NOȚIUNI DE GENOMICĂ, PROTEOMICĂ, INGINERIE GENETICĂ.

NOȚIUNI LEGATE DE
ONCOGENOMICĂ

Sursele de variabilitate ereditara sunt reprezentate de mutaţii (variabilitatea

mutationala) si recombinari ale materialului ereditar (variabilitatea combinativa). Sunt două
căi prin care apar caractere şi/sau combinaţii noi de caractere, ce au o anumită valoare şi
semnificaţie biologică.

VARIABILITATEA COMBINATIVA
Este asigurată în general de procesele legate de înmulţirea sexuată. Se clasifica in
recombinare genomică (recombinarea materialului ereditar în procesul fecundaţiei),
recombinarea intercromozomică (combinarea independentă a cromozomilor neomologi în
anafaza I a meiozei), si recombinarea intracromozomică (recombinarea genelor între
cromozomii omologi în procesul crossing-overului).
Importanţa biologică a recombinărilor materialului genetic:
a. combinarea întâmplătoare a genelor de origine parentală diferită şi naşterea unor
indivizi cu caractere comune ale ambilor părinţi – unici din punct de vedere genetic şi
biologic;
b. selecţia naturală prin eliminarea indivizilor cu combinaţii defavorabile de gene,
mutaţii letale şi semiletale şi supravieţuirea indivizilor cu caractere normale,
adaptive;
c. evoluţia speciei datorită selecţiei genelor evaluante.

VARIABILITATEA MUTATIONALA
Mutaţia este fenomenul biologic de apariţie a modificărilor materialului genetic =>
apar caractere şi însuşiri noi, căi metabolice sau structuri noi şi, ca rezultat, a unui fenotip
nou. Mutageneza reprezinta aparitia mutatiei iar factorii ce produc mutatia (fizici, chimici,
biologici) sunt numiti agenti mutageni.
Mutatia include modificări în structura acizilor nucleici şi a genelor, schimbarea
cantităţii materialului genetic (anomalii de număr ale cromozomilor). Poate interesa
materialul genetic nuclear (genotipul) cât şi materialul genetic citoplasmatic (plasmotipul)
Mutatia apare relativ rar si ramane destul de stabila de-a lungul generatiilor. Pot
rezulta gene noi (mutante) cu informatie ereditara diferita de cea initiala => gena de tip
salbatic.
Clasificare in functie de cantitatea materialului genetic modificat si sediului proceselor
de mutageneză –genă, cromozom, genom:
- mutaţii genice ce se produc la nivelul moleculei de ADN
- mutaţii cromozomice (aberaţii cromozomiale) sunt modificări structurale ale
cromozomilor ce constau în pierderea, câştigul sau rearangarea unor segmente din
cromozom
- mutaţii genomice sunt modificări ale setului diploid (46) de cromozomi, afectând fie
1-2 perechi cromozomi (aneuploidie), fie toţi cromozomii, prin adăugarea a 1-2-3
seturi haploide (poliploidie).

Clasificarea in functie de tipul de celulă afectată(germinală sau somatică):

- mutaţiile germinale => gameţi anormali, care după fecundare transmit mutaţia la
generaţia următoare => individ în care toate celulele vor fi mutante;
 - mutaţiile somatice vor forma o clonă celulară anormală şi, secundar, prin
modificările morfofuncţionale ale organelor, sunt implicate în geneza cancerului şi
accelerarea senescenţei organismului.
Clasificare in functie de tipul de mutatie:
- Spontana: factori necunoscuţi
- Indusa: produse prin acţiunea unor factori cunoscuţi: fizici (radiaţii ionizante), chimici
(analogi ai bazelor azotate, agenţi alchilanţi) sau biologici (virusuri)
Clasificare in functie de importanta modificarilor asupra materialului genetic:
- mutaţii evaluante, positive: asigură apariţia unor caractere noi care-l fac pe individ mai
rezistent la factorii de mediu;
- mutaţii defavorabile, negative, (sub)letale: apariţia unor anomalii incompatibile cu viaţa
sau stări patologice;
- mutaţii neutre care nu afectează vitalitatea producând polimorfisme genice şi fenotipice.

POLIMORFISMUL GENETIC
Diferentele genetice care realizeaza variatiile din interiorul speciilor.
POLIMORFISMUL ADN
Analiza genomurilor umane indică identitatea lor în proporţie 99,9%, iar 0,1%
prezintă variante diferite ale unei secvenţe de ADN. Aceste variaţii pot fi atît în interiorul
genelor, cat şi în regiunile intergenice (mai frecvente deoarece nu sunt eliminate de selecţia
naturala).
Polimorfismul ADN se referă la variaţiile nucleotidice din diferite regiuni ale ADN-ului
si nu se manifestă în fenotip.
Constituie baza moleculară a individualităţii ADN-lui uman – „amprentă genetică” ,
iar situsurile polimorfe – markeri în studiile populaţionale sau în identificarea persoanelor –
„dactiloscopia genomică”.
Există mai multe tipuri de polimorfisme ADN: variaţii a unui singur nucleotid – SNP
(single nucleotid polimorfism), variaţii microsatelitice di-, tri-, tetra- şi pentanucleotidice –
STR (short tandem reapeats) si variaţii minisatelitice cu secvenţe de 10-15 p.n. repetate în
tandem - VNTR (variable number tandem repeats).

TEHNICI FUNDAMENTALE DE ANALIZĂ A ADN

Tehnicile ADN recombinant permit identificarea genelor normale şi/sau a variantelor
lor mutante, stabilirea purtătorilor de gene mutante, diagnosticul prenatal sau
presimptomatic al patologiilor genetice si posibilitatea terapiei genice.
Studiul molecular al genelor 
- secvenţierea ADN pentru determinarea structurii primare a genei; 
- tehnica Southern-blot
- tehnica Northen-blot pentru determinarea expresiei genelor (analiza ARNm); 
- tehnica Western-blot pentru determinarea produsului proteic al genei; 
- tehnica PCR pentru identificarea genei normale sau mutante, prin amplificarea
specifică a secvenţelor de ADN.
Se bazează pe diferite principii de manipulare a acizilor nucleici: 
- clivarea specifică a ADN-ului genomic pentru obţinerea fragmentelor de cercetat; 
- identificarea fragmentelor de ADN sau ARN de cercetat prin hibridare cu sonde
specifice complementare secvenţei ţintă; 
 - identificarea genelor normale sau mutante prin procesul de amplificare specifică a
ADN (PCR)
- vizualizarea fragmentelor de interes după rezultatele electroforezei şi marcarea
specifică al ADN sau ARN de cercetat
- interpretarea rezultatelor este un proces complex, legat de fiecare tehnică şi
procedură în parte în concordanţă cu particularităţile metodei utilizate. 

SECVENTIEREA ADN
Determinarea succesiunii nucleotidelor (bazelor azotate) dintr-un anumit segment al
moleculei de ADN. Poate fi realizată prin două căi:
1) calea chimică (Maxam-Gilbert), în care se folosesc reacţiile chimice de clivare a ADN-ului
în baze individuale, dar fiind o metodă complicată şi laborioasă, în ultimii ani nu se mai
utilizează;
2) calea enzimatică (Sanger) în care ADN-ul este sintetizat in vitro pe baza matriţei ADN
studiat, în aşa fel încât reacţia se termină specific în poziţia care corespunde unei baze
anumite. 

PROTEOMICA
Aplica tehnicile biologiei moleculare, biochimiei si geneticii in studiul proteinelor,
modul in care acestea sunt modificate, structura, functia si interactiunile lor.
Scopul proteomicii este de a obtine o imagine globala si integrata a biologiei prin
studierea tuturor proteinelor unei celule sau tesut, mai degraba, decat a fiecarei proteine in
parte. Metodele de studiu includ observarea interactiunii proteina-proteina, modificarile
proteinelor, functia si localizarea lor.
Proteinele sunt moleculele responsabile de: catalizarea celor mai multe reactii
biochimice (enzimele), de reglarea expresiei genelor (proteinele reglatoare), de
determinarea structurii celulelor, tesuturilor şi virusurilor (proteinele structurale).
 Materialul genetic determina sinteza tuturor acestor tipuri de proteine.
 Proteinele sunt alcătuite din mai multe catene polipeptidice, în care unitătile de bază
sunt aminoacizii.
 Aminoacizi esentiali pot fi aranjati în orice număr şi orice ordine, asigurându-se
astfel imensa diversitate a moleculelor proteice.

INGINERIA GENETICA
Reprezinta depistarea modificărilor în structura genelor prin studiul ADN reprezintă o
cale în diagnosticul corect al bolilor genetice.
Ingineria genică permite elaborarea şi producerea diferitor preparate medicamentoase
si utilizarea terapiei genice. Utilizează metode de cultură in vitro a celulelor și țesuturilor
animale și vegetale și tehnologia ADN-ului recombinat.

ONCOGENETICA
Cercetările medicale bazate pe analiza genomului tumoral și-au propus să elucideze
mecanismele etiopatogenice care stau la baza apariției neoplaziilor și care să permită
diagnosticul afecţiunii într-un stadiu incipient, curabil, precum și dezvoltarea unor terapii
moleculare noi.
 Grupul de afecţiuni, apărute secundar alterării ciclului celular normal și caracterizate
prin proliferare celulară necontrolată secundară care are ca și consecințe formarea unei
mase tumorale (neoplasm).
Este un proces patologic complex, cu o evoluție multistadială, de obicei cronică, în
care dezechilibrul mecanismelor care controlează procesul normal de diviziune celulară,
duce la apariția unor clone celulare cu caracteristici somatice anormale caracterizate prin
proliferare autonomă, necontrolată, capacitate de invazie a țesuturilor adiacente și
metastazare la distanță.
Bazele geneticii neoplasmului. Au fost analizate o multitudine de tumori, fiind
identificate zeci de gene candidat, variante genetice, căi de semnalizare și molecule noi
implicate în inițierea, evoluția și răspunsul la terapie în cancer. Numărul și tipul mutațiilor
identificate, diferă de la o tumoră la alta, de la câteva zeci la sute, heterogenitatea genetică
fiind una din caracteristicile proceselor neoplazice. Majoritatea mutațiilor tumorale
identificate prin secvențiere sunt întâmplătoare, nespecifice pentru un anumite tip de
cancer, apărute probail accidental, odată cu evoluția procesului neoplazic.
Aceste muatții nu sunt asociate direct cu apariția și progresia tumorală și sunt
denumite mutații pasagere. Un număr mai mic de mutații, identificate în mod repetat la
nivelul aceluiași tip tumoral sau în tumori diferite, au fost asociate direct cu inițierea,
progresia și metastazarea neoplazică, acestea fiind denumite mutații conductoare. Conform
ipotezei de studiu inițiale, majoritatea mutațiilor conductoare apar la nivelul genelor care
controlează ciclul celular, însă pot interesa și gene a căror produși proteici mențin
integritatea genomului (gene de stabilitate/gene de reparare a ADN-ului). Alteori, sunt
vizate gene implicate în controlul epigenetic, molecule micro ARN, cu efect pro-oncogenic
transcriptional sau post-transcripțional și care perturbă ireversibil homeostazia fiziologică,
determinând un cerc vicios care are ca rezultat pierderea controlului ciclului celular,
proliferarea necontrolată fără diferențiere specifică și apoptoză defectuoasă.
Oncogenele reprezintă variantele mutante, activate a proto-oncogenelor, o clasă de
gene cu rol important în embriogeneză prin stimularea diviziunii celulare, inhibiţia
diferenţierii celulare şi a apoptozei. Activarea oncogenelor cu stimularea excesivă a
proliferării celulare, este rezultatul unor mutaţii cu câştig de funcţie și efect dominant la
nivelul fenotipului (mutaţia unei singure alele este suficientă pentru apariția fenotipului
malign).
Oncogenele codifică diferite tipuri de proteine. În funcţie de rolul lor în lanţul de
evenimente prezentat anterior, se disting 5 categorii: factori de creştere, receptori ai
factorilor de creştere, proteine implicate în semnalizarea intracelulară, factori de transcriere
şi reglatori ai ciclului celular.
Protocooncogenele sunt o clasă de gene codificate pentru proteinele care reglează
ciclul celular. Pot fi receptori ai factorilor de creștere, regulatori transcripționali, proteine de
transducție. Ele servesc drept controale pozitive ale ciclului celular, reglând negativ căile
apoptotice. Conversia proto-oncogenelor în oncogene are loc în trei moduri: prin mutații
punctuale, nivel înalt de amplificare a genelor si fuziuni ale genelor sau produse genice.
Activarea proto-oncogenică poate avea la bază mai multe mecanisme:
- mutaţii punctiforme, deleţii sau inserţii cu formarea unui produs hipereactiv
(mutațiile activatoare EGFR din cancerul pulmonar)
- mutaţii punctiforme, deleţii sau inserţii în regiunea promotor cu intensificarea
proceselor asociate transcrierii (mutațiile RET și sindroamele neoplazice endocrine
multiple MEN).
 - amplificări genice cu formarea unor copii cromosomiale a unei regiuni care conţine
o proto-oncogenă (HER2 în cancerul de sân).
- translocaţie cromosomială care implică o regiune care codifică o proto-oncogenă cu
intensificarea expresiei acesteia (MYC / limfom Burkitt )
- translocaţii cromosomiale care implică o fuziune a unei proto-oncogene cu o altă
genă => proteine himere cu potenţial oncogen (fuziunea BCR/ABL sau cromosomul
Philadelphia )

Genele supresoare tumorale acţionează la semnalele inhibitorii (externe sau

interne), în special la alterările ADN.
Codifică proteine care opresc proliferarea celulară şi eventual declanşează
apoptoza (moartea celulară programată).
În neoplazie sunt inactivate de obicei prin mutaţii recesive, succesive, ale ambelor
alele („ipoteza celor două lovituri), care produc „o pierdere de funcţie“ a diverselor
proteine pe care le codifică, determinând accelerarea proliferării celulare şi reducerea
apoptozei.

Genele de reglare codifică molecule mici de ARN necodant, care, în funcţie de necesităţi,
suprimă activitatea genelor proliferative (proto-oncogenele) sau antiproliferative
(genele tumorale supresoare).
Mutaţiile genelor ARNmi (numite şi „oncomirs“) perturbă activitatea/reglarea celorlalte
gene implicate în cancer.

PREDISPOZITIA GENETICA IN BOALA MALIGNA

Toate cancerele sunt genetice, dar nu toate sunt ereditare; majoritatea sunt sporadice
Cancere ereditare: neoplasm san/ovar prin gena BRCA, neoplasm colo-rectal (sdr Lynch).
Cancere genetice: retinoblastomul, leucemii, limfom Hodgkin.
Majoritatea neoplaziilor sunt consecința interacțiunii profilului genomic individual și
al interacțiunii acestuia cu factorii de mediu cu efect carcinogen. A fost identificată o paletă
largă de carcinogeni: de la radiații ionizante sau UV, compuși chimici alimentari
lipo/hidrosolubili, substanțe carcinogene industriale, poluare, fum de țigară, la infecții virale,
tratamente hormonale, etc. Diferențele biologice inter-individuale sunt corelate cu
predispoziții diferite pentru procesele neoplazice.
Carcinogeneza:
- O celula precursor unica-> clona celulara ce acumuleaza o serie de modificari genetice
si epigenetice
- transformarea in celula canceroasa necesita 6-7 mutatii succesive (modelul Weinberg)
=> creste instabilitatea genomica si proliferare celulara anormala

Fenotipul malign este consecința dereglării expresiei genelor. Majoritatea reglărilor au

loc post-transcripțional, iar determinantul major al abundenței proteinelor este
controlul translațional.