CURS 11

GENOMUL UMAN

1.GENELE

Genele sunt unități purtătoare ale eredității în organismele vii. Ele sunt constituite din ADN (sau ARN,
pentru unele virusuri) și asigură bazele dezvoltării și funcțiilor celulelor, organelor și indivizilor, fiind de
asemenea responsabile pentru numeroase din formele de comportament înnăscut. În timpul reproducerii
materialul genetic, este transmis de la părinte/părinți la copii.Materialul genetic, poate fi transmis și la
indivizi neînrudiți (de exemplu prin transfecții, sau la virusuri). Genele, codează toată informația necesară
pentru construcția substanțelor chimice, precum proteinele, necesare funcționării organismului.
Cuvântul "genă",inventat în 1909 de botanistul Danez Wilhelm Johannsen, vine din limba
greacă, genos, română: origine, și este folosit de mai multe discipline, inclusiv genetica clasică, genetica
moleculară, biologia evoluționistă și genetica populațiilor. Deoarece fiecare disciplină
modelează biologia vieții în mod diferit, și modul de utilizare a cuvântului "genă" variază.Se poate referi
atât la partea materială, cât și la cea conceptuală.
După descoperirea ADN-ului ca material genetic, și odată cu dezvoltarea biotehnologiei și o dată cu
proiectul decodării genomului uman, cuvântului "genă" a început să se refere mai ales la înțelesul său din
biologia moleculară, adică la segmentele de ADN pe care celulele le transcriu în ARN și le traduc (cel
puțin în parte) în proteine.
În vorbirea obișnuită, "genă" se referă mai ales la cauzele ereditare ale trăsăturilor și bolilor unei ființe vii
-- de exemplu se presupune că există o genă a obezității. Mai exact, un biolog se poate referi la o alelă sau
o mutație care este implicată sau asociată cu obezitatea. Aceasta deoarece biologii cunosc mulți alți
factori în afară de cel genetic care decid dacă o persoană va fi sau nu obeză, de exemplu modul de
alimentație, mișcarea, mediul prenatal, creșterea, cultura și disponibilitatea hranei.
De asemenea, este foarte puțin probabil ca variații în cadrul unei singure gene sau al unui
singur locus genetic să determine în mod complet predispoziția genetică pentru obezitate. Aceste aspecte
ale eredității -- efectul combinat între gene și mediu, influența mai multor gene, par să fie ceva obișnuit la
multe și probabil chiar majoritatea trăsăturilor complexe. Termenul "fenotip" se referă la caracteristicile
care rezultă din acest efect combinat.

2.CROMOZOMII
Cromozomii la organismele eucariote
Principalii purtători ai informaţiei genetice la eucariote sunt cromozomii prezenţi în nucleul
celular. Aceştia sunt constituiţi din cromatină, ce conţin aproximativ 60% proteine, 35% acid
dezoxiribonucleic (ADN) şi 5% acid ribonucleic (ARN).
După funcţiile lor, cromozomii sunt de două tipuri: autozomi, ce se regăsesc în celulele somatice
şi variază ca număr de la o specie la alta şi heterozomi, sau cromozomi ai sexului. Celulele somatice
conţin două seturi de autozomi şi doi heterozomi XX sau XY, iar celulele sexuale conţin un set de
autozomi şi un heterozom.

Morfologia cromozomului la eucariote

Sub aspect morfologic, cromozomul eucariot prezintă următoarele formaţiuni: cromatidele surori,
centromerul, constricţia secundară, telomerii, satelitul şi knobul.
Cromatidele surori sunt două unităţi structurale identice genetic, unite la nivelul centromerului.
 Centromerul (strangulaţia sau constricţia primară) este zona cu care cromozomul se fixează de
fibrele fusului de diviziune celular. El împarte cromozomul în două braţe scurt, sau proximal (p) şi braţul
lung, sau distal (q).
Strangulaţia sau constricţia secundară este asemănătoare centrome-rului, însă la nivelul ei
cromatidele nu se unesc. Zona se mai numeşte şi organizator nucleolar, la acest nivel fiind ataşat de obicei
nucleolul.
Telomerii sunt formaţiuni terminale ale cromozomilor ce le conferă stabilitate. În lipsa acestora
apar restructurări cromozomale şi modificarea morfologică.
Satelitul sau trabantul este o formaţiune facultativă, separată de restul cromozomului prin
strangulaţia secundară. De regulă este dispus pe braţul proximal (scurt) al cromozomului.
Knobul este o formaţiune terminală sau subterminală heterocromatică, dispus pe anumiţi
cromozomi, cu valoare de marker citologic.

Structura cromozomului eucariot

Elementul structural de bază al cromozomului este nucleosomul. La microscopul electronic,
nucleosomii apar ca un şirag de perle, fiecare fiind alcătuit dintr-un miez histonic pe care se înfăşoară
două spire de ADN. Între doi nucleosomi există elemente de legătură constituite din segmente scurte de
ADN asociate cu o componentă histonică H1 (fig. 3.4). Succesiunea mai multor nucleosomi determină
formarea fibrei simple de cromatină, care la rândul ei se spiralează sub formă de selenoid şi formează
fibra elementară de cromatină, care constituie elementul de bază a cromozomului. În interfază
cromozomii se găsesc sub această formă elementară de cromatină.

Compoziţia chimică a cromozomului eucariot

Cromozomii sunt alcătuiţi din cromatină, substanţă fundamentală ce conţine acizi nucleici şi
proteine, lipide şi poliglucide, ioni de calciu şi magneziu.
ADN-ul nuclear reprezintă aproximativ 95% din totalitatea ADN-ului celular, şi răspunde de
stocarea informaţiei genetice şi continuitatea ei de la o generaţie la alta. Cantitatea constantă de ADN din
fiecare cromozom este supusă unei variaţiuni ciclice, determinată de separarea cromatidelor în cadrul
ciclului celular. ADN-ul din care este constituită cromatina poate fi de două feluri : ADN cu
corespondenţă de codare şi fără corespondentă de codare.
- ADN-ul cu corespondenţă de codare este activ în procesul de transcripţie, putând fi de două
feluri :
a) ADN nerepetitiv (unic) care conţine gene active în procesul de sinteză a proteinelor celulare,
ce poartă mesajul genetic necesar transcrierii ARN-m ;
b) ADN repetitiv, corespunde genelor ce poartă mesajul genetic transcrierii ARN-r, ARN-t şi
ARN-m necesar biosintezei histomelor.
- AND-ul fără corespondenţă de codare, inactiv în procesul de transcripţie este înalt repetitiv,
fiind sub două forme:
a) ADN spaţiator, dispus între secvenţele unice;
b) AND satelit cu localizare telomerică, sau în vecinătatea centromerului şi a satelitului.
ARN-ul cromozomal se găseşte în cantitate diferită în celulele diferitelor organe, reprezentând
cca. 10% comparativ cu ADN.
Proteinele se prezintă sub forma de nucleoproteine şi sunt: histon şi nonhiston.
Histonele sau proteinele bazice sunt omogene, cu rol de reglare nespecific al activităţii genelor şi
rol structural. Nonhistonele sunt foarte heterogene, cu rol enzimatic, structural şi reglator specific a
activităţii genelor.

Caracteristicile cariotipului la eucariote

Alături de elementele morfologice, caracteristicile cromozomilor sunt exprimate prin numărul,
forma şi mărimea acestora.
 Numărul, forma şi mărimea cromozomilor dintr-o celulă somatică constituie cariotipul unui
individ sau a unei specii. Acesta reprezintă un criteriu de identificare a speciilor.
Numărul cromozomilor oscilează de la o specie la alta şi este relativ stabil pentru indivizii
aparţinând unei entităţi taxonomice. În celulele somatice cromozomii sunt dispuşi în perechi, unul de
origine maternă şi unul de origine paternă (cromozomi omologi), având aceiaşi formă, aceiaşi mărime şi
aceiaşi valoare genetică, alcătuind garnitura diploidă, notată cu 2n. În celulele sexuale, sau gameţi, există
un singur set de cromozomi, adică câte un cromozom din fiecare pereche, numărul lor fiind redus la
jumătate. Aceasta este starea haploidă şi se notează cu n.
La monocotiledonate numărul de cromozomi este cuprins între 2n=4 şi 2n=300, iar la
dicotiledonate între 2n=6 şi 2n=226 (DARLINGTON şi WHYLIE, 1995).
La arbori în celulele somatice numărul cromozomilor (2n) este cuprins între 12 şi 14 (la genurile
Cercis, alnus, Laurus ş.a. şi 62-82 la genurile Ailanthus, Tilia etc. majoritatea speciilor forestiere de
interes, de la noi – molidul, bradul, laricele, pinul, fagul, stejarul, castanul ş.a. au 24 de cromozomi.
Forma cromozomilor se stabileşte în metafaza diviziunii mitotice, când cromozomii ating
maximum de contracţie, în funcţie de poziţia centromerului. În anafază, ca urmare a îndoirii braţelor
cromozomale la nivelul centromerului, pot să apară configuraţii în forma literei V, L sau I.
Mărimea cromozomilor diferă de la o specie la alta. Lungimea lor variază între 2 şi 220 microni,
iar grosimea între 0,2 şi 2 microni.
Datorită caracteristicilor morfologice, fiecare cromozom poate fi identificat în celulele indivizilor.
Cu toate modificările care apar pe parcursul diviziunilor celulare, cromozomii apar în acelaşi număr, cu
aceiaşi formă şi mărime, ceea ce permite individualizarea şi recunoaşterea lor în cadrul complexului
cromozomal.

3.Codul genetic este de regulă succesiunea tripleților de nucleotide (ARN) alcătuind un codon cu un lanț

de aminoacizi, aceste combinații transmitand mai departe informația genetică, activând
sinteza proteinelor.
Prin fenomenul de translație din interiorul celulei va lua naștere o legătură specifică de aminoacizi, deci
fiecare moleculă de ARN (acid ribonucleic) conține o structură anumită de aminoacizi (cod).
Acest lanț de aminoacizi începe sinteza corespunzătoare a lanțului de ADN -lui care determină
succesiunea și natura sintezei proteice.
Ca o condiție pentru această sinteză e necesar fenomenul de transcriere a informație ARN -> ADN.

Tabelul de mai jos indică nucleotidele (Adenină, Guanină, Citosină, Uracil și Timină) din codon și felul
sau succesiunea în care se pot combina, având un număr de 4³ =64 codoane (combinații) posibile care pot
fi cifrate sau codificate după următorul model:
 Tabelul 1 : Tabelă-Standard-Codon. Tabelul ne arată cele 64 posibilizăți a structurii Codon-Tripletts.
2. Bază
U C A G
UUU Fenilalanin
UAU Tirosin UGU Cisteină
a UCU Serina
ă UGC Cisteină
UCC Serina
U UUC Fenilalanin UAC Tirosină UGA Stop
a UCA Serina
UAA Stop UGG Triptofa
UUA Leucina UCG Serina
UAG Stop n
UUG Leucina
CUU Leucină CCU Prolină CAU Histidină CGU Arginină
CCC Prolină CAC Histidină CGC Arginină
C CUC Leucină
CUA Leucină CCA Prolină CAA Glutamină CGA Arginină
1. Bază CUG Leucină CCG Prolină CAG Glutamină CGG Arginină
AUU Isoleucină ACU Treonină AAU Asparagină AGU Serină
ACC Treonină AAC Asparagină AGC Serină
A AUC Isoleucină
AUA Isoleucină ACA Treonină AAA Lisină AGA Arginină
1
AUG Metionină ACG Treonină AAG Lisină AGG Arginină
GUU Valină GCU Alanină GAU Asparaginază GGU Glicină
GCC Alanină GAC Asparaginază GGC Glicină
G GUC Valină
GUA Valină GCA Alanină GAA Acid glutamic GGA Glicină
GUG Valină GCG Alanină GAG Acid glutamic GGG Glicină
DETERMINISMUL GENETIC AL GRUPELOR DE SANGE, AL FACTORULUI RH, AL
SEXELOR SI AL UNOR CARACTERE: CULOARE PAR,PIELE SI OCHI

Termenul de grupă sanguină (sau grup sanguin) este folosit atat pentru a caracteriza sângele unui

individ în funcție de prezența sau absența unui antigen pe suprafața eritrocitelor acestuia. Majoritatea
antigenelor de grup sanguin sunt de natură glicoproteică, oarecum stabile din punct de vedere genetic,
unele fiind întâlnite la mai multe specii de mamifere în forme identice. Această trăsătură a lor poate fi
invocată drept argument în favoarea unității lumii vii.
Deși aceste antigene sunt prezente și pe leucocite (nu și pe trombocite), în mod curent se consideră că
doar eritrocitele prezintă importanță pentru stabilirea grupelor sanguine.
Datorită faptului că reacția antigen-anticorp la care participă antigenele de grup sanguin și anticorpii lor
specifici este una de aglutinare (se soldează cu aglutinarea hematiilor) antigenele se mai numesc
și aglutinogene, iar anticorpii și aglutinine.
În practica medicală curentă prezintă importanță sistemele AB0 și Rh. Restul sistemelor de antigene sunt
utilizate în medicina legală, aplicațile lor cele mai importante fiind în stabilirea paternității și în diferite
anchete de filiație, însă în prezent aceste proceduri tind să fie înlocuite de către analiza ADN.
Importanța grupelor sanguine rezidă în indicarea compatibilității sau incompatibilității dintre donator și
primitor în cazul transfuziilor. Teoretic, compatibilitatea reprezintă situația în care întâlnirea antigenului
de pe hematii cu anticorpi specifici este exclusă.

Austriacul Karl Landsteiner[1] este considerat descoperitorul sistemului AB0, el primind în 1930 Premiul

Nobel pentru aceasta. Totuși, cehul Jan Janský a descris și el același sistem în 1907, se pare, printr-o
activitate independentă de cea a lui Landsteiner. Grupa AB (IV) a fost descrisă tot în 1907 de către
Decastrello și Sturli.
Landsteiner și Alexander S. Wiener au descoperit și celălat sistem important de antigene, Rhesus (Rh),
în 1937 (rezultate publicate în 1940).[2]
Sistemul ABO
Sistemul AB0 se bazează pe existența a două aglutinogene, notate A și B, și a două aglutinine
specifice: α (anti A) și respectiv β (anti B). Landsteiner a observat o regulă a excluziunii reciproce,
concretizată în faptul că indivizii care prezintă pe eritrocite un aglutinogen nu au niciodată în plasmă
aglutinina omoloagă. Un individ poate dispune de unul, ambele sau de nici unul din aglutinogene.
Întotdeauna există aglutinine corespunzătoare aglutinogenului care lipsește, iar când sunt prezente atât A
cât și B, nu vor exista aglutinine. Astfel, există 4 grupe principale în sistemul AB0:
Grupa Grupa Aglutinogen Aglutinine
(Landsteiner) (Janský) (antigen) (anticorpi)
O I nu are α și β
A II A β
B III B α
AB IV A și B nu are
Aglutinogenele sistemului AB0
1. Un substrat mucopolizaharidic de bază este modificat, sub acțiunea unei gene H, prin adăugarea unei
molecule de L-Fucoză, rezultând substanța H, sau antigenul H, comun pentru A și B. Este important de
menționat faptul că substratul mucopolizaharidic are structură comună cu cea a unui antigen
specific pneumococului. De fapt gena H codifică o glicoziltransferază, neapărat necesară pentru a sinteza
atât A cât și B.
2. Dacă în genotip există gena A, atunci aceasta determină și ea sinteza unei glicoziltransferaze, care va
determina atașarea la substanța H a unui rest de N-acetil-galactozamină, rezultând astfel antigenul A.
3. Dacă în genotip există gena B, ea determină sinteza unei glicoziltransferaze care atașează la substanța
H un rest de D-Galactoză, rezultând antigenul B.
4. Dacă genotipul cuprinde atât gena A cât și gena B, relația dintre ele este de codominanță, fenotipul
rezultant prezentând ambele aglutinogene, în cantități aproximativ egale, adică grupa sanguină AB.

Aglutininele sistemului AB0

Sunt anticorpi (gamaglobuline, imunoglobuline) cu structură și origine obișnuite, din clasele IgM și IgG.
Cea mai mare parte sunt IgM, netraversând bariera placentară. Mai sunt numite
și hemaglutinine sau izohemaglutinine.
Titrul lor este aproape nul la naștere, devenind detectabili la vârsta de aproximativ 6 luni. Cresc apoi în
ritm constant până la 8-10 ani, când ajung la titrul ce se va menține pe tot parcursul vieții adulte. Scad la
bătrânețe, dar nu dispar.
Este încă incertă calea prin care un organism care nu a luat niciodată contact cu antigenele de grup AB0
ajunge să sintetizeze acești anticorpi.
Genetica sistemului AB0
Trei alele sunt implicate în determinismul genetic al sistemului AB0: IA (sau A), IB (sau B) și i. Relațiile
funcționale dintre ele sunt următoarele:
 IA și IB sunt codominante, adică atunci când există amândouă caracterul rezultat este intermediar,
deoarece ambele gene funcționează în paralel.
 IA și IB sunt dominante față de i, adică atunci când i există în genotip alături de IA sau IB va apărea
caracterul corespunzător lui IA sau respectiv lui IB
Alela i mai este notată și I0 sau 0. Ea este nefuncțională, adică nu codifică sinteza niciunei
glicoziltransferaze. Genotipul ii corespunde grupei 0 și se caracterizează prin prezența pe hematii a
antigenului H, nemodificat. Locusul alelelor menționate este situat pe cromozomul 9, brațul lung, banda
3, subbanda 4 (9q34).
Genotipurile posibile pentru fiecare fenotip sunt dupa cum urmeaza :
Grupa (fenotipul) Genotipuri posibile
0 (zero) ii
A I I  sau IAi
A A

B IBIB sau IBi
AB IAIB
Fenotipul Bombay
Gena H, care condiționează sinteza antigenului H, precursorul comun al antigenelor A și B, are o alelă
recesivă foarte rară, h, nefuncțională. În cazuri extrem de rare, în care apare genotipul hh, antigenul H nu
mai este sintetizat, și implicit este imposibilă sinteza antigenelor A sau B, chiar dacă genele respective
există. Individul în cauză are sânge de grup 0 fals(fenotip Bombay), notat 0h sau 0hh. Numele vine de la
primul caz documentat, al unei femei din Bombay.
Persoanele cu fenotip Bombay sintetizează anticorpi anti H și, deși la testările uzuale apar ca având grupă
0, nu pot primi sânge decât de la alte persoane cu fenotip Bombay, deoarece grupa 0 adevărată are antigen
H.
Frecvența alelelor și fenotipurilor AB0
Alela cea mai frecventă la nivelul întregii populații umane este IA, urmată de i și de IB. Se consideră
că IA este cea mai veche, i provenind din aceasta printr-o deleție. Deoarece IB este a treia ca frecvență, se
poate spune că a apărut ultima, probabil tot din IA.
La români, frecvența fenotipurilor este:[3]
Grupa 0   33%
Grupa A 43%
Grupa B 16%
Grupa AB 8%
În populația globală, frecvențele sunt: [4]

Grupa 0   46%
Grupa A 40%
Grupa B 10%
Grupa AB   4%
Subgrupe AB0
S-a constatat o lipsă de omogenitate mai ales la grupa A în pivința afinității pentru aglutininele specifice
α. S-au descris astfel mai multe subgrupe A: A1, A2, A3, A5,... Am, Aq, Ad, Ax. Subgrupa A1 este grupa A
clasică.
Existența acestor subgrupe se datorează unor alele diferite IA. Cu cât indicele subgrupei este mai mare, cu
atât capacitatea de sinteză a antigenului A este mai mică, rămânând și o cantitate de antigen H neconvertit
în A. Rezultă deci fenotipuri intermediare între A și 0, cu hematii de grupă A ce prezintă și antigen H,
specific grupei 0. Subgrupele cele mai frecvente sunt A2 și A3.
Existența alelelor modificate IA poate fi pusă și ea pe seama vârstei acesteia.
Sistemul Rh
Sistemul Rh clasifică sângele uman după prezența sau absența unor proteine specifice pe suprafața
hematiilor. Determinarea statutului Rh ține cont de cea mai frecventă dintre acestea: factorul D, sau
antigenul D.
Indivizii ale căror hematii prezintă antigen D pe membrană sunt considerați Rh+ (pozitiv),
ceilalți Rh- (negativ). Spre deosebire de sistemul AB0, în sistemul Rh absența antigenului nu presupune
existența anticorpilor specifici; indivizii Rh- nu au în mod normal în ser anticorpi anti D.
Statutul Rh se asociază obligatoriu grupei din sistemul AB0, astfel că "grupa sanguină" este exprimată
prin adăugarea semnului + sau - la grupa AB0; de exemplu: A+, B+, 0+, 0- etc. Aceste informații
reprezintă minimul necesar în practica medicală pentru realizarea unei transfuzii.
Genetica sistemului Rh
Factorul D este codificat de o genă (1p36.2-p34) D.[5] Aceasta determină direct sinteza antigenului D, și
are o alelă recesivă d. Deci indivizii cu fenotip Rh+ pot avea genotip DD sau Dd, pe când cei Rh-
doar dd. În aceeași zonă a cromozomului mai există și un locus pentru altfel de alele: C, c, E, e (locusul
CE). Ordinea pe cromozom este C-E-D, și din acest motiv se tinde către înlocuirea prescurtării CDE cu
CED. Alelele C, c, E, e, D, d se transmit înlănțuit. Astfel, pot exista 8 haplotipuri (haplotipul reprezintă
configurația genelor pe un singur cromozom dintr-o pereche): Dce, DCe, DcE, DCE, dce, dCe, dcE, dCE.
C, c, E și e nu se exprimă decât când în genotip nu există D.
Frecvența fenotipurilor Rh
La nivelul populației globale, frecvența fenotipurilor Rh este:[4]
Rh
85%
+
Rh- 15%
La poporul român, frecvențele sunt apropiate de media globală, cu 84% Rh+, iar ca medie pentru
populația europeană se consideră 85% Rh+.[6] Există abateri remarcabile de la medie în cazul unor
populații. Spre exemplu, la africani, asiatici și eschimoși, frecvența fenotipului Rh+ este peste 95%.
Frecvența integrată a grupelor AB0/Rh
La nivelul populației României, frecvențele medii ale grupelor AB0 coroborate cu Rh sunt:
A+ 37%
A- 6%
B+ 14%
B- 2%
AB+ 7%
AB- 1%
0+ 28%
0- 5%
La nivelul populației globale, frecvențele medii ale grupelor AB0 coroborate cu Rh sunt:[4]
A- 6%
A+   34%
B- 2%
B+ 9%
AB- 1%
AB+ 3%
0- 7%
0+ 38%
Compatibilitate
Problema compatibilității se pune atunci când se dorește realizarea unei transfuzii sanguine. Clasic, în
sistemul AB0, există noțiunile de donator universal (cu referire la grupa 0, care nu are aglutinogene) și
de primitor universal (cu referire la grupa AB, care nu are aglutinine). Ele nu sunt însă utile decât pentru
transfuzii cu volum redus de sânge, mai mic de 500 ml. În cazul transfuziei a peste 500 ml, se folosește
exclusiv sânge izogrup, adică de aceeași grupă cu a primitorului. Aceasta pentru că, deși de exemplu
grupa 0 nu are aglutinogene, are totuși aglutinine. Acestea devin de ajuns de diluate în sângele
primitorului pentru a nu da reacții sesizabile, dar la volume mari contactul lor cu aglutinogenele unui
primitor de grupă A, B sau AB poate determina aglutinarea intravasculară a eritrocitelor.
În afară de sistemul AB0, în cazul unei transfuzii este obligatoriu să se țină seama și de grupa Rh. Sângele
Rh- poate primi doar de la indivizi Rh- deoarece dezvolta anticorpi antigenul D, pe când cel Rh+ pot
primi de la Rh+ si Rh-. Rh- se poate administra la Rh- și Rh+ fără nici o problemă, deoarece în sistemul
Rh nu există anticorpi în absența factorului antigenic.
În cazul transfuziei de sânge integral compatibilitățile sunt rezumate în următorul tabel:
Compatibilitate AB0/Rh pentru sânge integral
* = mai puțin de 500 ml

Grupa Poate dona la Poate primi de la

0- 0-, 0+, AB+*, AB-*, A+*, A-*, B+*, B-* 0-

0+ 0+, A+*, B+*, AB+* 0+, 0-

A- A-, A+, AB-*, AB+* A-, 0-*

A+ A+, AB+* A-, A+, 0+*, 0-*

B- B-, B+, AB-*, AB+* B-, 0-*

B+ B+, AB+* B-, B+, 0+*, 0-*

AB- AB-, AB+ A-*, B-*, 0-*, AB-

AB+ AB+ A-*, A+*, B-*, B+*, 0-*, 0+*, AB-, AB+

Pentru tranfuzia de plasmă (care nu poate conține nici un fel de antigene, indiferent de grupa donatorului,
dar poate conține anticorpi) compatibilitatea nu mai ține cont de Rh, ci doar de AB0. Aceasta doar dacă s-
a exclus posibilitatea ca un donator Rh- să fi venit la un moment dat în contact cu sânge Rh+. În practică,
fiecare țară are reglementări oficiale cu privire la această problemă. În România, se evită pe cât este
posibil transfuzia de plasmă la o grupă Rh diferită.
Compatibilitate AB0 pentru plasmă
Grup
Poate dona la Poate primi de la
a
0 0 A, B, 0, AB
A A, 0 A, AB
B B, 0 B, AB
AB A, B, 0, AB AB
În cazul folosirii masei eritrocitare (hematii spălate în soluție izotonă), se ține evident cont de Rh, precum
și de faptul că acestea nu trebuie să vină în contact cu plasma primitorului care are aglutinine specifice:
Compatibilitate AB0/Rh pentru masă eritrocitară
Grup
Poate dona la Poate primi de la
a
0- 0-, 0+, AB+, AB-, A+, A-, B+, B- 0-
0+ 0+, A+, B+, AB+ 0-, 0+
A- A-, A+, AB-, AB+ A-, 0-
A+ A+, AB+ A-, A+, 0-, 0+
B- B-, B+, AB-, AB+ B-, 0-
B+ B+, AB+ B-, B+, 0-, 0+
AB- AB-, AB+ A-, B-, 0-, AB-
AB+ AB+ A-, A+, B-, B+, 0-, 0+, AB-, AB+
Un sistem de determinare a sexului este un sistem biologic care reglează dezvoltarea caracterelor
sexuale ale unui organism. Determinarea sexuală este un proces complex a cărui reglare este realizată în
mod diferit la organisme aflate pe trepte diferite pe scara evoluției. Astfel, au fost identificate sisteme de
determinare sexuală dependente de constituția genetică a individului și sisteme de determinare sexuală ce
sunt dependente nu de factori genetici ci de alți factori, cum ar fi factorii de mediu (temperatura).
Cele mai multe sisteme de determinare a sexului sunt determinate de un mecanism genetic bazat
pe constituția cromozomică și prezența de gene ce activează cascadele de semnalizare
intracelulară ce permit transcrierea unor gene esențiale în procesul de diferențiere sexuală. Deși
cunoștințele în acest domeniu au progresat mult în ultimii ani, detaliile unor sisteme de determinare a
sexului la unele specii nu sunt încă pe deplin elucidate.

Clasificarea sistemelor genetice de determinare a sexului

Aceste sisteme sunt asociate unei constituții cromozomice diferite la cele două sexe. Un sex este
homogametic (produce gameți ce conțin un singur tip de cromozomi sexuali sau gonozomi) iar celălalt
este heterogametic (produce două tipuri de gameți, 50% cu un gonozom și 50% cu celălalt gonozom). În
procesul de fecundare gameții provenind de la sexul heterogametic sunt cei ce vor determina sexul
zigotului și vor asigura raportul de 1:1 între cele două sexe. Două grupe de sisteme de determinare a
sexului au fost identificate:
 sistemele de determinare a sexului în care sexul homogametic este sexul feminin:
 sistemul XY de determinare a sexului;
 sistemul X0/XX de determinare a sexului.
 sistemele de determinare a sexului în care sexul homogametic este sexul masculin.
Sistemele de determinare a sexului în care sexul homogametic este sexul feminin
În această situație sexul homogametic este feminin și are o constituție cromozomică de tipul XX iar
sexul heterogametic este sexul masculin, cu o constituție cromozomică de tipul XY sau X0.
Sistemul XY de determinare a sexului
Sistemul XY de determinare a sexului este un sistem genetic de determinare a sexului prezent
identificat atât la unele plante (Angiosperme dioice ca Ginkgo) cât și la animale, protostomieni –
unele specii de artropode – sau deuterostomieni – la marea majoritate a mamiferelor, inclusiv la
specia umană. Sistemul XY de determinare a sexului a fost descris independent de Nettie Stevens și
Edmund Wilson Beecher în 1905 [1][2].
Acest sistem se bazează pe prezența de cromozomi sexuali (sau gonozomi) diferiți la indivizii de sexe
diferite ai speciei. Astfel, bărbații au un cromozom X și un cromozom Y, în timp ce femeile au
doi cromozomi X. Sexul heterogametic (ce posedă doi gonozomi diferiți, X și Y, și care produce deci
două tipuri de gameți, unii conținând cromozomul Y și alții conținând cromozomul X) este sexul
masculin. Această diferență genetică permite diferențierea sexuală la diferite persoane în timpul
dezvoltării. Pentru fiecare încrucișare între un mascul și o femelă, gameții provenind de la sexul
feminin vor transmite un cromozom X în timp ce gameții provenind de la sexul masculin vor
transmite fie un cromozom X, fie un cromozom Y, cu o proporție egală între cele două posibilități.
Astfel, organismul nou format va fi fie XX, fie XY, adică de sex feminin sau masculin, cu o
probabilitate de 1:1 pentru fiecare sex.
Mecanismul de determinăre a sexului în sistemul XY
La mamifere, inclusiv la specia umană, cromozomul Y poartă una sau mai multe gene ce determină
activarea cascadei de semnalizare ce duce la formarea sexului masculin. La om gena SRY, localizată
pe brațul scurt al cromozomului Y, inițiază activarea cascadei de semnalizare implicate în
determinarea sexului masculin [3].
Gena SRY este localizată pe cromozomul Y în afara regiunii pseudoautozomale (regiune în care se
realizează un schimb de material genetic între cromozomii X și Y în cursul meiozei). Această
localizare asigură menținerea genei SRY numai pe cromozomul Y. Uneori însă, în mod
anormal, gena SRY este localizată pe un alt cromozom ca urmare a unui schimb anormal de material
genetic între cromozomul Y și un alt cromozom. Absența genei SRY de pe cromozomul Y determină
dezvoltarea spre sexul feminin, chiar dacă constituția cromozomică este de tipul XY (ducând la
apariția disgeneziei gonadice pure). Invers, prezența genei SRY pe un
alt cromozom decât cromozomul Y (adesea pe cromozomul X) determină dezvoltarea spre sexul
masculin chiar dacă constituția cromozomică este de tipul XX (ducând la apariția anomaliei
cunoscute sub numele de bărbați XX).
Simpla prezență a cromozomului Y cu genei SRY nu este însă suficientă pentru dezvoltarea normală a
tuturor caracterelor sexuale masculine. În plus de gena SRY, cromozomul Y conține și
alte gene esențiale pentru buna desfășurare a procesului de spermatogeneză. Absența acestor gene,
datorită unor microdeleții ale brațului lung al cromozomului Y, determină hipofertilitate sau
sterilitate. Cromozomul X are de asemenea un rol în dezvoltarea normală a caracterelor sexuale căci
prezența de cromozomi X suplimentari (ca în cazul sindromului Klinefelter 47,XXY) perturbă
procesul de sexualizare masculină iar absența unui cromozom X la sexul feminin (ca în
cazul sindromului Turner, 45,X) perturbă, la rândul său, procesul de sexualizare feminină.
Alte sisteme de determinare a sexului de tipul XY
Ornitorincul (ce aparține ordinului Monotreme) are un sistem asemănător tipului XY însă cu cinci
perechi de gonozomi (masculii au o constituție cromozomică de tipul X5Y5 iar femelele au
zece cromozomi X), gonozomii nefiind, totuși, omologi gonozomilor mamiferelor. Segregarea
gonozomilor în meioză se realizează prin formarea de multivalenți între gonozomii de același tip [4].
Modul în care este determinat sexul este incomplet elucidat, gena SRY fiind absentă la această specie.
Sistemul XX/X0 de determinare a sexului
La alte specii, cum ar fi Drosophila, deși sexul masculin, heterogametic, prezintă doi gonozomi, X și
Y, mecanismul de determinare a sexului este diferit de cel prezent la mamifere. În acest caz sexul nu
este determinat de o genă (sau de gene) prezente pe cromozomul Y ci de raportul între numărul
de cromozomi X și numărul se seturi haploide de autozomi X:A (sistemul XX/X0 de determinare
sexuală). Reamintim că fiecare celulă somatică conține două seturi haploide de cromozomi în timp ce
celulele sexuale (ovule și spermatozoizi) conțin doar un singur set haploid de cromozomi. Astfel,
sexul feminin este determinat de raportul X:A egal cu 1 (2 cromozomi X / 2 seturi haploide de
autozomi, 2X:2A = 1), iar sexul masculin determinat de raportul X:A egal cu 0,5 (1 cromozom X / 2
seturi haploide de autozomi, X:2A = 0,5). Cromozomul Y, deși prezent la masculi, nu are un rol
direct în determinarea sexului și formarea gonadelor. El este însă important pentru procesul de
producere a gameților (spermatogeneză)[5].
Mecanismul de determinare a sexului în sistemul XX/X0
La Drosophila mecanismul de determinare a sexului este inițiat în etapele precoce de dezvoltare
embrionară (până la stadiul de blastoderm) de expresia genei Sex-lethal (sxl) a cărei transcripție este
activată la organismele femele (2X:2A) sau reprimată la masculi (X:2A). În etapele ulterioare de
dezvoltare embrionară expresia genei sxl este autoîntreținută printr-o buclă de tip feed-back pozitiv.
Proteina Sxl face parte din familia proteinelor ce se fixează la ARN (ARN binding protein în engleză)
și funcționeză ca un regulator al matisării genei tra. Aceasta este transcrisă la ambele sexe însă doar
la sexul feminin matisarea alternativă permite formarea unui ARN mesager ce codifică o proteină
funcțională. Proteina Tra este și ea o proteină cu rol în matisare care, împreună cu proteina Tra2,
regulează matisarea alternativă a ARN-ului mesager al genei dsx permițând formarea a două
izoforme, DsxF și DsxM, fiecare specifică unui sex. Aceste proteine funcționează ca factori de
transcripție ce regulează expresia genelor responsabile de dezvoltarea somatică specifică fiecărui
sex [6].
Sistemele de determinare a sexului în care sexul homogametic este sexul masculin
Sistemul WZ de determinare a sexului
La păsări și unele specii de Lepidoptere (fluturi) există un sistem similar celui XY/XX însă în
oglindă, gonozomii fiind numiți în acest caz W și Z (sistem denumit „sistemul WZ de determinare
sexuală”). În acest sistem sexul heterogametic este sexul feminin (gonozomii fiind WZ) iar sexul
homogametic cel masculin (cu gonozomii ZZ)[7].
Mecanismul de determinare a sexului în sistemul WZ la Lepidoptere
 Mecanismul determinării sexuale la lepidoptere este încă incomplet cunoscut. Deși
funcția genei sxl nu este conservată la Bombyx mori, partea distală a cascadei de semnalizare
dependentă de gena dsx este prezentă și are aceeași funcție ca și la Drosophila[7].
Variații ale sistemului WZ de determinare a sexului
Compoziția în gonozomi preponderentă este ZW/ZZ însă, ca și în cazul sistemului XY de
determinare a sexului, pot exista variații în compoziția și numărul gonozomilor: Z0/ZZ, ZW1W2/ZZ și
Z1Z2W/Z1Z1Z2Z2. În aceste cazuri gonozomii formează multivalenți (structuri formate prin asocierea
mai multor cromozomi de același tip) care se comportă ca o singură unitate în cursul diviziunilor
celulare și asigură o distribuție corectă a cromozomilor în meioză [parantezele indică modul de
formare al omologilor în aceste cazuri: Z(W1W2)/ZZ și (Z1Z2)W/(Z1Z2)(Z1Z2)].
Determinismul genetic al culorii pielii la om
Culoarea pielii umane variază între albă și neagră, fiind condiționată de existența unor perechi de gene
nealele care intervin în pigmentarea pielii. S-a descoperit că există între 2 și 20 de gene responsabile de
acest caracter dar ele segregă independent și se exprimă fenotipic cumulativ. Astfel, cantitatea de
melanină din piele este determinată de efectul cumulativ al genelor P1 și P2. În funcție de modul de
exprimare al acestora există următoarele fenotipuri:
- la negri P1P1P2P2, toate alele dominante în stare homozigotă
- la mulatri închiși P1p1P2P2 sau P1P1P2p2, trei gene pentru pigment fiind dominante
- la mulatri propriu-ziși P1p1P2p2 sau P1P1p2p2 cu două gene pentru pigment dominante
- la mulatri deschiși P1p1p2p2 sau p1p1P2p2 cu o genă pentru pigment dominantă
- la caucazieni sau albi p1p1p2p2, toate alelele fiind recesive, cantitatea de melanină fiind foarte redusă

Determinismul genetic al culorii părului la om

Culoarea părului este tot un caracter poligenic datorat unei serii de polialele, iar prin combinarea și
însumarea efectelor acestora rezultă fenotipuri concretizate într-o gamă variată de nuanțe de păr.
Cantitatea de melanină din păr este determinată de două perechi de gene, una pentru pigmentul închis care
este melanina și alta pentru pigmentul roșu. Genele care controlează sinteza de melanină sunt Mbd, Mbw
și Mbk iar cele care controlează producția de pigment roșu sunt R+ și R-.

Determinismul genetic al culorii ochilor la om

Este tot un caracter poligenic cu determinism mai complex însă decât culoarea părului, în exprimarea lui
fiind implicate trei perechi de gene alele care la rândul lor se prezintă sub forma unor serii polialelice.
Genele dominante din perechi sunt: Ebr pentru ochi negri, Egr pentru ochi verzi și Ebl pentru ochi
albaștri. Prin urmare ochii albaștri sunt dați de genotipul homozigot EblEbl, însă apar multe nuanțe
intermediare la indivizi, datorită interacțiunii variate a celor trei gene.

Alte trăsături umane precum memoria, inteligența și comportamentul sunt extrem de complexe fiind în
mică măsură determinate genetic dar influențate foarte mult de factorii ambientali. Se crede că ele sunt
determinate poligenic, fiind caractere genetice complexe, însă prezintă o foarte mare variabilitate între
indivizi, dtatorită influenței vaste pe care o au factorii ambientali asupra fondului genetic individual.