Caracteristici generale ale enzimelor

Enzimele sunt catalizatori ai reacţiilor chimice care au loc în organismele vii. Enzimele
acţionează în concentraţii foarte mici, nu se consuma în cursul reacţiei, nu modifică constantele
de echilibru ale reacţiilor pe care le catalizează, ele grăbesc numai atingerea stării de echilibru
pentru reacţiile termodinamic posibile.

Însuşiri caracteristice ale enzimelor

1.Cu excepţia unor forme de ARN numite ribozimi, descoperite în 1986, care pot avea acţiuni
catalitice, enzimele sunt invariabil proteine. Structural ele pot fi:
a.enzime cu structura strict proteică, care prin hidroliză eliberează numai aminoacizi
(ribonucleaza, chimotripsina, lizozimul din mucusul nazal şi lacrimi).
b.enzime cu structura heteroproteică formate dintr-o parte proteica numită „apoenzimă“ şi o
parte neproteică numită:
–cofactor, în cazul tuturor compuşilor neproteici;
–coenzimă, în cazul componentelor neproteice organice, legate slab necovalent de apoenzimă;
–grupare prostetică, în cazul cofactorilor de natură organică, care se leagă prin legături puternice
de apoenzimă, chiar covalente (ex. hemul)

2.Enzimele asigură viteze mari reacţiilor, ca urmare a scăderii energiei de activare (reacţiile
enzimatice sunt de 106 - 1012 ori mai rapide ca cele neenzimatice).
Hidratarea CO2 este catalizată de anhidraza carbonică , cea mai activă enzimă:

Fiecare molecula de AC poate cataliza transformarea în H2CO3 a 105 molecule de CO2 într-o
secunda. Reacţia este de 107 ori mai rapidă decât reacţia necatalizată. Descompunerea H2O2 este
catalizată de Fe3+ şi de catalază:

Activitatea catalazei este de 2 x 10 6 ori mai mare ca a Fe 3+.

3.Enzimele prezintă specificitate de reacţie (unei reacţii posibile îi corespunde în lumea vie o
enzimă). În reacţiile catalizate enzimatic din reactanţi şi substrate date se formează numai
anumiţi produşi şi nu au loc reacţii secundare. Pe baza acestui tip de specificitate se face
clasificarea enzimelor: oxido-reductaze, transferaze, hidrolaze, liaze, ligaze.
4.Enzimele prezintă specificitate de substrat (selectivitate în alegerea substratului)
a.Specificitate absolută prezintă enzimele care utilizează ca substrat un singur compus chimic:
ureaza, anhidraza carbonica, acetil colinesteraza.
Ureaza catalizează hidroliza ureei:

b. Specificitate relativă de grup prezintă enzimele apte să catalizeze un anumit gen de reacţie,
într-o familie de compuşi înrudiţi. Alcool dehidrogenaza catalizează transformarea prin dehidro-
genare a unui grup de alcooli monohidroxilici cu număr mic de atomi de carbon în aldehidele
corespunzătoare:

c. Specificitate largă din punct de vedere al numărului substratelor, o au enzimele litice:

proteaze, lipaze, etc.
• Glicozidazele catalizează hidroliza glicozidelor de tipul α-glucozide (hidrolizate de α-
glucozidază) sau β-galactozide (hidrolizate de β-galactozidază), enzimele fiind
indiferente faţă de celălalt partener al glicozidului.
• Proteazele catalizează hidroliza legăturilor peptidice din peptide şi proteine. Enzimele
proteolitice digestive (pepsina, tripsina, chimotripsina, sunt endopeptidaze care
acţionează în funcţie de resturile aminoacizilor care formează legătura peptidică.
• Carboxil esterazele, care catalizează hidroliza esterilor, pot prezenta specificitate fie
numai pentru restul acil, fie numai pentru restul alcool.
5.Enzimele prezintă specificitate stereochimică. Ele au capacitatea de a distinge un enantiomer
levogir de cel dextrogir precum şi un izomer cis de cel trans. Lactat dehidrogenaza în muşchi,
poate utiliza ca substrat numai acidul L - lactic pe care îl transformă în acid piruvic:

Dehidrogenarea enzimatică a acidului succinic în prezenţa succinat dehidrogenazei, dă naştere la

izomerul trans (acidul fumaric); acidul maleic (izomerul cis) nu se obţine nici în urme:
6.Activitatea catalitică a enzimelor poate fi modulată (creşte sau scade eficienţa catalitică) de
anumiţi agenţi reglatori.

Izoenzimele

O modalitate de control a activităţii metabolice intracelulare este elaborarea de izoenzime.

Izoenzimele sunt proteine oligomere, prezente la aceeaşi specie, care catalizează aceeaşi reacţie
în toate ţesuturile dar care diferă prin una sau mai multe însuşiri.
Diferenţele pot fi: structurale, determinate genetic şi legate de distribuţia cantitativă tisulară.
Diferenţele structurale pot influenta proprietăţile fizico-chimice:
–pH izoelectric
–mobilitate electroforetică
–masa moleculară
Izoenzimele se diferenţiază între ele şi prin însuşirile lor catalitice:
–pot avea afinităţi diferite faţă de acelaşi substrat;
–pot avea sensibilităţi diferite la acţiunea unor efectrori alosterici;
–pot avea specificităţi distincte pentru coenzime.

Izoenzimele LDH (lactat dehidrogenaza)

LDH are structură cuaternară omogenă sau heterogenă; LDH catalizează în toate ţesuturile,
reacţia reversibilă de transformare a acidului lactic în acid piruvic:

LDH este o proteină tetramerică, alcătuită din lanţuri M (de la muscle) şi din lanţuri H (de la
heart). Prin combinarea celor două tipuri de protomeri rezultă cinci izoenzime: H4, H3M, H2M2,
HM3, şi M4 sau după mobilitatea electroforetică LDH1 -> LDH5.
Izoenzimele LDH au afinităţi diferite pentru piruvat (sau lactat):
Izoenzimele H4 şi H3M sunt caracteristice inimii, cu un metabolism oxidativ aerob.
Izoenzima H4 are cea mai mica afinitate pentru piruvat (îl transformă greu în lactat).
Izoenzimele M4 şi M3H sunt caracteristice muşchilor scheletici, ficatului, unde prin
metabolizarea glucozei se formează cantităţi mari de lactat. Izoenzima M4 are afinitate mai
mare pentru piruvat ca H4.

Determinarea activităţii enzimelor serice poate fi folosită în clinică pentru stabilirea originii
ţesutului lezat, dacă se are în vedere distribuţia relativ diferită a izoenzimelor LDH în diferite
ţesuturi.
Izoenzimele creatin kinazei (creatin fosfokinaza)
Creatin kinaza, enzimă intracelulară, este un dimer format din două subunităţi:
–de tipul B (de la brain)
–de tipul M (de la muscle)

Prin combinarea celor două tipuri de protomeri, rezultă trei izoenzime: –MM (prezentă în
muşchi şi miocard) –BB (prezentă în creier şi muşchi) –MB (prezentă în urme numai în
miocard). Creatin kinaza catalizează reacţia reversibilă:

Creşterea activităţii creatin kinazei-MB în ser, indică lezarea miocardului (infarct de miocard).

Cinetica enzimatică
Cinetica studiază reacţiile chimice, din următoarele puncte de vedere:
– al desfăşurării în timp a reacţiei;
– al factorilor care influenţează viteza reacţiilor;
– al etapelor intermediare prin care trec reactanţii până devin produşi.

Caracterizarea cinetică a unei reacţii chimice se face prin viteza cu care aceasta are loc.
Viteza unei reacţii este definită ca variaţia în timp a concentraţiei reactanţilor sau a produşilor de
reacţie. Relaţiile matematice dintre vitezele de reacţie şi concentraţiile reactanţilor se numesc
ecuaţii cinetice.

Activitatea enzimatică, pentru aceeaşi enzimă se poate exprima în moduri diferite:

1.Activitatea moleculară redă numărul de molecule de substrat a căror transformare în produs
este catalizată de către o molecula de enzimă într-o secundă (se stabileşte pentru enzimele
purificate, a căror masă moleculară se cunoaşte).
2.U.I. (unitatea internaţională), reprezintă activitatea enzimei care asigură transformarea 1 μmol
de substrat / minut în condiţii standard de pH, temperatură, prezenţa cofactori.
3.Activitatea specifica, reprezintă numărul de unităţi de activitate enzimatică/mg de proteină
totală. 4.Katalul este activitatea enzimei care asigură transformarea unui mol de substrat/secundă.
5.Constanta catalitică (Kcat) sau numărul de reînnoire (turn-over number), reprezintă numărul de
transformări „Substrat – Produs“, catalizate de fiecare centru activ al enzimei în unitatea de timp.
Kcat măsoară eficienţa catalitică a enzimei când enzima este saturată cu substrat.
Teoria cinetică Michaelis-Menten a reacţiilor enzimatice
Ecuaţia care reda desfăşurarea celor mai simple reacţii catalizate enzimatic:

Activitatea enzimelor depinde de diverşi factori.

a.Influenţa temperaturii asupra activităţii enzimatice

În organismul uman toate reacţiile enzimatice se desfăşoară în mod curent la temperatura de

370C. Studii efectuate pe enzime extrase din diferite medii biologice şi aduse în soluţie arată că
pentru o creştere a temperaturii cu 100 C vitezele reacţiilor se dublează, efectul manifestându-se
numai în intervalul în care proteina catalitică este stabilă. Q10 se numeşte „coeficientul termic al
reacţiei“ şi reprezintă creşterea vitezei de reacţie pentru o creştere a temperaturii cu 10 0C. Pentru
reacţiile enzimatice valoarea lui Q10 este cuprinsă între 1 şi 2 fiind mai mică decât pentru reacţiile
necatalizate. Temperatura optimă este temperatura la care activitatea enzimei este maximă,
pentru enzimele din organismul uman ea fiind între 40-500C. Peste temperatura optimă viteza
reacţiei scade brusc datorita denaturării termice a apoenzimei.

b.Influenţa pH asupra activităţii enzimelor

Se deosebesc două aspecte în studiul influenţei pH-ului: pH-urile extreme determinate de

prezenţa acizilor şi bazelor mai concentrate denaturează proteinele şi le anulează activitatea
catalitică.
Variaţii mici de pH (fracţiuni de unitate), în intervalul în care proteina este stabilă, modifică
considerabil vitezele de reacţie. La pH-uri mai mici sau mai mari viteza de reacţie scade brusc,
de aceea curbele de variaţie v = f(pH) au aspectul unui clopot.
Vitezele cele mai mari se obţin într-o zona îngustă de pH, numit pH optim de acţiune. pH-ul
optim corespunde pH-ului mediului în care enzimele operează „în vivo“. Pentru cele mai multe
enzime zonele optime de pH sunt situate în jurul neutralităţii. Pentru unele enzime, pH-ul optim
de acţiune este deplasat spre zona acidă (pepsina are zona optimă de acţiune între pH 1 şi 2) sau
spre zona alcalină (tripsina pH 8).
Efectul pronunţat al variaţiei de pH (în zona de stabilitate a proteinei enzimă) asupra activităţii
enzimei arată că:
– gradul de ionizare al unor grupări funcţionale acide sau bazice din centrul activ al enzimelor
are un rol hotărâtor în legarea substratului şi în actul catalitic;
– modificarea sarcinii unor grupări funcţionale prin modificarea gradului lor de ionizare, poate
schimba geometria (conformaţia) centrului activ.

Determinările de activitate enzimatică „în vitro“ se fac la pH optim, menţinut constant cu

ajutorul sistemelor tampon.