CĂILE PE CARE SE REALIZEAZĂ VARIAŢIA GENETICĂ

ŞI VARIABILITATEA FENOTIPICĂ ÎN POPULAŢIILE

DE MICROORGANISME, PLANTE ŞI ANIMALE
Variabilitatea fenotipică a indivizilor ce formează populaţiile de
microorganisme, plante şi animale, este reflectarea polimorfismului
genetic existent la nivelul lor, adică a variaţiei genetice inter-
individuale sau intrapopulaţionale. Această variaţie este rezultatul
recombinării genetice, mutaţiilor şi activităţii elementelor genetice
transpozabile.
Organismele vii se caracterizează, printre altele, prin faptul că între
indivizii unei populaţii, respectiv ai unei specii, există nenumărate
deosebiri, atât genotipice, cât şi fenotipice.
Fiecare individ constituie o entitate unică şi nerepetabilă (exceptând
indivizii clonaţi), datorită faptului că el prezintă o anumită configuraţie
a factorilor genetici.
Deosebirile genotipice dintre indivizi se realizează în primul rând prin
fenomenul recombinării genetice, prin care informaţia ereditară are
capacitatea de a “circula” în cadrul unei populaţii.
Recombinarea se poate realiza pe parcursul meiozei, caz în care
este denumită recombinare meiotică, dar poate să se producă şi în
celulele care parcurg mitoza, caz în care poartă denumirea de
recombinare mitotică sau somatică.
La speciile evoluate, frecvenţa recombinării mitotice este foarte
scăzută comparativ cu aceea a recombinării meiotice, dar în ambele
tipuri de recombinare procesul este reciproc, constând în schimbul
anumitor gene între un grup linkage şi grupul omolog din cromozomul
pereche.

Fenomenul recombinării genetice are o importanţă biologică

extraordinară, acesta determinând diferenţierile genotipice între
indivizii unei populaţii sau ai unei specii. Variaţia genotipică
reprezintă suportul pentru caracterul unic al indivizilor, pentru
asigurarea unor posibilităţi largi de adaptare la variatele condiţii
de mediu şi, implicit, pentru asigurarea supravieţuirii
populaţiilor sau speciilor.

Recombinarea genetică se realizează în principal în cadrul

procesului sexual, fapt care explică răspândirea sa extraordinară nu
numai la organismele evoluate, dar chiar şi la procariote, cum sunt de
exemplu bacteriile.
La organismele eucariote, fenomenul de recombinare genetică se
realizează, în cadrul procesului sexual, pe trei căi:

• prin disjuncţia independentă a perechilor de cromozomi în cursul

meiozei (recombinare inter-cromozomială);
• prin crossing-over între cromozomii pereche (recombinare intra-
cromozomială);
• prin conversie (recombinare genetică nereciprocă).
Disjuncţia independentă a perechilor de cromozomi
(recombinarea inter-cromozomială)

Studiul comparativ al mitozei şi meiozei a arătat că meioza este tipul

de diviziune care asigură libera combinare a cromozomilor şi, pe
această bază, o mare variaţie genotipică a gameţilor şi a
descendenţilor.
Cromozomii omologi care se asociază în metafaza I formând
bivalenţi, se separă ulterior, fiecare pereche independent de celelalte,
fapt care determină combinarea pe bază de probabilitate a
cromozomilor proveniţi de la organismele parentale.
Posibilităţile de a forma mai multe combinaţii în cadrul gameţilor sunt
direct corelate cu numărul de perechi de cromozomi.
Cu cât este mai mare numărul cromozomilor şi respectiv al genelor în
cromozomi, cu atât este mai mare numărul combinaţiilor posibile ale
gameţilor. Astfel, dacă în cazul unei specii cu 8 cromozomi şi câte o
singură genă în cromozom, probabilitatea ca un gamet să fie diferit
de altul este egală cu (1/2)4 = 1/16, iar ca un individ să fie diferit de
altul este în consecinţă de (1/2)8 = 1/256, la o specie cu 20 de
cromozomi probabilitatea ca un gamet să fie diferit de altul este de
(1/2)10 = 1/1.024, iar ca un individ să fie diferit genotipic este de
(1/2)20 = 1/1.048.576. Dacă am considera că la specia luată în
considerare sunt numai trei gene, plasate una de alta la o distanţă
suficient de mare, astfel încât să se poată separa uşor prin crossing-
over, probabilitatea ca un individ să fie diferit genotipic de alţii ar fi de
(1/2)60. Calculul matematic arată că, pentru a oferi spaţiu tuturor
combinaţiilor genotipice posibile într-un astfel de caz, ar fi necesară o
suprafaţă de teren de 2.000 ori mai mare decât cea a Pământului.
Inmulţirea sexuată a organismelor determină aşadar o mare
variabilitate genotipică a descendenţilor, în primul rând prin
mecanismul de combinare pe bază de probabilitate a
cromozomilor în cursul diviziunii reducţionale (prima diviziune
meiotică).

Pe lângă aceasta, un rol important în sporirea variaţiei

genotipice individuale revine fenomenului de schimb de
segmente cromatidice între cromozomii pereche (crossing-
over), precum şi genelor extranucleare.
Recombinarea genelor între cromozomii pereche (crossing-over)

Studiul mecanismului de transmitere ereditară a arătat că genele

care fac parte din aceeaşi grupă de linkage (deci plasate în acelaşi
cromozom) nu se transmit întotdeauna înlănţuite, şi că de la acest
mod de transmitere a informaţiei genetice există unele excepţii.
Respectivele abateri au fost explicate prin posibilitatea realizării unui
schimb reciproc de gene între cromozomii pereche, printr-un proces
care a fost denumit crossing-over.

Efectul recombinării intra-cromozomiale este disocierea dintr-o

legătură a unor gene şi formarea unei noi grupe linkage cu genele
cromozomului omolog.

Frecvenţa cu care se poate realiza recombinarea prin fenomenul de

crossing-over este foarte redusă şi numai în cazuri rare se apropie de
limita superioară de 50%, valoare care corespunde segregării
independente a caracterelor, conform legilor mendeliene.
Recombinarea genetică nereciprocă (conversia genică)

Spre deosebire de recombinarea genetică reciprocă, care se

realizează prin crossing-over, recombinarea genetică nereciprocă
apare ca rezultat al fenomenului de conversie.
Conversia se manifestă prin aceea că descendenţa haploidă a
nucleului heterozigot diploid (a+a) nu prezintă raportul normal de
segregare, respectiv 1:1, una dintre alele având o frecvenţă mai mare
decât cealaltă. Astfel, la ciuperci, în locul raportului de segregare
normal 4:4 se întâlnesc raporturile de 5:3; 6:2; 7:1; 8:0.
S-a demonstrat că frecvenţa recombinării genetice nereciproce
variază la diferite gene, iar în interiorul unei gene frecvenţa conversiei
creşte de la un capăt la altul. Fenomenul de polarizare a conversiei în
interiorul aceleeaşi gene poartă denumirea de polaron.
Conversia genică are loc în cursul meiozei şi se realizează în două
etape:

• In prima etapă are loc transferul a 100-200 nucleotide din

molecula de ADN de pe o cromatidă, pe alta, formându-se astfel
scurte secvenţe de ADN hibrid;

• In cea de a doua etapă are loc corecţia împerecherilor greşite

dintre nucleotide în cadrul ADN hibrid, în timpul sau imediat după
recombinarea intergenică prin crossing-over. Ca urmare s-a
observat existenţa unei corelaţii între fenomenul crossing-over şi
frecvenţa conversiei în imediata vecinătate.
MUTAŢIILE

Mutaţia defineşte orice modificare ereditară şi detectabilă a materialului

genetic, care nu este cauzată de recombinarea genetică sau de
segregare. Mutaţiile cauzate de factori de mediu (fizici sau chimici) sau de
factori biologici apar spontan şi sunt denumite mutaţii naturale. In funcţie de
materialul genetic afectat, mutaţiile sunt clasificate astfel:

• mutaţii genice, când sunt afectate genele;

• mutaţii cromozomiale, când sunt afectaţi cromozomii;
• mutaţii genomice, când este afectat întregul genom (mutaţii multiple,
la nivelul mai multor perechi de cromozomi).

In funcţie de genele care sunt afectate, implicând deci exprimarea fenotipică,

mutaţiile pot fi clasificate în mutaţii dominante, co-dominante, semi-
dominante şi recesive.
Mutaţiile care se produc la nivelul perechilor de nucleotide sunt denumite
mutaţii punctiforme şi sunt evident mutaţii intragenice.
O categorie relativ distinctă de mutaţii o constituie mutaţiile letale
şi mutaţiile semiletale, care afectează gene de importanţă majoră în
organism, prin a căror blocare se cauzează moartea individului, cel
mai adesea în perioada embrionară, sau înainte de maturitatea
sexuală.

Indiferent de nivelul la care se produc (genic, cromozomial, genomic),

mutaţiile au frecvenţă variabilă. Se apreciază însă că pot exista gene
mutabile, caracterizate printr-o mare instabilitate şi care, în
consecinţă, prezintă o frecvenţă mai mare a mutaţiilor, comparativ cu
celelalte gene din organism. O astfel de ipoteză este de altfel
susţinută de existenţa seriilor de gene polialele, care sunt
considerate ca fiind rezultatul instabilităţii pronunţate a unor gene sub
influenţa anumitor condiţii ale mediului abiotic.
S-a sugerat de asemenea posibilitatea existenţei unor gene
mutatoare, care măresc frecvenţa mutaţiilor altor gene.
Mutaţiile naturale şi frecvenţa lor

Se consideră că una dintre cauzele mutaţiilor naturale care apar la

organismele vegetale şi animale este radiaţia cosmică, o sursă
permanentă de nuclei de carbon, azot şi oxigen, care ciocnindu-se cu
nuclei ai unor atomi din aer dau naştere radiaţiei cosmice secundare,
formată din radiaţii electromagnetice şi corpusculare. Aceste radiaţii
acţionează permanent asupra Pământului, împreună cu radiaţiile care se
produc prin dezintegrarea naturală a elementelor radioactive din scoarţa
pământului şi cu gazul radon din atmosferă, alcătuind fondul natural de
radiaţii terestre.

Atunci când asupra organismelor dintr-o populaţie acţionează un factor

de stres fizic sau chimic, respectiv un factor mutagen, probabilitatea
producerii unor mutaţii este semnificativ mai mare şi, de regulă, are loc o
creştere a frecvenţei mutaţiilor.
Mutaţiile naturale au o frecvenţă foarte variată în funcţie de condiţiile de
mediu şi de genele afectate. Frecvenţa mutaţiilor se poate calcula numai
pentru o anumită genă, dar însumând valoarea frecvenţei mutaţiilor
pentru toate genele se poate estima frecvenţa mutaţiilor per genom.

Rata mutaţiilor nu este constantă, ci depinde de diferiţi factori, printre

cei mai importanţi fiind genotipul şi condiţiile de mediu.
Genotipul poate influenţa într-o măsură foarte importantă rata
mutaţiilor, mai ales la acele organisme la care s-a demonstrat
existenţa aşa-numitelor gene mutatoare, care măresc frecvenţa
mutaţiilor la diferite alte gene.
Factorii Mutageni

Faptul că radiaţiile pot induce mutaţii este cunoscut încă din anul 1927,
când H.J. Müller a demonstrat creşterea semnificativă a frecvenţei
mutaţiilor induse artificial în raport cu aceea a mutaţiilor spontane.
Ulterior s-a descoperit că numeroase substanţe chimice (compuşi
chimici naturali sau de sinteză) au efect mutagen. S-a demonstrat apoi
că şocurile termice pot de asemenea induce mutaţii la unele organisme,
prin favorizarea instabilităţii materialului genetic şi a replicării sale
eronate.
Factorii mutageni pot fi clasificaţi aşadar în:

(1) factori mutageni fizici;

(2) factori mutageni chimici;
(3) factori mutageni biologici.

Indiferent de categoria din care fac parte, acţiunea constantă sau

prelungită a agenţilor mutageni determină o mărire considerabilă a
frecvenţei mutaţiilor.
Factorii mutageni fizici

In grupa factorilor mutageni fizici sunt incluse radiaţiile ionizante şi

neionizante, precum şi şocurile de temperatură. Radiaţiile care pot
provoca mutaţii la nivelul diferitelor unităţi ale materialului genetic (gene,
cromozomi, genom) sunt clasificate astfel:

Radiaţii neionizante (care generează reacţii fotochimice):

- raze ultraviolete (UV)
Radiaţii ionizante (care generează reacţii radiochimice):
Radiaţii electromagnetice:
- raze X (Röntgen)
- raze gamma ()
Radiaţii corpusculare
- raze beta (electroni)
- protoni (nuclei de hidrogen)
- neutroni lenţi sau rapizi
- raze alfa (nuclei de heliu)
- particule grele
Radiaţiile neionizante sunt radiaţiile ultraviolete (UV), care fac parte
din spectrul solar invizibil, fiind constituite din fotoni cu energie joasă
(circa 3-5 ergi/m2) şi cu o lungime de undă cuprinsă între 136 şi
4.000 Å.
Acţiunea radiaţiilor UV se exercită prin absorbţia energiei fotonilor cu
diferite lungimi de undă de către moleculele substratului, care intră
într-o stare de excitaţie. Consecinţa acestei stări este apariţia unor
reacţii chimice fluorescente şi fosforescente, şi transmiterea energiei
moleculei excitate unei alte molecule. Asemenea fenomene provoacă
reacţii chimice secundare variate în funcţie de substratul asupra
căruia se exercită acţiunea şi de lungimea de undă a razelor UV.

Radiaţiile ionizante includ radiaţiile electromagnetice şi radiaţiile

corpusculare, care au un efect similar asupra substratului. Acestea
se exercită ca unde sau ca particule încărcate cu energie diferită şi
acţionează la nivelul atomilor, fiind capabile să dezorganizeze sferele
de electroni care înconjoară nucleul atomic.
Dintre radiaţiile ionizante, cele mai puternice sunt radiaţiile
electromagnetice şi în special razele gamma şi razele Röntgen, care
au o lungime de undă mică şi putere foarte mare de penetraţie.

Razele gamma, care iau naştere în cursul dezintegrării radioactive,

au lungimea de undă cea mai mică, cuprinsă între 0.005 şi 1.4 Å.
Cea mai cunoscută sursă de radiaţii gamma este cobaltul radioactiv
(60Co).

Razele Röntgen (X) sunt radiaţii electronomagnetice cu acţiune

similară razelor gamma, având o lungime de undă cuprinsă între 0.06
şi 100 Å şi o energie de activare de 0.01-0.1 MeV. Puterea lor de
penetraţie este mai mică decât aceea a radiaţiilor gamma, dar
suficient de mare pentru a provoca o ionizare puternică.

Tot din grupa radiaţiilor ionizante fac parte radiaţiile corpusculare

cum sunt razele  (nuclei de heliu), razele  (electroni), protonii
(nuclei de hidrogen), neutronii şi diverse particule grele, emise de
asemenea în timpul dezintegrării radioactive a unor elemente.
Conform Comisiei Internaţionale de Protecţie Radiologică, doza limită
anuală este de 1 milisievert (mSv, valoare egală cu 1.000 de
microsieverți), cu excepţia expunerii la radiaţii medicale şi naturale,
iar media anuală a radiaţiei naturale este de 2,4 mSv.
http://www.click.ro/news/national/alerta-este-pericol-de-radiatii-cu-uraniu-18-judete

Cercetătorii români de la Facultatea de Mediu, Universitatea Babeș-Bolyai

(UBB) din Cluj, au măsurat radiaţiile din 18 judeţe şi au ajuns la concluzii
alarmante. Milioane de persoane din țara noastră sunt în pericol de radiații
cu uraniu peste normele admise.
Specialiștii de la Facultatea de Mediu au primit bani din fonduri europene și
au putut măsura nivelul radiațiilor din zonele unde sunt sau au fost mine de
uraniu. Cercetătorii din Cluj au măsurat până acum nivelul de radiaţii în 5.000
de locuinţe, şcoli, grădiniţe din centrul, nordul şi vestul ţării.

Concluziile sunt devastatoare: Pericolul contaminării cu radon există în 18

județe. Gazul radon, care provine din descompunerea uraniului, pătrunde din
sol în încăperi şi poate provoca în timp leucemie sau cancer pulmonar.
Rezultatele arată că cele mai ridicate valori sunt în Alba, Timiş şi Suceava.

În Europa, nivelul radonului din încăperi este, în medie, de 89 de unități, iar

în zonele verificate de cercetătorii români este o medie de 176 de unități. În
localităţile situate în vecinătatea fostelor mine de uraniu, radiaţiile de radon
sunt chiar şi de 10 ori peste media UE.
http://www.mediafax.ro/economic/ce-orase-din-tara-au-cel-mai-mare-
nivel-de-radiatii-16385591

Conform datelor Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare

(CNCAN), Zimnicea şi Timişoara sunt oraşele cu cel mai mare nivel de
radiaţii naturale din România, aproape de 5 Bq/mc, cu mult mai puţin decât
limita de avertizare de 50 Bq (Becquerel)/mc, sau decât limita de alarmare
de 200 Bq/mc.
Urmează Turnu Severin, Craiova, Vaslui şi Călăraşi, potrivit măsurătorilor
efectuate pe data de 22 mai 2017, la ora 08:00. Totodată, nivelul de radiaţii
din interiorul clădirilor este mai mare decât cel din exterior.
http://adevarul.ro/locale/resita/ciudanovita-locul-romania-radiatiile-uraniu-depasesc-100-
limita-alerta-statul-ascunde-catastrofa-1_57e14cd75ab6550cb8d4c022/index.html

Ciudanoviţa, locul din România unde radiaţiile de uraniu

depăşesc de 100 de ori limita de alertă

Ciudanovița este o localitate din judeţul Caraş-Severin, la aproximativ

20 de kilometri de Oraviţa, unde a funcționat o mină de uraniu
(în județul Caraș-Severin au funcţionat două mine de uraniu:
Ciudanoviţa şi Lişava)
Măsurarea radiaţiei. Unitatea de măsură folosită curent pentru
radiaţiile ionizante este rad-ul (radiation absorbed dose), care
reprezintă cantitatea de energie absorbită de 1 gram de materie vie
sau nevie. In paralel cu rad-ul este frecvent folosită o altă unitate de
măsură, respectiv gray-ul (Gy).

1 rad = 0,01 Gy; 1kR (1.000 razi) = 10 Gy.

Pentru studiul efectelor radiaţiilor asupra organismului uman se

foloseşte rem-ul (röntgen equivalent man). Această unitate de
măsură este o variantă a röntgen-ului (r). Un röntgen este egal cu
cantitatea de radiaţii capabile să producă 2.08 x 109 perechi de ioni
într-un cm3 de aer la 0°C şi la presiunea atmosferică de 760 mm Hg.
Cantitatea de radiaţii corespunzătoare unei unităţi röntgen este
capabilă să provoace într-un ţesut viu formarea unei cantităţi de ioni
de aproximativ 1.000 de ori mai mare, respectiv 2,08 x 1012.
Radiosensibilitatea organismelor

Diferitele organisme prezintă diferenţe considerabile în ce priveşte

radiosensibilitatea. Pentru măsurarea radiosensibilităţii se folosesc
noţiunile de doză letală 100 (DL 100) şi doză letală 50 (DL 50), care
reprezintă doza la care, într-un interval de 30 zile, mor toţi subiecţii
supuşi iradierii, sau 50%.
Efectele radiaţiilor la nivel celular sunt foarte variate, ele determinând
încetinirea sau blocarea diviziunilor mitotice, pierderea definitivă
a capacităţii de diviziune neînsoţită de moartea celulelor
(sterilizarea celulelor), moartea celulelor după mai multe ore de
la iradiere (fără ca ele să mai intre în diviziune mitotică) sau, în
cazul dozelor foarte mari de radiaţii (iradiere acută), moartea
instantanee a celulelor.
Indiferent de tipul de iradiere, respectiv cronică (de intensitate
scăzută şi durată lungă) sau acută (de intensitate mare şi durată
scurtă), cele mai afectate componente ale celulei sunt nucleul şi
cromozomii, deci materialul genetic.
Variaţia radiosensibilităţii la unele organisme vegetale şi animale.

Tipul
de organisme Specia DL 50

Lynum ussitatisimum (in) 40.000 - 50.000

Lycopersicum aesculentum (tomate) 30.000 - 40.000
Brassica sp. (varză, nap, etc) 25.000 - 30.000
Plante Secale cereale (secară) 10.000 - 15.000
Phaseolus vulgaris (fasole) 8.000
Abies alba (brad) 600 - 900

Paramecium aurelia (parameci) 350.000

Drosophila melanogaster (musculiţa de oţet) 46.000
Salamandra salamandra (salamandra) 3.000
Animale Ratus sp. (şobolan) 850
Rana ridibunda (broasca) 700
Mus musculus (şoarece) 530
Canis familiaris (câine) 325

Om 450
Efectele genetice ale radiaţiilor

Sub influenţa radiaţiilor ionizante se pot produce ruperi ale

cromozomilor, acestea fiind urmate cel mai adesea de rearanjări/
restructurări cromozomiale.

Un tip de modificare structurală a cromozomilor care se poate produce

ca urmare a radiaţiilor ionizante este deleţia, caz în care ruperea nu este
urmată de reunirea fragmentului acentric cu restul cromozomului.
Efectele genetice ale deleţiei depind de mărimea fragmentului pierdut şi
de importanţa genelor situate pe el.

Dacă ruperea unui cromozom este urmată de reunire, dar înainte de

reunire fragmentul acentric face o rotaţie de 180º, cromozomul va fi
modificat din punct de vedere structural, în sensul schimbării ordinii
locilor. Acest tip de modificare poartă denumirea de inversie terminală
sau paracentrică. In cazul în care cromozomul suferă două ruperi, cu
producerea a trei segmente, dintre care numai segmentul care poartă
centromerul îşi schimbă orientarea, modificarea poartă denumirea de
inversie pericentrică.
Prin unirea fragmentului acentric cu cromozomul omolog se produce
un alt tip de restructurare intracromozomială denumită duplicaţie.
In funcţie de modificarea sau nu a ordinii genelor înainte de unire,
aceasta poate fi duplicaţie în tandem (direct), când sudura nu
schimbă ordinea genelor, sau duplicaţie în tandem invers, când
ordinea iniţială a genelor este schimbată ca urmare a rotirii
fragmentului acentric înainte de unire (fuzionare).

Duplicaţia în tandem invers poate avea efecte genetice majore,

întrucât prin efectul de poziţie poate fi afectată expresia caracterelor
codificate de genele afectate de restructurarea intracromozomială.

Duplicaţiile au o frecvenţă mai mare decât deleţiile, dar spre

deosebire de acestea sunt foarte rare cazurile în care au efect letal.
Este posibil ca un fragment de cromozom rezultat după o rupere să
fuzioneze (să se unească) cu capătul unui cromozom neomolog,
determinând o translocaţie terminală.

In cazul producerii de ruperi simultane în doi cromozomi neomologi

poate avea loc schimbul reciproc de fragmente acentrice între ei,
acest tip de restructurare intracromozomială fiind denumită
translocaţie reciprocă.

Translocația reciprocă are, în general, are o frecvenţă mai mare

decât translocaţia terminală.
Dacă fragmentele translocate au centromeri, se vor forma
cromozomi dicentrici sau policentrici.
Adeseori, cromozomii dicentrici sau policentrici formează punţi în
anafază, acest tip de aberaţii cromozomiale determinând apariţia de
gameţi nefuncţionali.
Este un fapt incontestabil că plantele și animalele cu cromozomi
mari sunt mai susceptibile la apariţia de ruperi ale cromozomilor
sau cromatidelor, decât cele cu cromozomi mici, deci au o
radiosensibilitate mai ridicată. Se consideră însă că aproximativ
90-95% dintre rupturile primare se reunesc în configuraţia iniţială
(proces denumit restituţie) într-un interval cuprins între câteva minute
şi câteva ore. Celelalte rupturi, care nu refac configuraţia iniţială, pot
evolua pe următoarele două căi:

(a) pot rămâne deschise;

(b) se pot suda “nelegitim” cu capetele rupte ale altor cromozomi,
având ca rezultat producerea de translocaţii.

Aberaţiile de primul tip apar ca simple rupturi detectabile în mitoză,

iar fragmentele de cromozomi fără centromer se pot pierde, caz în
care poate avea loc şi o pierdere de informaţie genetică.
Efectele genetice ale radiaţiilor ionizante sunt dependente de
doză, debitul dozei, tipul radiaţiei, viteza diviziunii celulare
(durata ciclului mitotic), numărul şi lungimea cromozomilor,
concentraţia oxigenului intracelular şi extracelular, eficienţa
mecanismelor de reparare moleculară a ADN, reversibilitatea
leziunilor cromozomiale.
Factori mutageni chimici

Gama substanţelor chimice capabile să inducă restructurări

cromozomiale şi mutaţii este foarte largă. Deoarece multe dintre
aceste substanţe au asupra cromozomilor efecte similare radiaţiilor,
provocând de exemplu ruperi, au primit denumirea de substanţe
radiomimetice. Totuşi, spre deosebire de agenţii mutageni fizici,
substanţele chimice respective au un efect specific, provocând
ruperea cromozomilor mai ales în regiunile heterocromatinice, şi
anume în regiunile paracentrice şi ale constricţiilor secundare.

Substanţele chimice pot induce aberaţii variate de tip cromatidic,

subcromatidic şi cromozomial. In general însă, substanţele chimice
mutagene induc aberaţii de tip cromatidic, şi numai puţine substanţe
(de exemplu, 8-etoxi-cofeina şi streptonigrina) produc aberaţii de tip
cromozomial sau subcromatidic.
•
Agenţii chimici care produc rupturi şi reorganizări cromozomiale sunt
clasificaţi astfel:

• precursori ai ADN
• analogi ai bazelor azotate;
• agenţi alkilanţi;
• agenți de intercalare;
• unele metale;
• unele antibiotice;
• alţi factori mutageni chimici
Se consideră că efectul agenţilor mutageni chimici este dependent de
durata acțiunii, concentrație (doză), şi de o serie de factori fizici
externi.
Principalii factori fizici care ar putea influenţa efectul substanţei
mutagene sunt pH-ul, concentraţia O2 și temperatura.

Agenţii mutageni chimici afectează mai ales interfaza şi profaza

timpurie, iar cei cu acţiune în timpul interfazei influenţează diferit
perioadele G1, S şi G2.
Substanţele chimice cu efect în perioadele G1 sau S vor inhiba
replicarea cromozomilor prin acţiunea lor asupra sintezei de ADN, pe
când cele cu efect în G2 vor afecta numai formarea cromatidelor
libere, întrucât în acest stadiu ADN şi cromozomii sunt deja replicaţi.

Unii agenţi chimici blochează sinteza ADN şi a precursorilor săi.

De exemplu, blocarea sintezei unei anumite baze azotate determină
apariţia unor erori în procesul de împerechere normală a bazelor
(nucleotidelor) purinice şi a celor pirimidinice în macromolecula de
ADN.
O categorie distinctă de agenţi chimici mutageni este aceea a
substanţelor care acţionează asupra fusului de diviziune. Inhibarea
formării fusului celular are ca efect oprirea diviziunii celulei, fără a fi
însă afectaţi cromozomii, care îşi continuă diviziunea în mod normal.
Din această categorie de substanţe, cea mai cunoscută este
colchicina, a cărei eficacitate în acţiune este însoţită de o toxicitate
redusă. Alte substanţe din această categorie sunt: vincristina,
vinblastina, orizalina, acidul benzoic, trifluralinul, pendimethalinul,
fosforotiamidatul, propiconazolul.

O altă categorie de substanţe chimice cu efect mutagen este aceea

care include derivaţii halogenaţi ai benzenului şi toluenului, amino-
purinele, cafeina, teofilina şi teobromina, care inhibă citochineza la
plante, având ca efect inhibarea diviziunii celulare fără a afecta
diviziunea cromozomilor sau a nucleului.
Agenţi alchilanţi

Din grupul agenţilor alchilanţi (având una, două, sau mai multe grupe
alchil funcţionale) fac parte numeroase substanţe chimice mutagene,
printre care etilnitrozourea, iperita, dietilsulfatul, epoxizii, clorura de
vinil, nitrozoaminele, -propiolactona, etc.

Modul de acţiune al agenţilor alchilanţi. Agenții alchilanți transferă

grupări metil sau etil bazelor (adenina, citozina, guanina, timina) sau
grupărilor fosfat ale nucleotidelor (nucleotidele din macromolecula de
ADN sunt formate dintr-o bază azotată, o moleculă de dezoxiriboză și
una sau mai multe grupări fosfat).
In general, deşi există mai multe ipoteze privind procesele care duc
la apariţia aberaţiilor cromozomiale, se consideră că acestea sunt cel
mai probabil rezultatul sensibilităţii foarte mari la alchilare a ADN.
Agenţii alchilanţi acţionează numai în perioada S a ciclului mitotic,
deoarece în celelalte perioade ADN cromozomial este protejat de alte
substanţe.
Sub acţiunea agenţilor alchilanţi, ADN este denaturat, devenind
monocatenar. Fenomenul de alchilare a ADN continuă apoi prin
separarea bazelor purinice alchilate de lanţul format de zaharuri şi
radicali fosforici. Ca urmare are loc ruperea lanţului polinucleotidic al
ADN.

Cele mai importante reacţii chimice ale agenţilor alchilanţi la nivelul

acizilor nucleici sunt:

 Alchilarea grupelor fosfat

 Alchilarea unor baze azotate
 Depurinizarea macromoleculelor de ADN şi ARN
Alchilarea grupelor fosfat din macromolecula ADN şi ARN împiedică
replicarea normală a acizilor nucleici sau duce la apariţia de “erori de
împerechere” a bazelor azotate în macromoleculele nou sintetizate.
Alkilarea grupelor fosfat duce la formarea triesterfosfatului, care este
instabil şi se poate deci hidroliza, cu punerea în libertate a grupelor alchil,
care pot reacţiona mai departe cu acizii nucleici. In acest caz, poate avea
loc ruperea legăturilor între grupele fosfat şi zaharuri din lanţul
polinucleotidic, fapt care determină fragmentarea macromoleculelor de
ADN.

Alchilarea unor baze azotate din macromolecula de ADN sau ARN, care
duce la apariţia unor analogi ai acestora, are consecinţe importante din
punct de vedere genetic, determinând modificări ale informaţiei genetice,
datorită unor erori în împerecherea bazelor azotate şi replicarea acizilor
nucleici.

Depurinizarea macromoleculelor de ADN şi ARN, care se realizează prin

alchilarea bazelor purinice şi ruperea legăturilor dintre bazele purinice
alchilate şi zaharurile alăturate, având ca rezultat eliminarea unor baze
purinice din macromolecula acizilor nucleici şi apariţia de mutaţii.
Agenţi de intercalare

Agenții de intercalare, cum sunt bromura de etidiu (EtBr) și

proflavina, sunt molecule care se pot insera între bazele (A, T; C, G)
din macromolecula de ADN, cauzând mutații ale cadrului de citire în
cursul replicării.

Unii agenți de intercalare, cum este daunorubicina/daunomicina

(antibiotic glicozidic din clasa antraciclinelor), pot bloca transcripția și
replicarea, făcându-i foarte toxici pentru celulele care se divid.
Proflavina, spre deosebire de mulți alți agenți mutagenici, cauzează
deleții sau inserții ale perechilor de baze, și nu substituții.
Metale cu efect mutagen

Multe metale, cum sunt arsenicul, cadmiul, cromul, nichelul și compușii

lor, pot fi mutagenice, acționând prin mecanisme variate.

Arsenicul, cromul, fierul și nichelul pot fi asociate cu producerea de specii

reactive de oxigen, unele dintre ele putând modifica de asemenea fidelitatea
replicării ADN. Speciile reactive de oxigen sunt reprezentate de radicali de
oxigen (superoxid, hidroxil, peroxid) precum și de derivati non-radicalici ai
oxigenului (peroxid de hidrogen, oxigen singlet, peroxinitrit). Formele active
radicalice reprezintă stări chimice ale oxigenului caracterizate prin prezența
unui electron neîmperecheat în orbitalii atomici sau moleculari. Datorită
dubletului electronic incomplet, sunt molecule extrem de instabile din punct
de vedere chimic, care manifestă tendința de a extrage un electron din cadrul
altei molecule, ce implicit va fi oxidată.

Cobaltul, arsenicul, nichelul și cadmiul pot afecta procesele de reparare a

ADN (procesul de reparare a împerecherilor greșite ale bazelor, procesul de
reparare prin excizia de nucleotide). De asemenea, nichelul poate cauza
hipermetilarea ADN și deacetilarea histonelor (proteinele care se asociază cu
ADN în cursul interfazei pentru formarea cromatinei).
Mecanismul Molecular al Mutaţiilor

Apariţia mutaţiilor poate fi cauzată de:

• modificarea structurii macromoleculei de ADN;

• deleţia sau adiţia uneia sau mai multor nucleotide în macromolecula
de ADN;
• substituţia uneia sau mai multor nucleotide în macromolecula de
ADN;
• inversia unei secvenţe de nucleotide din macromolecula de ADN.
Sub influenţa diverşilor factori mutageni se produc erori în procesul
de replicaţie a acizilor nucleici, care duc la apariţia de mutaţii.
Inlocuirea unei baze purinice în macromolecula de ADN sau ARN
cu o altă bază purinică (A  G), sau a unei baze pirimidinice cu o
altă bază pirimidinică (T  C) este denumită tranziţie, în timp ce
schimbarea unei baze purinice cu o bază pirimidinică sau invers
(A  T; A  C; G  T; G  C) este denumită transversie.
O cauză a unor astfel de erori o constituie existenţa unor baze
azotate sub formă tautomerică rară, apărute de exemplu prin
schimbarea poziţiei unui atom de hidrogen.
In mod normal, adenina se împerechează în lanţul polinucleotidic cu
timina, însă forma tautomerică a adeninei se poate împerechea cu
citozina, adică A-T devine A-C. Ţinând seama că citozina are
afinitate chimică pentru guanină, la replicaţia următoare a
macromoleculei de ADN, legătura A-C se transformă în G-C. Aceasta
înseamnă în fapt că perechea de baze azotate A-T este înlocuită de
perechea de baze G-C, fiind astfel modificată informaţia genetică prin
mutaţie.
Erorile de includere a unor nucleotide în macromolecula de ADN şi
erorile de replicaţie a ADN constituie, la nivel molecular,
mecanismele de bază care realizează modificarea informaţiei
genetice şi respectiv apariţia procesului mutaţional.

Mutaţiile la nivelul macromoleculelor de ADN nu sunt întotdeauna

reflectate în schimbări ale secvenţei aminoacizilor, din cauza codului
genetic degenerat. De exemplu, codonii UAU şi UAC codifică acelaşi
aminoacid, şi anume tirozina. Ca urmare, schimbarea nucleotidei ce
conţine uracil (U) cu o nucleotidă ce conţine citozină (C) în poziţia a
treia a codonului nu are ca efect substituirea (înlocuirea)
aminoacidului respectiv.

Dintre cei 64 de codoni, un număr de 3 (UAA, UAG, UGA) servesc

pentru marcarea terminării secvenţei de aminoacizi a unei catene
polipeptidice. O mutaţie a acestor 3 codoni nu are efecte asupra
secvenţei de aminoacizi şi ca urmare o astfel de mutaţie a fost
denumită mutaţie nonsens.
Mutația non-sens
Dacă însă are loc o mutaţie care determină transformarea într-un
codon terminal a unuia dintre ceilalţi 61 de codoni, aceasta poate
avea ca efect încheierea prematură a secvenţei de aminoacizi şi deci
formarea unei catene polipeptidice mai scurte.

Mutaţiile care afectează unul dintre cei 61 de codoni şi determină de

obicei înlocuirea unui aminoacid cu altul, se numesc mutaţii cu sens
greşit. Datorită fenomenului colinearităţii, mutaţia unui codon dintr-o
anumită poziţie din secvenţa de nucleotide are ca rezultat înlocuirea
unui aminoacid cu altul în poziţia corespunzătoare din catena
polipeptidică.

Mutaţiile care afectează codonii, dar care nu duc la înlocuirea unui

aminoacid cu altul, se mai numesc mutaţii sinonime sau mutaţii
neutre.
PRODUCEREA DE MUTAŢII ŞI RECOMBINĂRI GENETICE
CA REZULTAT AL ACTIVITĂŢII ELEMENTELOR
GENETICE TRANSPOZABILE
In genomul multor specii de microorganisme, plante şi animale, sunt
prezente copii multiple ale unor secvenţe de ADN care au
capacitatea de a-şi schimba poziţia dintr-un locus în altul. Intrucât
aceste secvenţe de ADN, care au primit denumirea de elemente
genetice transpozabile sau transpozoni, pot fi integrate în noul
locus în cadrul genomului prin alte mecanisme decât omologia
secvenţelor de nucleotide, ele pot determina recombinarea
genetică nelegitimă. De asemenea, elementele genetice
transpozabile pot cauza mutaţii, modificări în reglajul genetic al
unor gene, activarea sau inactivarea unor gene şi a celor
adiacente locusului de integrare, restructurări cromozomiale
(deleţii, inversii, duplicaţii, translocaţii).

Limita superioară de mărime a secvențelor care pot fi mobilizate

variază dependent de tipul de transpozon. Se apreciază că mărimea
acestora poate fi de ordinul sutelor de kb.
Structura Moleculară a Transpozonilor

Cei mai simpli transpozoni sunt cei descoperiţi la bacterii şi cunoscuţi

acum sub denumirea de secvenţe de inserţie sau elemente IS.
Similar elementelor genetice transpozabile de la eucariote, aceşti
transpozoni mici posedă secvenţele invers repetate la capetele lor şi
codifică propria transpozază (proteina enzimă necesară pentru
producerea exciziei şi realizarea transpoziţiei); transpozonii
bacterieni codifică de asemenea una sau mai multe proteine
implicate în reglarea ratei transpoziţiei.
Transpozonii complecşi au dimensiuni mai mari, deoarece pe lângă
genele necesare transpoziţiei conţin şi una sau mai multe gene
mobile transpozabile, cum ar fi gene pentru rezistenţa la antibiotice,
toxine, etc.
Ca structură, un transpozon complex include un segment de ADN
mai mare, având la extremităţi câte un transpozon simplu (IS), iar în
partea centrală gena sau genele ce sunt transpozate.
Transpozonii sunt în mod obişnuit desemnaţi prin abrevierea Tn
urmată de un număr (de exemplu Tn5).
Când trebuie să se facă referire la genele purtate de un astfel de
element, se foloseşte şi abrevierea pentru acestea. De exemplu
Tn5(neo-r ble-r str-r) conţine genele pentru rezistenţa la trei
antibiotice diferite: neomicină (kanamicină), bleomicină şi
streptomicină. Aceste gene reprezintă markeri, care fac uşoară
detectarea transpoziţiei unui element complex.

Influenţa elementelor genetice transpozabile în modificarea

genomului se realizează prin sporirea variabilităţii genetice şi prin
frecvenţa mai ridicată cu care organismele pot suferi mutaţii.
Tipuri de Transpoziţie

S-a demonstrat existenţa a trei moduri distincte de realizare a transpoziţiei

elementelor genetice transpozabile: (1) transpoziţie simplă; (2) transpoziţie
replicativă; (3) retrotranspoziţie.

Prin transpoziţia simplă are loc migrarea unui element genetic transpozabil
într-un alt locus din genom, determinând astfel apariţia unui gol (gap) în
vechiul loc de inserţie. Inserţia sa în noul locus are ca rezultat inducerea unor
restructurări cromozomiale, inactivarea unei gene sau a genelor adiacente,
mutaţii, etc.

Transpoziţia replicativă se realizează prin replicarea transpozonului, urmată

de migrarea copiei sale într-un alt locus. Spre deosebire de transpoziţia
simplă, transpoziţia replicativă determină o mărire a numărului de copii ale
transpozonului respectiv per genom.

Retrotranspoziţia se realizează prin transcripţia transpozonului în ADN,

urmată de migraţia în noul locus, unde cu ajutorul enzimei revers-transcriptaza
se produce transcripţia inversă în ADN. Sub această formă, retrotranspozonii
sunt inseraţi în noul locus printr-un proces de recombinare.
De regulă, mobilitatea transpozonilor este determinată de condiţii de
stres (de exemplu iradierea cu radiaţii ionizante sau neionizante,
şocuri de temperatură, acţiunea unor agenţi chimici mutageni), iar
inserarea lor în genom se realizează probabilistic.

Intrucât elementele genetice transpozabile pot fi integrate în noul locus

în cadrul genomului prin alte mecanisme decât omologia secvenţelor
de nucleotide, ele pot determina recombinarea genetică nelegitimă,
pot cauza mutaţii, modificări în reglajul genetic al unor gene, activarea
sau inactivarea unor gene şi a celor adiacente locusului de integrare,
restructurări cromozomiale (deleţii, duplicaţii, inversii, translocaţii).

Elementele genetice transpozabile sunt aşadar implicate în

restructurarea genomului, de activitatea lor fiind dependentă
într-o măsură importantă sporirea variabilităţii în condiţii de stres
şi adaptarea la condiţii noi, nefavorabile, de mediu.
This morning glory has a transposon problem. The transposon keeps bouncing
into the middle of a gene it needs to make the purple pigment for the flower.
When it does, the gene stops working, so those cells are white. When the
transposon moves out of the gene again, it starts working, and you get purple.
Many striped flowers, and some striped leaves, are the lovely result of a poor
plant with transposons moving about.