ENZIME

Generalităţi
• Enzimele sunt proteine cu funcţie catalitică, produse de
organism
• Numele lor provine de la grecescul „en zime” = în drojdie
• Există 2 tipuri de enzime:
– Endocelulare (endoenzime) – enzime propriu-zise
– Exocelulare (exoenzime, numite în trecut şi fermenţi) –
secretate de celule sau eliberate de acestea
• Numărul enzimelor este foarte mare, fiecărei molecule organice
corespunzându-i o enzimă
• În celula hepatică şi în cea pancreatică, aproximativ 66% din
substanţele proteice conţinute sunt enzime
• De asemenea, se poate afirma ca majoritatea proteinelor din
organismul viu posedă şi funcţie enzimatică
Acţiunea enzimelor
– accelerarea reacţiei în care intervine;
– ea nu modifică starea de echilibru a reacţiei, ci doar măreşte
viteza reacţiei, în cadrul unor reacţii termodinamic posibile
– enzima participă tranzitoriu la realizarea reacţiei, dar se
regăseşte în forma sa iniţială la sfârşitul acesteia

Enzimele posedă faţă de catalizatorii obişnuiţi, particularităţi

net superioare:

– Acţionează într-un domeniu moderat de temperatură, pH şi

presiune – de obicei la 37°C, pH=7,4 şi 1 atm.
– Au mare specificitate pentru reacţia catalizată, astfel că, prin
acţiunea enzimelor nu se formează produşi secundari.
– Efect net superior actului catalitic, datorită scăderii puternice
a energiei reactanţilor.
– În cazul reacţiilor reversibile, enzimele catalizează
desfăşurarea reacţiei în ambele sensuri, în funcţie de
concentraţiile de reactanţi sau de produşi.
Consideraţii termodinamice privind acţiunea enzimelor

Conform teoriei cinetice, reacţiile chimice se desfăşoară prin

ciocniri între moleculele reactanţilor
• Aceste ciocniri trebuie să aibă suficientă energie şi o anumită
orientare sterică
• Rezultatul este formarea unui complex intermediar de activare
care se descompune apoi în produşi de reacţie
• Plusul de energie necesar moleculelor reactanţilor, pentru a fi
antrenate în ciocniri eficace, faţă de energia medie a
moleculelor ce se ciocnesc, se numeşte energie de activare.

Energia de activare reprezintă energia necesară antrenării

tuturor moleculelor dintr-un mol de reactant în ciocniri eficace şi
se măsoară în kcal/mol
 k +1 k +2
E + S ES E + P
k -1
• În sistemele vii, în care presiunea şi temperatura sunt parametri constanţi,
rolul catalizatorilor enzimatici devine decisiv în desfăşurarea reacţiilor
chimice.
– Acţiunea catalizatorilor constă în formarea unor complexe
tranzitorii de activare, cu energie foarte mică şi în care se realizează
orientarea stereospecifică a reactanţilor şi desfăşurarea reacţiei
– În majoritatea cazurilor, fixarea reactanţilor de centrul activ al enzimei
este însoţită de labilizarea sau ruperea unor legături din structura
reactanţilor, favorizându-se astfel reacţia enzimatică

k +1 k +2
E + S ES E + P
k -1
 Stare de tranziţie
(reacţie necatalizată)

E’

Intermediar
cataliză
Majoritatea enzimelor sunt proteine ce posedă la suprafaţă situsuri specifice de
legare a substratului. Conformaţia enzimei creează regiuni complementare
(mărime, topologie, sarcină electrică) cu substratul asupra căruia
acţionează.
• Modelul cheii şi lacătului, care considera că între enzimă şi substrat există
o complementaritate sterică de cheie – lacăt. Acest model rigid nu poate
explica actul catalitic şi nici efectele alosterice.
• Modelul adaptării induse (Koshland, 1968) este modelul acceptat la ora
actuală. Acesta consideră existenţa de situsuri de legare ale substratului şi
situsuri active, catalitice, ce transformă substratul. Aceste situsuri nu au o
orientare preformată, ci interacţiunea enzimei cu substratul induce o
modificare a conformaţiei enzimei în urma căreia are loc o „armonizare” cu
structura substratului. Modificările conformaţionale produc acţiuni catalitice
(acido-bazice, electrostatice, covalente) asupra legăturilor substratului în
urma cărora se rup legături din molecula substrat, formându-se legături şi
molecule noi. De exemplu, hexokinaza are o conformaţie ca două aripi, care
în prezenţa substratului (glucoza) se strâng ca două fălci în jurul acestuia

Hexokinază Glucoză
Comparaţie între vitezele de reacţie şi
între energiile de activare ale diverşilor catalizatori

Viteza de reacţie Energie de activare

Catalizator
relativă (kcal/mol)

Necatalizat 1 18

Ioduri 8x102 14

Platina 2x104 12

Catalaza 3x1011 5
 Localizare
Enzimele se găsesc în toate celulele organismului. Abundenţa lor
creşte cu nivelul activităţii biochimice, astfel în celula pancreatică
şi hepatică, peste 70% din proteine exprimă activitate enzimatică.
Localizarea la nivel celular este neuniformă, distribuţia enzimelor
depinzând de localizarea căilor metabolice în celulă.
Astfel, pentru fiecare organit celular există enzime caracteristice.
De exemplu:
membrana plasmatică – 5’-nucleotidază, acteilcolinesterază
citosol – LDH (lactat dehidrogenaza)
peroxizomi – catalază
Reticul endoplasmatic (RE) – glucozo-6-fosfataza
mitocondrie – succinat-dehidrogenaza
În unele cazuri, enzimele se agregă formând proteine
multifuncţionale ce execută succesiv mai multe acţiuni catalitice,
un exemplu în acest sens fiind piruvat dehidrogenaza.
Specificitatea enzimelor
• Decurge din structura lor specifică. Există diferite tipuri de specificitate:
– Specificitate de acţiune sau reacţie → capacitatea unei
enzime de a cataliza o reacţie strict definită. Ex: fosfatazele
sunt enzime ce catalizează hidroliza unor esteri fosforici.
– Specificitate de substrat → ex: invertaza (zaharaza) care
hidrolizează zaharoza este inactivă în hidroliza maltozei
– Specificitate de substrat largă → acţiunea enzimatică se
realizează pentru un număr mare de substraturi, cu structuri
diferite; ex: fosfataza catalizează hidroliza unui număr mare
de esteri fosforici, diferiţi ca structură
• Specificitate de grup → acţiunea catalitică se manifestă asupra unui
număr restrâns de substanţe; ex: cazul unor esteraze ce acţionează
doar asupra esterilor unui anumit alcool
• Specificitate absolută → reprezintă specificitatea de substrat de
intensitate maximă; acţiunea catalitică se manifestă asupra unui
substrat; ex: ureeaza acţionează exclusiv asupra ureei
• Stereospecificitatea → acţiunea catalitică se manifestă doar asupra
unui izomer steric; ex: β-glicozidazele. O consecinţă a acestui tip de
specificitate este existenţa în natură de stereoizomeri (forme D şi L).
Nomenclatura şi clasificarea enzimelor

• Primele enzime identificate (cele digestive) sunt

denumite şi azi cu numele lor vechi: pepsina, tripsina

• Din 1961, Uniunea Internaţională de Biochimie a

stabilit o clasificare raţională care cuprinde şi
nomenclatura adecvată a enzimelor

• Numele acordat fiecărei enzime are 2 părţi:

– Prima parte este formată din numele substratului
– Cea de-a doua se termină în „ază” denumind reacţia
catalizată

• Numele mai poate conţine informaţii suplimentare, în

cazul în care enzima funcţionează cu o anumită
coenzimă; ex: L-lactat-NAD+-oxidoreducatză
Principiile clasificării. Clase de enzime (I)
Clasificarea enzimelor are la bază recunoaşterea a 6
clase principale de reacţii enzimatice, fiecare cu un
număr diferit de subclase:
Oxidoreductaze
– Catalizează transferul de hidrogen sau de electroni de
pe substraturi.
– Cuprinde 17 subclase.
– În această clasă intră un mare număr de enzime
cunoscute sub numele de dehidraze sau oxidaze,
având drept cofactori enzimatici nucleotide piridinice
(NAD+, NADP+), respectiv flavinice (FMN, FAD) sau
derivaţi porfirinici care leagă ionii de fier (citocromii,
catalaza).
– Ex: flavindehidrazele, oxidoreductazele porfirinice,
piridin-dehidrogenazele.
• Transferaze
– catalizează transferul unor grupe de atomi (-CH3, -
NH2) de la donor la acceptor
– ex: transmetilazele transferă gruparea metil,
transaminazele catalizează transferul grupării
amino de la un aminoacid pe un α-cetoacid;
aciltransferazele catalizează transferul radicalilor
acil.
– cuprinde 8 subclase.
 Hidrolaze → catalizează procesele hidrolitice de liză a
legăturilor de tip ester, amidă, anhidridă, etc. (ex: fosfataze,
esteraze, amidaze). Cuprinde 11 subclase, cea mai
importantă fiind cea a esterazelor:
• Carboxihidrolazele (carboxilesterazele) → catalizează
hidroliza esterilor carboxilici – lipaze, lecitinaze,
acetilcolinesteraze, colesterolesteraza,etc.
• Fosfoesterazele (fosfatazele) → catalizează hidroliza esterilor
fosforici, cu eliminarea acidului fosforic şi a funcţiei alcoolice
implicată în ester. De interes sunt fosfataza acidă (pH optim =
5-5,6, acţionează în prostată, rinichi, ficat) şi cea alcalină (pH
optim = 8,6-9,4, acţionează în sistemul osos, bilă, mucoasa
intestinului subţire)
• Glicozidazele → hidrolizează legăturile glicozidice din di-, tri-
şi polizaharide. Joacă rol în digestia glucidelor, mai
importante fiind dizaharidazele şi polizaharidazele.
• Peptidazele → hidrolizează legăturile peptidice –CONH-. Aici
intră şi enzimele proteolitice ce acţionează la nivelul tubului
digestiv.
Liaze
– sunt enzime care desfac sau refac molecule, dar nu cu
participarea apei (ex: decarboxilazele).
– cuprinde 7 subclase, dintre care una este reprezentată de
„C-C liazele” cu 2 tipuri de reprezentanţi mai cunoscuţi:
decarboxilazele (catalizează reacţiile în care se elimină
dioxid de carbon) şi aldolaza.
– „liazele C-O” cuprind hidroliazele sau hidratazele.
Izomeraze → catalizează transformări izomere (ex: fosfo-hexo-
izomeraza). Cuprinde 6 subclase. Exemple:
– UDP-galacto-epimeraza sau galactowaldenaza →
catalizează conversia galactozei în glucoză şi invers;
– Fosfohexoizomeraza → catalizează transformarea
glucozo-6-P în fructozo-6-P
– Fosfoglucomutaza, care transformă esterul glucozo-6-P în
ester glucozo-1-P şi invers.
Ligaze (sintetaze)
– catalizează formarea unor legături cu ajutorul
energiei eliberate din ATP, rezultând molecule
bogate în energie.
– cuprinde 5 subclase.
– deosebim ligaze C-C (piruvatcarboxilaza) şi ligaze
C-N (glutamin-sintetaza).
– tot în această clasă sunt implicate şi enzimele
care au rol în procesele de activare a
aminoacizilor, în vederea biosintezei proteinelor,
deci şi a enzimelor.
• Fiecare enzimă se defineşte printr-un număr
de cod format din 4 cifre:
– Prima indică clasa din care fac parte
– A doua indică subclasa, în funcţie de gruparea
asupra căreia intervine
– A treia indică subclasa de apartenenţă, de
exemplu în funcţie de coenzima obţinută
– A patra indică numărul de ordine al enzimei
considerate

• Ex: L-lactat-NAD+-oxidoreductaza are

numărul de cod 1.1.1.27
Structura enzimelor
• Natura proteică conferă enzimelor toate
însuşirile structurale ale proteinelor, precum şi
toate proprietăţile acestora.

Clasificarea enzimelor în funcţie de structură (I)

• Enzimele simple
– Sunt de natură proteică omogenă = alcătuite în
exclusivitate din AA
– În molecula lor s-au găsit nivele de structură
primară, conformaţională şi de regulă şi cea
cuaternară
– De obicei, îşi desfăşoară activitatea în reacţii de liză
Clasificarea enzimelor în funcţie de structură (II)
Enzimele complexe (I)
– Au molecula constituită din:
• O componentă proteică propriu-zisă = apoenzimă
– posedă structură proteică – primară, secundară,
terţiară, cuaternară
– este responsabilă de specificitatea de substrat a
enzimei din care face parte
• Un cofactor enzimatic → este responsabil de
specificitatea de acţiune şi poate fi legat în mod diferit
de apoenzimă
– printr-o legătură labilă (coenzimă)
– printr-o legătură stabilă, care nu se poate desface =
grup prostetic (ex: vitaminele sunt cele mai bune
exemple pentru această clasă – vitamina B6 ca
piridoxal-fosfat, vitamina B1 ca tiamin-pirofosfat)
Structura unei enzime complexe
Enzimele complexe (II)
– Principalele coenzime
• Coenzimelor li se mai atribuie şi numele de co-substrat,
justificat mai ales atunci când, în cursul reacţiei
enzimatice, intră în relaţii de schimb cu substratul
propriu-zis, ulterior ele revenind la starea iniţială prin
reacţii conexe (de asemenea, enzimatice)
• Clasificarea coenzimelor:
– coenzime de transfer de grupări chimice (de natură
vitaminică)
– coenzime cu transfer de echivalenţi reducători –
hidrogen şi electroni (de natură vitaminică sau
nevitaminică)
– nucleozidtrifosfaţi macroergici (ATP, UTP, CTP,
GTP), cu rol în transfosforilări, transfer de
momozaharide, acid fosfatidic, fosfosrilcolină-
colamină
– ioni metalici
 Vitamina de
Coenzima Enzima din care face parte Acţiunea
origine
A. Coenzime cu rol de transfer de grupări chimice

Tiaminpirofosfat
Coenzima A
Piridoxalfosfat
Tetrahidrofolaţii
Dezoxiadenozil (sau metil) cobalamina
Biotina
 decarboxilarea
 decarboxilaze oxidative (α-
cetoacizlor şi
cetoaciddehidrogenaza – ex:
Tiamina (B1) activarea aldehidei
piruvatdehidrogenaza
rezultate
 transcetolaze, transaldolaze
 transfer de aldehide
 enzime de activare şi transfer a
Acid pantotenic  transfer radical acil
acizilor organici
 Transfer de grupări
NH2 între AA şi
Piridoxina  transaminaze cetoacizi
(B6)  decarboxilare de AA  Decarboxilarea AA
 Deshidratare de
hidroxizi – AA
 Transfer de grupări
formil în sinteza
purinelor
 Transfer de grupări
 Transferaze de unităţi
Acid folic hidroximetil în
monocarbon
metabolismul Ser
 Transfer de grupări
metil în resinteză
Met
 Transfer
 Carboxiltransferaza (de ex. intramolecular al
metilmalonil CoA-mutaza) grupării –COOH
Cobalamina (B12)
 Metiltransferaza (în Met-
 Transfer de –CH3
sintetază)
asupra homo-Cis
 Carboxilaze (ex: piruvat-  Activarea şi transfer
Biotina de CO2
carboxilaza)
 Enzima din care face
Coenzima Vitamina de origine Acţiunea
parte

B. Coenzime cu rol în transferul echivalenţilor reducători

 Oxidoreductaze
Nictotinamid-adenin-  Transfer de
Niacina (de substrat)
dinucleotid (NAD) hidrogen
(foarte răspândit)

Nicotinamid-adenin-  Unele
 Transfer de
dinucleotid-fosfat Niacina oxidoreductaze (de
hidrogen
(NADP) substrat)

 Unele
oxidoreductaze de
Flavinmononucleotid  Transfer de
Riboflavina substrat
(FMN) hidrogen
 NADH-
dehidrogenaza
 Unele
Flavinadenindinucleotid  Transfer de
Riboflavina oxidoreductaze de
(FAD) hidrogen
substrat

Ubichinona (coenzima  Sistem redox în  Acceptă H şi

-
Q) lanţul respirator cedează electroni

 Sistem redox în
lanţul respirator  Acceptă H şi
Feroporfirinoproteine -
(citocromi, cedează electroni
citocromoxidaza)
Izoenzimele
– Sunt enzime cu funcţie catalitică identică, dar care se
deosebesc prin proprietăţi fizico-chimice diferenţiate,
determinate prin deosebiri ale structurii componentei
proteice(datorita diferentelor genetice)
– Ele se deosebesc în privinţa termostabilităţii, a pH-ului
optim de acţiune, a constantei Michaelis, a migrării în
câmpul electroforetic
Exemple: LDH (o enzima tetramerica din 2 tipuri de
subunitati:H-heart, M-muscle) are 5 izoenzime:
a.LDH1 HHHH in miocard ,hematii
b.LDH2 HHHM -”- -”- -”-
c.LDH3 HHMM in creier si rinichi
d.LDH4 HMMM
e.LDH5 MMMM in ficat si muschi
CPK(creatinkinaza) e o enzima dimerica formata din 2 tipuri de
subunitati M-muscle si B-brain; are 3 izoenzime:
1. CPK1 BB in creier
2. CPK2 MB in miocard
3. CPK3 MM in muschi scheletic
Sunt utile in diagnosticul unor afectiuni ca infarct
miocardic(CPK2 seric creste la 6-18 ore; ca si LDH1 ,LDH2,
cu inversarea raportului LDH2/LDH1) sau congestie
hepatica(creste LDH5)
CINETICA ENZIMATICĂ
Cinetica enzimatică (I)
• Specificul cineticii enzimatice
– Cinetica este studiul vitezei de schimbare a concentraţiilor
reactanţilor şi produşilor unei reacţii , de la o stare iniţială la una
finală
– Viteza de reacţie se exprimă, în cadrul unei reacţii A→P, după
următoarea formulă:

– În cazul reacţiilor enzimatice, se consideră un mecanism de reacţie

în care se formează intermediar un complex de activare – ES
– Viteza unei reacţii enzimatice depinde de o serie de factori:
• Concentraţia enzimatică
• Concentraţia substratului
• Acţiunea unor substanţe inhibitoare sau stimulatoare
• Temperatură
• pH, etc.
 PARAMETRII CARACTERISTICI
• Viteza unei reacţii catalizate enzimatic se măsoară în μmoli de substrat
transformaţi în produs / minut la 25°C şi 1 atm şi pH optim al enzimei.
• Activitatea enzimatică reprezintă numărul de μmoli de substrat transformaţi în
produs / minut la 25°C şi 1 atm şi pH optim al enzimei de către unitatea de
volum de preparat enzimatic (Litru) sau cantitatea de enzimă
• 1 unitate standard (internaţională) = 1 μmol substrat/minut de activitate
enzimatică, este cantitatea de enzimă ce transformă 1 μmol substrat / minut.

• Activitatea specifică a unui preparat enzimatic este în funcţie de numărul de

unităţi enzimatice / mg de proteină: μmol min-1 / mg proteină.

• Constanta catalitică (katal) este egală cu numărul de unităţi de activitate/mol

de enzimă.
1 katal = 1 mol substrat / 1 secundă.
Există submultipli: mkat, μkat (10-6 kat), nkat (10-9 kat), pkat (10-12 kat)
• Viteza maximă (Vmax) este viteza reacţiei enzimatice obţinută în condiţii de
saturare a enzimei cu substrat şi în condiţii optime de pH, temperatură, tărie
ionică. Vmax este o constantă specifică fiecărei enzime.
Cinetica enzimatică (II)

• A. Influenţa concentraţiei de enzimă

– Concentraţia de enzimă este un factor limitativ al reacţiei
enzimatice, reacţia depinzând de formarea complexului enzimă-
substrat
– În condiţiile în care toată cantitatea de enzimă se găseşte sub forma
ES, viteza reacţiei rămâne constantă
– Reprezentarea grafică a relaţiei v= k[E] ar trebui să fie o dreaptă
– Experimental, se constată că doar un domeniu limitat al
reprezentării are forma unei drepte, în rest apărând abateri
datorate unor impurităţi din preparatul enzimatic utilizat în
reacţie.
– Aceste impurităţi pot fi:
• Inhibitori ai enzimei care prin acumulare, la concentraţii mari de enzimă,
vor stopa reacţia
• Impurităţi toxice din mediul de reacţie ce denaturează o anumită
cantitate de enzimă
Dependenţa vitezei de reacţie de
concentraţia enzimei
Cinetica enzimatică (III)

• B. Influenţa concentraţiei de substrat (I)

– La începutul secolului, Michaelis şi Menten au studiat
influenţa pe care o exercită modificarea concentraţiei
de substrat asupra vitezei de reacţie, în condiţiile
concentraţiei constante a enzimei catalizatoare,
precum şi în condiţii constante de temperatură
– Cercetările au fost făcute asupra reacţiei de
descompunere catalitică a zaharozei în glucoză şi
fructoză, sub acţiunea invertazei
– Excesul de apă fiind mare, modificarea concentraţiei
apei este practic nulă. Ecuaţia reacţiei de hidroliză
este. V = K[S], unde:
• V = variaţia vitezei de reacţie
• [S] = concentraţia substratului
Cinetica enzimatică (IV)

• B. Influenţa concentraţiei de substrat (II)

• Înscriind într-un sistem de coordonate variaţia V faţă de [S]

se înscrie o curbă cu alură de hiperbolă:

Vmax

Vmax
2

KM [S]
Cinetica enzimatică (V)

• B. Influenţa concentraţiei de substrat (III)

• Ecuaţia curbei numită ecuaţia Michaelis are expresia finală:

• Se identifică trei situaţii caracteristice:

– Concentraţia de substrat este cu mult mai mică decât KM, Vmax şi KM fiind şi ele
constante → ecuaţia devine: v = K[S]
– Când [S] este cu mult mai mare decât KM acesta devine neglijabil şi numitorul
se poate accepta ca fiind egal cu [S]:
v = Vmax
– Atunci când KM = [S]: v = ½ V max
• Se defineşte astfel constanta Michaelis drept concentraţia de
substrat la care viteza de reacţie este egală cu jumătate din
viteza maximă: la această viteză reacţia antrenează jumătatea
cantităţii de enzimă sub forma complexului ES şi se poate demonstra că
această constantă este constanta de disociere a complexului ES.
 SEMNIFICAŢIA KM
k -1  k 2
KM 
k 1
• KM este constanta aparentă de disociere şi
concentraţia de substrat la care enzima este
saturată pe jumătate iar viteza reacţiei este
jumătate din viteza maximă de reacţie.
• Valoarea KM este un indicator în aprecierea
afinităţii enzimei pentru substratul său, valoarea
KM fiind invers proporţională cu intensitatea
afinităţii.
• În general, afinitatea enzimelor pentru substrat
are valori: 10-5 M < KM < 10-2 M.
• Cinetica enzimatică (X)

• C. Influenţa temperaturii
– Până la 40 ºC → creşterea temperaturii mediului accelerează
reacţiile
– După 40 ºC → reacţiile enzimatice prezintă o viteză ce scade
brusc, datorită denaturării proteinelor prin căldură

D. Influenţa pH-ului
Fiecare enzimă prezintă un pH
optim caracteristic la care
efectul catalitic este maxim
Dar, deşi caracteristic, pH-ul optim
suferă influenţe în funcţie de
felul substratului, de
concentraţia substratului, de
concentraţia unor săruri din
mediu şi în funcţie de
temperatură
Cinetica enzimatică (XI)

• C. Activatori enzimatici
– 1. Activarea directă
• Activarea prin ioni: Mg2+, Mn2+, Zn2+, Co2+, Cl-
• Activarea prin demascare → unele substanţe acţionează
deblocând grupuri reactive din molecula enzimei; de ex.
tripsinogenul – enzimă inactivă ca atare – se transformă
în tripsină activă sub acţiunea unei kinaze, care
îndepărtează un fragment din lanţul polipeptidic ce
maschează centrul activ
– 2. Activarea indirectă → constă, de fapt, într-o
acţiune de anti-inhibiţie şi se realizează prin
îndepărtarea sau neutralizarea unor inhibitori. Ex:
cianura de potasiu este un antiinhibitor pentru
urează
Cinetica enzimatică (XII)

• D. Inhibitorii enzimatici (I)

– 1.Inhibiţia nespecifică şi necompetitivă (I) → se bazează pe
realizarea unor modificări în structura generală a enzimelor,
modificări de tipul denaturării proteice sau pe blocarea unei
grupări chimice active din structura enzimatică.
Forma tipică a acestui gen de inhibiţie se realizează sub acţiunea unor
factori generali de denaturare cum sunt: căldura, coagulanţii
proteinelor, etc.
– 2. Inhibiţia competitivă (I) → are la bază concurenţa dinte substratul
natural al enzimei şi inhibitorul specific, concurenţă manifestată pentru
ocuparea locului activ de pe molecula enzimei şi prin aceasta, pentru
formarea complexului intermediar substrat-enzimă
• Inhibitorii de competiţie sunt substanţe asemănătoare din punct de
vedere steric, cu substratul natural, fără a avea rolul biologic al
acestuia. De aceea, inhibitorii de competiţie sunt capabili să ocupe
pe enzimă locul destinat substratului
 3. Inhibiţia prin exces de substrat
• În cazul unui exces mare de substrat şi proporţional cu mărimea
acestuia, în unele reacţii enzimatice ia naştere un complex ce
conţine un exces de substrat
S + S + E → ESS
• Acest complex este inactiv sau puţin activ în reacţia de eliberare a
produsului P.
4. Inhibiţia prin antienzime → procesul se realizează prin formarea
unui complex enzimă-inhibitor, în proporţie de 1:1
Inhibitori enzimatici cu efecte toxice sau terapeutice
Efectul administrării
Inhibitorul Enzima inhibată
inhibitorului

Aspirină Ciclooxigenază Antiinflamator

Alopurinol Xantin oxidază Tratament gută
Modificări în structura
β-aminopropionitril Lizin oxidază
colagenului
5-fluorouracil Timidilat sintetază Anticanceros
Pargilină Monoaminoxidază Antihipertensiv
Penicilină Transpeptidază Antimicrobian
Sarin Colinesterază Gaz de luptă
REGLAREA ENZIMATICĂ
Reglarea enzimatică

A. Reglarea cantităţii de enzimă

• În acest caz, mecanismul reglator poate fi:
– inducţia enzimatică → creşterea sintezei proteinei-enzimă,
prin inducţie
– represia enzimatică → reducerea sintezei, prin intervenţia
unui represor
• Mecanismul inducţiei, respectiv represiei enzimatice, poate
angrena, respectiv decupla anumite căi metabolice
• Totuşi, acest mecanism este lent- permiţând o adaptare în
timp- şi consumator de energie
B. Reglarea activităţii enzimatice (I)

• 1. Reglarea alosterică (I)

– În cazul unui număr important de proteine-enzime cu
structură cuaternară oligomeră a fost descrisă o
acţiune reglatoare determinată de liganzi numiţi
efectori sau modulatori.
– Aceşti efectori sunt, de regulă, substanţe
micromoleculare care nu au asemănare structurală
cu substratul sau produsul şi care stabilesc legături
cu enzima, în altă zonă decât cea a centrului activ
– Se produc modificări ale conformaţiei proteice, cu
reorganizări sterice ce cuprind şi centrul activ şi
care au drept consecinţă modificarea afinităţii
enzimei faţă de substrat → creşterea acesteia, în
cazul efectorilor pozitivi, scăderea lor în cazul
efectorilor negativi.
2. Reglarea activităţii enzimatice (II)

– Datorită modului în care se stabileşte legătura

dintre efectori şi enzimă, acestea poartă numele
de enzime alosterice.
– În mod deosebit, reglarea alosterică are
importanţă în procesele de autoreglare
metabolică: numeroşi metaboliţi au acţiunea
unui efector alosteric asupra unor enzime, putând
astfel interveni în sinteza altor metaboliţi
– Mecanismul reglării alosterice este reversibil
→ la scăderea concentraţiei efectorului,
activitatea enzimatică revine la valori iniţiale
2. Reglarea activităţii enzimatice (IV)

• 2. Reglarea prin interconversiune structurală → se

realizează prin legături covalente ireversibile între
enzimă şi un ligand. În aceste cazuri legarea şi
eliminarea ligandului se face sub acţiunea unor
enzime distincte.
– Reglarea prin fosforilare-defosforilare → este un
sistem foarte răspândit, existând aşa-numitele
„cascade” de fosforilări-defosforilări prin care are loc
transmiterea unui semnal intracelular sau se reglează
o întreagă cale metabolică
– Reglarea covalentă → este cazul enzimelor
proteolitice din tubul digestiv, care se găsesc sub
formă inactivă – de proenzime, pentru protejarea
locului de sinteză; acestea suferă o scindare
covalentă, prin care un fragment polipeptidic, blocant
al centrului activ, este înlăturat, rezultând forma activă
a enzimei.
Reglarea enzimatică prin
fosforilare – defosforilare
Aplicaţii ale enzimelor în medicină (I)
• Determinări de enzime cu rol diagnostic
• Procesul de citoliză eliberează în plasmă conţinutul
celular,deci şi o serie de enzime celulare. În citoliza
patologică(prin leziuni virale sau toxice-hepatite-sau
anoxice-infarctizari)se pot modifica:
– Amilaza si tripsina → cresc mai ales în pancreatite acute
– Colinesteraza → creşte în boli hepatice
– Fosfataza alcalină → creşte în icter mecanic, boli osoase
– Fosfataza acidă → creşte în cancerul de prostată
– LDH (cu 5 izoenzime,separate prin elfo), LDH1 si 2
confirma dg. de IM
– Transaminazele si izocitrat DH cresc in boli hepatice
Aplicaţii ale enzimelor în medicină (II)

• Enzimele ca reactivi în analize chimice

– în prezent, în laboratorul clinic, majoritatea
determinărilor de metaboliţi organici se fac prin
metode enzimatice.
– o utilizare spectaculoasă a acestor metode o
constituie utilizarea enzimelor imobilizate pe
suport în metode rapide – screening tests
– ex: metoda rapidă de determinare a glicemiei prin
utilizarea unei hârtii de suport impregnate cu
glucozooxidază( se formeaza gluconolactona si
H2O2), peroxidază şi ortotoluidină(apare un
complex albastru si H2O).
Aplicaţii ale enzimelor în medicină (III)

• Enzimele ca agenţi terapeutici

• In conditii fiziologice ,enz. Sunt utilizate
pt.eliminarea unor subst. din organism.Pt. A nu fi
rapid distruse, enzimele pot fi: modificate
chimic,incorporate in vezicule artificiale-lipozomi,sau
in hematii, cuplate cu etilenglicol

– Streptokinaza → agent anticoagulant în cazul infarctului,

având rolul de activator al plasminei, enzimă ce va ataca
fibrina, împiedicând formarea cheagului de sânge
– Asparaginaza → utilizată în terapia leucemiei, deoarece
ţesuturile tumorale au asparagina ca necesitate
nutriţională. Utilizarea enzimei conduce la scăderea
nivelului asparaginei din sânge şi, astfel, la scăderea
viabilităţii tumorii
VITAMINE
• Definiţie: Vitaminele sunt substanţe indispensabile
creşterii şi reproducerii omului şi a altor animale
superioare.

Generalităţi (I):
• Vitaminele nu sunt sintetizate în organism, ele sunt
asigurate prin intermediul aportului alimentar
• Termenul „vitamină” îşi are originea în faptul că prima
vitamină identificată – vitamina B1 – este o amină şi
ea s-a dovedit a fi indispensabilă vieţii
• Caracterul de vitamină al unei substanţe poate avea
condiţionare de specie: de ex., vitamina C posedă
această funcţie la primate, dar nu şi la şobolan
Generalităţi (II):

• Vitaminele se diferenţiază faţă de moleculele

obligatorii de aport exogen, cum sunt AA esenţiali, ele
având rol funcţional şi nu rol structural
• Nevoile zilnice de vitamine pentru om sunt de ordinul
mg
– Crescute în sarcină, creştere, în cursul unor deficite de
resorbţie a unor antivitamine
– Scăzute în sinteza unora dintre vitamine de către flora
intestinală, precum şi tazaurizarea
• Patologic:
– Hipovitaminoza
– Avitaminoza
– Hipervitaminoza
Clasificare:dupa solubilitate
– Vitamine hidrosolubile → toate vitaminele B,
biotina, acidul ascorbic
– Vitaminele liposolubile (insolubile în apă, solubile
în lipide) → vitaminele A, D, E, K
• Azi, aceasta clasificare este orientativa, ea
nefiind obligatorie pentru toate formele de
vitamine si provitamine sau produsii lor
intermediari.
Vitaminele hidrosolubile (I)
• Din această clasă fac parte compuşi polari,
solubili în apă, dar cu structuri şi funcţii
biochimice foarte diferite
• Un număr important dintre ele este constituit de
grupul vitaminelor B, a căror lipsă de aport
provoacă, de cele mai multe ori, o stare de
policarenţă şi nu doar o hipovitaminoză anume
• Vitaminele din această clasă sunt absorbite la
nivelul intestinului subţire, trecând în circulaţia
portală
Vitaminele hidrosolubile (II)
• Se stochează în cantităţi foarte mici şi sunt
eliminate urinar, motiv pentru care trebuie
continuu furnizate prin alimentaţie
• Au un rol important biochimic, funcţionând mai
ales sub formă de coenzime pentru enzime
din metabolismul glucidic, lipidic.
• Excesul este, în general, bine tolerat,
surplusul eliminându-se urinar. Excepţie face
supradozarea unor dintre ele, cum ar fi acidul
nicotinic şi vitamina B6.
 Vitamina B1
(tiamina, aneurina, vitamina
antiberiberică, vitamina
antipolinevritică)
• Generalităţi
– Răspândire → seminţele nedecorticate ale cerealelor (grâu, porumb,
orez, etc), în ţesuturi de animale (ficat, rinichi) şi în drojdia de bere
– Este termolabilă, fiind distrusă în mare măsură în procesul culinar
– Este sintetizată doar de plante şi microorganisme

• Structură chimică → este o sare cuaternară de tiazoliu,

de obicei clorură
– Conţine 2 heterocicluri cu azot: un nucleu pirimidinic şi
un nucleu tiazolic, legate printr-o punte metilenică
– Prezintă substituenţi la ambele cicluri, dar cele de la
nucleul pirimidinic sunt esenţiale, deoarece pot reduce
funcţia vitaminică( gr.-OH anuleaza activitatea vitaminica)
Biosinteza tiaminpirofosfatului TPP
• Metabolism
– Tiamina se absoarbe în intestinul subţire
– Nivelul plasmatic este de 1μg / 100 ml
– Sângele o transportă la ţesuturi
– În ficat şi în creier are loc fosforilarea cu ATP, sub acţiunea
tiaminpirofosfat transferazei, cu formare de tiaminpirofosfat
(TPP)
– Se depozitează în această formă în ficat şi rinichi, excesul
fiind eliminat urinar. Din depozite se mobilizează în
cantităţi necesare, după o prealabilă defosforilare

• Rol biochimic şi fiziologic

– TPP este cofactor enzimatic al unor enzime ce catalizează
reacţii importante:
• Decarboxilarea oxidativă a α-cetoacizilor (ex. acid piruvic) → rol
important în funcţionarea ţesuturilor în care degradarea glucozei are
un rol hotărâtor – miocard, ţesut nervos
– Intervine în metabolismul funcţional al sistemului nervos prin
favorizarea formării acetil-colinei (mediator chimic)
Implicaţii medicale
– Necesar:
• 2 mg/zi
• creşte paralel cu un aport ridicat de glucide, în sarcină şi alăptare,
precum şi în perioada de creştere, şi stări patologice ca bolile
nervoase, alcoolismul, bolile infecţioase
– O formă de hipovitaminoză este sindromul Wernicke
(afazie senzorială de percepţie, manifestată în principal prin
agnozie auditivă – bolnavul aude ceea ce se vorbeşte, dar
nu înţelege nimic; vorbeşte mult, incoerent, prezintă grave
tulburări gramaticale – paragramatism)
– Carenţa, în formă completă, constituie boala beri-beri
• Tulburări neurologice (nevrite, areflexie, astenie) cauzate de
fenomene degenerative
• Tulburări miocardice, până la insuficienţă cardiacă
• Edeme
• La alcoolici evoluează cu polinevrită, crampe dureroase în membrele
inferioare tulburări senzitive, motorii
 Vitamina B2
(riboflavina, lactoflavina)
• Generalităţi - este formată dintr-un ciclu
izoaloxazinic ataşat la un polialcool
– Este un pigment galben, fluorescent, relativ stabil la
temperatură, dar se descompune la lumina vizibilă
• Răspândire → este foarte răspândită atât în regnul
vegetal (frunze, legume verzi), cât şi în cel animal (în
alimente precum laptele, brânza, ouăle, ficatul)
• Structură chimică → este constituită dintr-un
heterociclu izoaloxazinic cu 4 atomi de azot,
dimetilat în poziţiile 6 şi 7 şi substituit în poziţia 9
cu un radical ribitil
• Biosinteză → doar în plante şi microorganisme, mai
ales drojdie
• Metabolism → se absoarbe ca atare, iar în
peretele mucoasei intestinale este fosforilată în
prezenţa ATP, cu ajutorul enzimei flavokinază
până la FMN iar in tesuturi,pina la FAD

• Rol biochimic şi fiziologic

– Formele active ale vitaminei sunt FAD şi FMN
– Ele sunt grupări prostetice pentru o serie de enzime
oxido-reducătoare
– În retină există o mare cantitate de riboflavină cu rol
în procesul vederii
– Are rol fundamental în realizarea respiraţiei
celulare, intervenind astfel în procesul de creştere
şi reproducere
Structura vitaminei B2, FMN, FAD
Oxidoreducerea coenzimelor
flavinice (FAD, FMN)
Implicaţii medicale
– Necesar 1-2 mg/zi, fiind acoperit din alimente şi prin
aportul florei intestinale , astfel încât nu poate fi
precizat un tablou specific al carenţei la om.
Simptomatologia este cea observată la policarenţaţi
– Atunci când apare, deficienţa se manifestă prin
leziuni cutanate şi mucoase (stomatită angulară,
cheiloză, sensibilitate dureroasă a limbii, dermita
pleoapelor şi a nasului), oboseală vizuală, fotofobie
– Datorită sensibilităţii sale la lumină, deficienţa de B 2
poate să apară la nou-născuţii cu hiperbilirubinemie
care sunt trataţi prin fotocoagulare
 Vitamina B3
(acidul pantotenic)
• Este o substanţă indispensabilă vieţuitoarelor,
datorită participării sale la realizarea unor
molecule cu rol fundamental, cum ar fi
coenzima A
• Răspândire → abundentă în ţesuturi animale,
seminţe nedecorticate de cereale, legume
• Structură chimică → este compusă din β-
alanină şi acid pantoic, legaţi peptidic
• Biosinteză → vegetale şi μorganisme
• Metabolism
– vitamina este absorbită intestinal
– concentraţia sa plasmatică este de 20μg / 100 ml
– zilnic se elimină urinar 2-5 mg
 – Rol biochimic şi fiziologic
• Este furnizor de coenzima A, care are rol de activare şi
transfer al resturilor acil, prin formarea unei legături
macroergice la nivelul restului tiol.
• CoA participă la reacţii în ciclul citric, oxidarea acizilor
graşi, sinteza colesterolului, reacţii de acetilare

• Implicaţii medicale
– Nu este cunoscut la om un sindrom determinat de
carenţa acestei vitamine
– Deficienţa specifică a fost indusă experimental,
prin administrare de anatgonişti şi se manifestă
prin crampe musculare, modificări
cutanate,predispoziţie la infecţii, hipoglicemie,
depresii nervoase
Structura
coenzimei A
Vitamina PP (nicotinamida,
niacina, PPF, vitamina B5)
• Niacina este denumirea generică pentru acidul nicotinic şi
pentru nicotinamidă, ambele putând fi surse de vitamină în
alimentaţie. Acidul nicotinic este provitamina PP

• Răspândire → drojdie de bere, cereale, ficat, carne, peşte; în

cursul preparării culinare se pierde circa 25% din cantitatea
de vitamină
• Structură chimică → vitamina PP este amida acidului β-
piridincarboxilic

• Biosinteză → Acidul nicotinic este sintetizat de plante, de

majoritatea microorganismelor. Unele animale, chiar şi omul
pot realiza sinteza folosind ca precursor triptofanul pe o
cale metabolică ce necesită piridoxal-fosfat drept cofactor
enzimatic. Unele microorganisme pot realiza această
sinteză şi cu punct de plecare alţi AA: Glu, Pro, Gli, ornitină
Structura chimică a vitaminei
PP şi a provitaminei sale

Structura
NAD+ şi NADP+
Metabolism

– Vitamina PP este absorbită intestinal şi transportată sanguin,

realizându-se în plasmă o concentraţie de 75 μg / 100 ml
– În eritrocite şi leucocite, concentraţia este mai mare, mai
ales sub formă activă în metabolism
– Forma activă a vitaminei este NAD+ (nicotid-adenin
dinucleotid) sau NADP+ (nicotid-adenin dinucleotid
fosfat). Pentru sinteza acestora se pleacă de la acid
nicotinic. Sinteza are loc în mai multe celule
– Cele 2 nucleotide, în stare liberă, absorb lumina UV,
prezentând un maximla 260 nm.
– Formele reduse (NADH, respectiv NADPH) prezintă în
spectru un al doilea maxim la 340 nm.
• Rol biochimic şi fiziologic → intervine în procesele
biochimice, ca şi coenzimă pentru unele dehidrogenaze,
respectiv oxidoreductaze.

Enzime NAD+ sau NAD+P dependente

Enzima Coenzima Reacţia enzimatică

Alcooldehidrogenază NAD+ (P) Alcool etilic ↔ acetaldehidă
Aldehiddehidrogenază NAD+ (P) Acetaldehidă ↔ acid acetic
Gliceraldehidă-3P Gliceraldehidă-3P ↔
NAD+
dehidrogenază 1,3-difosfoglicerat
Glucoză-6P ↔
Glucozo-6P dehidrogenaza NAD+P
6-fosfogluconolactonă
Izocitrat dehidrogenaza NAD+ Izocitrat ↔ α-cetoglutarat
Malat dehidrogenaza NAD+ Malat ↔ oxalacetat
• Implicaţii medicale
– Necesarul de nicotinamidă = 11-25 mg / 24 ore. Se poate
exprima şi în Trp, ştiind că 60 mg Trp echivalează cu 1 mg
nicotinamidă

– Carenţa → La om, avitaminoza se manifestă sub aspectul

bolii numită pelagră: Boala celor 3D
• Dermatită → pigmentaţie brună, tegumente aspre cu eritem, mai ales
în locurile expuse razelor solare
• Diaree → tulburări digestive (stomatită, glosită, gastrită, enterită cu
diaree)
• Demenţă → tulburări nervoase (delir, halucinaţii, demenţă)

– Excesul → determină stări toxice, explicate prin consumul de

metionină
Vitamina B6 (piridoxina,
adermina)
• Apare sub 3 forme biologic interconvertibile, egale ca
activitate: piridoxina, piridoxal, piridoxamina
• Răspândire → apare în vegetale (tărâţele cerealelor, soia,
drojdie, legume verzi), cât şi în ţesuturi animale (ficat)
• Structură chimică → este un derivat al piridinei.
• Biosinteză → se sintetizează în celulele vegetale şi
μorganisme, îndeosebi cele intestinale
• Metabolism
– În alimente, apar ca atare sau în formă fosforilată
– Se absorb în intestin. În cursul digestiei are loc o hidroliză a esterilor
fosfaţi. Multe ţesuturi conţin enzima piridoxal-kinază, care catalizează
fosforilarea cu ATP a formelor nefosforilate ale vitaminei în poziţia 5.
– Vitamina B6 fosforilată reprezintă grupul prostetic al unor enzime
specifice
– Vitamina B6 se elimină prin urină, lapte, lichid sudoral (mai ales ca
acid 4-piridoxilic) în cantitate de 3mg/zi
Structura vitaminelor B6 şi a
formelor fosforilate
• Rol biochimic şi fiziologic → formele active ale
vitaminei sunt piridoxal-fosfatul, dar şi piridoxamin-
fosfatul
• Piridoxal-fosfatul este grup prostetic pentru unele
enzime active în metabolismul AA:
– Decarboxilaze de AA (ex:histidin-decarboxilază)
– Transaminaze (ex: GOT, GPT)
– Desulfhidraze (enzime de transsulfurare, ex.
cisteindesulfhidraza)
– Aminoacid deshidrataze (ex: serin deshidrataza)
– Piridoxal-fosfatul este cofactor enzimatic pentru enzima
fosforilaza, care catalizează hidroliza glicogenului, cu
specificitate pentru legăturile 1→4 glioczidice.
– Acţiunea fiziologică a vitaminei B6 se manifestă în
stimularea absorbţiei AA, sinteza porfirinelor şi
stimularea hematopoiezei.
• Implicaţii medicale
– O alimentaţie normală şi aportul florei bacteriene intestinale acoperă
necesităţile de vitamină în condiţii obişnuite
– Deficienţa poate apărea în alcoolism cronic, sarcină, la copilul mic,
în insuficienţa renală cronică (este inhibată piridoxal-kinaza) sau la
unele boli genetice datorită capacităţii reduse a apoenzimelor de a
lega piridoxal-fosfatul
– Carenţa se manifestă prin tulburări ale metabolismului nervos, cu
excitabilitate crescută (crize epileptiforme) ← cauza este deficitul de
glutamat-decarboxilază, urmată de scăderea GABA la nivelul SNC
– La adult pot exista dermatoze, distrofie musculară, nevrite, vărsături
– Anemia se datorează unui defect de δ-aminolevulinat-sintetază implicată
în sinteza porfirinică, deci şi a hemului
– Diagnosticul carenţei se bazează pe faptul că în degradarea Trp apar
defecte, cu eliminarea acidului xanturenic în urină. De asemenea, scade
concentraţia acidului 4-piridoxilic în urină
 Acidul folic (acidul
pteroilglutamic, vitamina Bc,
vitamina M, folacina)
• Sub denumirea de folacină sunt cuprinse acidul folic
şi substanţe înrudite care prezintă aceeaşi activitate
biologică cu acidul folic. Au rol în controlul metabolic
al celulelor cu multiplicare rapidă, deci şi al
celulelor hematoformatoare
• Răspândire → acidul folic şi derivaţii săi sunt
răspândiţi în diferite plante (mai ales în frunze),
μorganisme şi ţesuturi animale (ficat). În cursul
prelucrării culinare se pierd 70-95% din totalul
acidului folic din alimente
• Structură chimică → acidul folic este constituit din
acid p-aminobenzoic legat peptidic de un rest de
acid glutamic şi de un nucleu pteridinic
• Biosinteză → animalele nu sunt capabile de sinteza
acidului folic. Biosinteza lui se realizează în regnul
vegetal, majoritatea microorganismelor sunt apte de
sinteză, inclusiv cele ale florei intestinale, fapt
important în privinţa asigurării aportului la om.
Biosinteza necesită acid p-aminobenzoic.
Structura acidului folic şi a
conjugatelor
• Metabolism
– În intestin, conjugatele poliglutamice sunt hidrolizate la acid
folic de către enzime specifice, proteazele obişnuite
neatacând legătura γ-peptidică.
– Acidul folic se resoarbe la nivelul mucoasei intestinale,
fenomen favorizat de prezenţa vitamine B12 şi a vitaminei C.
– În ser, concentraţia variază între 5-30 μg/l
– În organism există, în mod normal, 12-15 mg acid folic, din
care 7 mg în ficat
– Majoritatea acidului folic este redus în celulele intestinale la
acid tetrahidrofolic (FolH4)
– Acidul folic se elimină, atât pe cale urinară = 2-6 μg/24h,
cât şi pe cale intestinală = 500 μg/24h
• Rol biochimic şi fiziologic
– FolH4 este forma activă a vitaminei, constituind
coenzima F, cu rol în activarea şi transferul unor
grupări cu un atom de C: metil, metilen, metinil,
formil, formino, etc.
– Acidul folic intervine atât în metabolismul bazelor
purinice, cât şi a celor pirimidinice, deci are rol în
sinteza acizilor nucleici, în reglarea creşterii
reproducerii celulare.
– De asemenea, intervine în sinteza derivaţilor
porfirinici, de aceea, rolul său se manifestă mai ales
în privinţa producerii celulelor sanguine.
– Intervine, alături de B12 în unele sinteze de AA
• Implicaţii medicale
– Necesarul de acid folic este acoperit, în parte, pe seama
sintezei realizată de către flora intestinală şi, în mai mică
parte, prin aport alimentar (200 – 400 μg/zi
– Necesarul este crescut în sarcină şi alăptare, la sugari, la
alcoolici, în caz de anemie hemolitică sau cancer cu evoluţie
rapidă, în caz de malabsorbţie intestinală sau ciroză
– Totuşi, anemia pernicioasă, anemie tipică
megaloblastic-macrocitară nu este ameliorată prin aport
de acid folic decât tranzitor
– Diagnosticul carenţei
• Scăderea concentraţiei plasmatice a acidului folic sub 3 μg / l indică
starea de carenţă
• La om, este util testul de încărcare cu His deoarece, în carenţa de
acid folic, catabolismul His se desfăşoară anormal → este blocată
transformarea acidului formiminoglutamic în Glu, cu eliminarea unei
cantităţi mari de acid formiminoglutamic urinar.
Vitamina B12 (cobalamină,
factor antipernicios, factor
extrinsec, corinoide)
• Vitamina B12 (de fapt, un grup de compuşi B12a →
B12d) reprezintă un factor activ în procesele de
diviziune celulară, cu rol de factor de creştere şi de
regularizare a hematopiezei – de prevenire a
anemiei pernicioase
• Structură chimică → este un derivat corinic.
Nucleul corinic este foarte asemănător celui
porfirinic, fiind constituit tot din 4 inele pirolice,
dar care leagă central, în mod foarte fix, un atom
de Co trivalent.
• Biosinteza → se realizează doar de μorganismele
de fermentaţie. Se sintetizează, ca şi nucleul
porfirinic, de la acidul δ-aminolevulinic.
Structura vitaminei B12
Metabolism

– Vitamina B12 se absoarbe intestinal în ileonul terminal sub forma unui

complex cu o glicoproteină cu specificitate absolută pentru vitamina B12 şi
secretată de mucoasa gastrică, numită factor intrinsec (Castle). Din
această cauză, vitamina B12 este numită factor extrinsec
– În mod normal, datorită celor trei mese se absorb 2-5 μg de vitamină B12/zi
– În intestinul gros flora microbiană produce zilnic 10-15 μg vitamină / zi,
cantitate care se absoarbe numai parţial.
– După desprinderea de factorul intrinsec, vitamina B12 trece în
circulaţia portală, unde se leagă de o proteină plasmatică
transportoare, numită transcobalamina II
– În ser, concentraţia de B12 este de 0,1-0,4 μg/l
– În ţesuturi se eliberează ca hidroxicobalamină
– În organism, există 2-5 mg cobalamină, din care aproximativ 1 mg în ficat,
legată de o altă proteină – transcobalamina I. este secretată într-o mică
proproţie în bilă, urmând un circuit enterohepatic.
– Excesul de B12 se elimină urinar
– În ţesuturi cobalamina este transformată în metil-cobalamină (Me-Cob) –
forma circulantă majoră şi (Adz-Cob 5’-dezoxiadenozil-cobalamină ) –
forma predominantă în hepatocit
• Rol biochimic → este realizat de către formele active, care
reprezintă coenzime ale unor enzime ce funcţionează în
metabolismul grupărilor cu un C. Se întâlnesc 3 tipuri de reacţii:
– De rearanjament intramolecular
– Reacţia de reducere de la ribonucleotid la dezoxiribonucleotid
– Reacţia de metilare

• Rol fiziologic
– Derivă din acţiunile biochimice realizate cu participarea vitaminei
– Astfel, are rol general de factor de creştere, manifest la animalele tinere.
– De asemenea, are rol în dirijarea hematopoiezei, prin reglarea apariţiei
formelor mature ale seriei roşii
– Prin rolul său în sinteza colinei, B12 acţionează în sensul prevenirii
infiltraţiei grase a ficatului (acţiune lipotropă)
• Implicaţii medicale
– Deficitul de B12 se datorează defectului de absorbţie, şi nu
de aport sau sinteză
– Manifestarea principală a deficitului de B12 priveşte, la om,
sistemul eritropoietic, sistemul nervos, mucoasa
bucofaringiană, deşi rolul său metabolic general determină,
probabil, tulburări biochimice în toate celulele corpului
– Manifestarea constă într-o anemie gravă, cu apariţia de
megaloblaşti în măduvă şi în sângele periferic
– Cantităţi foarte mici de B12 administrate im modifică tabloul,
ameliorarea instalându-se foarte repede
– Diagnosticul carenţei
• ↓ concentraţiei sanguine de B12 sub 0,004 μg / 100 ml
• testul Schilling → administrarea de vitamina B12 cu Co radioactiv şi
urmărirea eliminării sale urinare;
• eliminarea urinară crescută - de 10-20 ori mai mare – a metil-
malonatului este, de asemenea, un test de deficit al vitaminei B12
 Vitamina C
(acid ascorbic, vitamina
antiscorbutică)
• Acidul ascorbic intră în constituţia unui sistem oxidoreducător
cu rol important în unele procese metabolice.
• Este o substanţă de aport obligatoriu la primate, cobai şi
unele specii de păsări, care nu au capacitatea de a o sintetiza
• Răspândire → este foarte răspândită în natură, fiind
prezentă în regnul vegetal (mai ales în fructe), precum şi în
ţesuturi animale (ficat, splină, rinichi). În cursul fierberii
alimentelor, pierderea poate fi de 15-60%, iar prin depozitare
peste iarnă de până la 80%.
• Structură chimică → acidul ascorbic este γ-lactona acidului
L-gluconic, este extrem de labil, prin expunere la aer, trecând
în acidul dehidroascorbic
• Biosinteza → se realizează în plantele superioare şi la
majoritatea animalelor, substratul fiind D-glucoza
Formele redusă şi oxidată ale
acidului ascorbic
• Metabolism
– Acizii ascorbic şi dehidroascorbic se absorb
aproape în totalitate în intestin şi sunt distribuiţi intra
şi extracelular
– Concentraţia plasmatică este de 0,5-1,5 mg%, din
care 10-40% sub formă de acid dehidroascorbic
– În celule este prezent mai ales ca acid ascorbic
– Se elimină urinar (10-100 mg/zi) ca atare (pragul
renal este 1,5 mg%), precum şi ca produşi de
catabolizare, mai ales acid oxalic
• Rol biochimic şi fiziologic → cuplul acid ascorbic – acid
dehidroascorbic funcţionează ca sistem redox într-o serie de
procese biochimice. Unele din cele mai cunoscute procese la
care participă acidul ascorbic sunt următoarele:
– Hidroxilarea prolinei la hidroxiprolină în cadrul sintezei colagenului
– În degradarea tirozinei
– La sinteza noradrenalinei din dopamină. Vitamina C se concentrează în
cortexul suprarenal unde se consumă rapid sub acţiunea ACTH,
intervenind în sinteza hormonilor steroizi
– La sinteza acizilor biliari
– Absorbţia F este semnificativ crescută în prezenţa vitaminei C
– Acidul ascorbic poate acţiona ca un antioxidant general, solubil în
apă. Prin aceasta, exercită un efect protector faţă de alte vitamine.
Poate inhiba formarea nitrozaminelor în timpul digestiei. La rândul
său, vitamina C este protejată de agenţi reducători ca glutationul şi
cisteina
– Se consideră că vitamina C este necesară în procesul de creştere,
pentru intergitatea tegumentelor, pentru buna funcţionare a aparatului
cardio-vascular
– De asemenea, se pare că are rol în procesele de apărare imunitară, în
mărirea rezistenţei la efort şi în hematopoieză
• Implicaţii medicale
– Deficitul de durată (4-5 luni) determină un tablou
caracteristic, cunoscut sub denumirea de scorbut →
fragilitate capilară (hemoragii subcutane, gingivale,
articulare, musculare), alterări ale ţesutului conjunctiv (cu
modificări osteoperiostale, tulburări de creştere şi rarefieri
osoase, mobilitatea dinţilor, tegumente aspre). Evoluţia bolii
este spre exitus, în cazul în care nu se intervine cu
medicaţie de supleere
– Mai frecvent, se întâlneşte deficitul latent de vitamina C,
manifesta mai puţin caracteristic → fatigabilitate,
predispoziţii spre infecţii, gingivită
– Necesarul este de 30 mg / zi la sugar şi 70 mg / zi la adult
– Necesarul creşte la gravide şi în cursul lactaţiei, în cursul
efortului fizic şi psihic, precum şi în stări febrile
Biotina (vitamina H)
• Este sintetizată de mai multe organisme şi plante, fiind foarte
răspândită în natură. Face parte din grupul factorilor de
creştere identificaţi funcţional mai demult sub numele de bios
• Răspândire → se găseşte, în cantităţi mici în toate celulele
vii. Cantităţi mari se găsesc în ficat, gălbenuş de ou, drojdie.
Se găseşte fie liberă, fie legată de lizină sau de o proteină
specială
• Structură chimică → conţine un ciclu tetrahidrotiofenic
condensat cu unul tetrahidroimidazolic şi un lanţ lateral – un
rest de acid valerianic în β-biotina şi de acid izovalerianic în
α-biotina
• Biosinteza → se realizează în plante (frunze) şi în foarte
multe μorganisme. Flora intestinală asigură organismul uman
în mod excedentar cu biotină şi, de aceea, o carenţă
spontană nu se cunoaşte la om. Doar la sugar şi copilul mic
este necesar aport exogen
Structura biotinei
• Metabolism
– În intestin, biotina este eliberată din combinaţiile
sale de către o biotinază pancreatică
– Biotina liberă este absorbită printr-un proces Na-
dependent. Se acumulează în cantităţi mici în ficat
şi rinichi, iar excesul se elimină urinar
– În albuşul de ou crud există o glicoproteină –
avidina, care leagă foarte puternic biotina,
nepermiţând absorbţia acesteia. Avidina este
termolabilă şi biotina poate fi astfel eliberată prin
încălzire. Pe această cale, albuşul de ou crud poate
determina, pe această cale, carenţa la om.
• Rol biochimic şi fiziologic
– Biotina funcţionează ca grup prostetic pentru enzime ce
catalizează reacţii de carboxilare şi intervine în metabolismul
acizilor graşi, AA, precum şi în reglarea ciclului citric

Procese catabolizate de biotin-enzime

Enzima Reacţia catalizată

Piruvat-carboxilază Piruvat + CO2 → oxalacetat

Acetil-CoA-carboxilaza Acetil-CoA + CO2 → malonil-CoA

Propionil-CoA-carboxilaza Propionil_CoA + CO2 → metil-malonil-CoA

Metil-malonil-CoA ↔ propionil-CoA +
Metil-malonil-CoA-carboxilaza
oxalacetat
Implicaţii medicale
– La om necesarul de biotină este de 150-300 μg/zi este
asigurat, în mare măsură, prin sinteza realizată de către
flora intestinală
– Cantităţi suficiente se găsesc în alimente (carne, găşlbenuş
de ou,cereale, legume)
– Carenţa provocată experimental, prin hrănirea timp de
câteva săptămâni cu albuş de ou crud se manifestă prin
dermatită, oboseală, dureri musculare, insomnii, tulburări
EKG, anemie, hipercolesterolemie, care dispar după
administrarea de cantităţi mici de biotină
– Se cunosc stări carenţiale în caz de deficit genetic de
enzimă care asigură legarea biotinei la componenta
apoenzimă. Se acumulează substraturi ale biotin-enzimelor
(de ex: piruvatul) care pot fi detectaţi în urină.
Vitaminele liposolubile

• Grupa vitaminelor liposolubile cuprinde vitaminele A, D,

E şi K
• Sunt compuşi apolari, derivaţi de izopren
• Sunt inactivate uşor de substanţe oxidante şi de radiaţiile UV
• Sunt relativ stabile în condiţiile operaţiilor culinare
• Datorită caracterului lipofil, digestia şi absorbţia lor decurg
asemănător lipidelor, fiind necesară prezenţa bilei şi a enzimelor
specifice
• Circulaţia limfatică şi sanguină se realizează fie prin încorporare
în fracţiuni lipoproteice, fie prin ataşare la o proteină specifică
• Vitaminele A, D şi K se acumulează în ficat, iar vitamina E mai
ales în ţesutul adipos
• Se elimină cu bila, unele dintre ele urmând circuitul
enterohepatic şi fiind excretate în fecale. Unii metaboliţi pot
trece şi în urină.
Vitamina A (retinoide,
retinol, axeroftol)
• Organismul uman nu poate sintetiza vitamina A, dar poate
transforma provitaminele, de origine vegetală, în vitamine
• Vitaminele A sunt necesare creşterii, mai ales integrităţii
funcţionale a celulelor epiteliale şi a celor vizuale din retină
• Răspândire → ca atare, vitaminele A sunt prezente doar în
produse de origine animală (ficat, untură de peşte, unt,
gălbenuş de ou). Provitaminele, ca atare (carotenii) se
găsesc în regnul vegetal, în tomate, morcovi, în frunze.
• Structura chimică a provitaminelor
– Provitaminele A sunt pigmenţi vegetali galbeni sau roşu-
portocalii, formaţi din 40 de atomi de C
– Conţin inele iononice (ciclohexenil) şi un lanţ poliizoprenic
– Ciclul β-iononic este absolut obligatoriu pentru carotenii
care îndeplinesc funcţia de provitamine A
– Dintre caroteni fac parte α-, β- şi γ-carotenii care sunt
hidrocarburi şi derivaţii lor oxigenaţi numiţi carotinoide
(xantofile)
• Structura chimică a vitaminelor A
– Se cunosc vitaminele A1, A2, A3
• Toate sunt constituite din 20 atomi de C, dispuşi la un
capăt sub forma unui ciclu β-iononic, care, în poziţia 6
se continuă cu un lanţ poliizoprenic
– Vitamina A1 poartă numele de retinol
– Vitamina A2 este 3-dehidroretinol, prezentând, faţă de
retinol, o dublă legătură suplimentară între C3 şi C4
– Vitamina A3 prezintă o modificare a lanţului poliizoprenic
– Având în vedere prezenţa unei duble legături în lanţul lateral
pot exista izomeri geometrici. Puterea vitaminică este
influenţată şi de această dispoziţie, izomerii trans totali
manifestând o biopotenţă ridicată faţă de cei cis
 Structura
provitaminei şi a
vitaminei A
• Biosinteza
– Provitaminele A sunt sintetizate exclusiv în regnul
vegetal
– Conversia la vitamină are loc în organismul animal,
în celulele mucoasei intestinale, dar se mai
realizează şi în alte ţesuturi, mai ales în ficat
– Se realizează mai întâi o scindare oxidativă
rezultând molecula de retinal.
– Retinalul este mai apoi hidrogenat la retinol şi, în
mai mică măsură, oxidat la acid retinoic
Biosinteza vitaminelor A
• Metabolism
– Vitaminele A, precum şi carotinele se absorb intestinal după
o acţiune prealabilă a lipazelor intestinale şi în prezenţa
acizilor biliari cu care constituie complexe hidrosolubile
– În celula mucoasei intestinale o parte din carotine sunt
transformate în vitamine A
– În acest fel, în plasmă, există atât carotine (100-300 μg/ 100
ml), cât si vitamine A (30 μg / 100 ml)
– Cea mai mare parte din retinol este esterificat cu acizi graşi
şi încorporat în fracţiunea lipoproteică a chilomicronilor
– Acidul retinoic se absoarbe în circulaţia portală
– Retinolul este depozitat în ficat sub formă esterificată, de
unde poate fi deesterificat şi apo transportat în celulele ţintă
–;
– Carotinoidele neabsorbite intestinal, precum şi cele
degradate, se elimină prin fecale
• Rol biochimic şi fiziologic
– Acidul retinoic
• Sub formă fosforilată intră în constituţia unor enzime cu rol în transferul
galactozei şi manozei în cadrul sintezei de glicoproteine
• Acest rol se pare că are legătură cu capacitatea de protecţie a pielii şi
mucoaselor din aparatul digestiv, respirator, urogenital şi, parţial, cu
creşterea rezistenţei la infecţii
– Retinolul
• Este implicat în procesul chimic al vederii, fiind componentul cromofor
al tuturor pigmenţilor vizuali cunoscuţi. Aceştia sunt conţinuţi în celulele
fotoreceptoare din retină.
• Pigmenţii vizuali sunt alcătuiţi dintr-o proteină specifică şi o grupare
prostetică reprezentată de 11-cis-retinal
• În celulele cu bastonaş, pigmentul vizual este rodopsina. Sub acţiunea
unei izomeraze, trans-retinalul este transformat în 11-cis-retinal. Acesta
se leagă de proteina specifică opsină.
• Rodopsina are o capacitate mare de absorbţie datorită structurii sale
polienice; are rol în vederea nocturnă.
• Similar, în celulele cu conuri a fost izolată iodopsina, cu rol în vederea
colorată. Astfel, sub acţiunea luminii, are loc izomerizarea cu formarea
trans-retinalului şi modificări conformaţionale ale proteinei care conduc,
în final, la desprinderea cromoforului de opsină cu naşterea unui influx
nervos
– Vitamina A mai este necesară desfăşurării normale a procesului creşterii
– Intervine în reglarea activităţii osteoclastelor şi osteoblastelor
• Implicaţii medicale
– Necesarul zilnic la adult este de 5000 UI, la copii puţin mai
redus. El creşte în sarcină, lactaţie, pneumonie, nefrită
– Deficitul vitaminei A se datorează fie unui aport alimentar
insuficientă, fie unui defect în absorbţia lipidelor sau la
convertirea carotenului în vitamină A
– La om, primul semnal deficitului este apariţia hemeralopiei
(scăderea activităţii vizuale în lumină crepusculară)
– Defectul privind funcţia de protecţie a epiteliilor duce la o altă
manifestare tipică, localizată tot la nivelul globului ocular →
xeroză, dar şi în tegumente şi mucoase → hiperkeratoză
– La organismele tinere se constată tulburări ale creşterii şi
osificării, iar carenţa la gestante conduce la malformaţii
fetale
– Hipervitaminoza are efecte toxice → hipertensiune
intracraniană cu cefalee, anorexie, iritabilitate, descuamarea
pielii, tumefacţii dureroase la extremităţi,
hepatosplenomegalie
 Vitamina D
(calciferol,
vitamina antirahitică)
• Se cunosc 6 vitamine D notate D2 → D7. Ele reglează direct
metabolismul calciului şi indirect pe cel al fosforului
• Răspândire → vegetalele conţin cantităţi mici de vitamină D,
dar asigură un aport important de provitamină. Alimentele de
origine animală (ficat de peşte, gălbenuş de ou, lapte, unt)
conţin cantităţi mare de vitamină şi de provitamină
• Structura chimică a provitaminelor D → sunt steroli cu 19
atomi de C în structura tetraciclică de bază, având o grupare
hidroxil în poziţia 3, 2 duble legături conjugate în poziţiile
5 şi 7 şi diferă prin natura radicalului din poziţia 17
• Structura chimică a vitaminelor D → este caracterizată prin
deschiderea ciclului B şi rotirea ciclului A cu 180º. Vitamina
D2 este ergocalciferolul, iar vitamina D3 este
colecalciferolul, acesta fiind de mai mare importanţă pentru
om
Provitamine D mai importante
• Biosinteza
– provitamina D2 ergosterol este sintetizată în
regnul vegetal, iar provitamina D3 7,8
dehidrocolesterol în regnul animal.
– vitaminele D se formează din provitamine sub
acţiunea radiaţiilor UV cu lungimi de undă cuprinse
între 256 şi 313 nm, printr-o reacţie fotochimică,
transformarea fiind proportionala cu intensitatea
expunerii.
– colecalciferolul se poate sintetiza la om şi din
colesterol, printr-o dehidrogenare.
Biosinteza vitaminelor D
• Metabolism

• Colecalciferolii se absorb la nivelul intestinului subţire proximal, proces

condiţionat de digestia normală a lipidelor şi dependent de prezenţa acizilor
biliari
– Disponibilitatea de absorbţie pentru vitamina D3 este mai mare decât
pentru celelalte vitamine D.

– Vitaminele D se depozitează în ficat,, rinichi, plămâni, creier tegumente.

Rezervele constituite în ficat sunt limitate.
– Vitaminele D nu sunt active biologic ca atare, ci după transformări ale
structuri

– O primă transformare se realizează în microzomii hepatici unde suferă o

hidroxilare (sub acţiunea unei hidroxilaze specifice Mg2+-dependentă) şi se
transformă în hidroxicole-, respectiv ergocalciferol (25-HCC şi 25-HEC). O
fracţiune importantă din derivaţii hidroxilaţi urmează circuitul
enterohepatic
– În ţesutul renal, la nivel mitocondrial, are loc o a doua hidroxilare, care
necesită NADPH+H+. Se obţin 1,25-dihidroxicole- sau ergocalciferol (1α,25-
DHCC şi 1α,25-DHEC), precum şi calcitriolul.
– Acest din urmă compus este cel mai activ, fiind considerat un compus cu
semnificaţie de hormon. Calcitriolul este vehiculat în plasmă şi se
acumulează în celulele mucoasei intestinale, în oase şi în tubii renali
– Molecula sterolică poate fi hidroxilată şi în alte poziţii, rezultând peste 20
de derivaţi inactivi
Hidroxilarea vitaminelor D
• Rol biochimic şi fiziologic
– Calcitriolul îndeplineşte, alături de PTH şi
calcitonină, un rol major în reglarea
metabolismului calciului → cea de-a doua reacţie
de hidroxilare de la nivelul rinichiului, este stimulată
de scăderea concentraţiei fosfatului sanguin şi
indirect de către hipocalcemie
– Vitaminei D i se atribuie următoarele roluri:
• Stimularea absorbţiei calciului şi fosfatului în intestin
• Reabsorbţia crescută a calciului în tubii renali
• Conservarea fosforului în mediul intern
• Favorizarea mineralizării osoase
• Implicaţii medicale
– Necesarul zilnic:
• Adult → 150-200 UI
• Sugar, copii mici, gravide → 400-800 UI
• 5-15 ani → 300-500 UI
– Deficitul de colecalciferol determină, în perioada dezvoltării
scheletului, starea patologică numită rahitism, caracterizată printr-un
defect de mineralizare a ţesutului osos → datorită defectului de
absorbţie intestinală a calciului se instalează un bilanţ negativ al calciului
→ apare o reacţie a glandei paratiroide cu mobilizarea calciului din
oase, respectiv lipsa mineralizării acestora → se instalează fenomenul
numit osteomalacie, cu deformări caracteristice ale scheletului →
scolioză, torace excavat, deformări ale membrelor, mătănii costale
– La adult, avitaminoza se manifestă prin demineralizarea scheletului, cu
instalarea osteoporozei. In cursul IRC se instalează osteodistrofia
renală
– Hipervitaminoza D se datorează unui aport exagerat (doze zilnice de
1000 – 3000 UI) şi se manifestă cu instalarea unor calcifieri
extraosoase (mai ales renale)
 Vitamina E
(tocoferoli,
vitamine antisterilitare)
• Denumirea de vitamină antisterilitate provine de la faptul că
ea este necesară pentru funcţia de reproducere la unele
animale şi păsări
• Răspândire → tocoferolii sunt bine reprezentaţi în regnul
vegetal (legume, seminţele germinate ale gramineelor),
precum şi în alimentele de origine animală (lapte, ouă, peşte,
etc.)
• Structura chimică → tocoferolii sunt derivaţii metilaţi ai
tocolului (2-metil-2-fitil-6-hidroxicroman). Se cunosc 7
tocoferoli, dar de importanţă biochimică sunt doar 4 - α→δ.
α-tocoferolul prezintă activitatea vitaminică cea mai ridicată şi
este cel mai larg răspândit.
• Biosinteză → se realizează în plante, prezenţa substanţelor
în ţesuturile animale fiind secundară aportului exogen
Structura tocolului
• Metabolism
– Tocoferolii alimentari fiind substanţe liposolubile,
desfăşurarea digestiei şi absorbţiei lipidelor este o condiţie a
absorbţiei acestora
– Sunt transportaţi plasmatic în fracţiunile lipoproteice LDL
şi HDL
– Sunt degradaţi oxidativ, iar produşii rezultaţi sunt
conjugaţi cu acidul glucuronic şi eliminaţi pe cale biliară,
fără recirculare

• Rol biochimic şi fiziologic

– Vitaminele E au caracter antioxidant deosebit, atât in vivo,
cât şi in vitro
– Se pare că vitaminele E au şi rol de apărare împotriva
peroxizilor, rol desfăşurat împreună cu glutation peroxidaza
(dependentă de Se)
• Implicaţii medicale
– Necesarul este de 0,1-0,2 mg/kgcorp/zi la adult şi
de 0,5 mg/kgcorp/zi la sugar. Este în corelaţie cu
consumul de acizi graşi nesaturaţi şi creşte în
perioada de sarcină şi alăptare
– Carenţa poate apărea în caz de malabsorbţie
lipidică, cauzată de disfuncţie pancreatică,
colecistopatii, boli inflamatorii intestinale, etc.
Primele manifestări sunt fenomene de alterare în
miocard şi în muşchii scheletici, cu creşterea
eliminării de creatină în urină şi instalarea
distrofiei musculare. De asemenea, mai pot
apărea tulburări neurovegetative, edeme, fragilitate
eritrocitară, anemie hemolitică
 Vitamina K (filochinone,
vitamina coagulării, vitamine
antihemolitice)
• Sunt substanţe naturale sau de sinteză, având rol
hotărâtor în producerea formei funcţionale a mai
multor factori ai coagulării, dar mai cu seamă a
protrombinei.
• Răspândire → vitaminele K naturale sunt răspândite
mai ales în regnul vegetal, iar în alimentele animale
se găsesc mai ales în lapte, ou şi ficat. Vegetalele
conţin mai ales K1, în timp ce în ficat se găseşte mai
mult K2.
• Structură chimică
– Vitaminele K au la bază ciclul 2-metil-1,4-naftochinonă
– Vitamina K1 (naturală) este numită şi filochinona, vitamina
K2 (naturală) se numeşte farnochinonă
– Vitaminele K3-K7 sunt sintetice. Vitaminele K4-K7 sunt
derivate de la naftalină, în timp ce vitamina K3 se numeşte
menadiona
Vitaminele K1 şi K2 naturale
• Biosinteză → în exclusivitate în regnul vegetal

• Metabolism
– Absorbţia se realizează în intestin, mai ales în jejun,
împreună cu substanţele lipidice
– Prezenţa acizilor biliari (mai ales acidul dezoxicolic)este
indispensabilă pentru absorbţia vitaminelor K naturale
– Ele sunt transportate limfatic şi sanguin spre ţesuturi.
Concentraţiile cele mai mari se realizează în ficat şi
splină
– Tezaurizarea în organism este foarte redusă, eliminarea se
face sub formă de glucurono-conjugaţi în fecale, urină,
lapte
• Rol biochimic şi fiziologic
– Vitaminele K sunt implicate în procesul coagulării sanguine
– Ele sunt necesare formării unor factori de coagulare
• Protrombina – factor II
• Factorul Christmas – IX
• Proconvertina – factor VII
• Factorul Stuart-Power
– În privinţa protrombinei, sintetizată în ficat, rolul vitaminei K
este cert → îndeplineşte rolul de coenzimă a unei enzime
specifice, care realizează carboxilarea primelor 10 resturi
de acid glutamic din protrombină la acid γ-carboxiglutamic.
Devine astfel posibilă legarea monolanţului protrombinic de
PL anionice din membrana plachetelor sanguine. Are loc
transformarea protrombinei în trombină, capătul N-
terminal, eliberându-se sub forma unui peptid. Se detaşează
trombina circulantă.
 Acţiunea
metabolică a
vitaminei K
• Implicaţii medicale
– La adultul normal necesarul este acoperit atât prin
alimentaţie, cât şi datorită sintezei realizată de flora
intestinală. Necesarul zilnic este de cca 2 mg.
– Carenţa se datorează, de obicei, fie absorbţiei
deficitare a lipidelor, fie suprimării florei intestinale
prin administrare orală de antibiotice
– La nou-născut poate apărea boala hemoragică
datorită lipsei florei intestinale
– Carenţa se manifestă prin hipoprotrombinemie, cu
tendinţă accentuată la hemoragii (subcutane, ale
mucoaselor nazală, gingivală)