complexului intermediar disociabil, enzimă-substrat (ES), mai activ decât substratul ca atare;
• transformarea complexului enzima-substrat (ES) în produsul de reacţie (procesul catalitic
efectiv), mai întâi legat de enzimă (EP), şi în final, prin eliberarea enzimei, obţinerea produsului de
reacţie, (P).
Factorii care influenţează viteza reacţiilor enzimatice
Reacţiei de formare şi de descompunere a compusului enzimă-substrat i se poate aplica legea
acţiunii maselor şi se poate determina astfel constanta de echilibru.
Viteza reacţiilor enzimatice depinde în mare măsură de concentraţia enzimei şi de concentraţia
substratului.

3
 a) Influenţa concentraţiei enzimei asupra vitezei reacţiei enzimatice
Intr-un proces enzimatic viteza de reacţie
este dependentă de concentraţia enzimelor: V = K [E]. In condiţiile in care
concentraţia substratului este constantă, viteza de reacţie (V) iniţială este direct proporţională cu
concentraţii crescande ale enzimei, intre anumite limite.
Abaterile de la această comportare se pot datora prezenţei inhibitorilor, folosirea unei
concentraţii de substrat sub limita de saturare a enzimei etc.
b) Influenţa concentraţiei substratului asupra vitezei reacţiei enzimatice
S-a constatat că dacă se pleacă de la o cantitate fixă de enzimă şi se măreşte treptat concentraţia
substratului, se va forma o cantitate mai mare de complex enzimă-substrat, viteza reacţiei va creşte
treptat, până când toată enzima s-a combinat cu substratul. Acest stadiu reprezintă momentul de
saturare a enzimei, iar viteza va fi maximă (v max). Dacă se măreşte în continuare concentraţia
substratului, viteza de reacţie nu se va mări, deoarece nu există enzimă liberă care să intre în reacţie cu
substratul. Momentul de saturare a enzimei este dificil de stabilit, deoarece acesta variază în funcţie de
concentraţia enzimei şi de concentraţia substratului. În practică, activitatea enzimatică se apreciază
după concentraţia substratului, când jumătate din cantitatea de enzimă este combinată cu substratul sub
formă de complex enzimă-substrat. în acest caz, viteza reacţiei este jumătate din valoarea sa maximă.
Acest punct reprezintă constanta Michaelis (KM) şi reprezintă concentraţia substratului pentru care
viteza de reacţie este jumătate din viteza maximă. Constanta Michaelis are valorile unor concentraţii şi
se exprimă în moli/L. Constanta Michaelis se poate utiliza pentru a determina afinitatea enzimei faţă de
substrat. Cu cât KM va avea o valoare mai mare, cu atât afinitatea enzimei faţă de substrat va fi mai
mică şi invers. Constanta lui Michaelis este o mărime importantă nu doar din punct de vedere al
cineticii enzimatice ci şi pentru măsurătorile cantitative ale activităţii enzimatice din ţesuturi. Cercetări
recente au pus în evidenţă importanţa medicală a constantei K M. Unele cazuri de leucemie (în care are
loc o creştere enormă a numărului de leucocite) pot fi regresate prin administrarea intravenoasă a
enzimei asparaginaza care catalizează reacţia de hidroliză a asparaginei la acid aspartic şi amoniac.
Prin injectarea intravenoasă a asparaginazei (factor de creştere a leucocitelor), fenomenul de creştere a
leucocitelor este stopat. Cercetările asupra surselor de asparaginază au demonstrat ca enzima are valori
diferite ale KM în funcţie de provenienţă (bacterii, plante, animale). Deoarece concentraţia de
asparagină din sânge este foarte mică, cantitatea de asparaginază injectată va avea efect terapeutic,
doar dacă valoarea KM va fi suficient de mică pentru a hidroliza rapid asparagina aflată în concentraţii
mici în sânge.
Activitatea enzimatică se exprimă prin unitatea enzimatică, respectiv cantitatea de enzimă care
poate cataliza transformarea unui micromol de substrat în timp de un minut. Activitatea enzimatică în
cazul enzimelor pure se determină prin numărul de molecule de substrat care pot fi metabolizate într-
un minut de o singură moleculă de enzimă. Această mărime se numeşte raport de transformare
(turnover number).
c) Influenţa temperaturii asupra vitezei reacţiei enzimatice
Activitatea enzimelor este foarte mult influenţată de temperatură. Asemănător celor mai multe dintre
reacţiile chimice, viteza reacţiei enzimatice creşte cu creşterea temperaturii (se dublează la creşterea
temperaturii cu 100 C). Pentru fiecare enzimă există o temperatură la care activitatea enzimatică este
maximă, numită temperatură optimă (în general, cuprinsă între 20-400 C. Până la atingerea
temperaturii optime, activitatea enzimatică creşte proporţional cu creşterea temperaturii.
După atingerea acestei temperaturi, activitatea enzimatică scade rapid cu creşterea temperaturii,
datorită denaturării părţii proteice a enzimei, acelaşi fenomen având loc la scăderea temperaturii sub
cea optimă (fenomene utilizate în practică la păstrarea alimentelor prin fierbere sau congelare). Cele
mai multe enzime sunt inactivate la temperaturi peste 55-60 0 C, cu excepţia enzimelor din bacteriile
termofile (din izvoarele termale), active şi peste 850 C.

4
 Unele enzime, cum ar fi ribonucleazele, îşi pierd activitatea la încălzire, dar şi-o regăsesc rapid
la răcire, fapt care indică refacerea conformaţiei iniţiale a catenelor polipeptidice desfăcute.
Temperatura critică a unei enzime este temperatura la care enzima pierde jumătate din activitatea sa,
în timp de o oră. Temperatura optimă a enzimelor variază cu durata de expunere a acestora la o
anumită temperatură. Pentru o durată de timp mai scurtă, temperatura optimă are valori mai mari decât
pentru o perioadă de timp mai lungă. Această comportare este importantă deoarece reprezintă un mod
de adaptare a enzimelor la condiţiile de mediu. Legarea enzimei de substrat măreşte rezistenţa acesteia
la temperaturi ridicate. Enzimele în stare uscată sau sub formă cristalină rezistă la încălzire până la
temperaturi de 1000 C (bobul de cereală uscat suportă temperaturi mai ridicate decât acelaşi bob în
stare umedă). Temperaturile joase nu distrug activitatea enzimelor ci numai o micşorează sau o opresc
în mod reversibil. Soluţiile enzimatice diluate (1%) prin congelare, urmată de topire, îşi măresc
activitatea enzimatică, datorită eliberării de noi centri activi din molecula enzimei, în urma proceselor
de îngheţ-dezgheţ. În cazul soluţiilor concentrate, activitatea enzimatică se micşorează după îngheţ,
datorită formării unor agregate moleculare care blochează centrii activi. Fiecărei enzime i se poate
stabili o temperatură minimă (începând cu 00 C) la care începe activitatea enzimatică, o temperatură
optimă, la care activitatea enzimatică este maximă, şi o temperatură maximă la care activitatea
enzimatică încetează.
d) Influenţa valorii pH asupra activităţii enzimatice
Activitatea enzimelor este influenţată în mod accentuat şi de concentraţia ionilor de hidrogen din
mediul de reacţie, deci de pH. Enzimele îşi manifestă activitatea numai între anumite limite de pH
(limite inferioare şi limite superioare). Cele mai multe enzime manifestă activitate maximă la valori
caracteristice ale pH-ului (pH optim). Valoarea pH-ului optim depinde de natura şi de originea
enzimei, de mediul de reacţie, de proprietăţile acido-bazice ale enzimei şi de factorii biologici.
În general, pH-ul optim coincide cu pH-ul lichidelor din organism, unde enzimele îşi exercită
activitatea. Astfel, pH-ul optim al pepsinei din stomac este cuprins între 1,4-1,5; pH-ul optim al
tripsinei din pancreas între 7,8-8,7 etc. Majoritatea enzimelor vegetale au un pH optim cuprins între
5,3-7,6. În afara limitelor de pH stabilite, enzimele devin inactive.
Valori prea mari ale pH-ului (alcalinitate mărită) sau prea mici (aciditate mărită), afectează
activitatea enzimatică prin denaturarea părţii proteice sau perturbarea echilibrelor de disociere ale
grupelor funcţionale ale centrului activ al enzimei, ca şi modificarea geometriei centrilor activi.
Valoarea pH-ului optim este influenţată de temperatură, de ionii din soluţie, de natura şi de
concentraţia substratului, de originea enzimei, de factorii biologici etc.
Acţiunea pH-ului asupra activităţii enzimatice se explică prin influenţa ionilor de hidrogen
asupra gradului de ionizare a enzimei şi a substratului. Unele enzime au activitate maximă sub formă
nedisociată, altele sub formă disociată.
e) Influenţa activatorilor enzimatici
Activatorii sunt compuşi chimici care măresc activitatea enzimelor (intervin în mecanismul
acţiunii enzimatice), fie prin stimularea directă a acestora, fie prin îndepărtarea unor inhibitori din
sistem. Activatorii se clasifică după efectul produs în:
• Activatori care acţionează prin deblocarea centrilor activi din molecula enzimelor. Unele enzime,
denumite proenzime, sunt secretate sub formă inactivă, cu grupările active blocate (mascate) de
polipeptide sau de alte substanţe. Proenzimele se transformă în enzime active sub influenţa unor
enzime kinaze, care îndepărtează substanţele inhibitoare.
• Activatori care acţionează asupra enzimei prin înlăturarea din sistem a unor inhibitori ai enzimei.
Substanţele, adăugate unei soluţii enzimatice pentru protejarea enzimei împotriva factorilor care o
inactivează sau o denaturează, se numesc protectori. De exemplu, proteinele activează ureaza prin
captarea ionilor inhibitori din sistem (de exemplu, ionul cianură (CNˉ) înlătură efectul inhibitor al Cu 2+
asupra ureeazei, prin formarea cianurii complexe de cupru, stabilă).

5
• Activatori care sunt componente ale enzimelor sau care stimulează direct activitatea acestora. Sunt
activatori specifici pentru anumite enzime o serie de cationi metalici şi anioni, astfel, fosforilaza este
activată de Mg2+, fosfoglucomutaza de Mg2+, şi de Mn2+, fosfataza de Ca2+ şi de Mn2+, amilaza salivară
este activă numai în prezenţa ionilor de clor, proteazele vegetale sunt activate de glutationul redus etc.
f) Inhibitori ai enzimelor
Inhibitorii sunt substanţe care acţionând asupra enzimelor, influenţează negativ desfăşurarea
activităţii enzimatice până la anularea ei, reversibilă sau ireversibilă.
Studiul inhibitorilor furnizează informaţii utile asupra specificităţii de substrat, tipului de grupe
funcţionale şi mecanismului de acţiune enzimatică.
• Inhibitorii ireversibili modifică profund structura moleculelor enzimatice, provocând denaturarea
proteinei şi deci anularea activităţii catalitice a enzimei.
Complexul enzimă-inhibitor format, este nedisociabil, iar prin îndepărtarea inhibitorului, enzima nu-şi
mai recapătă funcţia catalitică, partea proteică fiind distrusă. Astfel de inhibitori ireversibili sunt:
compuşii cu Pb2+, Hg2+, CNˉ, cu CO, compuşii cu arsen etc.
• Inhibitorii reversibili acţionează asupra cineticii reacţiei enzimatice, fără a produce modificări la
nivelul structurii enzimei. Inhibiţia produsă de aceşti inhibitori poate fi (în funcţie de natura şi de
specificul ei) de tip: competitiv, necompetitiv şi alosteric.
• Inhibiţia competitivă rezultă dintr-o competiţie (pentru ocuparea situsului activ al enzimei), între
substrat şi inhibitorul care are o structură moleculară asemănătoare cu a substratului. Deoarece o parte
din enzimă se combină cu inhibitorul, se micşorează cantitatea de enzimă care se combină cu
substratul şi scade astfel viteza de reacţie. Influenţa inhibitorului se poate micşora prin mărirea
concentraţiei substratului.
Exemple de inhibiţie competitivă: acidul malonic HOOC-CH 2-COOH, care prezintă analogie
structurală cu acidul succinic HOOC-CH2-CH2-COOH, poate fi inhibitor competitiv în reacţia de
dehidrogenare a acestuia cu succinatdehidrogenaza (reacţie din ciclul Krebs):

HOOC-CH2-CH2-COOH + FAD → HOOC-CH=CH-COOH + FADH2

acid succinic succinatdehidrogenaza acid fumaric

În afară de acidul malonic, şi alţi acizi dibazici (acidul oxalic, acidul oxalilacetic, acidul
pirofosforic) pot fi inhibitori competitivi ai succinatdehidrogenazei. Inhibiţia competitivă se produce şi
în cazul vitaminelor de către antivitamine, hormoni-antihormoni, enzime-antienzime.
• Inhibiţia necompetitivă se caracterizează prin faptul că inhibitorul nu are o structură asemănătoare cu
substratul. În inhibiţia necompetitivă, inhibitorul reacţionează cu enzima, cu complexul enzimă-
substrat şi foarte rar cu substratul, formând complexe inactive enzimă-inhibitor (EI), sau enzimă-
substrat-inhibitor (ESI). Prin formarea acestor complexe inactive (EI, ESI), care nu conduc la formare
de produs de reacţie (P), viteza reacţiei enzimatice este micşorată, deoarece chiar dacă se măreşte
concentraţia substratului (S), inhibitorul nu poate fi înlăturat din complexul EI.
Inhibiţia necompetitivă se poate realiza în mai multe moduri:
• Inhibiţia prin blocarea sau transformarea grupelor funcţionale tiolice (-SH), centrii activi ai
enzimelor, prin reacţii cu metale grele (Hg, Pb, Ag, As etc.) cu formare de mercaptide, prin reacţii de
oxidare sau reacţii de alchilare.
• Inhibiţia prin blocarea metalului din componenţa enzimei sau a activatorilor din mediul de reacţie.
De exemplu, fluorurile şi oxidanţii extrag ionii de Mg 2+ şi de Ca2+ din molecula enzimei, iar cianurile,
H2S şi CO scot fierul din enzimele feroporfirinice.
• Inhibiţia prin combinarea inhibitorului cu substratul se datorează scăderii concentraţiei substratului.
Tipul de inhibiţie se poate determina dacă se menţine constantă concentraţia inhibitorului şi se
modifică concentraţia substratului. Dacă se constată creşterea vitezei de reacţie cu creşterea
concentraţiei substratului, are loc o inhibiţie competitivă, în caz contrar inhibiţia este necompetitivă.
6
 Inhibarea enzimelor se produce şi prin agitare îndelungată, sub acţiunea diferitelor radiaţii
ionizante (UV, X etc.), la presiuni ridicate şi sub influenţa substanţelor care determină precipitarea
proteinelor (acid tricloracetic, tanin etc.).

Nomenclatura și clasificarea enzimelor

Denumirea enzimelor s-a acordat iniţial, ţinând cont de numele substratului asupra căruia
acţionează, sau de numele reacţiei catalizată, la care se adaugă sufixul aza.
De exemplu, enzima care biocatalizează descompunerea amidonului se numeşte amilaza cea care
acţionează asupra zaharozei se numeşte zaharaza etc., enzimele care biocatalizează reacţii de hidroliză
se numesc hidrolaze, cele care catalizează reacţii de oxido-reducere se numesc oxido-reductaze etc.
Odată cu creşterea numărului de enzime izolate şi caracterizate, pentru prevenirea confuziilor în
stabilirea numelui enzimelor, ţinând cont că ele pot manifesta specificitate relativă (pot acţiona asupra
mai multor substraturi) şi că asupra unui substrat pot acţiona enzime diferite, a fost adoptată noua
nomenclatură şi sistemul de clasificare (Congresul Internaţional de Biochimie, Moscova, 1961).
Sistemul de clasificare şi numerotare a enzimelor, precum şi noua nomenclatură sistematică se
bazează pe reacţia chimică catalizată de enzimă, unicul criteriu care permite deosebirea enzimelor între
ele. În acest sistem enzimele sunt împărţite în clase, după tipul reacţiei catalizate, iar acestea sunt
împărţite în subclase care definesc mai exact caracterul reacţiei enzimatice respective. Numele fiecărei
enzime se defineşte printr-un termen alcătuit din trei părţi:
• denumirea substratului asupra căruia acţionează enzima;
• denumirea tipului de reacţie catalizată de enzimă;
• sufixul “aza”.
De exemplu, enzima care catalizează dehidrogenarea acidului lactic se numeşte
lactatdehidrogenaza, cea care catalizează decarboxilarea acidului piruvic se numeşte
piruvatdecarboxilaza. Denumirea transferazelor se formează din prefixul trans, numele substratului şi
sufixul aza (transaminaze, transmetilaze, transfosfataze etc.).
Noua clasificare prin sistemul zecimal prezintă avantajul că reacţiile chimice catalizate de
enzime pot fi grupate într-un număr mic de tipuri de reacţii.
Conform acestui sistem zecimal de clasificare, fiecare enzimă este caracterizată printr-un cod
format din patru cifre. Prima cifră precizează clasa din care face parte enzima. Enzimele cunoscute în
prezent sunt grupate în 6 clase principale:
1. Oxidoreductaze
2. Transferaze
3. Hidrolaze
4. Liaze
5. Izomeraze
6. Ligaze (Sintetaze).

A doua cifră a codului defineşte subclasa, furnizând informaţii asupra tipului de grupă
funcţională, respectiv asupra tipului de legătură chimică implicată în reacţie. De exemplu, din clasa
hidrolazelor fac parte subclasele esteraze (hidrolizează legătura esterică), glicozidaze (hidrolizează
legătura glicozidică), amidaze (hidrolizează legătura amidică) etc. În cazul transferazelor, a doua cifră
indică natura grupelor funcţionale transferate; la ligaze şi liaze, tipul de legături chimice care se
formează şi se degradează; la oxidoreductaze se specifică natura chimică a grupei funcţionale supusă
oxidării (alcoolică, aldehidică, cetonică etc.) iar la izomeraze se indică tipul reacţiilor de izomerizare.
Cifra a treia precizează subdiviziunile din cadrul unei subclase (de exemplu, natura unei grupe
funcţionale transferate, natura acceptorului etc.). Astfel, în subclasa esterazelor există mai multe grupe
de enzime care acţionează asupra anumitor substraturi. De exemplu: fosfolipazele acţionează numai

7
asupra fosfolipidelor, clorofilazele numai asupra cloroglobinelor etc. În cazul oxidoreductazelor, cifra
a treia indică natura acceptorului care ia parte la reacţie (NADPH +, citocromi, oxigen molecular etc.).
Cifra a patra din cod reprezintă numărul de ordine al enzimei în subdiviziunea din interiorul
subclasei. De exemplu: enzima “ATP: D-fructozo-6-fosfotransferaza”, are cifrul 2.7.1.4. după care se
identifică drept o transferază (2, clasa 2), care transferă reziduu fosfat (cifra 7, subclasa 7), la gruparea
alcoolică (cifra1, subdiviziunea 1 a subclasei 7) şi are numărul de ordine 4.
Pentru unele dintre enzime se mai păstrează denumirile vechi, conferite cu mult înainte de
stabilirea regulilor referitoare la noua nomenclatură (pepsina, tripsina, papaina, emulsina, chimozina
etc.).
Este prezentată în continuare, la nivelul clasificării în clase şi subclase cheia codului de
numerotare şi clasificare a enzimelor:
1. OXIDOREDUCTAZE
1.1. Acţionează asupra grupărilor CH-OH ale donorilor
1.2. Acţionează asupra grupărilor aldehidice sau cetonice ale donorilor
1.3. Acţionează asupra grupărilor CH-CH ale donorilor
1.4. Acţionează asupra grupărilor CH-NH2 ale donorilor
1.5. Acţionează asupra grupării C-NH a donorilor
1.6. Acţionează asupra NAD+ şi NADP+ în formă redusă, ca donori
1.7. Acţionează asupra altor compuşi cu azot, ca donori
1.8. Acţionează asupra grupărilor sulfurice ale donorilor
1.9. Acţionează asupra grupărilor hemului ca donor
1.10. Acţionează asupra difenolilor şi substanţelor asemănătoare lor
1.11. Acţionează asupra H2O2 ca acceptor
1.12. Acţionează asupra H2 ca donor
1.13. Acţionează asupra unui singur donor cu încorporare de oxigen (oxigenaze)
1.14. Acţionează asupra unei perechi de donori cu încorporarea oxigenului într-un singur
donor (hidrolaze)
2. TRANSFERAZE
2.1. Transferă grupări care conţin un singur atom de carbon
2.2. Transferă resturi aldehidice sau cetonice
2.3. Aciltransferaze
2.4. Glicoziltransferaze
2.5. Transferă grupări alchil sau înrudite
2.6. Transferă grupări cu azot
2.7. Transferă grupări care conţin fosfor
2.8. Transferă grupări care conţin sulf
3. HIDROLAZE
3.1. Acţionează asupra legăturilor esterice
3.2. Acţionează asupra compuşilor glicozilici
3.3. Acţionează asupra legăturilor eterice (tiolice)
3.4. Acţionează asupra legăturilorilor peptidice (peptidhidrolaze)
3.5. Acţionează asupra legăturilor C-N, altele decât cele din legăturile peptidice
3.6. Acţionează asupra legăturii acidoanhidridice din acizi
3.7. Acţionează asupra legăturii C-C
3.8. Acţionează asupra legăturii halogenilor
3.9. Acţionează asupra legăturii P-N
4. LIAZE
4.1. C-C liaze
4.2. C-O liaze
8
 4.3. C-N liaze
4.4. C-S liaze
4.5. C-halogen liaze
5. IZOMERAZE
5.1. Racemaze şi epimeraze
5.2. Cis-trans izomeraze
5.3. Oxidoreductaze intramoleculare
5.4. Transferaze intramoleculare
5.5. Liaze intramoleculare
6. LIGAZE (SINTETAZE)
6.1. Participă la formarea legăturilor C-O
6.2. Participă la formarea legăturilor C-S
6.3. Participă la formarea legăturilor C-N
6.4. Participă la formarea legăturilor C-C

Reprezentanţi ai principalelor clase de enzime

1. Oxidoreductaze
Oxidoreductazele sunt enzime care biocatalizează reacţiile de oxidoreducere din organismele
vegetale şi animale. Ele au un rol important deoarece, prin reacţiile de oxidoreducere, organismele îşi
procură cea mai mare parte din energia necesară activităţilor fiziologice. Reacţiile de oxidoreducere se
realizează prin transfer de electroni şi prin transfer de atomi de hidrogen.
După mecanismul de acţiune, oxidoreductazele se clasifică în trei subgrupe:
• dehidrogenaze;
• transelectronaze;
• oxidaze.
Dehidrogenaze
Oxidările biologice decurg preponderent în absenţa oxigenului, fiind de fapt dehidrogenări, care
au loc prin transfer de atomi de hidrogen de pe o moleculă (care se oxidează) pe altă moleculă (care se
reduce). Enzimele care catalizează transferul atomilor de hidrogen de la un substrat la altul sunt
dehidrogenazele. Coenzimele lor participă continuu la oxidări şi reduceri, fără să se consume în timpul
reacţiei. Atomii de hidrogen nu rămân legaţi în mod permanent pe molecula coenzimei, ci sunt
transferaţi printr-o nouă reacţie redox pe o altă moleculă.
După natura acceptorului de atomi hidrogen, dehidrogenazele pot fi:
• dehidrogenaze anaerobe;
• dehidrogenaze aerobe.
a) Dehidrogenaze anaerobe
Dehidrogenazele anaerobe sunt oxidoreductaze care transportă hidrogenul în interiorul celulelor,
de la un substrat donor la altul acceptor (cu excepţia O2 atmosferic). Coenzimele care realizează
această transformare sunt codehidrazele de natura piridinnucleotidică:
• codehidraza I (Co I): NAD nicotinamidadenindinucleotida;
• codehidraza II (Co II): NADP nicotinamidadenindinucleotida fosfat.
Structura chimică a NAD
Codehidrazele piridinnucleotidice au o structură dinucleotidică. În compoziţia lor intră
nicotinamida (vitamina PP), două molecule de riboză, acid pirofosforic şi adenină. NADP-ul are în
plus faţă de NAD un rest de acid fosforic la atomul C2 al ribozei legate de adenină. Ambele coenzime
(NAD şi NADP) se pot prezenta în două forme: o formă redusă (NADH şi NADPH) şi o formă oxidată
(NAD+ şi NADP+).
Codehidrazele I şi II pot suferi reacţii de interconversiune în prezenţa ATP-ului şi sub acţiunea
fosfatazei:
9
 NAD+ + ATP ↔ NADP+ + ADP
b) Dehidrogenaze aerobe
Dehidrogenazele aerobe sunt enzime oxidoreductaze care transportă hidrogenul de la un substrat
donor la oxigenul liber (acceptor), formând apa oxigenată, care va fi descompusă ulterior de
peroxidaze sau catalaze.
Coenzimele componente care realizează acţiunea biocatalitică sunt de natură flavinnucleotidică:
• FMN flavinmononucleotida
• FAD flavinadenindinucleotida.
Ambele coenzime au ca şi componentă principală vitamina B 2 cu structură izoaloxazinică.
Componenta proteică (apoenzima) este de obicei o albumină. Legătura dintre apoenzimă şi coenzimă
se desface uşor în mediu acid şi în prezenţa sulfatului de amoniu. Dintre flavinenzimele
mononucleotidice se pot menţiona: fermentul galben respirator, L-aminoacidoxidaza etc. Dintre
flavinenzimele cu FAD se pot menţiona: xantinoxidaza, D-aminoacidoxidaza, succindehidrogenaza,
glucozoxidaza, aldehidoxidaza etc.
Transelectronaze
Transelectronazele sunt enzime care catalizează reacţii de oxido-reducere care decurg prin
transfer de electroni de pe un donor pe un acceptor. Dacă donorul este:
• Oxigenul, enzimele sunt transelectronaze aerobe;
• Nu este oxigenul, enzimele sunt transelectronaze anaerobe.
Transelectronazele sunt reprezentate prin cromoproteidele citocromi, constituiţi dintr-o parte
proteică (apoenzima cu caracter bazic) şi o coenzimă cu structură feriporfirinică (citocromul propriu-
zis). Aceste enzime sunt metaloproteine cu fier; transportul electronilor se face prin intermediul
cationilor metalici care pot uşor să treacă din forma redusă in forma oxidată.
Oxidaze
Oxidazele sunt enzime oxidoreducătoare care catalizează reacţiile dintre diferite substraturi şi
oxigenul molecular sau cel peroxidic.
Oxidazele se clasifică în:
• oxigenaze;
• hidroxilaze;
• oxidaze transportoare de electroni.

2. Transferaze
Sunt enzime care biocatalizează reacţiile de transfer de atomi sau grupe de atomi de la o
moleculă donor la una acceptor.
Coenzimele care realizează acţiunea catalitică a transferazelor sunt foarte diferite din punct de
vedere chimic, iar energia de legătură a grupării transferate este păstrată.
În funcţie de natura grupării transferate deosebim următoarele tipuri de enzime transferaze:
• metiltransferaze (transmetilaze), enzime care transferă grupe metil (-CH3);
• transaminaze, care transferă grupa amino (-NH2);
• transfosfataze, care transferă resturi de acid fosforic (-H2PO3);
• transaldolaze, transferă grupe carbonil aldehidice (RCH=O);
• transcetolaze, transferă grupe carbonil cetonice (R2C=O);
• transacilaze, transferă grupe acil (R-C=O) etc.
Dintre substanţele donatoare de grupe metil se pot menţiona: colina, diferite betaine, nicotina etc.
Aceste substanţe donatoare au, în general, grupa metil legată de un atom de azot sau de sulf. Dintre
acceptorii de grupări metilice fac parte: colamina, cisteina, nicotinamida, glicina.

3. Hidrolaze

10
 Sunt enzime care catalizează scindarea legăturilor chimice din compuşii biochimici cu
implicarea ionilor apei. Hidrolazele au un rol important în procesul de germinare a seminţelor şi în
procesul de digestie. Ele determină hidroliza unor substanţe compuse care conţin în moleculă legături
covalente: C-O, C-N, C-S, C-C, P-N etc.
În general, reacţiile de hidroliză sunt reversibile, însoţite de variaţii de energie, mai ales în cazul
hidrolizei tioesterilor cu coenzima A.
Unele dintre cele mai importante hidrolaze sunt:
• C-O hidrolazele (esteraze şi glicozidaze);
• C-N hidrolazele (amidaze şi peptidaze).

4. Liaze
Liazele sunt enzime care catalizează reacţiile de scindare de legături chimice şi îndepărtarea unor
grupe din substrat, printr-un mecanism care decurge fără implicarea proceselor redox sau hidrolitice.
Liazele determină scindarea legăturilor C-C, C-N, C-O, C-S, C-X etc.
Dintre liazele mai importante fac parte:
• decarboxilazele (C-C liaze);
• dehidratazele (C-O liaze);
• dezaminazele (C-N liaze);
• desulfhidrazele (C-S liaze).

5. Izomeraze
Izomerazele sunt enzime care catalizează reacţiile de izomerizare ale diferitelor substraturi.
După natura reacţiei de izomerizare catalizată se pot clasifica astfel:
• racemaze;
• epimeraze;
• izomeraze cis-trans;
• oxidoreductaze intramoleculare.

6. Ligaze
Ligazele sunt enzime care catalizează reacţii de sinteză endoergice, formarea de legături chimice
noi între două substraturi. Deoarece formarea noilor legături se realizează cu consum de energie, aceste
reacţii sunt cuplate cu hidroliza unor legături din compuşii macroergici (în special din nucleotidele
trifosforilate, ATP, UTP, CTP, GTP):

S1 + S2 + ATP → S1—S2 + ADP + H3PO4

substrat ligaza

În funcţie de tipul de legături chimice noi formate liazele pot fi:

• carboxilaze (C-C ligaze);
• aminoacilsintetaze (C-O ligaze);
• aminoacidamidsintetaze (C-N ligaze);
• acilcoenzima A sintetaze (C-S ligaze).

Sisteme multienzimatice
În organism, alături de enzimele bine individualizate, cu structură specifică, care prezintă
specificitate de substrat şi de acţiune, sunt prezente şi sisteme enzimatice sau complexe
multienzimatice constituite din două sau mai multe enzime, care catalizează reacţii succesive sau
cuplate, a căror acţiune catalitică este interdependentă.
11
 Reacţiile succesive se pot reda prin următoarea schemă de reacţii:

A → B → C → D
E1 E2 E3

Enzimele E1, E2, E3, care acţionează asupra substraturilor A, B, C, sunt dependente funcţional, se
intercondiţionează. Produsul de reacţie obţinut prin acţiunea enzimei E 1 formează substratul de acţiune
pentru enzima E2, iar asupra produsului său de reacţie va acţiona enzima E3 etc.
Interdependenţa funcţională a sistemelor enzimatice se bazează pe un suport morfologic comun,
respectiv, enzimele au o distribuţie spaţială dependentă de structura organitelor celulare.
Un asemenea sistem multienzimatic este cel din mitocondrii, care catalizează reacţiile care
decurg în procesul de respiraţie, sistemul format din enzimele participante la biosinteza şi
biodegradarea acizilor graşi, sistemul multienzimatic format din cinci componente: hexakinaza,
izomeraza, fosfohexokinaza, aldolaza, glicofosfodehidrogenaza, care acţionează în metabolismul
glucidic, în procesul glicolizei etc.

Enzimele alosterice (efectul alosteric)

Enzimele alosterice sunt constituite din mai multe unităţi proteice, care pe lângă situsul catalitic,
mai posedă şi un situs alosteric la care se poate lega efectorul alosteric (activator sau inhibitor).
Controlul alosteric al enzimelor este foarte important în reglarea metabolismului. Prefixul alo se referă
la existenţa pe moleculele enzimelor a unuia sau mai multor centrii de legătură (situs alosteric), alţii
decât cei ai situsului activ, de care se leagă efectorii alosterici, modificând structura spaţială a enzimei.
Pentru o concentraţie de substrat dată, un efector pozitiv creşte activitatea enzimatică, când se leagă la
centrul alosteric, pe când un efector negativ scade activitatea enzimatică.
O enzimă poate, datorită unui efector alosteric, să se modifice atât de mult, încât să nu mai poată
cataliza o reacţie decât în prezenţa activatorului alosteric (efectul vitezei maxime). Un exemplu îl
constituie piruvatcarboxilaza care este practic inactivă în absenţa efectorului acetilcoenzima A.
Se poate concluziona că, în general, un efector alosteric stabilizează o anumită conformaţie a
unei enzime (fie ea cea activă sau cea inactivă).
Inhibiţia alosterică are o importanţă fiziologică deosebită şi se desfăşoară prin mecanism de
inhibiţie feed-back sau retroinhibiţie), aflat sub control genetic.
De exemplu, la biosinteza ferporfirinelor sau a colesterolului, produsul final al reacţiei
enzimatice acţionează ca inhibitor alosteric asupra produsului de la începutul lanţului de reacţii.
Creşterea concentraţiei lui stopează practic reacţia; dacă produsul este utilizat în întregime, sinteza se
reia, deoarece efectul alosteric este reversibil.
Enzimele alosterice reflectă capacitatea organismelor vii, vegetale şi animale, de a coordona
activităţile lor celulare, astfel încât să se realizează un echilibru între procesele anabolice şi catabolice
esenţiale pentru viaţă.

12