IMPACTUL SPECIILOR INVAZIVE ASUPRA BIODIVERSITĂŢII

Specia străinǎ (alien species) reprezintǎ o specie, subspecie sau taxon inferior introdus în
regiuni situate în afara ariei naturale de distribuţie trecutǎ sau prezentǎ. De exemplu, salcâmul
(Robinia pseudoacacia) îşi are aria de rǎspândire în America de Nord. Pentru Europa, unde a fost
introdus în mod intenţionat, este specie strǎinǎ. Distanţa aproximativǎ care se ia în considerare ca
o plantǎ sǎ fie strǎinǎ într-o zonǎ datǎ este de peste 100 km de la locul de origine (Anastasiu et
Negrean, 2007).
Ca sinonime pentru specia strǎinǎ se folosesc şi urmǎtorii termeni: adventivǎ, exoticǎ,
allochtonǎ, non-nativǎ, non-indigenă.
Plantele adventive sunt clasificate în urmǎtoarele categorii:
• ocazionale - care pot înflori şi chiar se reproduc într-un nou areal, dar nu formeazǎ
populaţii care sǎ se poatǎ autosusţine mai multe generaţii; pentru a persista trebuie sǎ fie reintroduse
periodic;
• naturalizate - care se reproduc consistent în locul de introducere, formând populaţii
capabile sǎ se autosusţinǎ pe durata mai multor cicluri de viaţǎ, fǎrǎ intervenţia omului;
• invazive - plante naturalizate capabile sǎ se rǎspândeascǎ la distanţe considerabile
faţǎ de locul de introducere ( > 100 m /50 ani la plantele care se reproduc prin seminţe ; > 6m / 3 ani
în cazul reproducerii vegetative);
• transformatoare - plante invazive cu un impact evident asupra ecosistemelor prin:
utilizarea excesivǎ a resurselor, eutrofizare, creşterea riscului de incendiere, modificarea ritmului şi
amplorii fenomenelor de eroziune a solului, modificǎri în succesiunea fitocenozelor, perturbǎri ale
lanţurilor trofice, dislocuirea speciilor indigene, creşterea costurilor pentru întreţinerea culturilor
agricole şi diminuarea drasticǎ a recoltelor.

Factorii care favorizează invazia speciilor

- globalizarea precum şi dezvoltarea transporturilor, comerţului şi turismului;
- vǎmile şi practicile de carantinǎ sunt adesea inadecvate pentru a proteja biodiversitatea
nativǎ împotriva speciilor invazive;
- degradarea habitatelor naturale, ecosistemelor şi câmpurilor agricole;
- lipsa duşmanilor naturali în noile ecosisteme constituie, de asemenea, un factor care
favorizeazǎ procesul invaziv;
- schimbarea climaticǎ globalǎ;
- necunoaşterea informaţiilor asupra pericolului potenţial al noilor introduşi, informaţii
ce ar fi putut alerta factorii responsabili;
- absenţa sau dezvoltarea precară a sistemului legal şi instituţional capabil de a rǎspunde
efectiv la problematica vastǎ pusǎ de speciile invazive.
Vectorii speciilor invazive
Se împart în două categorii: naturali şi antropici.
Din categoria celor naturali fac parte: calamităţile naturale, vântul, curenţii marini,
animalele. Calamităţile naturale (uraganele, furtunile puternice) pot favoriza deplasarea
organismelor pe distanţe mari.
În categoria vectorilor antropici fac parte introducerile accidentale şi cele intenţionate.
Introduceri accidentale: comerţ, migraţia tradiţională a unor comunităţilor nomade,
acordarea de ajutoare umanitare.
Rapana venosa este o specie originară din Marea Japoniei, Marea Chinei ajunsă în Marea
Neagră pe carena vaselor. Impactul ecologic al acestui gastropod în Marea Neagră este unul
negativ. Rapana este considerat specie invazivă datorită înmulţirii rapide, cât şi a regimului
alimentar compus din midii şi stridii, ambele specii de moluşte fiind extrem de importante în
filtrarea apei mării dar şi cu valoare economică. Actualmente populaţiile de rapane sunt ţinute sub
control fiind exploatată ca afrodisiac.

1
 Eriocheir sinensis (crabul chinezesc) a fost introdus în Europa prin apa de balast a navelor şi
este considerat specie invazivă cu impact ecologic negativ asupra populaţiilor de raci (Astacus
astacus) deoarece este vector pentru ciuma racilor (Aphanomyces astaci). De asemenea este gazdă
intermediară pentru un vierme nematod (Paragonimus westermanni) care parazitează plămânul
animalelor, inclusiv al omului. În China este considerat o delicatesă. În România a fost semnalat în
1997 în zona golfului Musura, lângă Sulina. Este menţionat printre primele 100 de specii invazive
din lume. Perforează digurile sau bancurile din zona de mal, săpând galerii, intră în competiţie cu
speciile autohtone de peşti, crustacei, alte organisme nevertebrate şi vertebrate, din lanţul trofic şi
are o fertilitate ridicată, rezistenţă la factorii de mediu, inclusiv la poluare ceea ce determină
explozii populaţionale la intervale scurte, de câţiva ani.
Ţânţarul-tigru asiatic a ajuns în Europa prin intermediul comerţului cu pneuri uzate. Acesta
este purtătorul a cel puţin 22 de virusuri, inclusiv febra dengue.
Introduceri intenţionate: agricultură (specii de plante cultivate), piscicultură, silvicultură,
animale domestice, animale de companie.
În 1871 la New York a fost înfiinţată Societatea Americană pentru Aclimatizare al cărei
scop a fost introducerea de specii de floră şi faună din Europa în America de Nord din considerente
economice şi culturale. Un exemplu de extindere a arealului unei specii şi transformarea ei în specie
invazivă este cel al graurului (Sturnus vulgaris). În 1890 au fost introduse câteva exemplare în
Parcul Central din New York pentru ca la începutul sec 21, efectivul să ajungă la peste 200 milioane
de exemplare, iar arealul său să se extindă până în Alaska.
Lantana camara este o specie originară din America Centrală şi de Sud introdusă ca plantă
decorativă, şi-a extins arealul actualmente fiind întâlnită în majoritatea zonelor tropicale şi
subtropicale din Asia, Australia, Africa şi a devenit o specie invazivă care a modificat structura
ecosistemelor agricole şi naturale. Este foarte rezistentă la tratamentele cu erbicide fiind dificil de
eradicat.
Crapul Asiatic a fost introdus în anii “70 la fermele de peşte din sudul SUA, de unde s-a
răspândit rapis ameninţând să invadeze Marile Lacuri. Este o specie foarte competitivă pentru
habitat şi sursa trofică ameninţând speciile native de peşti şi nu numai.

Etapele pe care le parcurge o specie pentru a deveni invazivă

Trăsături ale organismelor care favorizează transformarea unei specii în specie

invazivă
 Nişă ecologică potenţială largă
 Germinaţie şi polenizare nespecializată
 Dormanţă şi longevitate mare a seminţelor
 Creştere rapidă
 Tipuri de reproducere variate

2
  Fructe şi seminţe comestibile care pot fi consumate şi transportate de animale
 Dimensiuni reduse ale corpului
 Mobilitate şi vagilitate mare
 Aptă pentru forezie
 spori rezistenţi la condiţii de mediu precare
 Formaţiuni caracteristice la nivelul seminţei ce favorizează răspândirea uşoară (aripi, peri,
spini etc)
 Avantajată de selecţia „r”
 Fecunditate ridicată
 Creşterea rapidă a populaţiei
 Ciclu de viaţă scurt şi simplu
 Variabilitate genetică mare
 Reproducere uniparentală
 Poliploidie

Trăsături ale ecosistemului care favorizează instalarea speciilor invazive

 Perturbări geologice evolutive recente (aridizare, îngheţ, glaciaţiune)
 Modificări antropice recente (păşunat intensiv, incendiere)
 Comensalism şi domesticirea animalelor
 Schimb de produse, migraţii umane prin cormerţ, colonizări, războaie
 Utilizarea mijloacelor de transport rapide
 Forezia
 Longevitatea seminţelor, rezistenţa sporilor şi posibilităţile de dispersare pe distanţe mari cu
ajutorul vântului, curenţilor marini etc.
 Teritorii lipsite de vegetaţie
 Ecosisteme supuse perturbărilor naturale
 Absenţa patogenilor, paraziţilor, prădătorilor, competitorilor în noile teritorii în care pătrund
speciile invazive
 Similaritatea cu habitatele de origine

Impactul economic şi ecologic al speciilor invazive

În Europa, regiunea mediteraneanǎ este printre cele mai periclitate. Îmbunǎtǎţirea
schimbului de informaţii asigură capacitatea regionalǎ de a identifica şi gestiona ameninţǎrile
speciilor invazive. Asta înseamnǎ cǎ o coordonare a acţiunilor împotriva acestor plante este crucial;
este nevoie de un cadru de reglementare în toatǎ Europa.
Speciile invazive pot determina:
- eliminarea speciilor rare sau periclitate din flora autohtonă.
- modificarea chimismului solului (eliminarea substanţelor alelopatice) cu efect de
modificare a structurii comunităţilor vegetale
- modificări în succesiunea fitocenozelor, lanţurilor trofice.
- creşterea incidenţei unor agenţi patogeni şi apariţia bolilor exotice
- scăderea producţiei în agricultură şi cheltuieli mari pentru combaterea buruienilor pe
cale mecanică, chimică sau biologică.
- daune producţiei piscicole, industrie hidroenergetice, transporturilor navale.
- daune în turism prin modificarea peisajelor, care devin neatractive pentrunturişti.
- apariţia polinozelor.
Canis dingo a fost introdus în Australia din Asia continentală afectând în timp populaţiile
de lup marsupial (Thylacinus cynocephalus) care a şi dispărut din Australia la începutul sec. 19.
În Ins. Guam (Oc. Pacific) a fost introdus accidental Boiga irregularis care a decimat fauna
caracteristică, astfel după 40 de ani structura ecosistemelor s-a modificat total. Specia a ajuns şi în
insulele vecine fiind afectate comunităţile de plante.

3
 În Ins. Antile (America Centrală) trăiesc un grup primitiv de insectivore din genul
Solenodon şi sunt critic periclitate datorită introducerii în habitate a câinilor, pisicilor şi mangustei
asiatice. Mangusta asiatică (Herpestes javanicus) a fost introdusă pentru combaterea biologică a
şobolanilor care afectau culturile de trestie de zahăr.
În ceea ce priveşte impactul economic, Opuntia maxima, Rhododendron ponticum sunt
cunoscute a afecta negativ producţia comercialǎ şi a randamentului de produse agricole şi forestiere.
Robinia pseudoacacia, Ailanthus altissima şi Cortaderia selloana cauzeazǎ daune grave
infrastructurii. Plantele exotice reduc disponibilitatea de polenizatori a speciilor native aşa cum se
întâmplă în cazul speciei Impatiens glandulifera. Plantele invadatoare pot de asemenea modifica
comunitǎţile structurale la nivelele trofice superioare. Elymus athericus s-a dovedit a afecta
dinamica populaţiei de pǎienjeni în mlaştinile sǎrate din Franţa. Alte specii cum ar fi Cortaderia
selloana şi Ampelodesmos mauritanica cresc riscul de incendiu în Marea Mediteranǎ.
În cele din urmǎ, plantele invazive par sǎ afecteze aspectele culturale ale civilizaţiilor
umane stabilite de modificarea percepţiei lor asupra peisajelor naturale (Opuntia maxima, Rosa
ruginosa). De asemenea, reduc aria de agrement a siturilor naturale (Heracleum manteggazzianum)
sau devin abundente peste ruinele antice (Ailanthus altissima).

Principii de prevenire, eradicare, izolare şi de control a speciilor invazive

Prevenirea presupune proceduri care inhibǎ dezvoltarea speciilor invazive în zonele care nu
sunt deja populate de acestea. Aceste practici limiteazǎ introducerea, propagarea, precum şi
răspândirea speciilor invazive la nivel local sau regional.
Eradicarea se referă la eliminarea totală a unei specii invazive dintr-o anumită regiune.
Există patru metode generale de combatere a speciilor invazive: fizice, culturale, biologice şi
chimice.
Metode fizice de control a speciilor invazive
Aceste metode includ orice tehnică care dezrădăcinează, taie, îngroapă, inundă sau arde
vegetaţia. Smulgerea buruienilor şi prăşitul sunt cele mai vechi şi mai primitive forme de combatere
a buruienilor şi, în general, au mai puţine efecte negative asupra mediului decât alte forme de
control. Cu toate acestea, aceste metode solicită o forţǎ de muncǎ foarte mare şi în cazul
suprafeţelor mari pot fi costisitoare sau nefezabile.
Focul este un alt instrument disponibil pentru a elimina reziduurile din culturi şi alte
formaţiuni vegetale nedorite în agricultură.
Lucrările mecanice repetate pot fi folosite pentru a epuiza rezervele de buruieni perene,
prin urmare, suprimarea lor reduce regenerarea. Seminţele din apropierea suprafeţei solului sunt, de
obicei, nevǎtǎmate de lucrările mecanice, în timp ce răsadurile sunt destul de vulnerabile la astfel de
perturbări.
Cele mai bune rezultate se obţin atunci când solul este uscat, iar vremea este caldă,
deoarece plantele dezrădăcinate se vor deshidrata şi vor muri.
Cositul este de asemenea utilizat pentru a controla buruienile şi plantele invazive prin
tăierea sau mărunţirea frunzele lor. Cositul vegetaţiei ierboase trebuie să aibă loc înainte ca plantele
sǎ formeze seminţe, pentru a evita dispersarea lor.
Mulcitul suprimă lumina pentru plantulele rezultate din seminţe germinate şi, astfel,
inhibând fotosinteza, plantele mor. Unele dintre cele mai utilizate tipuri de mulci sunt: paiele,
gunoiul de grajd, rumeguşul, cojile de orez sau alte resturi vegetale, hârtie şi plastic. Mulciul
artificial din materiale plastice împiedică pǎtruderea luminii cu o anumită lungime de undă, dar
permite pătrunderea în sol a apei, substanţelor nutritive şi aerului.
Solarizarea solului se realizează prin acoperirea solului umed arat cu plastic şi care permite
trecerea luminii prin el pentru a ucide plantulele rezultate din germinarea seminţelor de buruieni.
Foliile din plastic sunt lăsate să acopere suprafaţa solului timp de aproximativ patru săptămâni.
Temperatura ridicată stimulează germinarea unor seminţe, dar răsadurile nu pot supravieţui sub
plastic.

4
 Bibanul de Nil a fost introdus ilegal în Lacul Victoria din Africa de Est, prin anii “50,
devenind în timp specie dominantă şi afectând fauna endemică. Astfel, datorită valorii comerciale a
fost pescuit şi vândut ca file în Europa.
Pentru eradicarea unor specii de mamifere invazive s-au folosit capcane cu momeli vii,
moarte sau otrăvite. Capcanele cu momeli vii au fost eficiente în unele cazuri deoarece nu au afectat
speciile native. Nurca americană (Mustela vison) a fost îndepărtată folosind capcane letale sau
capcane care nu omoară animalul. O metodă eficientă de control a populaţiilor de castor american în
Tierra del Fuego (Argentina) a fost cea bazată pe capcane cu împuşcarea animalului.
O altă metodă pentru controlul speciilor invazive de mamifere este survolarea grupurilor
din elicopter şi apoi împuşcarea lor din maşină. Metoda s-a dovedit eficientă în cazul eradicării
caprelor din Ins. Isabela (Arhipelagul Galapagos), a cerbului (Cervus elaphus) în Noua Zeelandă şi
a porcilor sălbatici din Ins. Santa Cruz California.
Pentru controlul zambilei de apă (Eichhornia crassipes) s-au folosit metodele mecanice şi
manuale dar care s-au dovedit costisitoare astfel încât s-a ales ca alternativă combaterea chimică cu
glifosat, Clarosan 500 FW care necesită reaplicări pentru un control judicios. Însă folosirea
erbicidelor are efecte negative asupra mediului acvatic fiind afectate nu numai comunităţile de
organisme din acest mediu, şi şi cele umane care folosesc apa pentru băut sau spălat.
Metode culturale de control a speciilor invazive
În cazul plantelor aceste metode se referă la: elaborarea şi respectarea legilor privind
carantina fitosanitară, evaluarea riscurilor, screening-uri privind introducerea unor specii noi,
folosirea de unelte şi maşini agricole curate, folosirea de sol şi pietriş curat, evitarea cultivării
speciilor invazive, stimularea competiţiei speciilor native.
Metode biologice de control a speciilor invazive
Controlul biologic constă în introducerea de inamici naturali din aceeaşi categorie cu cea a
speciilor ţintă, sporirea efectivelor populaţionale ale inamicilor naturali în cazul unor focare de
dăunători, sau de gestionare a habitatului pentru a spori populaţiile indigene de animale de pradă şi
parazitoizi.
Păşunatul poate fi realizat folosind o gamă largă de animale care mǎnâncǎ vegetaţia, inclusiv
rumegătoarele mari şi ungulate, păsări şi insecte. Dar, poate fi un agent de diseminare a buruienilor
şi poate suprima populaţiile native de plante. Utilizarea calendarului şi rotirea păşunatului
animalelor pentru suprimarea plantelor invazive ar trebui, prin urmare, să fie făcut cu grijă pentru a
minimiza impactul lor negativ asupra vegetaţiei native.
Hypericum perforatum a ridicat probleme în sudul şi vestul Australiei încă din 1880,
afectând atât ecosistemele praticole prin toxicitatea conferită nutreţului, cât şi ecosistemele
forestiere unde favorizează alături de alte specii declanşarea incendiilor naturale în timpul verii.
Pentru controlul efectivelor populaţionale au fost introduse insecte fitofage.
Pe Insula Sf. Elena din Atlantic în perioada 1970-1980 cele 2000 de exemplare ale arborelui
de gumă (Commidendrum robustrum), endemic pentru această insulă au fost atacate de gândacul
Jacaranda. Acest gândac extrage seva arborelui şi produce substanţe dulci pe care se dezvoltă
mucegaiuri. Acestea din urmă determină distrugerea arborilor. Astfel pentru controlul gândacului
Jacaranda a fost folosit Hyperaspis pantherina cu efecte benefice.
Cryptostegia grandiflora originară din Madagascar a fost introdusă în Australia în sec. 19
pentru a acoperi haldele de cărbune unde s-a naturalizat. În 1944 infestase deja 1200 ha, iar în 1989
120000 ha. A invadat vegetaţia ripariană, luncile inundabile, pădurile de eucalipt. Este toxică pentru
animale, afectează suprafeţele păşunabile, intră în competiţie cu speciile indigene vulnerabile.
Controlul biologic al acestei specii a fost realizat folosind speciile Euclasta whalleyi şi Maravalia
cryptostegiae, costurile ridicându-se în 2004 la 232,5 milioane de dolari australieni.
În Lacul Victoria s-a folosit ca agent biologic de control al zambilei de apă două specii de
gărgăriţe (Neochetina eichhorniae şi N. bruchi).
Capcanele cu feromoni sunt folosite pentru controlul speciilor invazive de peşti, facilitând
captura acestora sau determinând tulburări de reproducere.

5
 Pentru controlul populaţiilor de crap comun în zonele unde este considerată specie invazivă
s-au folosit agenţi virali precum virusul herpetic al crapului, dar în timp unele populaţii au devenit
imune şi s-au refăcut.
În Australia şi Noua Zeelandă, pentru eradicarea populaţiilor de iepuri s-au folosit ca agenţi
biologici virusul hemoragic şi al mixomatozei. Dar, în timp anumite populaţii au devenit imune.
O altă metodă de control biologic folosită pentru controlul populaţiilor de cai sălbatici din
SUA a fost injectarea individuală cu agenţi de control ai fertilităţii. Metoda nu se pretează la toate
animalele sălbatice, fiind costisitoare şi necesitând aplicarea sa de câteva ori la acelaşi individ.
Metode chimice de control a speciilor invazive
Produsele chimice au fost folosite de secole pentru suprimarea sau eliminarea buruienilor
din agroecosisteme, implicit acestea pot fi folosite pentru controlul plantelor invazive.
Pentru controlul speciilor invasive de peşti se folosesc rotenona, antimicina, saponine şi
niclosamida. În SUA pentru eradicarea crapului chinezesc s-au folosit momeli cu rotenonă, dar au
existat probleme deoarece au fost afectate şi alte specii. În Asia se utilizează saponine extrase din
plante pentru a recolta peştele destinat consumului sau pentru a îndepărta peştii din iazurile cu
creveţi.
În Noua Zeelandă, zonele în care oposumul (Trichosurus vulpecula) a devenit specie
problemă provocând daune ecosistemelor naturale şi fiind şi vector pentru tuberculoza bovină se
stropesc din avion cu substanţe toxice. În felul acesta se menţin sub control şi alţi dăunători precum
Ratus ratus, Mus musculus.
Anoplolepis gracilipes (furnica nebună) a invadat numeroase insule din zona tropicelor
ajungând şi pe continente ca Australia şi America de Nord. Este foarte competitivă, agresivă
formează supercolonii cu mai multe regine. A omorât milioane de crabi roşii de uscat (cu rol
ecologic în descompunerea litierei), a alterat habitatele pentru speciile de păsări endemice mai ales
din Insula Crăciunului. Astfel s-au demarat programe de control aerian pentru această specie în
cadrul cărora zoele afectate au fost survolate, s-au identificat folosind GPS-uri performante
supercoloniile şi s-au dispersat momeli cu insecticid.
Instrumente juridice internaţionale şi naţionale referitoare la speciile invazive
Speciile străine invazive (IAS-Invasive Alien Species), sunt definite de Convenţia privind
diversitatea biologică (CBD), ca acele specii exotice a căror introducere şi/sau răspândire ameninţǎ
diversitatea biologică. În plus, cunoştinţele şi informaţiile despre o specie invazivǎ sunt cruciale
pentru prevenirea, depistarea precoce şi reacţia rapidă, deoarece aceştia sunt factori cheie în
identificarea riscurilor de invazivitate pentru speciile nou introduse, şi speciile care nu sunt încă
prezente.
Articolul 8 al Convenţiei privind Diversitatea Biologicǎ (CBD, 1992, Rio de Janeiro)
recomandǎ ca fiecare parte contractantǎ sǎ previnǎ introducerea, sǎ controleze sau sǎ elimine
complet acele specii străine care ameninţǎ ecosistemele, habitalele sau speciile native.
Mǎsuri şi recomandǎri privitoare la introducerea, prevenirea şi controlul speciilor strǎine
invazive sunt cuprinse, de asemenea, în: Convenţia de la Bonn privind conservarea speciilor
animale migratoare, privind conservarea vieţii sǎlbatice şi a habitatelor naturale; convenţia Ramsar
privitoare la conservarea zonelor umede; strategia globalǎ de conservare a Plantelor (Haga, 2002).
Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării (UNCLOS, New York, 1982) cere
părţilor să ia toate măsurile necesare pentru prevenirea, reducerea şi controlul poluării mediului
marin care rezultă din introducerea intenţionată sau accidentală de specii exotice sau noi, care poate
determina modificări semnificative.
La nivel naţional, a fost elaborată Strategia Naţională şi Planul de Acţiune privind
Conservarea Biodiversităţii în România, pentru decada 2011-2020, printre ale căror obiective
strategice se numără şi controlul speciilor invazive. În 2014, Consiliul Uniunii Europene şi
Parlamentul European adoptă la Strasbourg, Regulamentul (UE) Nr. 1143/2014 privind prevenirea
şi gestionarea introducerii şi răspândirii speciilor alohtone invazive. Deşi România, prin legea
58/1994, ratifică Convenţia asupra Diversităţii Biologice, până în prezent nu a făcut paşi importanţi
în realizarea prevederilor articolului 8 din această convenţie, articol referitor la speciile invazive

6
străine. La nivel naţional, legislaţia despre speciile străine cuprinde următoarele acte legislative:
Legile nr. 13/1993, 58/1994, 147/1995, 37/2006; Ordonanţele 136/2000, 57/2007, 201/2008;
Hotărârile 136/2000, 1030/2001, 563/2007; Ordinele 581/2007, 584/2007, 585/2007, 685/2007,
979/2009.
Invasive Species Specialist Group (ISSG) este o comunitate ştiinţifică formată din experţi
în invazia speciilor de plante care are ca scop reducerea ameninţărilor asupra ecosistemelor naturale
şi asupra speciilor native prin sporirea cunoştinţelor despre speciile invazive şi mijloacele de
prevenire, de combatere şi eradicare a lor.
Global Inavise Species Database a fost dezvoltată de UICN/ISSG pentru a furniza date
privind speciile invazive, agenţiilor, administratorilor de resurse, factorilor de decizie.