BIOCENOZA ACVATICĂ

Ecosistemele acvatice conŃin două biotopuri: masa de apă sau pelagialul şi substratul sau
bentalul, deosebite între ele prin particularităŃi fizico-chimice. Pelagialul este populat de pelagos,
iar bentalul de bentos.

Pelagosul este partea vie ce subzistă în masa apei. Are în componenŃa sa planctonul,
neustonul, pleustonul şi nectonul.

Planctonul este o biocenoză pelagică. Este format din fitoplancton, zooplancton şi

bacterioplancton. Fitoplanctonul este constituit din alge microscopice prezente în zona fotică
(luminată) a pelagialului. Acestea realizează fotosinteza şi sunt producători primari ai biocenozei.
Zooplanctonul este format din nevertebrate microscopice ce populează întreaga masă a apei.
Acestea sunt consumatori de diferite ordine. Bacterioplanctonul este format din bacterii la care se
asociază şi ciuperci microscopice cu rol în descompunerea organismelor moarte. Populează întreaga
masă a apei.

Neustonul este o biocenoză pelagică ce are în structura sa cele trei componente trofice:
producători, consumatori şi descompunători, al căror ciclu de viaŃă este dependent de pelicula
superficială a apei, formată la suprafaŃa de contact cu mediul aerian.

Pleustonul este format din grupări de hidrobionŃi vegetali şi animali care plutesc la suprafaŃa
apei. În cadrul neustonului, pleustonu formează o nişă importantă.

Nectonul este format din organisme care se deplasează activ (înoată) în masa apei (peşti,
cefalopode).

Bentosul este format din organisme a căror existenŃă depinde într-un grad mai mare sau mai
mic de substrat sau bental.

PLANCTONUL
PLANCTONUL, denumit şi bioseston, se colectează împreună cu o serie de particule inerte
care constituie triptonul sau abiosestonul, formând împreună sestonul.
După mărimea organismelor ce intră în alcătuire planctonului, acesta se împarte în plancton
mărunt, cu dimensiuni sub 100µ, şi plancton grosier, cu dimensiuni peste 100µ.

PROCEDEE DE PRELEVARE

Planctonul, respectiv sestonul, se colectează fie direct, luând probe din masa apei în borcane
de sticlă sau de plastic, fie cu ajutorul unor dispozitive speciale sau prin trecerea unui volum de apă
printr-un fileu planctonic. Primul procedeu este indicat în cazul unui plancton bogat sau foarte
mărunt, atunci când acesta nu ar fi reŃinut integral de sita fileului. Cel de al doilea procedeu se
recomandă în cazul apelor cu plancton sărac, filtrarea prin fileu fiind şi o modalitate de concentrare
a acestuia.
Filtrarea prin fileul planctonic – Proba planctonică se colectează prin scoaterea unui
volum de apă cu un recipient de capacitate mare (găleată) şi filtrarea lui printr-un fileu. Pentru probe
cantitative se filtrează un volum de apă cunoscut, stabilit în funcŃie de densitatea acestuia. Pentru
aceasta, se umple cu apă un borcan de sticlă incoloră şi se observă pe loc cu ochiul liber sau cu o

1
lupă. Cu cât transparenŃa este mai redusă, cu atât planctonul este mai concentrat şi proba prelevată
mai mică. În general se filtrează un volum de 5 – 10 litrii de apă.
Pentru probele calitative, prelevarea nu necesită cunoaşterea volumului de apă filtrat.
Filtrarea prin fileul planctonic se poate face direct, prin introducerea acestuia în apă şi deplasarea sa
pe o anumită distanŃă, în cazul apelor stătătoare, sau prin menŃinerea lui în punct fix, un anumit
interval de timp, în cazul apelor curgătoare.
Probele de suprafaŃă se prelevează de la 10 – 15 cm sub oglinda apei. Pe parcursul inferior al
cursurilor de apă, când adâncimea depăşeşte 1m, se colectează şi probe de profunzime. În lacurile
adânci se colectează mai multe probe pe verticală.
Probele colectate prin unul din procedee sunt trecute în recipiente închise ermetic şi
etichetate.

DISPOZITIVE DE PRELEVARE

1. FILEUL PLANCTONIC – constă dintr-o ramă metalică circulară, cu diametrul de 10 –

15 cm, de care se fixează un sac conic din sită de mătase sau material plastic, la vârful căruia este
ataşat un păhărel metalic cu robinet pentru închidere şi deschidere, sau un păhărel de sticlă prelungit
cu un tub de cauciuc prevăzut cu o clemă metalică.
Sita utilizată prezintă o Ńesătură specială astfel încât ochiurile să nu se deformeze şi să nu-şi
schimbe dimensiunile. Frecvent se folosesc site din morărit, clasificate în funcŃie de mărimea
ochiurilor. Pentru fileurile planctonice se utilizează sitele 7, 15 şi 25 care reŃin organisme cu
dimensiuni de 200µ, 100µ, respectiv 60µ. Paharele variază şi ele ca dimensiune, frecvent fiind
folosite cele cu înălŃimea de 80mm şi diametrul de 24mm, sau 100mm/65mm.

2. STICLE PENTRU PRELEVAREA PROBELOR PLANCTONICE – se folosesc

pentru prelevarea probelor planctonice de la adâncimi mici (câŃiva metri). Se utilizează sticle de
capacitate mică : 0,5 – 3 litri cu dop, legate cu o sfoară sau tije gradată. Sticla se introduce în apă cu
dopul pus până la adâncimea dorită, se scoate dopul printr-o smucitură, şi sticla se umple cu apă.

3. BUTELIA DE TIP RUTTNER (BATOMETRU) – este utilizată pentru prelevarea

probelor de la adâncimi mari.

4. POMPA ASPIRATOARE – se foloseşte în cazul probelor planctonice colectate în

cantitate mare şi de la adâncimi foarte mari (lacuri, fluvii). Se folosesc pompe cu debitul de 0,1 –
0,5 l/s, acŃionând până la adâncimea de 10m.

CONSERVAREA PROBELOR PLANCTONICE

Se recomandă prelucrarea probelor într-un interval de timp cât mai scurt, până la 10 – 12 ore
probele fiind păstrate la frigider. Pentru păstrare pe o perioadă mai mare, se fixează cu formol până
la concentraŃia de 4 – 5%. Pentru fitoplancton se recomandă fixarea cu soluŃie Lugol, în proporŃie
de 1 : 100.

2
 PREGĂTIREA PROBELOR

Probele planctonice pot fi analizate direct la microscop, fără prelucrare, atunci când într-o
cameră de numărare sunt mai puŃin de 10 exemplare în câmpul microscopic. În unele cazuri este
necesar ca, în prealabil, să se facă o concentrare sau o diluare (mai rar, în cazul apelor „înflorite”) a
acestora.

1. DILUAREA PROBELOR – se face atunci când organismele sunt prea dese în câmpul
microscopic, neputând fi numărate. În acest scop, proba este diluată cu un volum de apă cunoscut,
de care se va Ńine seama în calculele ulterioare, la raportarea numărului de indivizi pe unitatea de
volum.

2. CONCENTRAREA PROBELOR – se face în cazul în care planctonul este prea sărac,

prin diverse procedee.

SEDIMENTAREA – este cel mai simplu procedeu de concentrare a probelor planctonice.

Probele sunt Ńinute în repaus în eprubete gradate, timp de 24 – 72 ore. În acest scop, proba este
repartizată într-un număr corespunzător de eprubete gradate. După un timp se citeşte volumul
sestonului depus în fiecare eprubetă, se însumează şi se raportează la volumul total de apă din care
provine, rezultatul exprimându-se în ml seston / ml apă.
Pentru probele cu volum mare de 2 – 3l sedimentarea se face în dispozitive speciale, cilindrice,
gradate, cu capătul inferior subŃiat şi prevăzut cu un robinet. După sedimentare robinetul se
deschide şi sestonul depus împreună cu o cantitate mică de apă este trecut în eprubete gradate,
continuându-se sedimentare după procedeul prezentat anterior.

CENTRIFUGAREA - din proba uniformizată prin agitare, se ia cu pipeta un volum

cunoscut de apă şi se introduc în eprubetele de centrifugare (Eppendorf). Frecvent, probele sunt
centrifugate 5 – 15 min la 1000 – 3000 rotaŃii / minut, funcŃie de greutatea specifică a sestonului.
După centrifugare supernatantul este transvazat, iar sedimentul reprezintă sestonul.

Cele două procedee anterioare nu sunt indicate în cazul unor probe ce conŃin organisme
planctonice cu greutate specifică mai mică decât a apei, care rămân în supernatant. Pentru siguranŃă
se recomandă controlul microscopic al acestuia. În acest caz, concentrarea se face prin filtrare prin
membrane speciale.

FILTRAREA – se face prin membrane filtrante din nitroglicerină sau alŃi esteri ai celulozei
şi impregnate cu acetonă sau un amestec de alcool etilic. Membranele se aleg în funcŃie de
dimensiunile porilor corelate cu cele ale planctonului.

NUMĂRAREA ORGANISMELOR

Probele planctonice concentrate prin una din metodele prezentate anterior sunt analizate la
microscop. Numărarea organismelor se face cu ajutorul unei celule sau lame de numărare. Cel mai
des utilizat dispozitiv de numărare sunt lamele de tip Bürker-Türk ce prezintă o reŃea de pătrăŃele ce
însumează o suprafaŃă de 9 mm2, înălŃimea fiind de 0,1 mm.
Pe reŃeaua lamei se pune cu ajutorul unei pipete o picătură din proba de analizat şi se numără
la microscop de preferinŃă de pe toată suprafaŃa lamei.

3
 Pentru calcularea numărului de organisme raportat la unitatea de volum de apă analizată
(densitatea), se aplică formula :
1000 x a (nr. exemplare / ml)
X=
A
Unde: X – numărul de organisme într-un mililitru de probă iniŃială
a – numărul de organisme numărate pe lamă
A – rezultatul raportului dintre numărul de ml de probă iniŃială (N) şi numărul de ml
de probă după concentrare (n).
Formula devine X = 1000 x n x a
N
În anumite situaŃii, pe lângă frecvenŃa absolută exprimată în nr. ex. / ml, pentru caracterizări
saprobiologice, se foloseşte frecvenŃa relativă. CorelaŃia dintre frecvenŃa absolută şi cea relativă este
următoarea:

FRECVENłA ABSOLUTĂ - CALIFICATIV FRECVENłA RELATIVĂ

Exemplare Izolate 1
Foarte rare 2
Rare 3
Destul de frecvente 4
Frecvente 5
Foarte frecvente 6
Dezvoltate în masă 7