VARIABILITATEA GENETICĂ

0
 VARIABILITATEA GENETICĂ

Genetica este ştiinţa eredităţii şi a variabilităţii. Dacă ereditatea determină

conservarea informaţiei genetice şi deci a similitudinii biologice dintre părinţi şi copii,
variabilitatea creează deosebirile dintre generaţii. Dar diferenţele fenotipice dintre
indivizi pot fi produse fie de modificări ale materialului genetic, fie de factori din
mediul înconjurător. Prin variabilitate genetică se înţelege ansamblul de fenomene care
produc diferenţele genetice între indivizii unei populaţii precum şi între populaţii
diferite. Datorită acestor diferenţe se creează diversitatea, premisă esenţială a evoluţiei.
Consecinţele fenotipice ale diferenţelor ce pot apărea în secvenţa ADN la diferiţi
indivizi au un spectru larg: unele nu au efect fenotipic sau acesta este minim, altele pot
produce direct o stare de boală; între aceste două extreme se plasează variaţiile
fenotipice normale determinate genetic ale morfologiei şi fiziologiei organismului, ale
comportamentului şi personalităţii individului, ale răspunsului său la factorii externi (de
la alimente, la agenţi cauzatori de boală sau medicamente). Deci bolile genetice sunt
numai partea cea mai evidentă, extremă, a variabilităţii genetice.

A. SURSELE DE VARIABILITATE

Variabilitatea genetică este produsă prin mutaţii, recombinări şi migraţii. Aceste

trei fenomene sunt interconectate: mutaţiile determină modificări în structura
materialului genetic al unui individ şi creează fondul genetic caracteristic unei populaţii;
migraţiile unor persoane dintr-o populaţie în altă populaţie aduc un potenţial genic nou
iar recombinările din gametogeneză şi fecundare produc un „amestec” al zestrei
genetice parentale într-o combinaţie nouă, specifică descendentului. Cert este că
genomul uman nu este o entitate statică, fixă.

1. MUTAŢIILE

Termenul de mutaţie a fost folosit pentru prima oară în genetică de către Hugo
de Vries, în 1901. Prin mutaţie se înţelege orice modificare în secvenţa sau aranjarea
nucleotidelor din ADN. Aceste modificări sunt nenaturale (accidentale), permanente şi
ereditare. Dacă interesează ADN genic, ele pot produce o schimbare detectabilă a
fenotipului (dar acest lucru nu este obligatoriu). Celula sau organismul ce prezintă o
astfel de modificare se numeşte mutant.
În funcţie de mărimea materialului genetic interesat – genă, cromozom, genom
– mutaţiile se pot clasifica în trei mari categorii:
Mutaţii genice, care afectează secvenţa nucleotidelor unei gene; ele pot interesa
întreaga genă sau o parte a ei (rearanjări intragenice) sau numai o pereche sau câteva
perechi de nucleotide (mutaţii punctiforme), formând o variantă alelică a genei normale
(„de tip sălbatic”); frecvenţa mutaţiilor genice este apreciată la 10 -5 – 10-6
/locus/generaţie.

1
 Mutaţii cromozomice, care produc schimbări în structura cromozomilor şi deci
în ordinea liniară a genelor în cromozomi (remanieri cromozomice: pierderea, câştigul
sau rearanjarea unor segmente); mutaţiile cromozomice se produc cu o frecvenţă de
10-4 /diviziune celulară.
Mutaţii genomice („de ploidie”), care afectează cantitatea de material genetic şi
se traduc printr-o modificare a numărului diploid de cromozomi întregi; ele afectează
fie 1-2 perechi de cromozomi (aneuploidie), fie toţi cromozomii, prin adăugarea a 1-2
seturi haploide (poliploidie). Mutaţiile genomice sunt cele mai frecvente mutaţii la om,
10-2 /diviziune celulară.
Ultimele două tipuri de mutaţii sunt reunite într-un singur grup numit anomalii
cromozomice.

O altă clasificare a mutaţiilor se bazează pe tipul de celule afectate: germinale

(ce vor forma, în gonade, celule sexuale) sau somatice. În cazul, mutaţiilor germinale,
se pot produce gameţi anormali care (în cazul în care individul este fertil), după
fecundare, transmit mutaţia la generaţia următoare, rezultând un individ ale cărui celule
vor fi toate mutante; mutaţiile germinale sunt deci ereditare. În al doilea caz, cel al
mutaţiilor somatice, descendenţii unei celule mutante vor forma o clonă celulară
anormală, prezentă în anumite ţesuturi, rezultând un mozaicism somatic; mutaţiile
somatice nu pot fi transmise generaţiilor viitoare.
În funcţie de cauză, mutaţiile pot fi clasificate în spontane şi induse. Mutaţiile
spontane sunt cele mai numeroase şi se produc prin erori de copiere în cursul replicării
ADN. Deşi funcţia de autocorecţie a ADN polimerazelor reduce semnificativ numărul
de erori, mărimea enormă a genomului uman face ca la orice replicare a celor 3 miliarde
de nucleotide să apară erori (10-10). Mutaţiile induse sunt determinate de agresiunea
unor substanţe chimice exogene, a radiaţiilor ionizante sau a metaboliţilor reactivi.
Urmările acestor atacuri genotoxice sunt reduse prin intervenţia unor sisteme eficace de
supraveghere, alarmă şi reparare; dovada nedorită a eficacităţii lor este adusă de
mutaţiile genelor implicate în aceste procese ce cresc semnificativ rata mutaţiilor,
producând – cel mai - adesea cancere.
Consecinţele fenotipice ale mutaţiilor formează un spectru foarte larg.
Cele mai multe mutaţii germinale (produse în regiunile necodante ale ADN) nu
au un efect fenotipic, sunt mutaţii neutre. Ele generează variantele alelice ce alcătuiesc
polimorfismul ADN, dacă un locus are mai mult de o variantă (alelă) ce se întâlneşte în
populaţie cu o frecvenţă mai mare de 1% (ce face ca producerea ei întâmplătoare să fie
improbabilă). Heterozigoţia medie a ADN genomic la om a fost apreciată la 0,001 –
0,004 (adică 1:250 – 1:1000 pb diferă prin secvenţele alelice). De notat că unele gene, şi
în special genele HLA, au un polimorfism înalt.
Uneori mutaţiile noi pot avea efecte benefice, producând o mai bună adaptare la
mediu şi/sau o rezistenţă mai mare la agresiunile ecologice sau o creştere a
„aptitudinilor reproductive” („fitness”). Avantajul selectiv al heterozigoţilor (Na),
purtători ai unei gene mutante, se poate înscrie în această categorie (vezi capitolul 7).
Cert este că mutaţiile reprezintă „combustibilul brut care conduce evoluţia”.
Deseori mutatiile pot fi patogene, producând o modificare fenotipică evidentă
(letală, subletală, morbidă) sau crescând susceptibilitatea la boală.
2
 Până acum ne-am referit la mutaţiile germinale, care sunt ereditare. Deşi
mutaţiile somatice nu se transmit la descendenţi, nu înseamnă că medical nu sunt
importante. Evoluţia de la zigot la adult necesită circa 1015 diviziuni celulare; la o
frecvenţă medie de 10-10 erori de replicare per diviziune se produc în genomul fiecărei
celule somatice mii de mutaţii. Efectul lor va depinde de natura mutaţiei, localizarea şi
ţesutul implicat; ele vor produce clonele anormale implicate în cancer, afectări
degenerative sau „îmbătrânire” precoce.
Consecinţele patogene ale mutaţiilor, germinale şi somatice, ne permit să
afirmăm că mutaţiile sunt cauza principală de boală la om.

2. RECOMBINĂRILE GENETICE

Prin reombinare genetică înţelegem producerea unor combinaţii genetice noi

(recombinanţi), prin rearanjarea (reasortarea, redistribuţia) materialului genetic cuprins
în două unităţi genetice diferite.
Recombinarea genetică este un proces natural şi reprezintă „una din cheile
mecanismelor prin care se formează noi indivizi ce vor fi apoi testaţi, prin selecţie
naturală, în marea schemă a evoluţiei biologice” (Wetzel, 1980).
Procesul de recombinare necesită o asociere intimă şi apoi o interacţiune între
două unităţi genetice diferite; această „condiţie” permite, între altele, diferenţierea
dintre recombinările genetice şi mutaţii. În funcţie de mărimea unităţilor implicate în
replicare – genom, cromozom, genă – se pot deosebi mai multe tipuri de recombinare.

RECOMBINAREA GENOMICĂ.

Recombinarea genomică se realizează în cadrul procesului sexual, prin asortarea

genomurilor din gameţii care unesc, pentru a forma zigotul. Reproducerea sexuată
asigură nu numai continuitatea şi păstrarea genelor şi caracterelor de la părinţi la copii,
dar şi creşterea variabilităţii urmaşilor. Când se unesc doi gameţi proveniţi de la indivizi
neînrudiţi, diferiţi genetic, descendenţii vor prezenta o vitalitate sporită, calităţi noi, o
adaptabilitate mai bună şi o fertilitate crescută. Această vigoare hibridă sau heterozis
este consecinţa heterozigotismului care se creează la descendenţi. În cazul încrucişării
între indivizi apropiaţi sau înrudiţi (consanguinitate), gradul de heterogenitate se reduce
şi creşte fenomenul de omogenizare genetică.
Recombinarea genomică este o importantă sursă de varibilitate, cu condiţia ca
genomurile care se combină să fie cât mai diferite.

RECOMBINAREA CROMOZOMICĂ

Recombinarea cromozomică se produce în cursul gametogenezei între

cromozomii omologi (cu origine diferită) prin fenomenele specifice meiozei I. Ea poate
avea loc între cromozomi „întregi” (recombinare intercromozomică) sau între „părţi”
din cromozomi (recombinare intracromozomică).

3
 RECOMBINAREA INTRAGENICĂ

Recombinarea intragenică se produce printr-un crossing-over egal între două

gene alele şi produce o genă hibridă sau o fuziune genică, ce conţine un fragment
terminal dintr-o alelă şi restul de secvenţă din cealaltă alelă.
Recombinarea intragenică poate produce şi fenomenul de conversie genică.

3. MIGRAŢIILE

Prin migraţii se înţelege transferul de gene prin deplasarea unui grup de indivizi
dintr-o populaţie în altă populaţie genetic diferită. Prin imigrare se produce astfel o
introducere a unor gene noi în populaţia gazdă. Asupra acestui mecanism ne vom referi
pe larg în capitolul următor, Genetica populaţiilor, dar vom preciza aici că migraţiile au
reprezentat şi în specia umană o sursă importantă de variaţii ereditare.

B. MUTAŢIILE GENICE

Mutaţiile sunt definite ca modificări permanente şi ereditare în secvenţa

nucleotidelor sau aranjarea ADN. Prin aceste modificări se produc variante alelice ale
secvenţei de ADN (genă sau secvenţă extragenică). Unele dintre aceste variante nu au
efect fenotipic sau acesta este mi nim; alte variante alelice, produse prin mutaţie, pot fi
implicate direct în etiologia unor boli.
Introducerea metodelor de analiză a ADN a permis, în ultimii 20 de
ani, realizarea unor progrese remarcabile în identificarea şi studiul mutaţiilor
răspunzătoare de producerea unor boli monogenice. S-a putut defini astfel spectrul
mutaţiilor pentru aceste boli, atât calitativ (tipurile şi poziţiile mutaţiilor, precum şi
efectul lor asupra funcţiei genei) cât şi cantitativ (analiza frecvenţei mutaţiilor în diferite
populaţii sau epidemiologia moleculară). Consecinţele au fost multiple şi pot fi grupate
în trei categorii:
Cunoaşterea teoretică mai precisă a diversităţii mecanismelor mutaţionale ce
operează la om şi descoperirea unor mecanisme noi (transpoziţii, inversii, expansiuni de
repetiţii trinucleotidice);
Înţelegerea mai precisă a mecanismelor patogenice ale unor boli (pierderea
totală sau parţială a funcţiei proteinelor, modificarea sau achiziţia unor proprietăţi noi
ale proteinelor codificate de genele mutante);
Ameliorarea calităţii şi eficienţei diagnosticului în numeroase boli monogenice,
precum şi a sfatului genetic şi diagnosticului prenatal.

4
 1. TIPURI ŞI MECANISME DE PRODUCERE ALE MUTAŢIILOR
GENICE

Mutaţiile care afectează regiuni mici din genom pot fi împărţite în două mari
clase:
modificări ale unei secvenţe unice de ADN sau mutaţii simple; acestea sunt de
obicei microleziuni, interesând unul sau câteva nucleotide;
modificări ce implică schimburi între două secvenţe alelice/nealelice de ADN
sau recombinări genice aberante; ele generează macroleziuni interesând o parte din
genă sau chiar întreaga genă
În funcţie de modificarea produsă în secvenţa de nucleotide a ADN se pot
deosebi trei mari categorii de mutaţii:
substituţii nucleotidice – ce implică de regulă înlocuirea unei singure perechi de
baze; mai rar pot fi înlocuite simultan mai multe nucleotide grupate, rezultând o formă
de conversie genică;
deleţii – eliminarea (pierderea) unuia sau mai multor nucleotide din secvenţa
genei, mai rar părţi din genă (exoni) sau întreaga genă;
inserţii – introducerea (adiţia) unuia sau mai multor nucleotide în structura
genei; rar se pot produce inserţii largi (prin transpoziţie), amplificarea (expansiunea)
unor secvenţe repetitive trinucleotidice sau duplicaţia genei.
Majoritatea mutaţiilor sunt modificări stabile/fixe ale secvenţei ADN. Recent s-a
descris o clasă nouă de mutaţii numită mutaţii instabile sau dinamice în care anumite
repetiţii trinucleotidice suferă modificări (de obicei expansiuni) atunci când sunt
transmise în succesiunea generaţiilor.
În funcţie de tipul secvenţelor din structura genei care sunt afectate, mutaţiile
pot interesa secvenţele codante (exonii) sau necodante (intronii, secvenţele reglatoare),
cu efecte variate asupra expresiei informaţiei ereditare şi implicit asupra sintezei de
proteine (alterarea structurii sau cantităţii).

1.1. SUBSTITUŢIA UNUI NUCLEOTID

Înlocuirea unui singur nucleotid (şi deci a unei perechi de baze în ADN
bicatenar) este o mutaţie punctiformă şi reprezintă cel mai frecvent tip de mutaţie
întâlnită la om. Astfel, din circa 130 de variante anormale ale hemoglobinei umane, 120
sunt produse prin substituţii.
a) Tranziţii şi transversii.
Se deosebesc două tipuri de substituţii: tranziţiile care reprezintă înlocuirea unei
baze pirimidinice (T sau C) sau purinice (A sau G) cu o bază de acelaşi tip şi
transversiile în care o bază pirimidinică (T sau C) este înlocuită de o bază purinică (A
sau G) şi vice versa. Teoretic, presupunând că substituţia se face la întâmplare,
transversiile ar trebui să fie de două ori mai frecvente decât tranziţiile, deoarece orice
bază poate suferi două transversii dar numai o singură tranziţie. În realitate, tranziţiile
sunt mai frecvente ca transversiile; excesul de tranziţii este determinat probabil de
acţiunea combinată a ADN polimerazei (ce poate încorpora eronat în procesul de
replicare mai frecvent o bază de acelaşi tip) şi acţiunii sistemelor de corecţie (care
5
recunosc mai uşor o încorporare de tipul transversiei, ce antrenează o modificare mai
importantă a diametrului moleculei de ADN, decât tranziţia).
b) Efectele substituţiei asupra informaţiei genetice.
Efectele substituţiei unui nucleotid depind de localizarea intragenică a mutaţiei:
secvenţe codante, secvenţe intragenice necodante şi secvenţe reglatoare.

c). Consecinţele substituţiei în raport cu localizarea intragenică

Efectele substituţiei unui nucleotid depind de localizarea intragenică a mutaţiei:
secvenţe codante, secvenţe intragenice necodante şi secvenţe reglatoare.
Secvenţele codante sunt afectate în marea majoritate a mutaţiilor patogene.
Predomină substituţiile nucleotidice nesinonime, în special mutaţiile cu sens greşit, care
modifică:
- stabilitatea proteinei, localizarea intracelulară, maturarea proteinei, asamblarea
ei în structuri multimerice,
- interacţiunile cu liganzii sau alte proteine,
- situsul funcţional pentru activitatea enzimatică etc).
Totuşi, foarte rar, o substituţie sinonimă (de obicei neutră) poate cauza un efect
patogen prin activarea unui situs criptic de decupare/matisare (asemănător celor din
introni) care va determina excluderea unei părţi a exonului din ARNm. Remarcăm, de
asemenea, că unii exoni pot avea în zonele cu dinucleotide CpG o rată mare de mutaţii.
d). Mecanismele posibile de producere a substituţiilor
Substituţiile nucleotidice pot fi produse fie spontan, prin erori în procesul
normal de replicare a ADN, fie prin leziuni provocate în ADN de factori mutageni
(chimici sau fizici).
Erorile de replicare ale ADN apar prin împerecherea greşită a nucleotidelor. Ele
sunt îndepărtate rapid prin procesul de corecţie fie de către ADN polimeraza δ, fie prin
alte mecanisme de reparare; în final, rămân puţine erori de replicare, aproximativ o
mutaţie nouă la fiecare diviziune celulară.
Mutaţiile pot apărea şi prin procese chimice spontane de depurinare,
dezaminare, demetilare sau după expunerea la mutageni chimici sau fizici (radiaţii
ionizante sau ultraviolete).

1.2. DELEŢII ŞI INSERŢII MICI

Un al doilea tip major de mutaţii este reprezentat de către deleţiile sau inserţiile
a unul sau mai multe nucleotide; ele reprezintă circa un sfert din toate mutaţiile
responsabile de producerea bolilor genetice la om.
Dacă deleţiile sau inserţiile sunt un multiplu de trei nucleotide se produce lipsa
sau adiţia unor aminoacizi în proteină.
Atunci când numărul nucleotidelor deletate sau inserate nu este un multiplu de
trei se produce o decalare (defazare) a cadrului de lectură al genei, de la locul în care s-a
produs deleţia sau inserţia; să ne reamintim că citirea informaţiei genetice se face

6
continuu, în grupe de trei nucleotide sau codoni adiacenţi, formaţi prin simpla grupare
câte trei
Deleţiile şi inserţiile câtorva nucleotide survin cel mai adesea la nivelul unor
secvenţe scurte repetate în tandem, printr-un mecanism de glisare sau derapare
replicativă (în engleză slipped strand mispairing), determinat de împerecherea decalată
a acestor secvenţe repetate. Aşa cum se observă în figura 6.8, secvenţele repetate din
catena nou sintetizată (de ex., CAG CAG…), se pot alinia greşit (glisează înainte sau
înapoi) faţă de secvenţele repetitive complementare corespunzătoare ale catenei ADN
matriţă (de ex., GTC GTC…). În funcţie de direcţia de glisare se produc în catena nou
sintetizată inserţii (prin glisarea spre înapoi) sau deleţii (prin glisare spre înainte). Acest
fenomen de glisare replicativă se produce frecvent în cazul microsateliţilor sau
minisateliţilor determinând polimorfismul cunoscut al acestor secvenţe repetate în
tandem de un număr variabil de ori (VNTR). El ar putea fi la originea expansiunii
repetiţiilor trinucleotidice (vezi secţiunea 1.4). Unele gene implicate în etiologia unor
boli (gena CF – pentru CFTR implicat în fibroza chistică; gena FIX – pentru factorul IX
implicat în hemofilia B; gena APC – pentru polipomatoza adenomatoasă de colon, ş.a)
posedă în secvenţa codantă o serie de repetiţii în tandem ale unui număr mic de
nucleotide (figura 6.9), ce pot fi implicate în fenomenul derapării replicativ, producând
deleţia sau inserţia unităţii repetitive, fapt ce va genera decalarea cadrului de lectură (o
mutaţie frameshift).

1.3. REMANIERI GENICE ABERANTE

Remanierile genice aberante se realizează prin schimburi între secvenţe de ADN

identice sau cvasi-identice, alelice sau nealelice şi generează deleţii şi inserţii mari,
duplicaţii, inversiuni şi conversii genice. Comparativ cu alte tipuri de mutaţii descrise
mai înainte, remanierile genice sunt mai rar întâlnite în etiopatogenia bolilor genetice
dar relativ frecvente în anumite boli genomice care sunt produse prin recombinarea
omologă nealelică între regiuni specifice din genom, cu duplicaţii sau cu un număr mic
de repetiţii identice sau foarte asemănătoare.
Aceasta pare să fie un mecanism frecvent (10-4) şi important de producere a
unui nou tip de boli, numit boli genomice (Lupski, 1998); ele sunt determinate de
„arhitectura” specifică a genomului uman şi prin aceasta se deosebesc de bolile
monogenice convenţionale, produse prin mutaţii specifice într-o genă (de obicei
consecinţa unor erori de replicare şi/sau reparare). În funcţie de mărimea segmentului
genomic implicat şi de numărul de gene localizate în segmentul remaniat – deleţia
şi/sau duplicaţia rezultată prin recombinare aberantă (intercromosomică,
intracromosomică sau intracromatidiană; - poate produce: o boală mendeliană, un
sindrom al genelor contigue sau o aberaţie cromosomică a unui braţ întreg.
b). Remanieri genice prin recombinare neomologă sau nelegitimă
Remanierile genice se pot produce şi prin evenimente de recombinare
neomologă sau nelegitimă între secvenţe care nu prezintă sau au o foarte mică omologie
de secvenţă. Este cazul celor mai multe deleţii ale genei ce codifică distrofina. Nu se
cunosc precis mecanismele moleculare ale recombinării nelegitime. Se crede că

7
anumite elemente din structura genelor ar putea fi „puncte fierbinţi” pentru aceste
recombinări: secvenţele alternante de purine-pirimidine etc.

BOLI GENOMICE

Bolile genomice sunt afecţiuni care rezultă prin rearanjarea ADN din genomul
uman, datorită recombinării dintre regiuni distincte omologe dar nealele („paraloge”);
aceste rearanjamente determină pierderea sau duplicaţia unei gene (sau unor gene).
Bolile genomice sunt deci consecinţa arhitecturii speciale a unor regiuni din cromosom
(sau cromosomi) spre deosebire de bolile monogenice convenţionale, produse prin
mutaţii specifice într-o genă (datorită erorilor de replicare şi/sau reparare).
Rearanjările se produc prin recombinare omologă nealelică între regiuni
specifice, de ~10-400 Kb, cu secvenţe identice sau asemănătoare. Acestea sunt frecvent
duplicaţii segmentare („dupliconi”) sau secvenţe cu un număr mic de repetiţii identice,
localizate preferenţial în anumite segmente ale cromosomilor, frecvent la centromer sau
telomere (estimări recente arată că ~5-10% din genomul uman este duplicat). Datorită
omologiei lor, secvenţele respective se împerechează greşit şi determină prin
recombinare omologă meiotică (intercromosomică) sau mitotică (intracromosomică:
schimb între cromatidele surori sau intracromatidiană), rearanjări cromosomice sau
cromatidiene (deleţii, duplicaţii, inversii, disrupţii genice).
Recombinarea omologă nealelică mediată de secvenţe repetitive mici este un
fenomen frecvent (10-4) şi un mecanism major de producere a bolilor genetice. În
funcţie de mărimea segmentului implicat şi de numărul de gene localizate în segmentul
remaniat se pot produce:
 boli mendeliene (numeroase cazuri de: neurofibromatoza 1, nefronoftizia
juvenilă familială, incontinentia pigmenti s.a.);
 sindroame cu microdeleţii;
 aberaţii cromosomice mari (inversii, isocromosomi X de braţ lung,
cromosomi supranumerari bisatelitici etc).

8
 MUTAŢIILE INDUSE

Mutaţiile induse sunt determinate de agenţi mutageni externi sau interni, fizici
sau chimici.

Radiaţiile ionizante

Radiaţiile ionizante includ unde electromagnetice cu lungime de undă foarte

mică (razele gama şi razele-X) precum şi particule cu energie înaltă (particule alfa, beta
şi neutroni). Razele-X, razele gama şi neutronii au mare putere de pătrundere
comparativ cu particulele alfa şi beta (numai câţiva milimetri). Cantitatea de radiaţii
primită pe ţesut iradiat se numeşte doză de radiaţii şi este măsurată în doză absorbită de
radiaţii sau rad (radiation absorbed dose). Oamenii pot fi expuşi la un amestec de
radiaţii şi atunci se foloseşte o unitate convenţională rem (roentgen equivalent for man)
pentru a măsura orice radiaţie în termeni de raze-X. Un rem de radiaţie este acea doză
absorbită care produce într-un ţesut dat acelaţi efect biologic ca 1 rad de raze-X. Un
milirem (mmrem) este a mia parte dintr-un rem.100 rem este echivalent cu 1 sievert
(Sv) iar 100 razi este echivalent cu 1 gray (Gy); pentru practică, sievert şi gray sunt
aproximativ egale.
Potrivit unei concepţii mai vechi, bazată pe studii experimental, orice iradiere
produce mutaţii (nu există prag sub care iradierea să nu aibe efect), numărul de mutaţii
produse de radiaţii creşte proporţional cu doza, efectele genetice sunt cumulative. Studii
recente par să infirme conceptul lipsei de prag, relevând că dozele mici stimulează
activitatea mecanismelor reparării ADN.
Sursele de radiaţii la care este expus omul sunt naturale (radiaţii cosmice,
materiale radioactive) şi artificiale (radiologie diagnostică sau terapeutică, expunere
profesională, expunere accidentală) iar doza medie de radiaţii primită pe gonade, din
diferite surse, este apreciată.
La om efectele genetice ale radiaţiilor sunt greu de studiat deoarece ele nu sunt
manifeste la generaţia expusă ci numai la generaţiile următoare şi aceasta în funcţie de
tipul de mutaţie: dominant, recesiv sau legat de X. Studiile ample efectuate de către
Neel şi Schull la supravieţuitorii bombardamentelor atomice din Japonia au arătat că nu
există diferenţe semnificative ale nou-născuţilor morţi, malformaţiilor congenitale,
deceselor neonatale, sex ratio (pentru mutaţii letale legate de X), cancere înainte de
vârsta de 20 de ani – la urmaşii părinţilor expuşi (la o doză de 30-60 remi) comparativ
cu descendenţii unui lot martor neexpus la radiaţii atomice.
Rezultate similare au fost obţinute şi prin analiza efectelor iradierii medicale. În
ceea ce priveşte iradierea profesională, mai ales în centralele nucleare, s-a descris o
creştere semnificativă a numărului de copii cu leucemie din taţi ce lucrează în aceste
unităţi, posibil prin inducerea de mutaţii în celulele lor germinale.

9
Bibliografie:

1. Badea, E., Răduţoiu, S., Nicolae, I., Raicu, P., 2000, Genetica, genetică moleculară
şi inginerie genetică, Ed. Bioterra, Bucureşti.
2. CĂBULEA., I., 1975 – Metode statistice pentru analiza componentelor genetice
ale variabilităţii continue
3. Raicu, P., 1991, Genetica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
4. Hertzog, Z., 1996, Elemente de genetică moleculară, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.

10