Evoluția este fenomenul prin care o populație de organisme vii își transformă treptat caracterele

fizice și comportamentul, pierzând anumite caractere sau obiceiuri sau căpătând caractere și
obiceiuri noi, ceea ce modifică specia, și uneori creează, dintr-o populație unică, două populații
diferite (noi varietăți sau specii: acest fenomen este denumit speciație, iar fenomenul invers,
hibridarea naturală, contopește varietăți diferite într-o populație unică).[1][2] Presupune schimbarea
caracteristicilor ereditare ale populațiilor biologice de-a lungul generațiilor succesive. Aceste
caracteristici sunt expresiile genelor care sunt transmise de la părinte la urmași în timpul
reproducerii. Caracteristici diferite tind să existe în cadrul oricărei populații ca urmare a mutației,
recombinării genetice și a altor surse de variație genetică. [3] Evoluția are loc atunci când procesele
evolutive, cum ar fi selecția naturală (inclusiv selecția sexuală) și deriva genetică acționează asupra
acestei variații, ceea ce duce la anumite caracteristici mai comune sau mai rare în cadrul unei
populații. Acest proces de evoluție a dat naștere biodiversității la toate nivelurile de organizare
biologică, inclusiv la nivelurile speciilor, organismelor individuale și moleculelor. [4][5]
Teoria științifică a evoluției prin selecție naturală a fost propusă de Charles Darwin și Alfred Russel
Wallace la mijlocul secolului al XIX-lea și a fost expusă în detaliu în cartea lui Darwin despre
originea speciilor (1859).[6] Evoluția prin selecție naturală a fost demonstrată pentru prima dată prin
observația că sunt deseori produși mai mulți urmași decât pot supraviețui. Aceasta este urmată de
trei fapte observabile despre organismele vii: 1) trăsăturile variază între indivizi în ceea ce privește
morfologia, fiziologia și comportamentul lor (variație fenotipică), 2) trăsături diferite conferă rate
diferite de supraviețuire și reproducere (capacitate diferențialǎ) și 3) trăsăturile pot fi transmise din
generație în generație (ereditatea aptitudinii). [7] Astfel, în generațiile succesive, membrii unei
populații sunt mai susceptibili să fie înlocuiți de progenituri ale părinților cu caracteristici favorabile
care le-au permis să supraviețuiască și să se reproducă în mediile respective. La începutul secolului
XX, alte idei concurente de evoluție, cum ar fi mutaționismul și ortogeneza, au fost respinse,
deoarece sinteza modernă a reconciliat evoluția darwinistă cu genetica clasică, care a stabilit
evoluția adaptativă ca fiind cauzată de selecția naturală care acționează asupra variației genetice
mendeliene. [8]
Toată viața de pe Pământ are un ultim strămoș comun universal care a trăit în urmă cu aproximativ
3,5-3,8 miliarde de ani.[9][10][11] Înregistrarea fosilelor include o evoluție de la grafitul biogenic timpuriu,
la fosile cu mată microbiană, către organisme multicelulare fosilizate. Modelele existente de
biodiversitate s-au conturat prin formațiuni repetate de specii noi (speciație), schimbări în cadrul
speciilor (anageneză) și dispariția speciilor (extincția) de-a lungul istoriei evolutive a vieții pe Pământ.
Trăsăturile morfologice și biochimice sunt mai asemănătoare printre speciile care au un strămoș
comun mai recent și pot fi folosite pentru a reconstrui arborii filogenetici.