LUCRAREA NR.

Prelevarea, conservarea şi transportul probelor de apă şi sol

în vederea efectuării analizelor fizico – chimice

Prelevarea probelor de apă este o etapă deosebit de important în desfăşurarea

procesului de analiză fizico-chimică a apei, deoarece probele recoltate trebuie să fie
reprezentative şi nu trebuie să introducă modificări în compoziţia şi calităţile apei datorită
unor tehnici defectuoase sau a unor condiţii incorecte de pregătire a materialului.

I. Prelevarea probelor de apă

a. Pregătirea materialului pentru recoltare
Recoltarea apei se face în flacoane de sticlă sau polietilenă cu dop rodat sau
închise ermetic. Vasele de recoltare trebuie spălate foarte bine pentru a îndepărta orice
urmă de substanţe organice sau alte impurităţi care ar denatura compoziţia probei.
Spălarea se face cu amestec sulfocromic şi detergenţi, apoi se clătesc bine cu apă de la
robinet, cu apă distilată, iar la final se usucă.

b. Tehnica recoltării probelor de apă

În momentul recoltării, flaconul se va clăti de 2-3 ori cu apa ce urmează a fi
recoltată, apoi se umple până la refuz. Dopul se fixează în aşa fel încât să nu rămână bule
de aer în interiorul vasului.
Apa se colectează conform normelor standard în vigoare. Recoltarea se face
diferit, în funcţie de sursa de apă:
- de la conductă – trebuie să se lase apa să curgă 15 minute, apoi la robinetul
conductei se fixează un tub de cauciuc bine spălat al cărui capăt se introduce într-un vas
de probe (până la fund), umplându-se complet până când apa curge peste marginile
vasului;
 - din bazine – se utilizează un dispozitiv special care se introduce în bazin până la
o adâncime de 0,75 – 1,00 m. Dispozitivul de colectare a probelor este alcătuit dintr-un
flacon fixat de o tijă. Dopul flaconului este legat cu sfoară. În momentul în care se ajunge
la adâncimea optimă de colectare, se trage sfoara şi se ridică dopul, flaconul umplându-se
cu apă;

- din fântâni – probele se vor recolta după o pompare de minim 10 minute (dacă
apa se extrage prin pompare) sau prin introducerea unei găleţi la 10-30 cm sub oglinda
apei; apoi se tornă apa în flaconul de recoltare;

- din ape curgătoare – se procedează ca mai sus, dar probele se vor lua din mai
multe zone. Recoltarea se va face pe firul apei, unde este cea mai mare adâncime, în
amonte (unde nu influenţează efluenţii) şi în aval (unde are loc amestecul complet al apei
receptorului cu efluenţii);

- pentru apele reziduale se recoltează probe unice (se recoltează o singură dată),
medii (se recoltează apa în cantităţi fixe, la intervale de 30-60 minute, apoi se amestecă
toate probele într-o sticlă) şi medii proporţionale (se recoltează apa în cantităţi variabile,
proporţional cu debitul efluentului, la intervale de 30-60 minute, apoi se amestecă toate
probele într-o sticlă).
Cantitatea de apă recoltată depinde de analizele care trebuie efectuate, aceasta
variind între 500 mL şi 20 L.

II. Conservarea probelor de apă

Între recoltare şi analiză este indicat să treacă un timp foarte scurt. Schimbările de
temperatură şi presiune pot avea ca rezultat pierderea unor substanţe gazoase (O 2, CO2,
H2S, CH4), fapt pentru care este indicat ca determinările de gaze să se facă la locul de
recoltare sau să se trateze probele pentru fixarea gazelor, astfel:
- pentru oxigenul dizolvat – se adăugă 2 mL clorură manganoasă 50% şi 2 mL
amestec iodură de potasiu 15% şi hidroxid de sodiu 35% (pentru 200 mL apă);
- pentru hidrogenul sulfurat – se adaugă 2 mL acetat de cadmiu sau acetat de
zinc 5% (pentru 200 mL apă);
 - pentru conservarea formelor de azot şi a substanţelor organice – se adaugă 2
mL H2SO4 1:3 (pentru 1 L de apă). Înainte de analiză, proba de apă se neutralizează (pH
= 7);
- conservarea fenolilor se face prin adăugarea a 0,5 g hidroxid de sodiu (pentru
1 L de apă);
- conservarea ionilor metalelor grele se face prin acidifierea probei până la pH =
3,5 (pentru a împiedica precipitarea acestora).

Probele conservate trebuie ţinute la temperatura de 6-10 0C, dar nu mai mult de 72
de ore (apele curate), 48 de ore (apele cu poluare medie) sau 12 ore (apele poluate).

III. Transportul probelor de apă

Flacoanele cu probe se vor transporta în ambalaj izoterm şi vor fi ferite de loviri.
Probele trebuie să fie însoţite de o fişă de recoltare, care conţine:
- numele şi prenumele persoanei care a făcut recoltarea;
- localitatea şi denumirea sursei de apă;
- folosinţa apei;
- data, ora, locul de unde s-a prelevat;
- scopul analizei.
De asemenea, se vor preciza următoarele aspecte:
- pentru apa de suprafaţă:
- distanţa de la mal până la locul unde s-a luat proba;
- adâncimea apei;
- condiţiile meteologice în momentul recoltării şi înainte cu 5 zile;
- dacă locul prelevării este în amonte sau în aval de punctul de deversare a
unui afluent
- pentru apa recoltată din fântâni:
- caracterul fântânii (particulară, publică, etc.);
- adâncimea până la oglinda apei şi grosimea stratului de apă până la
fundul fântânii;
- dispozitivul cu care s-a scos apa (pompă, roată, cumpănă, etc.);
 - distanţa faţă de o posibilă sursă de impurificare (grajduri, latrine,
depozite de gunoi) şi cum este situată faţă de sursă (amonte sau aval);
- dacă apa se tulbură după ploi
- pentru apa reziduală:
- se specifică tipul probei (unică, medie sau medie proporţională);
- la denumirea locului de recoltarea se indică întreprinderea, secţia,
efluentul (general sau parţial).

II. Prelevarea probelor de sol

Recoltarea probelor de sol se face în mod diferit, în funcţie de particularităţile
solului. Principalele reguli care se aplică la recoltarea probelor de sol sunt următoarele:
1. Pentru recoltare se utilizează o sondă agrochimică (fig. 1).

Fig. 1. Sondă agrochimică

Sonda este prevazută cu un mâner, o talpă pentru introducerea în sol prin apăsare
şi o parte activă (vârful sondei), care formează un singur corp nedemontabil. Se
confecţionează din ţeavă de oţel galvanizată cu diametrul de 12,7 mm. Lungimea este
variabilă, fiind cuprinsă între 840 şi 880 mm.
2. Probele recoltate cu ajutorul sondei se păstrează în cutii numerotate,
confecţioante din carton, cu capac, având dimensiunile de 100x50x45 mm.
3. În vederea recoltării probelor de sol se vor extrage cu sonda agrochimică mai
multe probe elementare de sol care se vor introduce în cutia de carton, urmând apoi ca
aceste probe să se omogenizeze prin amestecare.
 4. Recoltarea probelor de sol se va face prin parcurgerea în zig – zag a parcelei
respective.
5. Adâncimea de la care se recoltează proba este de:
0 – 20 cm pentru terenul arabil, sol din sere;
0 – 20 şi 0 – 40 cm pentru plantaţiile de pomi şi viţă de vie;
0 – 10 cm pentru păşuni, câmpuri.
6. După recoltare şi depozitare în cutii de carton, acestea se marchează, notând pe
fiecare cutie de carton numărul parcelei de pe care s-a recoltat proba conform unei hărţi
topopedologice.
7. Probele recoltate se transportă la laborator unde se va prepara extractul apos 1:5
necesar efectuării analizelor fizico - chimice.
 LUCRAREA NR. 2
Determinarea indicatorilor organoleptici ai apei

Proprietăţile organoleptice sunt reprezentate de acele caracteristici care

impresionează organele de simţ. Proprietăţile care se determină exclusiv cu organele
noastre de simţ sunt gustul şi mirosul apei potabile. Atât gustul cât şi mirosul prezintă o
mare importanţă pentru sănătate prin reacţiile psihice sau adverse ale organismului (în
unele cazuri aceste reacţii pot determina chiar îmbolnăvirea) şi în acelaşi timp constituie
un indicator de poluare a apei.

Determinarea gustului apei potabile

1. Consideraţii teoretice
Gustul apei este dat de compuşi chimici precum săruri şi gaze dizolvate. Excesul
sau carenţa acestora pot conferi apei un gust neplăcut. Aprecierea gustului se face de
către persoane cu o fineţe sensibilă a simţului gustativ. Sunt excluşi fumătorii şi
persoanele care consumă curent apa din care a fost prelevată proba care se analizează.

2. Aparatură şi reactivi
- Balon cu gâtul larg (250 mL) în care se pune proba de analizat;
- Pahar de sticlă dezinfectat, clătit cu apă distilată;
- Cilindru gradat;
- Apă de analizat

3. Mod de lucru
Aprecierea gustului se face numai când este exclus pericolul unei contaminari
bacteriologice sau otrăviri chimice. Înainte de determinare, operatorul îşi clăteşte gura cu
apă inodoră şi insipidă.
Din balonul cu gâtul larg se toarnă aproximativ 50 – 100 mL apă de analizat în
paharul de sticlă. Se ia apoi în gură o cantitate mică din proba de apă, se clăteşte gura şi
se aruncă. Se ia o nouă cantitate de apă şi se ţine în cavitatea bucală, fără agitare, timp de
5-10 secunde, apoi se înghite apa, încercând stabilirea gustului după procesul de
deglutiţie.

4. Exprimarea rezultatelor
Se notează gustul astfel:
Gust de tipul: Prezenţa posibilă de:
sălciu săruri de calciu în exces
amar săruri de magneziu în exces
metalic concentraţii crescute de fier
dulceag organisme animale
sărat cloruri
medicamentos fenoli după tratarea apei cu clor
nedefinit
Intensitate de tipul: grad
fără gust 0
gust foarte slab 1
gust slab 2
gust perceptibil 3
gust pronunţat 4
gust puternic 5

Determinarea mirosului apei potabile

1. Consideraţii teoretice
Mirosul apei este dat de existenţa substanţelor volatile provenite din poluanţi,
substanţe organice de descompunere, planctonului sau curgerilor industriale.
Determinarea se execută la rece (temperaturile de lucru fiind 15, 20 oC) şi la cald (60 oC).
Mirosul apei clorinate se determină după minim 30 de minute de la introducerea clorului.
Atmosfera din camera unde se face determinarea trebuie să fie lipsită de miros.

2. Aparatură şi reactivi
- cilidru gradat;
- sticle de ceas;
- balon de sticlă cu gâtul larg (250 ml);
- baie de apă;
- termometru;
3. Mod de lucru
Într-un balon de sticlă de 250 ml cu gâtul larg, spălat cu amestec oxidant
(sulfocromic) şi clătit cu apă distilată, se toarnă 150 ml apă de analizat, se acoperă cu o
sticlă de ceas şi se aduce la temperatura de determinare. Balonul acoperit se agită de
caâteva ori prin mişcări de rotaţie, după care se ridică sticla de ceas şi se aspiră aerul din
balon.

4. Exprimarea rezultatelor
Caracterizarea și notarea mirosului se face în funcţie de:
- felul mirosului; aromatic, de lemn umed, clorurat, de mucegai, de pământ, nedefinit
- grad de intensitate conform tabelului:

Miros Intensitate Grad

fără miros inodor 0
perceptibil foarte slab 1
puţin perceptibil slab 2
net perceptibil perceptibil 3
suficient de puternic pronuntat 4
foarte puternic puternic 5

În urma prelucrării rezultatelor organoleptice se completează buletinul de analiză

de forma:
Indicator Valori admise Valori obținute
Gust 2 -------------------
Miros 2 -------------------
 LUCRAREA NR. 3
Aducerea creuzetului la masă constantă

1. Consideraţii teoretice

Creuzetul este un vas fabricat dintr-un material rezistent la căldură, folosit pentru
procese chimice la temperaturi înalte.
Pentru aducerea creuzetului de porţelan gol la masă constantă, acesta se
cântăreşte, notându-se masa iniţială, apoi se calcinează în cuptor timp de 1 oră la
temperatura de 110 oC, se răceşte în exsicator şi se cîntăreşte din nou, notând noua masă.
Prin repetarea acestor operațiuni, creuzetul este adus la masă constantă.
Exsicatorul este un aparat de sticlă folosit în laborator pentru uscarea sau
păstrarea în stare uscată a substanțelor cu ajutorul compușilor higroscopici (acid sulfuric,
clorură de calciu anhidră, silicagel anhidru).
Balanţa este unul din cele mai importante aparate folosite în analiza chimică
cantitativă. Prin cântărire se determină masa corpurilor, deşi frecvent se spune că se
determină greutatea.
Balanţa analitică este un instrument electronic de mare precizie (0,1 mg) folosit
pentru cântăriri de substanţe a căror masă este mai mică de 100 g.

Reguli de cântărire:
1. Nu se încarcă balanţa peste sarcina maximă;
2. Nu se cântăresc obiecte calde sau fierbinţi;
3. Înainte de cântărire se verifică poziţia zero;
4. Citirea trebuie făcută cu uşile balanţei perfect închise;
5. Fiecare serie de cântăriri se face la aceeaşi balanţă;
6. După terminarea lucrului nu se lasă balanţa încărcată, nici în priză.

2. Materiale folosite
- balanţă analitică
- creuzet
- cuptor
 - exsicator

3. Mod de lucru

- se pornește balanța printr-o apăsare scurtă a tastei ON/OFF

- se aşteaptă până aparatul se stabilizează (pe ecran apare valoarea 0,0000 g). Dacă
apare altă valoare, se apasă tasta 0/T (pentru tararea aparatului)
- se deschide o fereastră laterală şi se aşează creuzetul pe talerul de aluminiu
- se închide fereastra şi se aşteptă ca pe ecran să se stabilizeze valoarea ce
reprezintă masa inițială, mi.
- se introduce creuzetul în cuptor, timp de 1 oră, la 110 oC
- se scoate creuzetul din cuptor și se lasă să se răcească în exsicator
- după răcire, se cântarește din nou, notându-se noua valoare
- se repetă operațiunile descrise anterior până când, între două cântăriri succesive,
diferența înregistrată nu este mai mare de ± 0,0002.

3. Exprimarea rezultatelor
Se vor nota în tabel masele obținute pentru aducerea creuzetului la masă
constantă.

Tabel cu rezultate
Masă iniţială Masă finală
Valori intermediare ale masei creuzetului
creuzet (mi) creuzet (mf)
 LUCRAREA NR. 4
Determinarea reziduului fix

1. Consideraţii teoretice
Prin reziduu fix se înţelege totalitatea substanţelor organice şi anorganice
dizolvate în apă şi care nu sunt volatile la temperatura de 105 oC. Reziduul fix se exprimă
în mg substanţe la litru de apă.

2. Aparatură şi reactivi
- balon cotat de 250 mL
- capsulă sau creuzet de platină/cuarţ/porţelan
- baie de apă/de nisip
- exsicator
- balanţă analitică
- apă de analizat

3. Mod de lucru
- Se măsoară într-un balon cotat 250 mL apă de analizat (dacă apa este tulbure se
filtrează);
- Într-o capsulă/creuzet de platină sau de cuarţ de circa 100 mL, adusă în prealabil
la masă constantă, se evaporă (până la sec) pe baia de apă/de nisip cei 250 mL apă
limpede sau filtrată (apa se trece în capsulă în porţiuni mici având grijă ca în timpul
evaporării capsula/creuzetul să nu se umple mai mult de jumătate);
- La sfârşit, balonul se clăteşte de câteva ori cu apă distilată, care se adaugă în
capsulă pentru a fi evaporată;
- Reziduul obţinut se usucă în etuvă/cuptor timp de 2 ore la o temperatură
constantă de 105 oC;
- Se lasă apoi în exsicator pentru a se răci;
- Se cântăreşte la balanţa analitică;
- Operaţiile de uscare şi cântărire se repetă până la masă constantă.
Aducerea capsulei/creuzetului cu precipitat la masă constantă
După uscarea reziduului în etuvă, capsula/creuzetul cu precipitat se lasă să se
răcească în exsicator şi se cântăreşte. Se notează masa totală (a capsulei/creuzetului şi a
precipitatului), mc+p.
Se repetă aceste operaţiuni până se obţin două valori ale masei (capsulă/creuzet
şi precipitat) care să nu difere cu mai mult de ± 0,0002 g. Valoarea astfel determinată se
consideră a fi masa capsulei/creuzetului cu precipitat aduse la masa constantă.

Răcirea şi cântărirea creuzetului cu precipitat

După uscarea la etuvă/cuptor a precipitatului aflat în capsulă/creuzet, creuzetul
se introduce într-un exsicator unde se lasă ~ 40 min. pentru a se răci până la temperatura
ambiantă.
Se cântăreşte creuzetul cu precipitatul la o balanţă analitică, notându-se masa cu 4
zecimale.

4. Calculul şi exprimarea rezultatelor

Reziduul fix se exprimă în mg/L şi se calculează utilizând formula:
G
Reziduul fix = V
în care:
G = greutatea (masa) reziduului fix, mg (mc+p - mc)
V = volumul de apă luat pentru determinare, mL

Tabel cu rezultate

Proba Reziduu fix

V (mL) G (mg)
analizată (mg/L)
Apă
potabilă
Apă de
mare
 LUCRAREA NR. 5 + LUCRAREA NR. 6
Determinarea factorului de corecție pentru soluțiile folosite la titrare

1. Consideraţii teoretice
Deoarece nu toate substanțele sunt substanţe etalon, nu se poate prepara cu ele o
soluţie de concentraţie exactă, ci doar o soluţie de concentraţie apropiată cu cea dorită.
În volumetrie, ca reactivi de titrare, se folosesc numai soluţii de concentraţie
exactă (sau cunoscută). Pentru a afla concentraţia exactă a unei soluţii este necesar să se
determine o mărime numită factor de corecţie volumetric (F). Acesta ne arată de câte ori
soluţia preparată de noi (soluţia reală) este mai diluată sau mai concentrată decât soluţia
teoretică. Factorul unei soluţii este de obicei cuprins în intervalul: 0,9000 < F < 1,1000.
Determinarea factorului unei soluții se face în raport cu o soluţie etalon (de
concentraţie cunoscută). Substanţele etalon sunt substanţe care îndeplinesc următoarele
condiţii:
- au masă moleculară mare pentru a nu introduce erori la cântarire,
- sunt chimic pure,
- sunt stabile în condiţiile de lucru (nu se oxidează, nu reacţionează cu solventul,
nu se carbonatează),
- au o compoziţie chimică corespunzătoare formulei chimice.

2. Aparatură şi reactivi
- biurete
- pipete
- pahare Erlenmeyer
- soluții etalon: borax 0,1 N; MgSO 4 0,01 N; acid oxalic 0,01 N; bicromat de
potasiu 0,1 N
- metiloranj
- negru Eriocrom T
- soluţie amoniacală (NH3 - NH4Cl)
- soluţie H2SO4 1:1
 - soluție amidon 0,5%

3. Mod de lucru
a. Determinarea factorului soluției de HCl de concentrație 0,1 N
Factorul soluției de acid clorhidric se determină prin titrare cu o soluție etalon de
borax (Na2B4O7 ·10H2O) 0,1 N.
- Se măsoară 10 mL soluţie etalon borax de concentraţie 0,1 N (cu o pipetă de
10 mL)
- Se transvazează soluţia de borax într-un pahar Erlenmeyer
- Se adaugă 1-2 picături de soluţie metiloranj
- Se titrează cu soluţia de HCl 0,1 N (viraj de la galben la portocaliu)
- Se repetă determinarea de 3 ori
- Factorul soluţiei de HCl se calculează cu relaţia (boraxul fiind soluţie etalon,
are factorul 1,0000):
Vborax x Fborax = VHCl x FHCl

b. Determinarea factorului soluției de EDTA de concentrație 0,01 N

Factorul soluției de complexon 3 se determină prin titrare cu o soluție etalon de
sulfat de magneziu de concentrație 0,01 N.
- Se măsoară 10 mL soluţie etalon sulfat de magneziu de concentraţie 0,01 N cu o
pipetă de 10 mL
- Se transvazează soluţia de sulfat de magneziu într-un pahar Erlenmeyer
- Se adaugă 2 mL soluţie amoniacală – cu o pipeta de 2 mL sau de 5 mL
- Se adaugă un vârf de spatulă de indicator Negru Eriocrom T
- Se titrează cu soluţia de EDTA 0,01 N (viraj de la roşu la albastru net)
- Se repetă determinarea de 3 ori
- Factorul soluţiei de EDTA se calculează cu relaţia (sulfatul de magneziu are
factorul 1,0000):
VMgSO4 x FMgSO4= VEDTA x FEDTA
 c. Determinarea factorului soluției de KMnO4 de concentrație 0,01 N
Permanganatul de potasiu, KMnO4, este unul dintre oxidanţii cei mai folosiţi,
datorită potențialului de oxidare mare al sistemului MnO 4-/Mn+2. Soluțiile de
permanganat de potasiu se păstrează în soluție neutră, în sticle brune (la întuneric) și la
temperatura camerei. Având în vedere instabilitatea KMnO 4, este necesară determinarea
periodică a factorului soluţiei, folosindu-se ca substanţă etalon acidul oxalic.
- Se măsoară 10 mL soluţie etalon acid oxalic de concentraţie 0,01N cu o pipetă de
10 mL
- Se transvazează soluţia de acid oxalic într-un pahar Erlenmeyer
- Se adaugă 5 mL H2SO4 1:1 sau 10 mL 20%
- Se încălzeşte proba la 70-80 °C
- Se titrează cu KMnO4 0,01N până la roz slab, persistent cel puţin 10 secunde
- Se repetă determinarea de 3 ori
- Factorul soluţiei de KMnO4 se calculează cu relaţia (acidul oxalic are factorul
1,0000):
VC2H2O4 x FC2H2O4 = V KMnO4 x F KMnO4

d. Determinarea factorului soluției de Na2S2O3 de concentrație 0,1 N

Factorul soluției de tiosulfat de sodiu 0,1N se determină prin titrare cu o soluție
etalon de bicromat de potasiu de concentrație 0,1 N.
- Se măsoară 10 mL soluţie etalon bicromat de potasiu de concentraţie 0,1N cu o
pipetă de 10 mL
- Se transvazează soluţia de bicromat de potasiu într-un pahar Erlenmeyer sau într-
un flacon iodometric
- Se adaugă un vârf de spatulă KI (solidă) şi 5 mL H2SO4 1:1
- Se agită paharul şi se acoperă cu o sticlă de ceas
- Paharul se păstrează 5-10 min. la întuneric, pentru degajarea iodului
- Se titrează cu soluţie de tiosulfat de sodiu 0,1N (de la brun la galben pai)
- Se adaugă 2 mL amidon 0,5% proaspăt preparat (soluţia va deveni albastră)
- Se continuă titrarea cu soluţie de tiosulfat de sodiu – până la slab verzui
 - Se repetă determinarea de 3 ori
- Factorul soluţiei de KMnO4 se calculează cu relaţia (bicromatul de potasiu are
factorul 1,0000):
VK2Cr2O7 x FK2Cr2O7 = VNa2S2O3 x FNa2S2O3

4. Exprimarea rezultatelor
Utilizând relațiile din referat, pentru fiecare soluție analizată, se va face media
celor 3 determinări și se va nota factorul de corecție rezultat. Acesta va fi folosit în
calculele ce însoțesc analizele viitoare.
FHCl =
FETDA =
FKMnO4 =
FNa2S203 =
 LUCRAREA NR. 7
Determinarea capacităţii de tamponare a apei

A. Determinarea acidităţii apei

1. Consideraţii teoretice
Aciditatea apei se datorează prezenţei dioxidului de carbon liber, a acizilor
minerali, precum şi a sărurilor provenite de la acizi tari şi baze slabe.
Aciditatea totală (Act) se determină în prezenţa indicatotului fenolftaleină, iar cea
permanentă (Acp) folosind ca indicator metilorange, prin titarea probelor cu soluţie de
NaOH 0,1 N.

2. Aparatură şi reactivi
Aparatură: - biuretă;
- pahare Erlenmeyer;
- cilindru gradat;
- pisetă;
Reactivi: - soluţie NaOH 0,1N;
- indicator fenolftaleină;
- indicator metilorange.

3. Mod de lucru
a) Pentru determinarea acidităţii totale:
- Se spală vasul de titrare şi se clăteşte cu apă distilată;
- Se pregăteşte biureta cu soluţie de NaOH 0,1N;
- Se măsoară cu cilindrul gradat 50 mL apă de analizat şi se introduc într-un pahar
Erlenmeyer;
- Se adaugă 1 - 2 picături fenolftaleină şi se titrează cu soluţie de NaOH 0,1N
până la virajul culorii de la incolor la roz persistent;
- Se notează volumul de NaOH 0,1N folosit, VAct;
 b) Pentru determinarea acidităţii permanente:
- Se spală vasul de titrare şi se clăteşte cu apă distilată;
- Se pregăteşte biureta cu soluţie de NaOH 0,1N;
- Se măsoară cu cilindrul gradat 50 mL apă de analizat şi se introduc într-un pahar
Erlenmeyer;
- Se adaugă peste probă 1 - 2 picături indicator metilorange şi se titrează cu
soluţie de NaOH 0,1 N până la virajul culorii de la portocaliu la galben;
- Se notează volumul de NaOH 0,1N folosit, VAcp.

4. Exprimarea rezultatelor
Aciditatea se exprimă în cm3 NaOH/100cm3 probă sau mval/L şi se calculează cu
relaţiile:

Act =2⋅V Act⋅F ( mval /L )

NaOH

Ac p =2⋅V Acp⋅F ( mval/ L )

NaOH
în care:
VAct = volumul de NaOH 0,1N folosit la titrare în prezenţă de fenolftaleină, în
mL;
VAcp = volumul soluţiei de NaOH 0,1N folosit la titrare în prezenţă de
metilorange, în mL;
F = factorul soluţiei NaOH 0,1 N

Tabel cu rezultate
Nr. Vprobă VAct VAcp Aciditatea Aciditatea
Probă FNaOH
det. (mL) (mL) (mL) totală (mval/L) permanentă (mval/L)

1. Apă potabilă

2. Apă tratată
B. Determinarea alcalinităţii p şi m a apei
1. Consideraţii teoretice
Alcalinitatea apei reprezintă conţinutul de ioni care imprimă apei un caracter
bazic. Aceşti ioni provin din dizolvarea în apă a hidroxizilor precum şi a sărurilor
provenite de la acizi slabi şi baze tari.
Alcalinitatea se determină faţă de doi indicatori:
- alcalinitatea p – faţă de fenolftaleină;
- alcalinitatea m – faţă de metiloranj
Notând între paranteze drepte concentraţiile ionilor respectivi rezultă:

- alcalinitatea
¿ p= [ HO− ] +
1 1 ¿
2 [
CO 2− + PO 3−
3 3 4 ] [ ]

- alcalinitatea
¿ m=[ HO ] + [ CO 2 ¿
] + 3 [ PO ]+ [ HCO ]
−
2− 3− −
3 4 3

Ca unităţi de măsură, se folosesc:

- milival/ L (mval/L), sau miliechivalent – gram/L (a milioana parte dintr-un
echivalent – gram)
- părţi per milion (ppm) – sub formă de carbonat de calciu (CaCO 3), ceea ce
reprezintă părţi carbonat de calciu care se gasesc intr-un milion de părţi de apă.
În cazul apelor naturale, alcalinitatea este dată doar de ionul bicarbonat (HCO 3-)
provenit din bicarbonatul de calciu, Ca(HCO3)2 şi bicarbonatul de magneziu, Mg(HCO3)2
(ce reprezintă duritatea temporară, dtp), dar şi din bicarbonatul de sodiu, NaHCO3.

2. Aparatură şi reactivi
Aparatură: - biuretă;
- pâlnie;
- pahare Erlenmeyer
- cilindru gradat;
- pisetă;
Reactivi: - soluţie HCl 0,1N;
- indicator fenolftaleină;
- indicator metilorange.
3. Mod de lucru
- Se spală vasele de titrare, se clătesc cu apă distilată şi se usucă;
- Se pregăteşte biureta cu soluţie de HCl 0,1N;
- Se măsoară cu cilindrul gradat 50mL apă de analizat şi se introduc în vasul de
titrare (dacă proba este tulbure, se filtrează în prealabil);
- Se adaugă 1 - 2 picături indicator fenolftaleină;
- Se titrează cu soluţie de HCl 0,1N până la virajul culorii de la roşu la incolor;
- Se citeşte volumul de HCl 0,1N folosit la titrare în prezenţă de fenolftaleină, V 1;
- Se adaugă peste probă 1 - 2 picături indicator metilorange;
- Se titrează cu soluţie de HCl 0,1N până la viraj de la galben la portocaliu;
- Se citeşte pe biuretă volumul de HCl 0,1N folosit de la începutul titrării cu
fenolftaleină până la sfârşitul titrării în prezenţă de metiloranj, V.

4. Exprimarea rezultatelor
Alcalinităţile p şi m se calculează cu relaţiile:

p=2⋅V 1⋅F ¿
¿ ( mval/ L )
în care: m=2⋅V⋅F ¿
¿ ( mval / L )
V1 = volumul de HCl 0,1N folosit la titrare în prezenţă de fenolftaleină;

V = volumul soluţiei de HCl 0,1N folosit la titrare, de la începutul titrării cu

fenolftaleină până la virajul metilorange-ului;
F = factorul soluţiei HCl.

Valorile pentru alcalinitatea p şi m obţinute în mval/L se transformă în ppm

CaCO3, utilizând relaţia:
1mval/L = 50 ppm CaCO3
Tabel cu rezultate

Alcalinitatea p Alcalinitatea m
Nr. Vprobă V1 V
Produs FHCl
det. (mL) (mL) (mL) ppm ppm
mval/L mval/L
CaCO3 CaCO3
Apă
1.
potabilă
Apă
2.
tratată
 LUCRAREA NR. 8
Determinarea durităţii totale

1. Consideraţii teoretice
Duritatea totală (DT) reprezintă conţinutul total de ioni de calciu şi magneziu
dintr-un litru de apă corespunzător tuturor anionilor prezenţi (cloruri, azotaţi, fosfaţi,
carbonaţi, bicarbonaţi), (conţinutul total se săruri de calciu şi magneziu dizolvate într-un
litru de apă). Sărurile de calciu şi de magneziu care conferă apei duritate, sunt:
- CaSO4 – sulfat de calciu;
- CaCl2 – clorură de calciu;
- Ca(HCO3)2 –carbonat acid de calciu;
- MgSO4 – sulfat de magneziu;
- MgCl2 – clorură de magneziu;
- Mg(HCO3)2 –carbonat acid de magneziu.
Duritatea temporară (Dt) reprezintă conţinutul de ioni de calciu şi magneziu
corespunzător conţinutului de carbonaţi acizi (bicarbonaţi) de calciu şi de magneziu într-
un litru de apă. Aceste săruri precipită la fierbere trecând în săruri insolubile.
Duritatea permanentă (Dp) reprezintă conţinutul de ioni de calciu şi de
magneziu corespunzător sărurilor acizilor tari într-un litru de apă.
Duritatea reziduală (dr) reprezintă duritatea totală după aplicarea unui procedeu
de tratare.
Exprimarea durităţii se face în grade de duritate, miliechivalenţi-gram/L sau
părţi per milion (ppm);
- grade de duritate, od: germane, franceze, engleze, americane, etc.
- milival, mval (miliechivalent gram sau a milioana parte dintr-un echivalent
gram):
1mval Ca2+ = 20 mg Ca2+ /1L apă
1mval Mg2+ = 12 mg Mg2+ /1L apă

Relaţia de dependenţă între mval/L şi gradele de duritate este:

1mval/L = 2,80g = 50f = 3,50e = 500a = 50 ppm CaCO3
10g = 0,357 mval
 Principiul metodei
Duritatea totală se determină prin titrare cu sarea disodică a acidului
etilendiaminotetraacetic (EDTA, Complexon 3, Chelaton 3) în prezenţă de eriocrom
negru T la pH alcalin.
Mecanismul titrării complexonometrice se bazează pe faptul că indicatorul
formează cu ionii metalici combinaţii complexe colorate în roşu, instabile. Sfârşitul
titrării este marcat de reacţia complexonului cu combinaţiile complexe metal – indicator,
cu punerea în libertate a ionului provenit de la indicator, colorat în albastru.
Reacţiile au loc în mediu alcalin, menţinut la pH = 10 cu ajutorul unei soluţii
tampon, NH3 – NH4Cl.
Notând cu A radicalul acidului (A = C10H12O8N2Na2), reacţiile care au loc sunt:

Ca2+ + H2A = CaA + 2H+

Mg2+ + H2A = MgA + 2H+
sau
CH2COONa
HOOCCH2 CH2COONa N
+2 CH2COO
CH2 N + Me CH2 2+
N CH2
Me + 2 H+
CH2COOH
NaOOCCH2 CH2 CH2COO
N
CH2COONa
2. Aparatură şi reactivi
Aparatură: - pipete;
- pahare Erlenmeyer;
- pisetă;
- cilindru gradat;
- plită electrică cu termostat pentru încălzirea probelor;
Reactivi: - soluţie EDTA 0,01N;
- soluţie tampon amoniacală NH3 – NH4Cl;
- indicator negru eriocrom T.

3. Mod de lucru
- Se spală vasele de titrare şi se clătesc cu apă distilată;
- Se măsoară cu cilindrul gradat sau cu pipeta 10mL apă de analizat şi se introduc în
vasul de titrare (pahar Erlenmeyer);
- Se adaugă 2mL soluţie tampon NH3 – NH4Cl;
- Se încălzeşte proba uşor (la o temperatură de aproximativ 50oC) pe plita electrică;
- In proba caldă se adaugă aproximativ 0,1g pulbere (un varf de spatulă) sau 2-3
picături soluţie de indicator negru eriocrom T;
- Se titrează cu soluţie de EDTA 0,01N până la virajul culorii de la roşu la albastru
net;
- Se citeşte pe biuretă volumul de EDTA 0,01N folosit la titrare.
4. Exprimarea rezultatelor
Duritatea totală pentru cele patru probe de apă se calculează conform relaţiei:

d T =V⋅F ¿
¿ ( mval / L )
în care:
dT = duritatea totală, în mval/L;
V = volumul de EDTA 0,01N folosit la titrare, în mL;
F = factorul soluţiei de EDTA 0,01N

Tabel cu rezultate

Nr. Vprobă VEDTA Duritatea totală (dT)

Probă FEDTA
det. (mL) (mL) mval/L o
g o
d o
e o
f o
a
1. Apă potabilă 10
2. Apă de mare 10
3. Apă distilată 10

LUCRAREA NR. 9
Determinarea durităţii de calciu şi de magneziu
1. Consideraţii teoretice
Calciul este un element prezent în toate apele. El se găseşte sub formă de cloruri,
sulfaţi, carbonaţi, bicarbonaţi, etc. Lipsa calciului detemină tulburări funcţionale ale
cordului, iar excesul imprimă apei un gust sălciu şi determină diverse disfuncţiuni renale.
Ionii de magneziu se găsesc în apă sub formă de cloruri, sulfaţi, carbonaţi şi bicarbonaţi.
Imprimă apei un gust amar, mai ales în prezenţa anionilor sulfat.
Duritatea de calciu, dCa, reprezintă conţinutul total de ioni de calciu dintr-un litru
de apă, corespunzător tuturor anionilor prezenţi în apă (conţinutul total de săruri de calciu
dintr-un litru de apă).
Duritatea de calciu se determină prin dozarea ionilor de calciu (Ca 2+) cu acid
etilen-diamino-tetraacetic (EDTA) în prezenţa indicatorului murexid.
Duritatea de magneziu, dMg, reprezintă conţinutul total de ioni de magneziu
dintr-un litru de apă, corespunzător tuturor anionilor prezenţi în apă (conţinutul total de
săruri de magneziu dintr-un litru de apă).
Duritatea de magneziu se determină prin diferenţa dintre duritatea totală şi
duritatea de calciu, ambele exprimate în mval/L sau grade de duritate.
Ca unităţi de măsură pentru cele două tipuri de durităţi se folosesc:
- milimval/L (mval/L);
- grade de duritate, od;
- părţi per milion (ppm) CaCO3
- ppm Mg2+

2. Aparatură şi reactivi
Aparatură: - biuretă;
- pipetă;
- cilindru gradat;
- pahare Erlenmeyer (pahare de titrare);
- piseta cu apă distilată
Reactivi: - soluţie EDTA 0,01N;
- indicator murexid;
- soluţie de hidroxid de sodiu, NaOH 2N.

3. Mod de lucru
- Se spală vasele de titrare şi se clătesc cu apă distilată;
- Se măsoară cu cilindrul gradat 10ml apă de analizat şi se introduc în vasul de
titrare;
- Se adaugă cu pipeta 0,5ml soluţie soluţie NaOH 2N;
- Se adaugă cca. 0,1g pulbere indicator murexid;
 - Se aduce biureta cu soluţie de EDTA 0,01N la semn;
- Se titrează cu soluţie de EDTA 0,01N până la virajul culorii de la roşu la violet;
- Se citeşte pe biuretă volumul de EDTA 0,01N folosit la titrare.

4. Exprimarea rezultatelor
- Pentru duritatea de calciu
Duritatea de calciu, dCa exprimată în mval/L sau grade de duritate, se calculează
cu relaţia:

d Ca =V⋅F ¿
¿ ( mval/L )
în care:
dCa = duritatea de calciu, în mval/L;
V = volumul de EDTA 0,01N folosit la titrare, în mL;
F = factorul soluţiei de EDTA 0,01N
Pentru exprimarea durităţii de calciu în părţi per milion, se folosesc relaţiile:
1 mval/l = 20 ppm Ca2+
1 mval/l = 50 ppm CaCO3

- Pentru duritatea de magneziu

Duritatea de magneziu, dMg exprimată în mval/L sau grade de duritate, se
calculează cu relaţia:

d Mg =d T −d Ca ¿
¿ ( mval /L )
în care:
dMg = duritatea de magneziu, în mval/L;
dT = duritatea totală, în mval/L;
dCa = duritatea de calciu, în mval/L;

Pentru transformarea în ppm, se foloseşte relaţia:

1 mval/L = 12 ppm Mg2+

Tabele cu rezultate

Tabel cu rezultate pentru duritatea de calciu:

Nr. Vprobă VEDTA dCa

Probă FEDTA
det. (mL) (mL) mval/L o
g ppm Ca2+
1. Apă potabilă
2. Apă de mare
 3. Apă distilată

Tabel cu rezultate pentru duritatea de magneziu:

Nr. dT dCa dMg

Probă
det. mval/L o
g mval/L o
g mval/L o
g ppm Mg2+
1. Apă potabilă
2. Apă de mare
3. Apă distilată

LUCRAREA NR. 10

Determinarea conţinutului de ioni de clor şi a salinităţii

1. Consideraţii teoretice
 Salinitatea apei reprezintă conţinutul total de săruri dizolvate dintr-un litru de apă.
Salinitatea apei este direct proporţională cu conţinutul de ioni de clor, [Cl-].
Metoda de determinarea a conţinutul de ioni clorură dintr-o probă de apă constă în
titrarea cu o soluţie de azotat de argint, AgNO3 cu factor cunoscut.
În timpul titrării are loc o reacţie de precipitare, când se obţine clorura de argint,
AgCl (precipitat de culoare alba) conform reacţiei chimice:
Cl- + AgNO3 = AgCl↓ + NO3-
Determinarea Cl- se face prin metode titrimetrice. Conform metodei Mohr,
probele de apă sunt titrate cu soluţie de AgNO 3 în mediu neutru în prezenţa cromatului
de potasiu.
Reacţiile care au loc sunt:
Cl- + Ag+ AgCl (pp. alb)
CrO-24 + 2 Ag+ Ag2CrO4 (pp. brun – roşcat )

Punctul de echivalenţă se obţine la formarea precipitatului brun – roşcat; această

culoare apare datorită prezenţei cromatului de argint.
Metoda poate fi aplicată probelor care nu conţin concentraţii mari de fosfaţi.

2. Aparatură şi reactivi
Aparatură: - biuretă;
- pipetă;
- pâlnie;
- cilindru gradat;
- pahar Erlenmeyer;
Reactivi: - soluţie AgNO3 0,01N;
- indicator soluţie de cromat de potasiu.

3. Mod de lucru
- Se pregăteşte biureta cu soluţie de AgNO3 de concentraţie 0,01N, cu factor
cunoscut (în mod obişnuit factorul soluţiei este F = 1,000, soluţia fiind standard)
- Se spală vasele de titrare şi se clătesc cu apă distilată;
 - Se măsoară cu cilindrul gradat 10mL apă de analizat şi se introduc în vasul de
titrare;
- Se adaugă 2-3 picături soluţie cromat de potasiu, obţinându-se coloraţia galben;
- Se titrează cu soluţie de AgNO3 0,01N până la obţinerea unui precipitat de
culoare galben-brun;
- Se citeşte pe biureta volumul de AgNO3 0,01N in mL, folosit la titrare.

4. Exprimarea rezultatelor
Conţinutul de cloruri în mg/L se determină utilizând formula:

[ Cl− ]( mg/L )=V⋅35 , 5

în care:
V - volumul de de AgNO3 0,01N folosit la titrare;
35,5 - echivalentul-gram al clorului
Transformând valoarea [Cl-]mg/L în [Cl-]g/L se determină apoi salinitatea în g/L
utilizând relaţia empirică:

S( g /L )=[ Cl− ]( g /L ⋅1
) ,8+ 0 , 03

Tabel cu rezultate

Nr. Vprobă VAgNO3 [Cl-] [Cl-]

Probă S (g/L)
det. (mL) (mL) (mg/L) (g/L)
1. Apă potabilă
2. Apă de mare
3. Apă distilată

LUCRAREA NR. 11
Determinarea oxigenului dizolvat în apă prin metoda Winckler
1. Consideraţii teoretice
O importanţă deosebită în cadrul analizei chimice a apei o reprezintă indicatorii
de poluare. Elementele care fac parte din această grupă nu au efecte nocive, toxice sau de
altă natură asupra organismului uman şi nici nu produc modificări în caracteristicile apei
care să poată fi evidenţiate cu uşurinţă şi să limiteze utilizarea acesteia. Din această
categorie fac parte: oxigenul dizolvat, deficitul de oxigen şi consumul biochimic de
oxigen, substanţele oxidabile, diversele forme de azot, fosfaţii şi hidrogenul sulfurat.
Cantitatea de oxigen dizolvat în apă depinde de temperatura apei, presiunea
aerului, de conţinutul în substanţe oxidabile şi microorganisme. Scăderea cantităţii de
oxigen din apă duce la pierderea caracterului de prospeţime al acesteia, dându-i un gust
fad şi făcând-o nepotabilă. De asemenea, scăderea oxigenului reduce capacitatea de
autopurificare a apelor naturale favorizând persistenţa poluării cu toate consecinţele
nedorite.
Principiul metodei: Metoda Winckler constă în fixarea O2 dizolvat în urma
reacţiei cu Mn(OH)2 obţinut în prealabil în urma reacţiei dintre sulfatul manganos şi
hidroxidul de sodiu. Hidroxidul manganic rezultat, în mediu acid obţinut prin adăugarea
acidului sulfuric, conduce la formarea sulfatului manganic. Acesta scoate iodul din iodura
de potasiu în cantitate echivalentă cu oxigenul dizolvat în apă. Iodul liber se titrează cu
tiosulfat de sodiu în prezenţa amidonului ca indicator.
MnSO4 + 2 NaOH = Mn(OH)2 + Na2SO4
2 Mn(OH)2 + ½O2 + H2O = 2 Mn(OH)3
Mn(OH)3 + H2SO4 = Mn2(SO4)3 + 3 H2O
Mn2(SO4)3 + 2 KI = 2 MnSO4 + K2SO4 + I2
I2 + 2 Na2S2O3 = Na2S4O6 + 2 NaI

2. Aparatură şi reactivi:
- sulfat manganos (MnSO4 x 6 H2O) 50 % sau clorură manganoasă 40%;
- soluţie alcalină de iodură: 30 g NaOH şi 15 g KI se dizolvă în câţiva mL de apă
într-un balon cotat de 100 mL, apoi se completează la semn cu apă distilată;
 - amidon soluţie 2%: se cântăresc 2 g amidon şi se amestecă cu câţiva mL apă
distilată până se obţine o pastă, apoi se toarnă peste această pastă 100 mL apă
distilată fierbinte. După ce s-a răcit, se trece supernatantul clar în altă sticlă şi se
conservă cu 0,125 g acid salicilic sau 2 picături de toluen;
- acid sulfuric diluat cu apă distilată 1:3;
- tiosulfat de sodiu 0,1 N se prepară cu apă distilată fiartă şi răcită, apoi se
conservă cu 5 mL cloroform pentru 1 litru soluţie sau 1 g NaOH (Factorul
soluţiei se face faţă de o soluţie de bicromat de potasiu 0,1 N);
- sticle de recoltare; de preferinţă sticle speciale Winckler (250-280 mL).

3. Mod de lucru
- apa se recoltează în sticle separate şi cu multă grijă ca să nu se aereze în timpul
manipulărilor;
- se umple complet sticla Winckler;
- imediat se introduc cu atenţie 2 mL soluţie de sulfat manganos sau clorură
manganoasă şi 2 mL soluţie alcalină de iodură de potasiu;
- se pune dopul, se agită conţinutul flaconului şi se păstrează la întuneric 1 oră;
- în prezenţa oxigenului se formează un precipitat brun-roşcat, iar în absenţa acestuia
precipitatul rămâne alb;
- după depunerea completă a precipitatului, se elimină cu atenţie cca. 10 mL din
lichidul supernatant şi se adaugă 5 mL H2SO4 1:3;
- se pune dopul şi se amestecă bine până ce precipitatul se dizolvă complet;
- se transvazează cantitativ conţinutul într-un flacon Erlenmeyer şi se titrează cu o
soluţie de tiosulfat 0,1N până la obţinerea culorii galben;
- se adaugă 1 mL amidon, când se obţine o coloraţie albastră;
- se continuă titrarea până la decolorarea completă a soluţiei.

4. Exprimarea rezultatelor

V⋅F⋅N⋅8
mg O2 /L= ⋅1000
V 1−4
în care:
 V = volumul de soluţie de tiosulfat de sodiu folosit la titrare (mL);
F = factorul soluţiei de tiosulfat de sodiu 0,1 N;
N = normalitatea soluţiei de tiosulfat de sodiu; 0,1 N;

8 = echivalentul-gram al O2
V1 = volumul de apă de analizat recoltată (mL);

4 = volumul de reactivi folosit pentru fixarea oxigenului (mL).

Tabel cu rezultate

Nr. Vprobă V Na2S2O3

Probă F Na2S2O3 mg O2/L
det. (mL) (mL)
1.
2.
3.

LUCRAREA NR. 12
Determinarea consumului biochimic de oxigen din apă (CBO5)
1. Consideraţii teoretice
Consumul biochimic de oxigen reprezintă cantitatea de oxigen consumat de
microorganisme într-un interval de timp, pentru descompunerea biochimică a
substanţelor organice conţinute în apă. Timpul standard stabilit este de 5 zile la
temperature de 20 oC. În aceste condiţii consumul biochimic de oxigen se notează
CBO520.
Principiul metodei: Cantitatea de oxigen consumat timp de 5 zile de către
microorganismele din apă se află prin diferenţa dintre cantitatea de oxigen dizolvat găsită
în proba de apă imediat după recoltare (prin metoda Wincker sau cu ajutorul
oxigenometrului) şi după 5 zile de la recoltare.

2. Aparatură şi reactivi
- oxigenometru
- probe de analizat

3. Mod de lucru
În două sticle cu volum cunoscut se recoltează apă de analizat, în aceleaşi condiţii
ca pentru determinarea oxigenului dizolvat. Într-una din sticle se determină conţinutul de
oxigen (considerat a fi în probă imediat după recoltare), iar cea de-a doua se păstrează la
întuneric la temperatura de circa 20 oC timp de 5 zile. După 5 zile se determină cantitatea
de oxigen dizolvat în cea de-a doua sticlă, după acelaşi mod de lucru ca şi pentru prima
sticlă (metoda Winckler sau cu ajutorul oxigenometrului).

4. Calculul şi exprimarea rezultatelor

CBO5 mg/L = A – B
în care:
A = cantitatea de oxigen existent în proba de apă imediat după recoltare (în
mg/L);
B = cantitatea de oxigen existent în proba de apă după 5 zile (în mg/L).
Tabel cu rezultate

Nr. Probă Concentraţia O2 după Concentraţia O2 după 5

CBO5 (mg/L)
crt. analizată recoltare (mg/L) zile de incubare (mg/L)
1.
2.
3.
4.

LUCRAREA NR. 13
Determinarea substanţelor oxidabile din apă (CCO)
1. Consideraţii teoretice
Substanţele oxidabile din apă sunt substanţele care se pot oxide atât la rece cât şi
la cald, sub acţiunea unui oxidant (consumul chimic de oxigen (CCO)). Substanţele
organice sunt oxidate la cald, iar cele anorganice, la rece. Creşterea cantităţii de substanţe
organice în apă sau apariţia lor la un moment dat este sinonimă cu poluarea apei cu
germeni care însoţesc, de regulă, substanţele organice. Prezenţa substanţelor organice în
apă favorizează persistenţa timp îndelungat a germenilor, inclusiv a celor patogeni.
Determinarea consumul chimic de oxigen se poate realiza cu permanganat de
potasiu sau cu bicromat de potasiu.

A. Metoda cu permanganat de potasiu

Permanganatul de potasiu oxidează substanţele organice din apă în mediu acid şi
la cald, iar permanganatul rămas în exces se titrează cu acid oxalic, conform ecuaţiei
reacţiei chimice:
2 KMnO4 + 5 H2C2O4 + 3 H2SO4 = 2 MnSO4 + K2SO4 + 10 CO2 + 8H2O

2. Aparatură şi reactivi
- permanganat de potasiu, 0,01 N (soluţia 0,01 N se prepară din 0,316 g
permanganat de potasiu, care se dizolvă în câţiva mL de apă distilată într-un balon
cotat de 1000 mL şi se completează la semn cu apă distilată);
- acid oxalic 0,01 N;
- acid sulfuric 1:3 diluat cu apă distilată;
- hidroxid de sodiu 30%.

3. Mod de lucru
- în cazul unui conţinut de cloruri în apă sub 300 mg/L
Se introduc într-un flacon Erlenmeyer (pregătit în prealabil fără urme de substanţe
organice) 100 mL apă de analizat, peste care se adaugă 5 mL H 2SO4 1:3 şi 10 mL
permanganat de potasiu. Se fierbe 10 minute (timpul va fi cronometrat din momentul în
care începe fierberea). Se adaugă în soluţia fierbinte 10 mL acid oxalic. Soluţia
decolorată se titrează cu permanganat de potasiu până la apariţia coloraţiei slab roz
persistentă.

4. Calculul şi exprimarea rezultatelor

mg KMnO 4 / L=
[ ( V +V 1 )⋅F−V 2 ]⋅0 , 316⋅1000
V3

în care:
V = volumul de KMnO4 adăugat iniţial în probă (în mL);
V1 = volumul de KMnO4 0,01 N folosit la titrarea probei (în mL);
V2 = volumul de acid oxalic adăuga în probă pentru decolorare (în mL);
F = factorul soluţiei de KMnO4
0,316 = echivalentul în mg KMnO4 a unui mL de soluţie KMnO4 0,01 N;
V3 = volumul de apă de analizat luat în lucru (în mL).
- în cazul unui conţinut de cloruri în apă peste 300 mg/L
Se introduc într-un flacon Erlenmeyer (pregătit în prealabil fără urme de substanţe
organice) 100 mL apă de analizat, peste care se adaugă 0,5 mL NaOH 30% şi 10 mL
permanganat de potasiu. Se fierbe 10 minute din momentul în care începe fierberea. Se
lasă apoi să se răcească la aproximativ 70 oC şi se adaugă în probă 5 mL H 2SO4 1:3 şi 10
mL acid oxalic. Se titrează cu permanganat de potasiu până cînd lichidul incolor a căpătat
o coloraţiei slab roz persistentă.
Calculul se realizează ca la punctul anterior.

Tabel cu rezultate

Nr.
Probă V3 V2 V1 V mg KMnO4/L
det.
1.
2.
3.

B. Metoda cu bicromat de potasiu

Substanţele oxidabile din apă sunt oxidate cu bicromat de potasiu în mediu de
acid sulfuric, la cald, iar excesul de bicromat de potasiu este titrat cu sare Mohr în
prezenţa feroinei ca indicator.
2. Aparatură şi reactivi
- acid sulfuric (1,84 g/cm3);
- sulfat de argint cristalizat;
- soluţie indicator de feroină (1,485 g 1,10-ortofenantrolină şi 0,695 g sulfat feros
(FeSO4·7H2O) se dizolvă în câţiva mL apă distilată într-un balon cotat de 100 mL şi se
completează până la semn cu apă distilată);
- bicromat de potasiu 0,25 N (12,2588 g bicromat de potasiu uscat la 105 oC timp
de 2 ore se dizolvă în câţiva mL apă distilată într-un balon cotat de 100 mL, apoi se
completează pînă la semn cu apă distilată);
- sulfat feroamoniacal (sare Mohr) 0,25 N: 98 g sulfat feroamoniacal
[Fe(SO4)2(NH4)2·6H2O] se dizolvă în câţiva mL apă distilată într-un balon cotat de 1000
mL, se adaugă 20 mL H2SO4 concentrat, se răceşte şi se completează până la semn cu apă
distilată. Această soluţie se standardizează faţă de soluţia de bicromat de potasiu astfel:
25 mL soluţie de bicromat de potasiu 0,25 N se introduce într-un pahar Erlenmeyer de
250 mL, se adaugă 20 mL H 2SO4 concentrat, se lasă să se răcească şi se diluează de circa
3 ori cu apă. Se titrează cu soluţie de sare Mohr în prezenţa a 2-3 picături de feroină, de la
galben la roşu, trecând prin nuanţa de verde.
Normalitatea = mL KCrrO7 x 0,25/ mL sare Mohr folosiţi la titrare
- un refrigerant cu reflux.

3. Mod de lucru
Într-un balon cu fund rotund de 250 mL se introduc 50 mL probă. Se adaugă apoi
25 mL K2Cr2O7 0,25 N şi 75 mL H2SO4 concentrat. Se adaugă cu grijă 2 bucăţi de piatră
ponce şi 1 g Ag2SO4 cristale. Se ataşează balonul la refrigerentul cu reflux şi se fierbe
timp de 2 ore. Se răceşte balonul, se diluează cantitatea de circa 3 ori cu apă distilată şi se
titrează excesul de KCr2O7 cu soluţie de sare Mohr în prezenţe a 2-3 picătuuri de feroină.
Paralel se face o probă martor care se prelucrează în aceleaşi condiţii folosind apă
distilată.

4. Calculul şi exprimarea rezultatelor

 CCOmg / L=
[ ( a−b )⋅N⋅8000 ]−C
V

în care:
a = volumul de sare Mohr folosit pentru titrarea probei martor (în mL);
b = volumul de sare Mohr folosit pentru titrarea probei (în mL);
N = normalitatea soluţiei de sare Mohr; 0,25N
C = corecţia pentru cloruri – se calculează (mg/L cloruri x 0,23);
V = volumul de apă de analizat luat în lucru (în mL).

Observaţie: se introduce în formulă corecţia pentru cloruri numai în cazul în care s-a
adăugat sulfat de argint în proba de apă, care are rolul de a îndepărta clorurile care
interferă la determinare.

Tabel cu rezultate

Nr.
Probă V a b CCO (mg/L)
det.
1.
2.
3.
4.

LUCRAREA NR. 14
Determinarea pH-ului diferitelor tipuri de sol

1. Noţiuni teoretice
 O influenţă aparte asupra calităţii solului o exercită gradul de acididate sau
bazicitate (reacţia solului). Cunoaşterea pH-ului solului ajută la stabilirea formei sub care
trebuie folosite îngrăşămintele chimice pe diferite soluri.
Astfel, solurile acide sunt sărace sau uneori, total lipsite de calciu (element
important pentru viaţa plantelor) şi de unele microelemente (bor, molibden, cobalt). În
sol, cel mai răspîndit acid este acidul carbonic care poate determina un pH al solului între
3,9 – 4,7 în funcţie de condiţiile termice şi de activitatea biologică din sol.
Reacţia puternic alcalină a solului determină blocarea unor microelemente (zinc,
cupru, mangan, etc.) si, prin urmare, carenţe în ceea ce priveşte aprovizionarea plantelor.
Solurile alcaline şi cele saline se caracterizează printr-o concentraţie ridicată de săruri
solubile (CaCl2, MgCl2, MgSO4, NaCl, CaSO4, etc.).
Valoarea pH se determinată în suspensie apoasă de sol; în suspensie, la echilibru,
ionii H+ fiind distribuiţi între faza lichidă şi solidă.

2. Aparatură şi reactivi
- balanţă
- agitator magnetic
- pahare Berzelius
- pisetă
- probe de sol
- pH-metru

3. Mod de lucru
Metoda curentă de determinare a valorii pH-ului este metoda potenţiometrică,
concentraţia ionilor de H+ în suspensia apoasă de sol fiind determinată cu ajutorul
cuplului de electrozi – electrodul de sticlă şi un electrod de referinţă extern.
În funcţie de caracteristicile solului analizat, extractele apoase se pregătesc în mod
diferit. Astfel, pentru solurile de florărie, se prepară un extract apos cu raportul masă
sol/volum apă distilată de 1:10, pentru solurile poluate raportul va fi de 1:2,5, iar pentru
toate celelalte soluri de 1:5. Se agită amestecul apă-sol timp de 15 minute şi se introduce
electrodul în suspensia formată. Se citesc valorile pH-ului şi se notează în tabel.
4. Interpretarea rezultatelor
Tabel cu rezultate
Nr. crt. Tipul de sol pH-ul Caracterul solului
1.
2.
3.

LUCRAREA NR. 15
Prepararea extractului apos de sol 1:5

1. Noţiuni teoretice
 Extractul apos 1:5 este extractul obţinut prin filtrarea unui amestec sol/apă în care
raportul între masa, în grame, a probei de sol şi volumul, în cm 3, al apei distilate este de
1:5.
Probele de sol pentru analiză, luate în conformitate cu procedurile standard, sunt
mai întâi uscate la aer, se extrag apoi resturile vegetale grosiere, neuniformităţile, se
amestecă şi se măruţesc până când tot materialul trece printr-o sită cu ochiuri rotunde
(diametrul ochiurilor de 2 mm). Aceste operaţiuni trebuie executate într-o cameră bine
aerisită.

2. Aparatură şi reactivi
- balanţă
- agitator magnetic
- pahare Berzelius
- pâlnie de sticlă
- hârtie de filtru
- pisetă
- probe de sol

3. Mod de lucru
- Se cântăresc la balanţa analitică 10 g de probă pregătită aşa cum s-a arătat
anterior;
- Se trece cantitativ proba cântărită într-un vas Berzelius;
- Peste probă se adaugă 50 mL apă distilată, lipsită de dioxid de carbon (obţinută
prin fierberea apei distilate într-un vas de sticlă termorezistentă);
- Se agită amestecul sol/apă timp de 30 minute (manual sau cu ajutorul unui
agitator magnetic);
- Se filtrează amestecul sol/apă printr-o pâlnie de sticlă în care se introduce un
filtru format dintr-o hârtie de filtru cu porozitate mică, peste care se pune o hârtie de filtru
calitativă cutată. Se agită bine amestecul înainte de începerea filtrării şi se toarnă imediat
o cantitate de suspensie care să umple cea mai mare parte din volumul pâlniei de filtrare,
lăsându-se liber 1-2 cm de la marginea pâlniei;
 - Filtratul se prinde într-un vas de sticlă cu capacitate de 200 – 250 mL. Primele
porţiuni se aruncă (circa 5 mL). În tot timpul filtrării nivelul lichidului din pâlnie va fi
mai jos cu cel puţin 1 cm decât urma nivelului de lichid de la prima turnare, iar pâlnia pe
care se face filtrarea va fi acoperită cu o sticlă de ceas;
- După filtrare, vasul cu extractul apos astfel obţinut se agită pentru omogenizare
şi se astupă cu un dop de cauciuc;
- Se utilizează imediat în vederea efectuării analizelor chimice.

LUCRAREA NR. 16
Determinarea anionului clorură din probe de sol

1. Noţiuni teoretice
 După neutralizarea carbonaţilor şi bicarbonaţilor alcalini din extractul apos 1:5, se
precipită clorul prin titrare cu azotat de argint, în prezenţa cromatului de potasiu, ca
indicator.

2. Aparatură şi reactivi
- extract apos 1:5 lipsit de carbonaţi şi bicarbonaţi
- cromat de potasiu, soluţie apoasă 10%
- azotat de argint, soluţie apoasă 0,01N
- pahare Erlenmeyer

3. Mod de lucru
- Peste 10 mL extract apos, se adaugă câteva picături soluţie de cromat de potasiu;
- Se titrează cu soluţie azotat de argint 0,01N până la virajul culorii de la galben la
brun – roşcat.

4. Calcului şi exprimarea rezultatelor

Conţinutul de anioni clorură prezenţi în proba de sol se poate exprima în procente.
În acest caz, formula de calcul utilizată este:

v 1⋅F⋅N⋅V⋅100
⋅0 , 035457
% Cl- = m⋅v
în care
v1 = volumul soluţiei de azotat de argint 0,01n, folosit la titrare (mL)
F = factorul soluţiei de azotat de argint 0,01n folosit la titrare
N = normalitatea soluţiei de azotat de argint
V = volumul apei distilate, lipsită de dioxid de carbon, care a fost utilizată la
prepararea extractului apos (mL)
m = masa probei de sol folosită la obţinerea extractului apos (în grame)
v = volumul de extract apos 1:5 folosit la determinare (mL)
0,035457 = masa unui miliechivalent de anion clorură (în grame)

Tabel de rezultate
 Nr. m V v v1
f n % [Cl-]
det. (g) (mL) (mL) (mL)
1.
2.
3.
Valoarea medie pentru cele 3 determinari

LUCRAREA NR. 17
Determinarea cationilor de calciu din probe de sol
1. Noţiuni teoretice
Cationul de calciu se determină prin titrarea probei de extract apos de sol 1:5 cu
soluţie de complexon III, în prezenţa murexidului ca indicator.

2. Aparatură şi reactivi
- hidroxid de sodiu, soluţie 2N
- murexid
- soluţie EDTA 0,01N cu factor cunoscut
- pahar Erlenmeyer
- pipetă

3. Mod de lucru
- Se măsoară cu ajutorul unei pipete 10 mL (v) extract apos preparat anterior şi se
introduc într-un vas conic şi se diluează cu 40 mL apă distilată;
- Se agită prin rotirea paharului;
- Peste amestecul din vasul conic se adaugă 1-2 mL soluţie de hidroxid de sodiu
2N şi un vârf de spatulă de murexid;
- Se agită din nou până la apariţia culorii roşii;
- Se titrează cu soluţie de EDTA, picătură cu picătură şi sub agitare până la
virajul de culoare roşu – violet;
- Se notează volumul de soluţie de EDTA utilizat la titrare (v1).

4. Calculul şi exprimarea rezultatelor

Conţinutul de cationi de calciu se exprimă în procente utilizând formula:

v 1⋅F⋅N⋅V⋅100
⋅0 , 02004
% Ca2+ = m⋅v
în care:
v1= volumul soluţiei de EDTA utilizat la titrare;
F = factorul soluţiei de EDTA;
N = normalitatea soluţiei de EDTA;
 V = volumul apei distilate, lipsită de dioxid de carbon, utilizată la prepararea
extractului apos;
m= masa probei de sol (în grame);
v = volumul de extract apos luat pentru determinare (mL);
0,02004 = masa unui miliechivalent de cationi de calciu (grame).

Tabel cu rezultate
Nr.
m V v v1
det f n % (Ca2+)
(g) (mL) (mL) (mL)
.
1.
2.
3.
Valoarea medie pentru cele 3 determinări

LUCRAREA NR. 18
Determinarea ionilor carbonat şi bicarbonat din probe de sol
1. Noţiuni teoretice
Determinarea celor doi ioni se va face imediat după obţinerea filtratului necesar
acestor determinări, evitându-se contactul prelungit al acestuia cu aerul atmosferic (nu
este admisă folosirea trompei de vid pentru obţinerea filtratului).
Determinarea are la bază titrarea cu un acid în prezenţa fenolftaleinei ca indicator,
pentru determinarea ionului carbonat, după care se continuă titrarea cu acelaşi acid în
prezenţa metiloranjului, ca indicator, pentru determinarea anionului bicarbonat.

2. Aparatură şi reactivi
- acid sulfuric, soluţie apoasă 0,01 N, cu factor cunoscut
- fenolftaleină, soluţie alcoolică 1%
- metiloranj, soluţie apoasă 0,1%
- pipetă
- pahar Erlenmeyer
- biuretă

3. Mod de lucru
- Se iau cu pipeta, din extractul apos, 10 mL (V) şi se introduc într-un vas conic;
- Se adaugă 3 sau 4 picături de fenolftaleină (soluţia trebuie să se coloreze în roz
pal până la roşu intens);
- Se titrează cu soluţie de acid sulfuric 0,01 N, picătură cu picătură, sub agitare
continuă, până la dispariţia culorii;
- Se notează volumul soluţiei de acid sulfuric folosit până în acest moment (V1);
- Peste această soluţie incoloră se adaugă o picătură de metiloranj;
- Se titrează cu soluţie de acid sulfuric 0,01n, picătură cu picătură, sub agitare
continuă;
- Se opreşte titrarea la virajul culorii soluţiei incolor - roz portocaliu;
- Se notează volumul soluţiei de acid sulfuric utilizat la titrarea faţă de metiloranj
(V2).

4. Calculul si exprimarea rezultatelor

I. Conţinutul de anioni carbonat, exprimat în % se calculează conform formulei:

2⋅V 1⋅F⋅N⋅V apa⋅100

% (CO32-) = m⋅V .
0,0305
în care:
V1 = volumul soluţiei de acid sulfuric 0,01N folosit la titrarea faţă de fenolftaleină
(mL)
F = factorul soluţiei de acid sulfuric 0,01N
N = normalitatea soluţiei de acid sulfuric utilizat la titrare
Vapă = volumul apei distilate, lipsită de CO2, folosită la obţinerea extractului apos 1:5
(mL)
V = volumul de extract apos 1:5, luat în determinare (mL)
m = masa probei de sol folosită la obţinerea extractului apos (în grame)
0,0305 = masa unui miliechivalent de anion carbonat (în grame)

II. Conţinutul de anioni bicarbonat, exprimat în % se calculează conform formulei:

(V 2 −V 1 )⋅F⋅N⋅V apa⋅100
% (HCO3-) = m⋅V .
0,0610
în care:
V2 = volumul soluţiei de acid sulfuric 0,01n folosit la titrare faţă de metiloranj (mL)
F = factorul soluţiei de acid sulfuric 0,01n
N = normalitatea solutiei de acid sulfuric utilizat la titrare
Vapă = volumul apei distilate, lipsită de CO2, folosită la obţinerea extractului apos 1:5
(mL)
V = volumul de extract apos 1:5, luat în determinare (mL)
m = masa probei de sol folosită la obţinerea extractului apos (în grame)
0,0610 = masa unui miliechivalent de anion bicarbonat (în grame)
Tabel cu rezultate
Se vor efectua câte trei determinări pentru fiecare anion în parte. Datele obţinute
se vor trece într-un tabel de forma:

Nr. m Vapă V V1 V2
F N %
det. (g) (mL) (mL) (mL) (mL)
ANIONUL CARBONAT (CO32-)
1.
2.
3.

Valoarea medie pentru cele 3 determinări

ANIONUL BICARBONAT (HCO3-)

1.
2.
3.

Valoarea medie pentru cele 3 determinări