Embriologie. Curs.

8
Genetica – ştiinţa eredităţii şi variabilităţii organismelor vii

Genetica este ştiinţa biologică a cărei obiect de studiu îl constituie ereditatea şi

variabilitatea organismelor, stabilind mecanismele care asigură conservarea informaţiei genetice
precum şi cele ale modificării ereditare.
Anul apariţiei geneticii ca ştiinţă este 1865, când GREGOR MENDEL a emis primele
legi ale eredităţii.
Denumirea de genetică a fost introdusă de BATESON la Congresul de genetică din anul
1906.
Ereditatea, ca obiect de studiu a geneticii reprezintă însuşirea descendenţilor de a
moşteni de la părinţi caracteristici asemănătoare. Gena este definită ca particula materială a
eredităţii localizată în cromozom şi care condiţionează formarea uneia sau mai multor caractere
sau însuşiri. Totalitatea genelor unui organism viu (cele nucleare) reprezintă genotipul.
Totalitatea genelor din cadrul unui set haploid de cromozomi, transmise ca o unitate de la unul
din părinţi reprezintă genomul.
Felul de a fi a unui individ ca mod de manifestare a genotipului, în interacţiune cu
condiţiile de mediu reprezintă fenotipul. Noţiunile de genotip şi fenotip au fost introduse de
JOHANSEN în 1909 (PANFIL, 1980).
Variabilitatea ca cel de al doilea obiect de studiu a geneticii, reprezintă însuşirea
organismelor vii, cu diferite grade de înrudire, de a se deosebi între ele. În natură nu există doi
indivizi identici. Chiar şi gemenii uniovulari nu sunt identici din punct de vedere genetic, ei
manifestând profile imunologice diferite, constituite în primele şase luni de viaţă (BOTEZ,
1991).
Ramurile geneticii şi metodele de cercetare utilizate

Genetica formală sau genetica clasică, studiază legile eredităţii descoperite de GREGOR
MENDEL (transmiterea în descendenţă a caracterelor determinate de gene plasate pe cromozomi
diferiţi) şi THOMAS HUNT MORGAN şi colaboratorii săi (transmiterea în descendenţă a
caracterelor determinate de gene plasate pe aceiaşi pereche de cromozomi).
În studiul mecanismelor eredităţii genetica a utilizat metode de lucru şi baze de date
oferite de alte ştiinţe. Din îmbinarea acestora, au luat naştere numeroase ramuri ale geneticii,
dintre care menţionăm:
 Citogenetica, care studiază structurile celulare cu rol genetic.
 Radiogenetica, studiază efectele radiaţiilor asupra bazei materiale a eredităţii.
 Genetica moleculară, studiază ereditatea la nivel molecular, biochimic.
 Genetica populaţiilor, studiază structura genetică a organismelor vii, precum şi
factorii care modifică structura populaţiilor.
 Genetica ecologică, studiază procesele de adaptare a populaţiilor naturale la mediul
lor de viaţă.
 Genetica cantitativă, studiază legitatea variabilităţii caracterelor, prin aplicarea
metodelor matematice la studiul variabilităţii.
  Genetica umană, cu rol major în prevenirea, combaterea şi tratarea bolilor ereditare
la om.
Genetica fiind o disciplină experimentală, dezvoltarea ei a fost condiţionată de metodele
şi posibilităţile de cercetare proprii, dar şi de altele specifice altor discipline, de care genetica se
poate folosi pentru înţelegerea şi explicarea legităţilor şi fenomenelor sale.
Metoda genealogică, constă în înregistrarea şi analiza datelor privind relaţiile dintre
indivizi într-o succesiune de generaţii. Prin utilizarea acestei metode se poate stabili modul de
transmitere ereditară a caracterelor, precum şi modul de manifestare.
Metoda hibridologică, constă în încrucişarea unor organisme cu ereditate diferită şi
analiza statistică-matematică a moştenirii caracterelor la urmaşi. Cu ajutorul acestei metode au
fost descoperite primele legi ale eredităţii de către G. MENDEL şi T.H. MORGAN.
Metoda biometrică, constă în studierea diferitelor caracteristici cantitative şi stabilirea
corelaţiilor dintre diferite caractere. Această metodă oferă informaţii asupra variabilităţii
diferitelor caractere şi corelaţiilor existente între ele, gradul de menţinere şi îmbunătăţirea
caracterelor şi a însuşirilor obţinute prin selecţie ş.a.
Metoda citogenetică, este utilizată pentru studiul structurilor celulare cu rol genetic, cu
ajutorul aparaturii de laborator specifice (microscoape, tehnici cromatografice, difracţie cu raze
X ş.a.).
Cu ajutorul ei s-au studiat caracteristicile cromozomilor şi a altor structuri cu rol genetic.
Metoda radiaţiilor, permite utilizarea diferitelor tipuri de radiaţii pentru modificarea
eredităţii organismelor.
Metode biochimice şi biofizice, contribuie la cunoaşterea structurii materialului genetic la
nivel molecular.
Materialul genetic utilizat, în general pentru studiile de genetică clasică trebuie să
prezinte următoarele particularităţi:
- să aibă caractere bine conturate, uşor de urmărit (markeri genetici);
- să aibă ciclul scurt de dezvoltare;
- să permită obţinerea unui număr mare de descendenţi;
- să posede un număr relativ mic de cromozomi;
- să fie acceptabil la acţiunea factorilor mutageni;
- să nu fie foarte scump şi să fie relativ uşor de întreţinut.
Embriologie.Curs.9
ACIZI NUCLEICI
           
Acizii nucleici sunt compusi macromoleculari cu structura complexa. Dupa provenienta
lor, respectiv dupa materialele din care au fost extrase, acizii nucleici erau considerati de doua
tipuri: 
- acizi timonucleici (acizi nucleici din timus sau acizi nucleici animali)
-  acizi zimonucleici (acizi nucleici din drojdie sau acizi nucleici vegetali).
Întrucât s-a constatat ca deosebirea dintre ei consta în natura componentului glucidic
(acizii timonucleici contin în molecula lor dezoxi-D-riboza, iar acizii zimonucleici contin D-
riboza), denumirile lor au fost înlocuite cu denumirile de-
- acizi dezoxiribonucleici (ADN),
- acizi ribonucleici (ARN).
Cercetari ulterioare au dovedit, însa, ca aceste doua tipuri de acizi nucleici sunt prezente
în toate organismele vii, având rol important în desfasurarea proceselor vitale normale si
patologice; acizii dezoxiribonucleici sunt substantele de baza în aparatul genetic, care asigura
ereditatea si variabilitatea, pe când acizii ribonucleici au mai mult rol functional legat de sinteza
proteinelor.

ADN
         
ADN-ul reprezinta materialul genetic din care sunt alcatuite genele majoritatii
organismelor si este localizat exclusiv în cromozom; fiecare cromozom contine câte o molecula
de ADN. Rezulta din polimerizarea unor monomeri denumiti dezoxiribonucleotizi. Prezenta în
cromozom a ADN-ului a fost relevata de chimistul german R.Feulgen, în 1924, prin utilizarea
unui colorant vital -fuxina bazica- care coloreaza rosu-violaceu cromozomii; substanta din
cromozomi, care reactioneaza specific cu colorantul, era ADN.
          James Watson si Francis Crick, au facut cunoscut un model al moleculei de ADN pentru
care au primit Premiul Nobel (în 1962).
Modelul se bazeaza pe combinarea a patru nucleotizi. Fiecare nucleotid consta dintr-un radical
fosforic monoacid, o pentoza (dezoxiriboza) si o baza azotata (una din urmatoarele patru):
adenina(A), guanina(G), -A si G sunt baze purinice- timina(T), citozina(C) - T si C sunt baze
pirimidinice.
    Combinatia dintre o baza si o pentoza se numeste  dezoxiribonucleosid, iar combinatia celor
trei componente dezoxiribonucleotid.
 ADN-ul ca si ARN-ul consta dintr-un lant lung de molecule de zahar, cu o nucleotida atasata-un
inel de atomi de carbon si azot.
ADN-ul prezinta doua lanturi lungi unite într-o spirala, cu nucleotidele în interior, asa încât
întreaga molecula gigantica are aspectul unei scari rasucite (v.anexa1).
          Secvente de trei nucleotide de pe lanturile ADN-ului formeaza un cod special care
stabileste ordinea în care sunt legati aminoacizii pentru a forma molecule de proteine. Acesta
este cunoscut sub numele de cod genetic. Unii aminoacizi sunt codificati prin mai mult de un
triplet. Deoarece proteinele sunt moleculele de constructie ale organismului si, ca si enzimele,
controlorii sai metabolici, codul ADN stabileste cum arata, creste si functioneaza corpul. În
concluzie, ADN-ul este materialul genetic al corpului.
 Legatura dintre pentoza si una din bazele azotate este N-glucidica. La
dezoxiribonucleosidele purinice legatura N-glucidica se formeaza între  pozitia N9 a
heterociclului dublu purinic si pozitia C1 a pentozei, iar la nucleosidele pirimidinice legatura se
realizeaza între pozitia N3 a nucleului pirimidinic si pozitia C1 a pentozei.
Aditionarea  radicalului fosforic se realizeaza, obisnuit, prin intermediul pozitiei 5' a
nucleosidului. Astfel rezulta nucleotizii, care sunt esteri ai acidului fosforic cu nucleosidele. Atât
conectarea bazelor cu pentoza, cât si a nucleosidului cu acidul fosforic se realizeaza prin
pierderea unei molecule de H2O. Fiecare radical fosforic al unui nucleotid poate, prin gruparile
acid libere, sa se lege fie cu un radical fosforic, fie cu un alt nucleotid prin pozitia 3' a
dezoxinucleosidului. În primul caz, dezoxinucleotizii  pot aparea sub forma de monofosfat,
difosfat sau trifosfat. În functie de numarul grupelor fosfat si de baza din constitutia
nucleotidului, dezoxinucleotizii monofosfat se numesc: adenozin 5'-fosfat (AMP), guanozin 5'-
fosfat (GMP), citidin 5'-fosfat (CMP) si timidin 5'-fosfat (TMP);dezoxinucleotizii difosfati:
ADP, GDP, CDP si TDP, dezoxinucleotizii trifosfati:ATP, GTP, CTP si TTP. În al doilea caz,
dezoxinucleotizii se leaga unul de altul prin legaturi fosfodiesterice astfel: primul nucleotid, prin
grupul fosfat la nivelul unei grupari acid libere, se leaga de nucleotidul adiacent inferior prin
pozitia 3', iar de nucleotidul adiacent superior prin pozitia 5' etc. În acest fel, între nucleotizi se
stabileste o legatura in zigzag. Se formeaza astfel un lant polidezoxiribonucleotidic cu o lungime
variabila. Aceasta este stuctura primara a ADN sau monocatenara. Obisnuit, molecula de ADN
este constituita din doua lanturi polinucleotidice sau doua catene: aceasta este structura
secundara. Analiza chimica a aratat ca exista o relatie de 1:1 între adenina (o purina) si timina (o
pirimidina) si între citozina (o pirimidina) si guanina (o purina). O asemenea relatie nu exista
între cele doua purine sau între cele doua pirimidine. Legatura dintre cele doua catene se
realizeaza prin punti de hidrogen între perechi de baze situate la acelasi nivel în cele doua catene:
doua punti de hidrogen între adenina si timina A=T si T=A si trei punti între guanina si citozina.
Faptul ca la acelasi nivel aditionarea radicalului fosforic la dezoxiriboza este diferita (într-o
catena la pozitia 3', iar în catena complementara  la pozitia 5') a dus la concluzia ca cele doua
catene sunt îndreptate în directii opuse. Prin urmare cele doua catene complementare au o
orientare spatiala inversa sau antiparalela.
Studiul structurii moleculei de ADN a relevat faptul ca bazele azotate sunt asezate spre
interior, perpendicular pe axa principala lunga, la o distanta una de alta de 3,4A. Deoarece
unghiul între doi nucleotizi apropiati ai aceleiasi catene este de 36 o, structura se repeta la fiecare
10 nucleotizi, adica la 34A. Dubla spirala helicoidala coaxiala are un diametru de 20A. Molecula
de ADN are dimensiuni foarte mari (fiind cea mai mare macromolecula biologica), cu o
greutate  moleculara care poate ajunge la 12 si 16*10 6. Majoritatea moleculelor de ADN au o
rasucire a helixului la dreapta ("forma B de ADN"); exista însa si molecule cu o rasucire  a
helixului spre stânga: Z-ADN.
Însusirea genetica continuta într-o molecula de ADN aste determinata de însusirea
perechilor de baze de-a lungul moleculei. Cum numarul secventelor posibile de baze este egal cu
4n, unde n este egal cu numarul de nucleotizi per catena, se ajunge la un numar astronomic de
variante posibile de informatie genetica. În timpul replicarii cele doua catene ale moleculei de
ADN se separa enzimatic, fapt ce permite sinteza unor catene complementare noi pe matricele
reprezentate de cele doua monocatene vechi. Rezulta astfel doua bicatene de ADN identice.
Bicatenele de ADN se pot separa -denatura- prin expunere la temperaturi apropiate de punctul de
fierbere si la pH extrem (pH<3 si pH>10) si se pot combina -renatura- formând helice duble
native prin expunerea monocatenelor complementare la temperatura de aproximativ 65oC.   
 ARN
Complex macromolecular, structural si functional, similar în anumite privinte, ADN-ului.
ARN-ul rezulta din polimerizarea unor ribonucleotizi, care determina formarea unor lanturi
lungi, monocatenare (structura primara). Pe anumite portiuni monocatena de ARN se poate
rasuci în jurul ei, determinând aparitia unei structuri duble între secventele complementare de
baze (structura secundara). Polimerizarea implica patru tipuri de ribonucleotizi legati împreuna
prin legaturi fosfodiesterice în pozitiile 3'-5'. Componentul pentozic al ARN-ului este riboza, iar
bazele azotate sunt: adenina, guanina, citozina si uracilul. Sunt doua clase de ARN si
anume: ARN genetic care controleaza ereditatea la unii virusi, alta, ARN negenetic care este
implicata în sinteza substantelor proteice(v. Sinteza proteinelor).
          ARN negenetic implicat în sinteza proteinelor sau ARN celular. Exista trei tipuri de acid
ribonucleic celular prezente în toate celulele, si care, având structuri si functii diferite , joaca un
rol esential în biosinteza proteinelor. Aceste tipuri sunt : acidul ribonucleic mesager-mARN,
acidul ribonucleic solubil  sau de transfer-sARN sau tARN si acidul ribonucleic ribozomal-
rARN(v.anexa2). În celule se gaseste o mare cantitate de rARN (80-90% din ARN-ul celular) o
cantitate oarecare de sARN(10-15%) si o cantitate mica de mARN(mai putin de 5%).
          ARN mesager. mARN este sintetizat în timpul transcriptiei mesajului genetic de pe o
catena de ADN si serveste ca tipar pentru sinteza proteinelor. A fost gasit în strânsa legatura cu
ADN-ul cromozomal. mARN are urmatoarele caracteristici: este foarte repede sintetizat, are o
singura catena, complementara uneia dintre catenele ADN-ului propriu, la nivelul careia a fost
sintetizat. În mARN mesajul este înscris codificat în codoni care contin triplete de baze azotate
(ribonucleotizi). La capatul 3', moleculele de mARN contin o secventa de acid poliadenilic-poly-
A (între 70-250 nucleotizi). Aceste "cozi" poly-A sunt adaugate posttranscriptional. Terminatia 5'
a mARN-urilor sunt blocate prin aditia unor capete de m7 Gppp (7-metilguanozine reziduale
legate de mARN prin legaturi trifosfat).
          ARN solubil, de transfer sau adaptor. sARN-ul sau tARN-ul este similar ca structura  cu
orice acid ribonucleic. Este caracterizat printr-o slaba polimerizare , are rolul de a activa
enzimele din citoplasma. Apoi reactioneaza cu aminoacizii specifici -prin formarea
gruparilor aminoacil-sARN- care sunt transferati la locul de biosinteza a proteinelor:
complexe mARN-ribozomi sau poliribozomi. Anumite parti din catena de sARN, constituite din
serii scurte de nucleotizi, reprezinta bazele complementare ale codului mARN pentru un
aminoacid caracteristic. În asemenea portiuni reprezentate de tripleti de baze,
denumite anticodoni, sARN-ul diferitelor specii este identic. Faptul ca în citoplasma exista toti
sau aproape toti cei circa 20 de aminoacizi proteici, presupune ca trebuie sa existe un numar de
minimum 20 de tipuri de sARN, câte unul pentru fiecare aminoacid (maximum 64, câti codoni se
pot forma de cele patru baze azotate). Moleculele de sARN constau dintr-o singura catena,
alcatuita din 75-80 de ribonucleotizi. La un capat al catenei (capatul 5') se gaseste acid guanilic
(G), iar la capatul 3' se gaseste un triplet format din bazele CCA (citozina-citozina-adenina).
Între bratul scurt, cu G, si bratul lung la nivelul primului nucleotid C, se formeaza punti de
hidrogen. Regiunile bicatenare includ trei bucle monocatenare intermediare. Regiunea de curbura
a lantului polinucleotidic reprezinta celalalt capat al moleculei de sARN. Curbura este constituita
dintr-un segment de trei nucleotizi necomplementari, deci legati prin punti hidrogenice. Acest
triplet de baze a capatat denumirea de anticodon tocmai pentru a indica complementaritatea lui
fata de codonii mARN.
          ARN ribozomal. Una din caracteristicile principale care deosebeste  rARN de celelalte
tipuri de ARN consta în aceea ca el apare întotdeauna legat de proteine. Lantul rARN-ului este
constituit atât din portiuni monocatenare cât si din portiuni bicatenare helicoidale cu bucle
monocatenare. În lantul polinucleotidic al rARN-ului raportul molar între bazele azotate
componente este în favoarea bazelor purinice. Astfel continutul în adenina/uracil=21:19,
guanina/citozina=36:25, iar raportul general purine/pirimidine circa 1,3. Molecula de rARN are
peste 1000 de nucleotizi.

                 COMPOZIȚIA CHIMICĂ A ACIZILOR NUCLEICI

Acizii nucleici = substanțe macromoleculare alcătuite din 3 tipuri de substanțe chimice:

1) baze azotate (B.A) purinice
pirimidinice
2) pentoze – glucide
3) radical acid fosforic
Principalele baze azotate din molecula acizilor nucleici (ADN+ARN) sunt:

1. Purinice adenina (A)

guanina (G)

2. Pirimidinice - în ARN citozina (C)

uracilul (U)

- în ADN citozina (C)

timina (T)
Pentoza din ARN este reprezentată de riboză

ADN este reprezentată de 2’-dezoxiriboză

Nucleotidul = elementul structural al unui acid nucleic alcătuit din: o moleculă de B.A
(purinică/ pirimidinică), o moleculă de pentoză (glucid) și o moleculă de radical fosfat.

Baze azotate
Purinice Pirimidinice Pentoză Radical
AD A, G C, T 2’-dezoxiriboză Acid fosforic
N
ARN A, G C, U Riboză Acid fosforic

!!! Bazele azotate purinice prezintă un atom de H la N 9, iar cele pirimidinice un atom de
H la N3.
Nucleozida => în urma legării unei molecule de B.A și a unei molecule de pentoză în
pozițiile N9-C’1 sau N3-C’1 cu eliminarea unei molecule de H2O.
Nucleotida = o nucleozidă + un radical acid fosforic.
Caracteristicile codului genetic
1. Este nesuprapus, adică doi codoni succesivi nu au nucleotide comune. Ca exemplu, secvența
de nucleotide 5’- ATG-ACA-GGA-TTA- 3’ o citim în direcția 5’-3’ succesiv, în grupuri de câte
3 baze azotate. 
2. Este fără virgule, întrucât nu există semne de punctuație sau întreruperi reprezentate de
nucleotide fără sens între doi codoni succesivi, iar citirea informației se face continuu și cursiv
fără opriri. De exemplu, un cod normal ar putea fi reprezentat așa: 5’-ATG-ACA-GGA-TTA-3’,
iar un cod cu virgule ar arăta așa: 5’-ATG-G-ACA-T-T-GGA-C-TTA-3’ existând opriri
reprezentate de nucleotide ce barează citirea continuă a informației 
3. Este degenerat. Există mai mulți codoni decât aminoacizi, iar același aminoacid poate fi
codificat de mai mulți codoni. De exemplu serina poate fi codificată de 6 codoni sinonimi care
diferă între ei printr-o singură nucleotidă. Codonii sinonimi mai sunt numiți și codoni
codegenerați. Degenerarea codului genetic nu este o eroare, ci astfel se stabilesc posibilități
variate de combinare a nucleotidelor pentru a determina variația aranjării diferiților aminoacizi în
cadrul unei catene polipeptidice și diversitatea structurilor proteice ale unui organism. De
asemenea, degenerarea este un mecanism de combatere a erorilor de sinteză proteică. 
4. Este universal, prin urmare aceeași codoni codifică același aminoacid în toată lumea vie, atât
la procariote cât și la eucariote. Diferită însă este succesiunea codonilor în structura acizilor
nucleici ai fiecărei specii, succesiune care conferă unicitatea speciei respective 
5. Are un grad redus de ambiguitate, întrucât un codon al ARNm poate determina poziția unui
singur aminoacid pe o catenă polipeptidică. 
Codul genetic poate fi modificat însă prin mutație, un exemplu fiind faptul că au fost raportate
excepții de la universalitatea sa când s-a descoperit că UGA, codonul stop al genomului nuclear
codifică aminoacidul triptofan în mitocondrii. Un alt exemplu este codonul AUA care codifică
izoleucina în genomul nuclear și metionina în genomul mitocondrial. 

Sinteza proteinelor

Sinteza proteinelor debuteaza cu sinteza ARNm în nucleu pe baza ADN, fenomen denumit

transcriere. Moleculele de ARNm parasesc nucleul prin porii nucleari, ajungând în citoplasma.
Sinteza lanturilor poli-peptidice pe baza informatiei furnizate de ARNm (secventa de aminoacizi)
se numeste translatie si necesita participarea ribozomilor.
Sinteza proteinelor presupune mai multe etape:
-    initierea - atasarea moleculei de metionina de ARN-ul de transport (tARN)
corespunzator - tARN Mcl; asamblarea tARNMct cu subunitatea ribozomala mica,
o molecula de GTP si molecula de ARNm; Ulterior aceste complexe se asociaza cu subunitatea
ribozomala mare, formând un ribozom functional;
-    elongarea - în aceasta etapa lantul polipeptidic creste în lungime prin atasarea
de noi aminoacizi, secventa fiind stabilita prin complementaritatea dintre ARNm si moleculele de
tARN;
- terminarea-  elongarea continua pâna se ajunge la unul dintre codonii UGA, UAA sau UAG;
translatia este încheiata prin interventia unei proteine numita factor de terminare, cu eliberarea
polipeptidului si disocierea subunitatilor ribo/omale.
Proteinele destinate exportului sau altor compartimente diferite de citosol (ex: aparat (golgi, lizozomi,
membrana celulara) sunt sintetizate în ribozomii atrasi rcticulului endoplasmic rugos. Pe masura ce sunt
sintetizate, lanturile polipeptidice ajung în lumcnul rcticulului, unde au loc primele modificari
posttranslationale . Ulterior aceste molecule sunt transportate prin microvezicule la aparatul Golgi
unde sufera modificari care vor stabili forma finala a proteinei.La nivelul ultimei cisterne golgiene,
proteinele destinate exportului sunt împachetate în vezicule de secretie si ulterior 
 exocitate (veziculele de secretie fuzioneaza cu membrana celulara, iar proteinele sunt eliberate în
spatiul extracelular).
Secventa parcursa de proteinele destinate exportului se numeste  ciclu secretor 
      
         Functiile materialului genetic

1. Autocatalitica (de replicatie)

2. Heterocatalitica (de biosinteza a proteinelor specifice organismului)
1. Functia autocatalitica
REPLICATIA ADN = capacitatea materialului genetic de autosinteza
-se realizeaza dupa modelul semiconservativ cu ajutorul mai multor enzime dintr-o molecula de
ADN dublu catenara obtinandu-se doua molecule de ADN dublu catenar in care o catena este
veche si una nou sintetizata.
Replicatia se desfasoara in mai multe etape :
1) Ruperea puntilor de H dintre bazele azotate si separarea catenelor moleculei de ADN in 2
monocatene sub actiunea unei enzime numite HELICAZA.
2) A) Refacerea catenelor noi pe matrita (modulul) monocatenara de ADN prin atasarea
nucleotidelor libere din citoplasma pe baza complementarietatii.
-Sinteza se face sub controlul enzimei ADN polimeraza.
ADN polimeraza trebuie sa gaseasca o zona dublu catenara de care sa se lege
-Intervine enzima primaza ce initiaza sinteza unui primer (secventa scurta de ARN
complementara cu monocatena de ADN pe care se constituie)
B) Eliminarea primerului se face cu ajutorul enzimei ribonucleoza la eucariote si cu
ajutorul ADN polimerazei la procariote.
C) Deplasarea ADN polimerazei de-a lungul matrita polimerizand in sensul 5’  3’
-Catena nou sintetizata este catena conducatoare pentru ca sinteza ei decurge mai
repede ca la cealalta ; sinteza ei decurge continuu
-Daca deplasarea si polimerizarea porneste de pe catena 3’ in directia 5’ polimerizarea
se realizeaza discontinuu; catena nou sintetizata este fragmentata si se cheama catena
intarziata
-rezultatul replicarii este obtinerea a doua molecule de ADN dublu catenare dintr-o
molecula de ADN dublu catenara.
Replicatia asigura transmiterea caracterului ereditar la descendenta.
2. Functia heterocatalitica
Organismele heterotrofe preiau din mediu principii nutritive ce sunt prelucrate de organismele
heterotrofe in elemente de biostructura.
-sinteza proteinelor specifice se face dupa un cod chimic inscris in macromolecula de ADN
nuclear.
Sinteza se desfasoara in mai multe etape :
1) Transcriptia = copierea informatiei genetice de pe o catena a moleculei de ADN de catre
ARN mesajer in paralel cu formarea ARNului de transport
-ARN matur constituit paraseste nucleul pt a participa la sinteza proteica
-ARN matur nou constituit transporta informatia copiata la ribozomi asociindu-se cu acestia si
cunstituind poliribozomi.
POLIRIBOZOMI=unitatea ce dicteaza ordinea de asamblare aminoacizilor in citoplasma
-in paralel are loc activarea si atasarea aminoacizilor liberi din citoplasma de ARN de transport
sub actiunea unei enzime aminoacid sintetaza dar si energie de la ATP
-se ataseaza pe baza de complement
-catena de ARN are baze azotate
2) Traducerea sau decodificarea (translatia)
-ea incepe mereu de la acelasi codon=codon initiator
-continuitatea traducerii este asigurata de enzime=factori de elongatie
-traducerea continua pana la codonul stop
-dupa asamblare = lanturi polinucleotidice