NOŢIUNI DE GENETICĂ MICROBIANĂ

Genetica este ramura biologiei care studiază două fenomene biologice

fundamentale: ereditatea şi variabilitatea speciilor. .
Ereditatea este însuşirea biologică generală a vieţuitoarelor de a conserva
proprietăţile structurale şi funcţionale ce caracterizează specia şi de a le transmite
nemodificate din generaţie în generaţie.
Variabilitatea reprezintă latura opusă stabilităţii ereditare, care duce la
apariţia unor diferenţe între descendenţi şi genitori, asigurând evoluţia speciilor.
Având un aparat genetic mai simplu, virusurile şi bacteriile au constituit şi
constituie principalul obiect de studiu al cercetării fundamentale în genetică.
S-a demonstrat astfel, prin experienţele începute în 1928 de englezul
Griffith asupra bacteriei Streptococcus (Diplococcus) pneumoniae şi continuate
în 1944 de americanul Avery şi colaboratorii săi, că informaţia genetică este
deţinută de acidul dezoxiribonucleic (ADN), care reprezintă suportul material al
eredităţii.
El este constituit din două lanţuri (catene) polinucleotidice paralele, legate
între ele prin punţi de hidrogen şi spiralate astfel încât formează un dublu helix cu
spire regulate. Fiecare nucleotid este format dintr-o pentoză (dezoxiriboza), o bază
azotată purinică (adenina, guanina) sau pirimidinică (timina, citozina) şi un radical
fosforic (fig.41).

Fig. 41 Structura chimică(sus) şi configuraţia spiralată a moleculei de ADN

(jos).
https://www.google.ro/search?q=adn&hl=ro&gbv=2&tbm=isch&ei=92X9VMHWHMz_aPyggag
D&start=460&sa=N

64
 5.1. EREDITATEA LA MICROORGANISME şi MECANISMELE EI

Ca la toate organismele vii, materialul genetic al microbilor îndeplineşte

două funcţii: autocatalitică (capacitatea genomului de a se autoreproduce cu mare
fidelitate) şi heterocatalitică (însuşirea de a induce şi de a controla sinteza de
proteine sau alte biomolecule). Mecanismele prin care se realizează cele două
funcţii (autoreplicarea, respectiv transcrierea, translaţia) şi procesele ce determină
variabilitatea genetică (mutaţia şi transferul de material genetic urmat de
recombinare genetică) au fost descifrate în cea mai mare măsură prin studiile
efectuate asupra sistemului fag-bacterie gazdă, ambele microorganisme având câte
un singur cromozom.
Funcţia autocatalitică a materialului genetic
Multiplicarea propriuzisă a microorganismelor (virusuri, bacterii, miceţi)
este precedată de un proces de autoreplicare a genomului ADN sau ARN (în cazul
ribovirusurilor), mediat de enzime. Autoreplicarea ADN dublu catenar este de tip
semiconservativ. Cele două catene care alcătuiesc macromolecula de ADN se
separă mai întâi după modelul clasic al fermoarului prin ruperea punţilor de
hidrogen care le unesc, începând dintr-o anumită zonă numită punct de iniţiere.
Fiecare catenă îşi reface apoi congenera din nucleotidele libere aflate în
citoplasmă, prin complementaritate: o bază azotată purinică (adenină, guanină) se
leagă întotdeauna de o bază pirimidinică (timină, citozină) de pe catena veche şi
invers. Rezultă astfel patru tipuri de legături posibile: A –T; T –A; G –C şi C –G.
În acest mod, fiecare catenă veche refăcându-şi duplexul, se ajunge la dublarea
cantităţii iniţiale de ADN (fig. 42).

Fig. 42 Replicarea semiconservativă a ADN.

https://www.google.ro/search?q=adn+replication&hl=ro&gbv=2&tbm=isch&ei=X4H9VJ2KIZXs
aPupgqAP&start=40&sa=N

Replicarea genomului viral se realizează în mod diferit în funcţie de

structura mono- sau dublu catenară a acidului nucleic:o replicare semiconservativă
la ADN şi ARN dublu catenar şi o replicare, mai întâi complementară şi apoi
semiconservativă, la ADN şi ARN monocatenar.
Microorganismele sunt supuse aceloraşi legi ale eredităţii, unitare întregii
lumi vii, cu aspecte particulare dictate de gradul lor de organizare.
Astfel, dacă nici un accident genetic nu are loc, toţi descendenţii unui
microb sunt identici între ei şi identici cu genitorul. Acest fenomen poartă numele
de “descendenţă verticală” şi are ca rezultat formarea de “clone”, populaţii de
indivizi identici. Această stabilitate, întâlnită în condiţii naturale numai la
procariote şi virusuri, este asigurată de organizarea de tip haploid (set unic de
gene, provenit de la un singur genitor) şi înmulţirea asexuată (replicarea identică
a cromozomului unic).

65
 Funcţia heterocatalitică a materialului genetic
Informaţia genetică înscrisă în molecula de ADN este determinată de
succesiunea bazelor azotate transcrisă pe ARN mesager (ARNm), iar combinaţiile
de câte trei baze de pe traseul lanţului de ARNm, sunt responsabile de poziţia
aminoacizilor în structura polipeptidelor.
Secvenţa a trei baze care codifică un aminoacid poartă denumirea de
tripletă sau codon. În afară de codonii purtători de informaţie genetică, există şi
triplete care nu codifică aminoacizi (triplete non sens), ci intervin în mecanismele
de stopare a sintezei lanţurilor peptidice. Acelaşi aminoacid este codificat de
acelaşi (aceiaşi) codon(i) indiferent dacă el intră în structura fiinţelor unicelulare
sau a macroorganismelor - corelaţie care poartă numele de cod genetic.
Transmiterea informaţiei de la ADN la locul de sintezeă a proteinelor
(ribozomii) se numeşte translaţie, deoarece comportă “traducerea” limbajului de
patru litere al ADN-ului (A=adenină; C=citozină; G=guanină; T=timină), în
limbajul de 20 de litere (aminoacizi) al proteinelor.
Informaţia genetică nu este transmisă direct la ribozomi, ci prin
intermediul ARN m. Deci, molecula de ADN este o matriţă pentru ARNm, care
trece în citoplasmă la locul de sinteză a proteinelor. În cursul sintezei ARNm,
timina (T) este înlocuită însă cu o altă bază pirimidinică, uracilul (U).
Aşadar, o matriţă ADN pe care scrie:
TTTTGCTCGTAATACTT,
va fi transcrisă mai întâi în molecula de ARNm, sub forma:
UUUUGCUCGUAAUACUU.
Translaţia (traducerea) este un mecanism complex prin care mesajul
genetic transmis de la ADN prin ARNm, este recepţionat şi citit la nivelul
ribozomilor, în vederea constituirii lanţurilor peptidice.
La traducerea mesajului ARNm participă o colecţie de molecule de ARN
de transport (ARNt), molecule capabile să recunoască şi să lege specific un
anumit aminoacid din citoplasmă, pe care-l transportă la nivelul codonului
corespunzător din molecula de ARNm ataşată de ribozomi.
Virusurile ARN determină biosinteza materialului viral de către celula
gazdă folosind trei strategii (Carp-Cărare M.,2001):
- ARN viral transmite informaţia genetică la nivelul ribozomilor în mod
direct, şi nu prin intermediul ARNm, substituind ARNm celular;
- informaţia genetică este transmisă la nivelul ribozomilor prin ARNm
copiat de pe genomul viral cu ajutorul enzimei ARNm polimeraza ARN dependentă;
- ARN viral, printr-un proces de transcriere inversă (fenomen unic în
biologie) cu ajutorul unor enzime numite reverstranscriptaze, determină formarea
unui ADN proviral care preia conducerea sintezelor celulare.

5.2 VARIABILITATEA LA MICROORGANISME şi MECANISMELE EI

În cursul multiplicării microorganismelor, la fel ca la celelalte grupe de

vieţuitoare, poate avea loc fenomenul de variabilitate. Acesta constă în apariţia
unui număr redus de descendenţi-variante (celule bacteriene, celule micotice,
particule virale) care exprimă un fenotip ce diferă de al populaţiei microbiene în
care au apărut, prin unul sau mai multe caractere.
Spre deosebire de plante şi animale, la microorganisme variabilitatea este
mult mai accentuată datorită simplităţii tipului de organizare şi a succesiunii
rapide a generaţiilor. În funcţie de mecanismul de producere şi de caracteristicile
lor, variaţiile pot fi grupate în două categorii: fenotipice şi genotipice (tabelul 2).

66
 Tabelul 2
Caracterele distinctive între variaţiile fenotipice şi genotipice
Caracterul Variaţii
considerat Fenotipice Genotipice
Se realizează prin Acţiunea mediului Mutaţii şi recombinări
genetice
Starea genomului Nu comportă modificări Comportă modificări
structurale
Rolul factorilor de Inductori al variaţiei prin Selectivi ai variantelor
mediu actualizarea unei
posibilităţi genetice
Proporţia celulelor Toate sau majoritatea Foarte mică
afectate dintr-o (1/108 - 109 )
populaţie microbiană
Stabilitatea Dispar odată cu factorul Stabile
inductor
Transmiterea variaţiei Nu Da; descendenţii formează
la descendenţi o clonă variantă

5.2.1. VARIAŢIILE FENOTIPICE

Variaţiile fenotipice (negenetice sau fiziologice) sunt induse de factorii de

mediu (fizici, chimici, biologici), faţă de care constituie fenomene de adaptare.
Variaţiile fenotipice afectează o întreagă populaţie microbiană simultan,
sunt instabile (în sensul că dispar odată cu factorul inductor) şi nu se transmit
ereditar, deoarece nu implică nici o modificare în structura genomului.
Variabilitatea fenotipică poate interesa toate caracterele
microorganismelor: morfologice, fiziologice, de patogenitate etc. Redăm în
continuare câteva exemple de variaţii fenotipice întâlnite la bacterii.

1. Variaţii ale capsulogenezei.

Speciile bacteriene capsulate Bacillus anthracis şi Diplococcus
pneumoniae îşi sintetizează capsula numai în organismul animalului infectat sau
pe mediile de cultură care conţin lichide organice (ser sanguin, sânge 5-10%). Pe
mediile simple, în absenţa substanţelor necesare capsulogenezei, ele formează
culturi de variante acapsulogene.
Pierderea capsulogenezei poate deveni şi un caracter ereditar.

2. Variaţii privind sporogeneza.

Cultivarea speciilor sporogene pe medii cu antiseptice sau pe medii bogate
în ioni de calciu poate induce apariţia de variante asporogene. Acelaşi efect
represor asupra genelor responsabile de sporogeneză îl exercită anumite valori
termice. La Bacillus anthracis, de exemplu, sporogeneza are loc numai în
intervalul 12–42,50 C.

3. Variaţii ale caracterelor biochimice.

Variaţiile fenotipice ale caracterelor biochimice constau în sinteza
enzimelor adaptative, indusă de substrat, care exercită o acţiune de derepresare a
genelor respective.
La E. coli, de exemplu, sinteza beta-galactozidazei şi a celorlalte enzime
codificate de operonul ,,lac” este condiţionată de prezenţa lactozei în mediul de cultură.

67
 Gama caracterelor supuse variaţiilor fenotipice este extrem de largă şi
numărul exemplelor de felul celor prezentate mai sus este nelimitat pentru lumea
microorganismelor.

5.2.2. VARIAŢIILE GENOTIPICE

Genotipul reprezintă complexul de gene care determină realizarea unui

anumit fenotip (caracter, însuşire).
Variaţiile genotipice sau genetice se produc ca o consecinţă a unor modificări în
structura materialului genetic, prin urmare ele sunt stabile şi se transmit ereditar.
În funcţie de caracterul fenotipic afectat, variaţiile genotipice pot fi:
a) morfologice, care privesc capsulogeneza, cilogeneza, sporogeneza, etc.;
b) metabolice sau biochimice, care constau în dobândirea sau pierderea
capacităţii de sinteză a unei enzime şi implicit, obţinerea variantelor auxotrofe;
c) de patogenitate, generatoare de mutante apatogene, cu patogenitate
atenuată sau exacerbată;
d) de rezistenţa la agenţii inhibitori fizici, chimici sau biologici, cum
este cazul variantelor antibiorezistente
Mecanismele de producere a variaţiilor genotipice sunt mutaţiile şi
recombinările genetice.

5.2.2.1. Mutaţiile
Mutaţiile reprezintă modificări ale numărului sau secvenţei bazelor
azotate din structura moleculei de ADN (sau ARN, în cazul ribovirusurilor). Ele
survin brusc şi se exprimă fenotipic prin apariţia în sânul unei populaţii omogene,
a unei ,,mutante”, adică a unui individ capabil de a transmite descendenţilor
caractere noi, prin care se deosebeşte de populaţia omogenă în care a apărut.
Una din teoriile cele mai pertinente asupra mecanismelor moleculare ale
mutaţiilor este teoria ,,copierii greşite” a informaţiei genetice de pe catena
complementară în cursul autoreplicării acizilor nucleici.(W a t s o n şi C r i c k,
1953). Aceste erori de transcriere pot consta în:
- substituţia unei baze azotate cu alta;
- deleţia sau suprimarea unei baze sau a unui bloc de baze;
- inserţia sau adiţia unei baze sau a unui bloc de baze suplimentare;
-inversarea succesiunii bazelor, care în cursul copierii îşi schimbă poziţia.
Mutaţiile pot fi favorabile organismului la care apar sau nefavorabile,
mergând până la incompabilitatea cu viaţa.
Clasificarea mutaţiilor se poate efectua după mai multe criterii.
1. După modul de apariţie, mutaţiile se împart în induse şi spontane.
Mutaţiile induse sunt consecinţa acţiunii dirijate, în scop experimental, a
unor factori de mediu numiţi agenţi mutageni deoarece sunt capabili să determine
modificări în structura ADN. (Răducănescu H. şi col., 1986; Zarnea G.,1986).
Agenţii mutageni mai frecvent utilizaţi sunt factori fizici (radiaţiile
ultraviolete, radiaţiile ionizante, temperaturile disgenetice, etc.) şi chimici (5-
bromuracilul, 2-aminopurina, hidroxilamina, acidul nitros, coloranţii de acridină,
agenţi alchilanţi, etc.), care acţionează asupra ADN în diferite moduri. Unii
agenţi mutageni, cum sunt analogii bazelor azotate, induc erori de replicare a
ADN prin substituirea unor baze normale (ex. 5-bromuracilul se substituie
timinei, determinând încorporarea în catena complementară, a guaninei în locul
adeninei, rezultatul fiind înlocuirea perechii de baze originare T-A cu G-C), alţii
prin modificarea structurii chimice a bazelor azotate (ex. guanina metilată

68
formează legături de hidrogen cu timina şi nu cu citozina), iar alţii acţionând
asupra enzimelor implicate în sinteza AND (AND-polimerazele).
Mutaţiile induse sunt utilizate în practică în scopul obţinerii unor tulpini
microbiene cu însuşiri dorite, utile în diverse domenii de activitate. Astfel, există
preocupări privind obţinerea de mutante bacteriene capabile să determine calităţi
gustative deosebite unor produse alimentare, mutante bune producătoare de
antibiotice şi vitamine, mutante auxotrofe∗ utilizate în experienţele de inginerie
genetică, mutante nepatogene sau cu patogenitate atenuată utilizate la prepararea
vaccinurilor, etc.
În scopul obţinerii de tulpini vaccinale, reducerea patogenităţii bacteriilor
se poate realiza utilizând mijloace fizice şi chimice .
Dintre mijloacele fizice, în mod curent se utilizează temperaturile
disgenetice, superioare confortului termic al speciei supuse atenuării.
Factorii chimici atenuanţi sunt reprezentaţi de diverse substanţe care,
introduse în mediul de cultură, frânează dezvoltarea normală a germenilor.
Apelând la cel de-al doilea mijloc, C a l m e t t e şi G u é r i n au obţinut în
11 ani (1908 – 1919) atenuarea unei tulpini de Mycobacterium bovis în urma a
198 de treceri pe cartof glicerinat cu bilă de bou. Vaccinul B.C.G., preparat din
această variantă atenuată (bacilul C a l m e t t e - G u é r i n ), este utilizat şi astăzi
pe scară largă în medicina umană pentru vaccinarea antituberculoasă a copiilor.
Un alt exemplu îl constituie tulpinile de Bacillus anthracis acapsulogene
obţinute prin cultivarea pe sânge defibrinat de cal (tulpina 1190 R – Stamatin,
1936) şi pe ser de cal, în atmosferă de bioxid de carbon (tulpina 34 F2 - Sterne,
1937). Ambele tulpini şi-au pierdut definitiv capacitatea de a-şi sintetiza capsula
şi implicit patogenitatea, deoarece capsula conferă bacteriilor protecţie
antifagocitară.
În cazul virusurilor, pentru obţinerea unor variante nepatogene sau cu
patogenitate atenuată, utilizate la prepararea vaccinurilor, se utilizează mijloacele
biologice de atenuare. Acestea constau în:
- inocularea repetată a virusului pe o specie animală care, în mod natural,
este rezistentă la infecţia respectivă, obţinându-se consecutiv acestor pasagii o
reducere a patogenităţii faţă de specia sau speciile natural sensibile; astfel, prin
lapinizare (adaptarea la organismul iepurelui) au fost obţinute variantele
nepatogene de virus pestos porcin (varianta chinezească “C” şi varianta
“Koprowsky – Rovac”), iar prin avianizare (adaptarea pe embrioni de găină), o
variantă de virus jigodios nepatogenă pentru câine, mai multe variante de virus
rabic ( variantele Flury LEP, Flury HEP, Kelev), o variantă atenuată a virusului
bolii lui Aujeszky, ş.a.;
- inocularea animalelor receptive pe altă cale decât calea naturală de
pătrundere a virusului. Virusurile rabice fixe clasice, de exemplu, se obţin prin
treceri intracerebrale repetate pe iepure.Aceste variante nu şi-au atenuat
patogenitatea (ele sunt chiar mai virulente în special pentru specia pe care au fost
obţinute) însă au pierdut capacitatea de a se propaga pe calea nervilor periferici
(neuroprobazia), fiind patogene numai inoculate intracerebral, când produc
infecţii grave. Inoculate pe alte căi, sub formă de vaccin, sunt lipsite de
patogenitate, determinând imunizarea organismului vaccinat.
Mutaţiile spontane sunt cele care apar în natură datorită unor cauze
necunoscute, în condiţii de mediu obişnuite şi fără intervenţia unui factor decelabil.

∗
Mutantele (variantele) auxotrofe rezultă din bacteriile prototrofe (tulpini sălbatice, izolate din
natură), prin pierderea sau dobândirea capacităţii de a metaboliza diferiţi compuşi chimici.
Mutantele auxotrofe au permis descoperirea recombinării la bacterii.

69
 Indiferent de tip, mutaţiile au următoarele caracteristici comune:
spontaneitatea, discontinuitatea, raritatea, stabilitatea şi specificitatea.
Spontaneitatea. Modificările produse de factorii mutageni apar într-un
moment imprevizibil, iar faptul că interesează o anumită genă este un fenomen
întâmplător. Mutaţia are deci un caracter spontan, fenomenul mutaţional fiind
distribuit aleator în timp şi spaţiu genetic.
Caracterul spontan mai rezidă şi în faptul că mutaţia se produce în lipsa
factorului de mediu faţă de care celula bacteriană cu genom modificat manifestă
un comportament mutant. L u r i a şi D e l b r ü k (cit.de Răducănescu H. şi col.,
1986) au fost primii care au demonstrat în 1943 că mutantele
streptomicinorezistente de E.coli apar în absenţa antibioticului. Punerea în
evidenţă a mutantelor este posibilă însă numai pe agar cu streptomicină, care
permite dezvoltarea mutantelor, inhibând restul celulelor bacteriene sensibile.
Deci, mediul cu antibiotic nu induce mutaţia, ci o relevă.

Discontinuitatea se referă la faptul că, o mutantă poate să apară brusc sau

trecând prin etape succesive.

Raritatea . Probabilitatea ca o bacterie să sufere o mutaţie într-o unitate

definită de timp, de obicei egală cu timpul unei generaţii, este foarte mică. În
majoritatea cazurilor, ea se situează în jurul valorii de 1 dintr-o populaţie de 105-
109 celule bacteriene.

Stabilitatea. Spre deosebire de variaţiile negenetice, proprietăţile noi

obţinute prin mutaţie persistă în absenţa agentului care a servit la selecţie şi se
transmit ereditar.

Specificitatea. Fiecare caracter poate suferi o mutaţie, independent de

celelalte caractere. Rezistenţa la penicilină, de exemplu, este independentă de
rezistenţa la sterptomicină. Probabilitatea ca o bacterie să devină, prin mutaţie,
rezistentă la ambele antibiotice este egală cu produsul probabilităţilor individuale
ale celor două mutaţii.

5.2.2.2. Recombinările genetice

Recombinările genetice se realizează pe căi specifice diferitelor categorii
de microorganisme.
 La BACTERII, recombinările genetice se realizează consecutiv
transferului de material genetic cromozomal sau plasmidic de la o
celulă donatoare la o celulă receptoare. Transferul are loc prin:
transformare, transducţie şi conjugare.

Transformarea

Transformarea rezidă din transferul unidirecţional al unui fragment de

ADN cromozomal de la bacteria donatoare la bacteria receptoare şi integrarea lui
în cromozomul celulei receptoare prin crossing-over.
Fragmentul de ADN care pătrunde în bactera receptoare poate proveni de
la bacterii moarte, aşa cum au demonstrat experienţele pe pneumococi efectuate
de Griffith (1928) şi Avery (1944).
Injectând la şoareci două tipuri de pneumococi distincţi antigenic, tipul S
III capsulogen şi virulent sub formă de suspensie de germeni omorâţi şi tipul R II
acapsulogen şi nevirulent sub formă de suspensie de germeni vii, G r i f f i t h a

70
izolat de la şoarecii morţi, pneumococi aparţinând tipului virulent (fig.43).. El nu
a putut să explice atunci, cum a fost posibilă transformarea pneumococilor
nevirulenţi sub influenţa germenilor virulenţi omorâţi.

Fig. 43 Experienţa de transformare a pneumococilor efectuată de Griffith.

https://www.google.ro/search?q=Lederberg+%C5%9Fi+T+a+t+u+m+conjugation&hl=ro&gbv=2
&tbm=isch&ei=1Mf2VL22EITxUr3Hg9gF&start=0&sa=N

Natura agentului transformant care opera în experienţele lui G r i f f i t h

a fost cunoscută abia după 16 ani, când A v e r y, Mc C a r t y şi Mac L e o d au
arătat că fragmente de ADN, eliberate prin liza bacteriilor moarte sau prin
extracţie chimică, pătrund în celulele pneumococul viu, înzestrându-l cu
determinanţii genetici ai sintezei polizaharidelor capsulare de tip S III (fig. 44)..
În mod similar pot fi transmişi determinanţii genetici ai rezistenţei la
antibiotice, ai sintezei enzimelor implicate în catabolismul sau anabolismul
celular, etc.
Fenomenul de transformare se realizează în mai multe etape şi depinde de
unele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească materialul genetic transferabil şi
celula receptoare.

Fig. 44 Reprezentarea schematică a transformării.

http://microbio.uca.ma/genetique.htm

71
 Transducţia
Transducţia constă în transferul unui fragment de cromozom bacterian de
la o celulă bacteriană la alta prin intermediul bacteriofagilor.
În funcţie de ciclul evolutiv al bacteriofagului transductor şi de materialul
genetic transferat prin fag, transducţia poate fi împărţită în două tipuri distincte:
transducţie generalizată şi specializată.

Trasducţia generalizată presupune transducerea oricărei gene

cromozomale, indiferent de poziţia ei în cromozom. Ea se realizată în majoritatea
cazurilor atunci când infecţia fagică evoluează sub forma ciclului litic (productiv),
care presupune replicarea ADN-ului viral şi traducerea informaţiei genetice virale,
concretizată în formarea de noi virioni. Fagii de transducţie generalizată se
formează printr-o greşeală de ansamblare, când unele capside fagice încorporează
ADN bacterian în loc de ADN fagic, sau ADN bacterian şi o cantitate mică de
ADN fagic. Mărimea fragmentului cromozomal încorporat este proporţională cu
cea a genomului fagic normal, astfel încât ei nu se deosebesc ca dimensiuni şi
formă de fagii normali, alături de care se formează (Zarnea G.,1986).
După liza celulei în care s-au format, bacteriofagii vor infecta alte celule în
care transduc genele bacteriene incorporate (fig.45 ).
Fagii de transducţie generalizată sunt întotdeauna defectivi, în sensul că nu
se mai replică şi nu lizează noua celulă gazdă, deoarece sunt lipsiţi de genele
virale esenţiale.

Fig. 45 Reprezentarea schematică a transducţiei generalizate.

http://microbio.uca.ma/genetique.htm

Transducţia specializată, cunoscută şi sub denumirea de transducţie

restrictivă sau localizată, presupune integrarea fagului în cromozomul bacteriei
gazdă, situaţie în care genomul viral nu se replică şi nu codifică sinteza de
proteine virale. Sub această formă, de virus integrat (profag), bacteriofagii poartă
denumirea de “fagi temperaţi” deoarece nu distrug celula bacteriană mai multe
generaţii, comportându-se ca material genetic propriu celulei bacteriene. Evoluţia
intracelulară a fagului în acest mod este denumită curent, ciclu reductiv sau
lizogenizant.
Din când în când, sub acţiunea unor factori inductori (radiaţii UV sau X,
diferiţi agenţi chimici, etc.), bacteriile lizogene (purtătoare de profag) produc
bacteriofagi ca rezultat al trecerii profagului în starea de fag vegetativ.

72
 Odată cu excizia genomului viral din cel bacterian, de genomul viral vor
rămâne ataşate genele adiacente acestuia, care vor fi transferate de fag într-o altă
celulă bacteriană.. Astfel, s-a stabilit că fagul λ (lambda), care infectează celulele
de Escherichia coli, se integrează în mod constant într-o regiune a cromozomului
situată între operonii “gal” şi “bio”,pe care îi transduce în mod obişnuit.
Genele transduse sunt încorporate în genomul celulei receptoare, care
dobândeşte astfel caractere noi.

Conjugarea
Conjugarea este o modalitate de transfer de material genetic printr-un pil
sexual, în urma contactului direct dintre celula donatoare şi cea receptoare, opuse
ca sexualitate .
Descoperirea fenomenului de conjugare s-a datorat cercetărilor efectuate
de L e d e r b e r g şi T a t u m în 1946, pe trei tulpini de Escherichia coli, diferite
din punct de vedere al exigenţelor nutritive:
- o tulpină sălbatică (prototrofă) de E. coli K12 , capabilă să sintetizeze
singură 5 aminoacizi (metionina, biotina, treonina, leucina şi beta-2 thienyl
alanină) şi
- două tulpini auxotrofe, din care una capabilă să sintetizeze doar
treonina, leucina şi beta-2 thienyl alanină, iar cealaltă, metionina şi biotina.
Autorii au cultivat cele trei tulpini pe medii de cultură minimale (uzuale),
care nu conţineau cei 5 aminoacizi menţionaţi mai sus. Tulpina sălbatică s-a
dezvoltat bine pe acest mediu deoarece şi-a sintetizat cei 5 aminoacizi, în timp ce,
nici una din mutantele auxotrofe n-a crescut, ele fiind incapabile să-şi sintetizeze
cei 2, respectiv 3 din cei 5 aminoacizi necesari. Însămânţând însă pe acelaşi mediu
minimal un amestec din ambele mutante auxotrofe, s-au dezvoltat aproximativ 20
de colonii (fig.46). Deci, împreună ele au fost capabile să sintetizeze cei 5
aminoacizi.

Fig. 46 Reprezentarea experienţei lui Lederberg şi Tatum, care a permis

descoperirea conjugării în 1946
http://microbio.uca.ma/genetique.htm

73
 Căutându-se explicaţia acestui fenomen, a fost exclusă posibilitatea unei
retromutaţii spontane la condiţia prototrofă, deoarece probabilitatea acestui
fenomen este extrem de redusă.
Rămânea plauzibilă ipoteza unui transfer genetic între cele două tulpini
auxotrofe, însămânţate împreună pe mediul minimal.
Cultivarea lor într-un mediu lichid, în câte una din ramurile unui tub în
formă de ,,U”, separate printr-un filtru cu pori care nu permit trecerea bacteriilor,
nu a mai avut ca efect apariţia de celule bacteriene prototrofe (fig.47 ). Faptul că
deplasarea repetată, sub presiune, a lichidului de cultură dintr-o parte în alta a
filtrului separator era ineficientă pentru reconstituirea prototrofiei, excludea
intervenţia ca agent transformant a ADN- ului eliberat din celulele lizate şi sugera
necesitatea unui contact obligatoriu între celulele intacte, vii.
Ulterior, studii de microscopie electronică şi analiza genetică au confirmat
această ipoteză, dovedind realizarea transferului de material genetic printr-un
proces de conjugare între celulele bacteriene.
Capacitate bacteriilor de a transfera material genetic prin conjugare este
determinată de prezenţa în celulă a plasmidelor F, care controlează sinteza pililor
sexuali (pilii de tip F).
În funcţie de starea autonomă (plasmidică) sau integrată în cromozom
(epizomală) în care se găseşte factorul F în celula donatoare, receptorul fiind în
toate cazurile o celulă F- , există mai multe tipuri de conjugare.

Fig. 47 Experimentul care a demonstrat necesitatea contactului între celulele

bacteriene auxotrofe pentru reconstituirea prototrofiei.
http://quizlet.com/4731901/genetics-exam-2-flash-cards/

Conjugarea dintre bacteriile F+ şi F − .

Este forma cea mai frecventă şi mai simplă, care presupune prezenţa
factorului F în starea lui plasmidică. După sinteza pilului sexual şi formarea
cuplurilor, celulele F+(mascule) transferă o copie a plasmidei F, celulelor F −
(femele).
Transferul se caracterizează printr-o eficienţă mare, de până la 100%, astfel
încât în populaţiile bacteriene în care are loc această formă de conjugare, proporţia
celulelor F+ creşte considerabil, în relaţie directă cu scăderea celulelor F-. În urma
conjugării, fiecare celulă F- care primeşte factorul F, devine F+ (fig. 48).

74
 Fig. 48 Conjugarea dintre bacteriile F+ şi F − .
http://imgarcade.com/1/conjugation-in-bacteria/

Conjugarea între bacterii Hfr (High frequency of recombinants) şi F-,

numită recombinare de înaltă frecvenţă, presupune integrarea prealabilă a
factorului F în cromozomul celulei, în regiuni ale acestuia în care există
similitudini de secvenţă a bazelor azotate (trecerea lui în faza epizomală) – fig. 49.
Prezenţa în cromozom a factorului F conferă acestuia capacitatea de a fi
transferat parţial sau total prin conjugare şi este determinantă pentru calitatea de
Hfr sau de ,,supermascul” a celulei bacteriene.
În stare integrată, factorul F se comportă diferit de forma sa plasmidică, în
sensul că încetează să se mai replice autonom şi nu mai este transferabil decât
excepţional de rar, deoarece el constituie întotdeauna fragmentul terminal al
cromozomului angajat în transfer. În plus, replicarea factorului F integrat,
sincronă cu cea a cromozomului, nu mai poate fi inhibată de acridinorange.
Recombinarea de înaltă frecvenţă se desfăşoară în următoarele faze:
I. deschiderea inelului cromozmic în zona de inserţie a factorului F şi
trecerea lui de la configuraţia ciclică, la cea lineară;
II. transferul uneia din cele două catene ale ADN cromozomal către celula
F-, începând cu genele de la extremitatea opusă factorului F (genele Ori T-
originea transferului);
III. încheierea procesului de conjugare, care poate avea loc fie ca urmare a
transferării catenei în întregime, fie ca urmare a întreruperii transferului pe
parcurs.
În prima situaţie, care presupune transferul factorului F, procesul durează
90 – 100 minute, iar celula receptoare devine F+. În a doua situaţie, factorul F
rămâne în celula donatoare (având în vedere poziţia sa terminală), motiv pentru
care celula receptoare, deşi a primit prin transfer material genetic, rămâne F-.
Durata conjugării depinde în cazul transferului parţial de mărimea segmentului
transferat, ţinând seama că viteza de conjugare este de aproximativ 105 perechi de
baze pe minut.
Conjugarea de înaltă frecvenţă nu duce la sărăcirea materialului
cromozomic în celula donatoare, fapt care se explică prin sinteza unei catene
complementare noi, concomitent cu transferul celei vechi către celula receptoare.

75
 Fig.49 Reprezentarea schematică a procesului de conjugare
între o celulă Hfr şi una F-
https://www.google.ro/search?q=Hfr+conjugation&hl=ro&gbv=2&tbm=isch&ei=2bv-
VIVq4arKA5nxgqgH&start=120&sa=N

Conjugarea între bacterii F’ şi F − (sexducţia sau F-ducţia)

Tulpinile Hfr au uneori tendinţa să redevină F+, prin reversia factorului F
din starea epizomală în starea plasmidică. În acest caz, factorul F poate conţine
un număr variabil de gene cromozomale pe care le-a încorporat în momentul
reversiei din regiunile adiacente locului său de inserţie, devenind factor F’.
Consecutiv transferului unui factor F’, celula receptoare F- dobândeşte
calitatea de F+ prin primirea factorului de sex, caracterele codificate de genele
cromozomice integrate în structura sa, precum şi calităţi Hfr.
Transferul factorului F’ poate fi comparat cu transducţia, rolul fagului
transductor fiind suplinit în acest caz de factorul F’, care vehiculează genele
cromozomice către celula receptoare.

 La CIUPERCILE MICROSCOPICE, se pot întâlni, de

asemenea, mai multe posibilităţi de recombinare genetică:
intercromozomială, intracromozomială şi conversia.

Recombinarea intercromozomială este combinaţia probabilistică a

cromozomilor proveniţi de la cei doi parentali, în timpul diviziunii meiotice.
Recombinarea intracromozomială constă în schimbul reciproc de gene
între cromozomii pereche, unul provenind de la mamă, celălalt, de la tată
(crossing-over).
Conversia este un proces de recombinare genetică nereciprocă constând
din transferul de pe o cromatidă pe alta a unui segment de ADN format din 100-
200 nucleotide.

 La VIRUSURI, recombinarea este posibilă numai în celula gazdă

şi are loc în cazurile unei infecţii concomitente cu două virusuri,
între care se produce recombinarea (fig. 50).

76
 Fig. 50 Reprezentarea schematică a posibilităţilor de recombinare genetică la
virusuri

În fenomenele de recombinare pot fi angajate nu numai virusurile

complete sau active, capabile să se multiplice în celula infectată, dar şi virusuri
inactivate sau defective (care nu pot realiza decât parţial ciclul de multiplicare).
Mecanismele recombinării genetice la virusuri sunt:
- copierea alternativă (copy-choice), în care genomul recombinat conţine
secvenţe de nucleotide de la cei doi parentali ca urmare a replicării după matriţa
catenei ADN sau ARN a unui virus, până la un punct, apoi după a celuilalt virus;
- reasortarea genică produsă ca urmare a încapsidării în acelaşi virion a
unor segmente din genomurile ambelor virusuri;
- reactivarea încrucişată în care gene ale unui virus inactivat pătrund în
genomul unui virus activ, exprimându-se fenotipic la virionii recombinaţi;
- reactivarea de multiplicitate, în care virioni ai aceluiaşi virus, inactivaţi
în gene diferite, se recombină într-un genom complet.
În infecţiile virale concomitente, pot rezulta virusuri recombinate şi ca
urmare a unor interacţiuni negenetice, prin:
- mixaj fenotipic şi transcapsidare – proteine capsidale sau din peplos ale
celor două virusuri se amestecă în acelaşi virion, genomul aparţinând numai unuia
dintre ele; dacă toată capsida este a unui virus şi genomul al altui virus , procesul
se numeşte transcapsidare;
- mixaj genotipic (heteroploidie) - includerea acizilor nucleici a celor două
virusuri în aceeaşi capsidă.
Recombinările prin mixaj nu sunt stabile genetic.

77
 AUTOEVALUARE

1. Care sunt caracterele distinctive între variaţiile fenotipice şi variaţiile

genotipice?
2. Ce reprezintă mutaţiile, de câte feluri sunt şi care sunt caracteristicile lor
comune?
3. Care sunt mecanismele recombinărilor genetice la bacterii, ciupercile
microscopice şi virusuri?

BIBLIOGRAFIE

Guguianu Eleonora, 2002 – Bacteriologie generală. Casa de editură Venus, Iaşi

78