Biochimie

Curs 7. Enzimele - biosinteza, biodegradare

Reacţiile chimice din organismele vii au loc datorită acţiunii catalizatorilor biologici numiţi
enzime. Acestea reprezintă instrumentul prin intermediul căruia se realizează totalitatea transformărilor
chimice din organismul viu, transformări ce alcătuiesc metabolismul substanţelor şi energiei. Substanţa
asupra căreia acţionează enzima se numeşte substrat iar compusul chimic rezultat în urma acţiunii enzimei
se numeşte produs de reacţie.
Toate enzimele fără nici o excepţie sunt proteine.
În funcţie de structura lor chimică ele pot fi enzime monocomponente şi enzime bicomponente.
Enzimele monocomponente – sunt proteine simple (holoproteine) cu moleculele alcătuite numai
din radicali de aminoacizi legaţi între ei prin legături peptidice, iar enzimele bicomponente fac parte din
clasa proteinelor complexe (heteroproteine) şi au molecula alcătuită dintr-o componentă proteinică numită
apoenzimă şi o grupare de natură neproteică numită cofactor enzimatic. Cofactorii legaţi puternic cu
apoenzimele lor se numesc grupări prostetice iar cei uşor disociabili se numesc coenzime. Acţiunea
catalitică a enzimelor este condiţionată de existenţa în moleculele lor a unor regiuni distincte, denumite
situsuri (centre) active sau catalitice. Aminoacizii participanţi la formarea centrului activ sunt grupaţi într-
o geometrie spaţială, la nivelul căreia se află grupele funcţionale implicate în legarea directă a substratului
şi în transformarea catalitică a acestuia. Situsurile active ale enzimelor bicomponente cuprind pe lângă
aminoacizii respectivi de asemenea coenzima sau gruparea prostetică, care interacţionează cu substratul şi
facilitează desfăşurarea reacţiei enzimatice.
O altă clasificare a enzimelor se poate face în funcţie de natura reacţiei catalizate. După acest
criteriu enzimele se grupează în 6 clase:
1. oxidoreductaze Sunt enzimele care catalizează reacţiile de oxidoreducere, reacţii de transfer de
hidrogen (transhidrogenaze) sau electroni (transelectronaze), de la donor la acceptor sau combinarea
substratului direct cu oxigenul molecular.
2. transferaze Acestea sunt enzime care catalizează transferul unor grupări din molecula unui substrat,
donându-l moleculei altui substrat
3. hidrolaze Sunt enzimele care catalizează reacţiile de scindare a moleculelor unui substrat care se
găseşte în soluţie apoasă, iar moleculele de apă se fixează la produsele scindate
4. liaze sunt enzimele care catalizează scindarea unui substrat la nivelul legăturilor C - C; C - O; C - S; C
- N (cu excepţia legăturii peptidice), prin reacţii care nu sunt de hidroliză, care determină formarea
dublelor legături sau reacţii de adiţie la dubla legătură.
5. izomeraze- sunt enzimele care catalizează izomerizarea diferitelor substraturi
6. ligaze (sintetaze) - sunt enzime care catalizează reacţii de sinteză endoergice, energia utilizată
provenind prin desfacerea de legături macroergice din molecula de ATP sau a altor compuşi cu legătură
macroergică.
Fiecare clasă se subdivide în subclase şi subsubclase. În acest sistem (elaborat de Comisia de
Enzimologie a Uniunii Internaţionale de Biochimie) o enzimă este definită printr-o denumire şi un cod de
patru cifre. Prima cifră indică clasa la care aparţine enzima, a doua cifră subclasa şi precizează natura
grupelor chimice sau a legăturilor chimice din molecula substratului, a treia cifră natura chimică a
substratului, a acceptorului etc., iar a patra cifră indică numărul de ordine al enzimei în cadrul
subsubclasei date. De regulă înaintea codului enzimei se înscriu literele EC (Enzyme Commission).
Coenzime
În funcţie de natura lor chimică se împart în patru clase:

1
Biochimie

– coenzime cu structură alifatică. Din această grupă fac parte acidul lipoic, glutationul şi acidul
ascorbic (vit. C).
– coenzime cu structură aromatica. Din această categorie fac parte ubichinonele, compuşi naturali
ce conţin în molecula lor un inel derivat de la hidrochinonă şi mai multe unităţi izoprenice.
– coenzime cu structură heterociclică. Din aceasta categorie fac parte coenzime derivate de la
tiamină (tiamin-pirofosfatul); coenzime derivate de la biotină (β-biotina); coenzime derivate de la
piridoxină (piridoxal-fosfatul); coenzime derivate de la acidul folic (acid folinic).
– coenzime cu structură nucleozidică: adenozintrifosfatul (ATP), coenzima A etc.
Specificitatea enzimelor
O caracteristică esenţială a enzimelor este marea lor specificitate, adică ele acţionează catalitic
asupra unui singur substrat sau a unei grupe de substanţe cu caracter chimic comun şi catalizează numai
anumite reacţii. Deci specificitatea este de substrat şi de acţiune.
Specificitatea de substrat. Există unele enzime care au specificitate absolută. De exemplu ureaza
(ureamid-hidrolaza) catalizează numai reacţia de scindare a ureei în dioxid de carbon şi amoniac.
ureaza
O=C(NH2)2 + H2O CO2 + 2NH3

Altele au însă specificitate relativă, de exemplu pepsina hidrolizează toate tipurile de proteine. Un
caz deosebit este specificitatea stereochimică, adică o enzimă acţionează numai asupra unuia din izomerii
unui substrat, preferându-l în raport cu alt izomer. Se cunoaşte faptul că numai glucidele din seria sterică
D sunt asimilate şi aminoacizii din seria sterică L.
Specificitatea de acţiune este însuşirea unor enzime de a alege, dintre toate reacţiile posibile, numai
una pe care o vor cataliza. Pentru aceasta, energia de activare este atât de mult coborâtă, încât se poate
stabili echilibrul. De exemplu, un L-aminoacid poate suferi decarboxilarea numai sub acţiunea
decarboxilazelor, iar transaminarea numai sub acţiunea transaminazelor. Deci fiecare enzimă manifestă o
anumită specificitate de acţiune; specificitatea enzimelor se datorează în mare măsură apoenzimei.

Proprietăţile enzimelor
Datorită naturii lor proteice, enzimele posedă toate proprietăţile fizică-chimice specifice acestor
macromolecule (solubilitate, proprietăţi osmotice, sarcină electrică netă, denaturare termică, reacţii
chimice etc.). Enzimele sunt catalizatori şi respectă legile catalizei: catalizează reacţii posibile din punct
de vedere termodinamic, scad energia liberă a sistemului accelerând reacţia, sunt necesari în cantităţi mult
mai mici comparativ cu substratul, se regăsesc nemodificaţi din punct de vedere cantitativ şi calitativ la
sfârşitul reacţiei. Cataliza enzimatică prezintă o serie de particularităţi care o deosebesc net de cataliza
chimică: viteză de reacţie mult mai mare decât în cazul reacţiilor chimice, acţionează în condiţii blânde de
reacţie care sunt condiţiile fiziologic normale de pH, temperatură, presiune osmotică etc., cea mai
importantă particularitate este înalta specificitate de acţiune concretizată în capacitatea enzimelor de a
cataliza transformarea unui grup de substrate, înrudite structural.
Cinetica reacţiilor enzimatice – studiază dependenţa vitezei reacţiilor enzimatice de natura
chimică a enzimei şi substratului, de pH-ul şi temperatura mediului de incubare, de concentraţia
substratului etc.
Influenţa concentraţiei enzimei asupra vitezei de reacţie. Viteza reacţiei enzimatice depinde de
concentraţia enzimei. Dacă concentraţia substratului este constantă, se observă o proporţionalitate directă

2
Biochimie

între viteza de reacţie iniţială (când numai o cantitate foarte mică de S se transformă în P) şi concentraţiile
crescânde ale enzimei. Această dependenţă liniară este caracteristică pentru majoritatea enzimelor.
Influenţa pH-ului mediului. Acţiunea tuturor enzimelor depinde de pH-ul mediului în care au loc
reacţiile enzimatice. Fiecare enzimă manifestă o activitate maximă într-un domeniu determinat al
concentraţiei ionilor de hidrogen, care se numeşte pH optim de acţiune. Valoarea sa variază cu natura şi
originea enzimei, natura chimică a substratului, sistemul tampon etc. pentru majoritatea enzimelor pH-ul
optim se situează în domeniul neutru sau slab acid.
Influenţa temperaturii mediului Viteza reacţiilor enzimatice creşte cu ridicarea temperaturii pe
un interval mic de temperatură.
Valoarea maximă a vitezei de reacţie corespunde la temperatura optimă de acţiune a enzimei. Dacă
temperatura se măreşte în continuare are loc o diminuare rapidă a vitezei de reacţie prin denaturarea
termică a enzimei. În general majoritatea enzimelor de origine animală prezintă o eficienţă catalitică
maximă între 35 şi 40oC iar enzimele vegetale în domeniul de temperatură 45 şi 60oC. La temperaturi mai
mari de 70oC majoritatea enzimelor se inactivează. Funcţia catalitică a enzimelor este anulată reversibil la
temperaturi sub 0oC.
Influenţa efectorilor asupra activităţii enzimelor. Se numesc efectori (modulatori) substanţele
chimice care modifică viteza unor reacţii enzimatice când sunt adăugate în mediul de incubare. În funcţie
de modul cum acţionează efectorii pot fi activatori sau inhibitori.
Activatorii influenţează pozitiv activitatea enzimelor pe care o intensifică sau stimulează. Între
activatorii enzimatici se numără numeroşi ioni metalici (Na+, K+, Mg2+, Ca2+, Zn2+, Mn2+, Co2+ etc.),
unii anioni (Cl– etc.), diferiţi compuşi organici cum ar fi unii tioli (cisteina, glutationul etc.).
Inhibitorii sunt modulatori care diminuează sau anulează activitatea enzimelor. În funcţie de
modul de acţiune al inhibitorilor asupra enzimelor inhibiţia poate fi:
- inhibiţie reversibilă
- inhibiţie ireversibilă
Ultima conduce la pierderea definitivă a activităţii enzimei, datorită denaturării ei prin legarea
covalentă a inhibitorului cu un aminoacid esenţial pentru funcţia catalitică. La rândul ei inhibiţia
reversibilă este de 2 tipuri, în funcţie de mecanismul de acţiune al inhibitorului, competitivă şi
necompetitivă. Inhibitorii competitivi interacţionează cu centrul activ al enzimei. Ei prezintă o analogie
structurală cu substratul şi în consecinţă concurează cu acesta pentru centrul activ al enzimei. În inhibiţia
necompetitivă inhibitorul nu prezintă analogie structurală cu substratul şi se leagă cu enzima într-o altă
zonă a moleculei, diferită de centrul activ. Inhibitorii necompetitivi pot reacţiona atât cu enzima liberă cât
şi cu complexul ES.
Reglarea activităţii enzimelor – se realizează prin mai multe mecanisme:
Conversia precursorilor inactivi în enzime active. Unele enzime care funcţionează în exteriorul
celulei (în tractul digestiv sau în plasma sanguină) sunt sintetizate sub formă de precursori inactivi numiţi
proenzime sau zimogene. Hidroliza unui număr limitat de legături peptidice în moleculele zimogenelor
conduce la conversia lor în enzime active. Modificarea covalentă a unor enzime se poate realiza prin
inserţia de grupări micromoleculare în moleculele lor. Spre exemplu activitatea enzimelor care catalizează
sinteza şi degradarea glicogenului este reglată prin fosforilarea unui anumit radical de serină din
moleculele acestor enzime.
Un mecanism de reglare mai răspândit decât modificarea covalentă, este inhibiţia de tip feed back,
când acumularea produsului final al unei căi metabolice cauzează inactivarea enzimelor necesare pentru
sinteza lui.

3
Biochimie

Cel mai răspândit mecanism de reglare a activităţii enzimelor în lumea vie se consideră reglarea
allosterică. Caracteristica esenţială a enzimelor alosterice este susceptibilitatea lor de a fi activate sau
inhibate de alţi metaboliţi decât substratele naturale. Aceşti metaboliţi se numesc efectori alosterici sau
modulatori alosterici. Dacă modulatorul induce creşterea capacităţii catalitice a enzimei se numeşte
activator sau modulator pozitiv, iar dacă acesta provoacă scăderea eficienţei ei catalitice se numeşte
inhibitor sau modulator negativ. Un alt mecanism este reglarea vitezei de biosinteză a enzimelor sau
reglarea genetică.

Importanţa biomedicală a enzimelor rezidă în utilizarea acestora în diagnosticul unor boli şi instituirea
unei terapii corecte, precum şi folosirea unora în scop terapeutic.
Majoritatea proceselor enzimatice se petrec la nivel celular iar determinarea enzimelor se face în unele
lichide biologice (sânge total, urină, lichid cefalorahidian, plasmă etc.).
Este important de cunoscut locul de producere al diverselor enzime, mecanismele prin care ajung aceste
enzime din celule în sânge. Din acest punct de vedere se deosebesc:
• enzime secretate activ în plasmă, mai ales de ficat, care acţionează asupra unor substrate din plasmă
îndeplinind aici un rol fiziologic. Astfel de enzime specifice plasmei se numesc enzime plasmatice
funcţionale. Enzimele coagulării, pseudocolinesteraza, sunt enzime plasmatice. Lezarea organului care
produce aceste enzime determină scăderea activităţii enzimelor în plasmă;
• enzime ale secreţiilor exocrine care pot difuza pasiv în sânge, fără a avea rol specific la acest nivel.
Astfel de enzime sunt: amilaza, lipaza, tripsina pancreatică, pepsinogenul gastric, precum şi fosfataza
alcalină biliară şi fosfataza acidă prostatică. Enzimele din această categorie vor scădea în sânge în cazul
atrofiei organului care le sintetizează sau vor creşte când apar creşteri ale permeabilităţii membranei
celulelor ce le sintetizează;
• enzimele celulare acţionează exclusiv intracelular, se mai numesc şi enzimele plasmatice nefuncţionale
deoarece substratele şi cofactorii lor specifici nu se găsesc în plasmă. Concentraţia lor în spaţiul
intracelular este mult mai mare decât în plasmă.
Pătrunderea enzimelor celulare în sânge, în condiţii patologice, are loc prin creşterea permeabilităţii
membranei celulare sub acţiunea unor factori infecţioşi, toxici.
În leziunile distructive, atât enzimele citoplasmatice cât şi cele legate de organitele celulare, trec în sânge.
O altă cale de pătrundere a enzimelor celulare în sânge o constituie blocarea căilor de eliminare normală a
enzimelor (unele enzime hepatice, pancreatice) sau o creştere a concentraţiei de enzime ca urmare a unei
inducţii enzimatice.
Scăderea activităţii enzimelor în plasmă poate fi datorată scăderii sintezei de enzime, consumului unor
medicamente (cortizon, morfină, atropină) sau unor erori genetice.