Selecția naturală și

artificială
 Selecția naturală este mecanismul
fundamental al evoluției ființelor vii (plante,
animale, bacterii, fungi), care constă în șanse
inegale ale indivizilor la reproducere cu
succes și propagarea genelor sale, în
dependență de însușirile organismului,
dictate de acele gene, care îl fac pe acesta mai
mult sau mai puțin adaptat la mediul său.
Teoria selecției naturale a fost elaborată de
Edward Blyth și sistematizată apoi de Charles
Darwin, în cartea sa "Originea Speciilor" .
Conform teoriei evoluției prin selecția
naturală, natura produce spontan variații:
• dăunătoare,
• indiferente,
• avantajoase.
Variațiile avantajoase sunt selectate prin
acest mecanism și sunt propagate la urmași.
Variațiile dăunătoare se propagă la mult mai
puțini indivizi, sau dispar complet. Varietățile
se conturează ca specii în curs de formare. În
populațiile mici se manifestă efectul Sewall
Wright sau driftul genetic, supraviețuirea
urmând legile întâmplării.
 Selecția grupului afirmă că un anumit grup de indivizi tinde să apere interesele grupului, iar
avantajele individului se împart la tot grupul. Exemple de astfel de selecție reprezintă grupurile de
animale sociale. O colonie de albine lucrează împreună, iar indivizii se sacrifică pentru binele
grupului. Astfel este selectat grupul în care indivizii au mai multe trăsături avantajoase față de alt
grup (printre care și trăsăturile care influențează colaborarea). Prin selecția grupului evoluția ar duce
la comportament absolut altruist care are ca scop beneficiul grupului. Lacunele acestei ipoteze se
ivesc atunci când se cercetează alte forme de viață, care nu au comportament social, sau când se
observă comportament agresiv între membrii unui grup.
Selecția indivizilor afirmă că fiecare individ este independent. În acest context, supraviețuirea și
propagarea genelor sale depinde doar de trăsăturile proprii, prin urmare evoluția prin selecție naturală
are ca scop îmbunătățirea doar a individului.
Selecția genelor, cea mai populară teorie, popularizată de Richard Dawkins în cartea sa "The
Selfish Gene", afirmă că unica urmare directă a selecției naturale este selecția și propagarea pe scară
cât mai largă a acelor gene care dau un avantaj mai mare. Teoria aceasta explică comportamentul
albinelor sterile care se sinucid pentru apărarea reginei, deoarece astfel genele sale vor fi propagate
prin regină. La fel explică și comportamentul păsărilor, puii cărora deseori ucid pe cel mai slab din ei,
deoarece astfel se maximizează șansele la supraviețuirea celor puternici și la propagarea acelor gene
mai departe. Se explică și comportamentul uman, care demonstrează o atitudine diferită față de rude
decât față de străini, deoarece rudele apropiate au un set de gene similar. Merită de menționat că
urmarea evoluției prin selecția naturală a genelor nu sunt indivizi care trăiesc mult și sănătos, ci
indivizi care trăiesc suficient pentru a se reproduce cu succes, cu cât mai mulți urmași posibil, care
primesc genele fără alterații.
 Selecția artificială este procesul de dirijare a evoluției
speciilor de plante și de animale domestice, prin alegerea de
către om a genitorilor cu însușiri valoroase din punct de
vedere economic și estetic. Ca urmare a dezvoltării geneticii
au fost create tipuri noi de plante agricole și rase de animale
cu potențial ridicat.
 Ereditatea este proprietatea
tuturor organismelor vii aparținătoare unei specii de
a da naștere la urmași asemănători sau capacitatea
organismelor de a transmite la descendenți
anumite caractere ereditare. Prin procesul
eredității, variațiile genetice se acumulează și pot
duce la evoluția prin selecție naturală a unor
fenotipuri (conform teoriei evoluției lui Darwin).
Studiul eredității în biologie se numește genetică
Molecula structurală a ADN-ului. 

Genetica studiază structura moleculară și funcțională a genelor,

comportamentul genelor în contextul unei celule sau organism
modul de transmitere a caracterelor de la părinți la urmași,
distribuirea genelor și variația și schimbarea populațiilor. Știind
faptul că genele sunt universale pentru organismele vii, genetica
poate fi aplicată la studiul tuturor sistemelor vii, de
la virusuri și bacterii la plante și animale domestice și apoi
la om (în genetica medicală).
Deși știința geneticii a început cu
lucrările aplicate și teoriile lui Gregor
Mendel la mijlocul secolului al 19-lea.
Alte teorii de moștenire i-au precedat
lui Mendel. O teorie populară în timpul
lui Mendel a fost așa numitul concept al
moștenirii prin amestecare: faptul că
indivizii moștenesc un amestec de
trăsături de la părinții lor. Lucrările lui
Mendel au furnizat exemple în care
trăsăturile erau cu siguranță
Johann Gregor Mendel
neamestecate după hibridizare, arătând
(n. 20 iulie 1822 — d. 6
că acestea se produc în urma unei
ianuarie 1884) a fost
combinări a unor gene distincte mai
călugăr augustinian și
probabil decât a unui amestec continuu.
cercetător științific, cunoscut
Amestecul de trăsături este explicat
ca fondator al geneticii.
astăzi de acțiunea unor gene multiple cu
ajutorul geneticii cantitative. 
 Darwin și fiul cel mare, William Emma Wedgwood, soția
Erasmus Darwin în 1842. lui Darwin

Charles Darwin este cel mai celebru naturalist britanic, geolog, biolog și autor de cărți,
fondatorul teoriei referitoare la evoluția speciilor (teoria evoluționistă). A observat că
toate speciile de forme de viață au evoluat de-a lungul timpului din anumiți strămoși
comuni, ca rezultat al unui proces pe care l-a numit „selecție naturală”, toate acestea
fiind publicate în cea mai celebra scriere a sa, „Originea speciilor”, (1859).
Teoria evoluționistă a fost recunoscută de către comunitatea științifică și publicul larg
încă din timpul vieții sale, în timp ce teoria selecției naturale a fost considerată ca prim
argument al procesului evoluției abia prin anii 1930'[23] iar acum constituie
baza evoluționismului sintetic.