C4 Analizeaza ereditatea caracterelor la om

4.2. Natura materialului genetic: cromozomi, acizi nucleici, gena

4.2.1. Cromozomii: morfologia cromozomilor, dimensiunea, forma, evidentierea cromozomilor.

- reproducerea celulara si ciclul cromozomial.

4.2.3. Gena:
- notiunea de gena
- mutatii: sursa primara a variabilitatii organismelor.
Clasificare: mutatii genomice, cromozomiale, genice.
- factorii mutageni si mecanismul lor de actiune: factori fizici (radiatiile neionizate si ionizate),
chimici, biologici.

C2

1.Notiunea de gena
În anul 1865, MENDEL a formulat ipoteza genei potrivit căreia fiecare caracter este
detreminat de “o pereche de factori ereditari” (numiţi mai târziu gene) şi a stabilit legile
eredităţii. Astfel, el a pus bazele geneticii ca ştiinţă. Iniţial, în ipoteza lui Mendel, gena era o
entitate abstractă, ipotetică, şi natura sa chimică era necunoscută. Ulterior, la începutul secolului
XX, demonstrându-se rolul cromosomilor în ereditate (Sutton, Boveri şi mai ales
T.H.MORGAN), gena a devenit un element concret, material, un segment dintr-un cromosom
care determină un caracter specific, dar natura ei chimică a rămas în continuare necunoscută.
La începutul deceniului patru s-a stabilit că în structura cromosomilor există proteine şi
acizi nucleici: ADN şi ARN; una din aceste componente trebuia să fie substratul chimic al
genei. Mulţi cercetători credeau atunci că genele sunt formate din proteine, cele mai complexe
substanţe chimice din celule; ADN era considerat o moleculă prea simplă pentru înmagazinarea
informaţiei ereditare şi transmiterea ei în succesiunea generaţiilor. Existau totuşi unele
argumente "indirecte" care pledau pentru rolul genetic al ADN: localizarea aproape exclusivă a
ADN în nucleu şi cromosomi, structuri cu rol important în ereditate; cantitatea sa constantă şi
caracteristică speciei, proporţională cu numărul cromosomilor (celulele sexuale au jumătate din
ADN-ul celulelor somatice); stabilitatea metabolică a moleculei de ADN. În 1944, Avery et al.
au demonstrat experimental că ADN-ul este substratul molecular al eredităţii.

2. Informatia genetica

ADN deţine, prin genele pe care le posedă, informaţiile necesare pentru ca celulele să
trăiască, să se multiplice şi să se diferenţieze (căpătând anumite specializări). În ansamblul
organismului, ADN determină şi controlează embriogeneza, dezvoltarea, creşterea,
metabolismul şi reproducerea - deci toate procesele majore ale funcţionării organismului
uman.
Informaţia genetică necesară acestor procese este reprezentată de secvenţa lineară
(succesiunea sau ordinea de înlănţuire) nucleotidelor în molecula de ADN; ea determină
structura proteinelor care alcătuiesc celulele şi ţesuturile şi participă la funcţionarea lor
complexă. Proteinele sunt formate din lanţuri de aminoacizi; secvenţa aminoacizilor în
proteină determină proprietăţile caracteristice ale fiecărei proteine; această ordine specifică a
aminoacizilor este determinată de secvenţa nuclotidelor în ADN.
Informaţia ereditară este codificată, fiind scrisă într-un limbaj foarte simplu, cu ajutorul
unui "alfabet nucleic" ce are numai patru "litere": A, T, G şi C (corespunzătoare celor patru
tipuri de nucleotide). Folosind aceste elemente de cod se pot scrie "cuvinte" de trei litere,
asamblate într-o "frază" ce alcătuieşte o genă.
La fiecare triplet de nucleotide, numit codon corespunde pe baza codului genetic un
anumit aminoacid din structura proteinei sau un "semnal" necesar pentru a începe sau termina
lectura mesajului.

Gena
În concepţia clasică, gena reprezintă un segment de cromosom, precis delimitat, continuu
(indivizibil), care determină un anumit caracter fenotipic
Gena este unitatea de informaţie ereditară; ea este alcătuită dintr-o succesiune specifică de
codoni, ce determină ordinea aminoacizilor într-un polipeptid şi, prin aceasta funcţia lui.
Modificarea secvenţei nucleotidelor prin mutaţia genei va duce la modificarea unui/ unor
codon(i) şi, de cele mai multe ori, la modificarea structurii şi funcţiei proteinei sintetizate.
Gena ocupă în cromosom o poziţie fizică fixă, totdeauna aceeaşi, numită locus (plural loci).

a. Gene alele. Polialelie

Variantă alternativă a genei ce ocupă acelaşi locus şi influenţează acelaşi caracter se numeşte
genă alelă. O genă (de ex: A) poate suferi însă mai multe mutaţii diferite (ex: A1, A2, A3 ... An),
cu efecte fenotipice variate dar limitate la acelaşi character; rezultă variante alelice diferite sau
alele multiple iar fenomenul se numeşte polialelie. Un exemplu clasic îl reprezintă seria de gene
alele A1, A2, B şi 0 pentru locusul care determină grupul sanguin AB0

b. Homozigot, heterozigot, hemizigot.

Genele alele (normale-N sau anormale-A) ce ocupă loci omologi pot fi identice sau diferite.
În primul caz (gene alele identice) genotipul ca şi organismul care le posedă este homozigot
(NN sau AA) iar în al doilea caz (gene alele diferite) va fi heterozigot (NA). Frecvent,
heterozigoţii au o alelă normală şi una anormală, mutantă (NA); ei pot fi însă şi heterozigoţi
compuşi, cu două allele mutante diferite (A1 A2). La bărbaţii XY, o genă "autosomală" de pe X
nu are de obicei echivalent pe cromosomul Y; pentru această situaţie, diferită atât de homozigot
cât şi heterozigot, se foloseşte termenul de hemizigot.

c. Dominant, codominant şi recesiv.

La heterozigoţi, genele alele diferite se pot manifesta fenotipic diferit, în funcţie de "forţa"
lor de expresie. Uneori, una din cele două alele diferite este mai "puternică" şi se manifestă
fenotipic la heterozigoţi. Gena şi caracterul care se manifestă la heterozigoţi sunt numite
dominante şi se notează de obicei cu majuscule.
Gena care nu se manifestă fenotipic la heterozigoţi şi se exprimă numai în stare homozigotă
se numeşte recesivă şi se notează de obicei cu literă mică;. De exemplu,la persoanele cu genotip
Na gena N este dominantă şi fenotipul va fi normal; indivizii respectivi vor fi însă purtători ai
unei gene recesive a. În acelaşi context, persoanele An vor fi fenotipic anormale / bolnave,
deoarece gena A este dominantă iar genă n, recesivă. Genele recesive se exprimă însă la
homozigoţii aa sau nn.
Alteori, ambele gene alele se manifestă fenotipic la heterozigoţi şi vor fi codominante. De
ex. genele A şi B din sistemul multialelic ce determină grupul sanguin ABO sunt dominante faţă
de gena O şi codominante una faţă de alta; genotipurile Ao, Bo şi AB determină fenotipurile sau
grupele sanguine A, B şi respectiv AB.

d. Inlantuirea genica
Genele situate pe acelaşi cromosom au tendinţa de a se transmite împreună, "în bloc" (o
data cu cromosomul respectiv), prin gameţi, de la părinţi la descendenţi. Acest fenomen în care
genele nealele situate aproape una de alta pe acelaşi cromosom nu segregă (nu se separă) în
meioză şi au tendinţa de a se transmite mai frecvent împreună în succesiunea generaţiilor se
numeşte înlănţuire genică ("linkage" în limba engleză). Genele dintr-o regiune cromosomică
care se transmit împreună formează un grup de înlănţuire sau un haplotip

e. Recombinare genica
În profaza meiozei primare se produce o împerechere (sinapsă) riguroasă, "genă la genă",
a cromosomilor omologi urmată de o "încrucişare" a cromatidelor acestor cromosomi numită şi
crossing-over (CO): la locul de contact (chiasmă) cromosomii se pot "rupe" şi efectua un schimb
egal de gene, astfel o genă poate trece de pe un cromosom pe omologul său şi se produce o nouă
dispoziţie /aşezare a genelor parentale. Acest fenomen a fost numit recombinare genică
omologă. Recombinările genice intracromosomice, produse în meioză prin crossing-over (CO),
sunt fenomene aleatorii şi imprevizibile. Ele ascultă de o singură lege: probabilitatea;ca atare
frecvenţa de producere a CO între două gene/loci este direct proporţională cu distanţa fizică
dintre ele: şansele de recombinare sunt mai mici dacă genele sunt mai apropiate şi invers

In genomul uman există mai multe "clase" de ADN, diferite prin repetiţia secvenţelor
nucleotidice: ADN nerepetitiv, ADN moderat repetitiv şi ADN înalt repetitive

AND genic
Genomul nuclear este alcătuit din: ADN genic (25 %) şi ADN extragenic (75 %).
ADN genic conţine secventele codante si necodante din structura genelor active,
fragmentelor de genă sau genelor inactive.
Structura genelor este foarte complexa dar toate genele prezintă o regiune centrală,
transcrisă, flancată de două regiuni laterale, netranscrise, cu rol reglator. Regiunea centrală
(„cadru de lectură” sau ORF de la „open reading frame”) este fragmentată în secvenţe codante
(exoni) separate de secvenţe necodante, intercalare (introni).
ADN genic se împarte deci în :
-ADN codant (10 %) (reprezentat de exonii) celor circa 35.000 de gene caree codifică
proteine sau alte molecule de ARN) şi
-ADN necodant (90%) alcătuit din introni, gene sau fragmente de gene nefuncţionale
(pseudogene).

Genele sau cel puţin regiunile lor codante alcătuiesc numai o mică fracţiune din genomul
uman (mai putin de 5 %) dar ele reprezintă funcţia biologică majoră a genomului şi
scopul final al proiectului.

Genele genomului nuclear se pot împărţi în două categorii: gene ce codifică proteine şi
gene ce codifică diferite clase de ARN necodant.
 1. Gene ce codifică proteine reprezintă circa 1,5 % din genom. Studiile au arătat că:
-există o variaţie considerabilă în mărimea genelor (în special pe seama intronilor) precum şi
în distribuţia lor: regiunile bogate în GC (din benzile G negative) au o mare densitate genică
iar genele sunt mai compacte comparativ cu regiunile bogate în AT (benzile G pozitive), mai
sărace în gene;
- densitatea genelor este mai mare în regiunile subtelomerice iar unii cromosomi (de ex., 19
şi 22) sunt mai bogaţi în gene decât alţii (de ex., 4 şi 18).
Un procent din genele umane exprimate sunt membri ai unor familii de gene care prezintă
o mare similitudine a secvenţei, structurii si funcţiei lor

2. Genele pentru ARN necodant (ncARNs) sunt împărţite (după IHGSC, 2001) în mai
multe clase majore: (1) gene pentru ARN de transfer (tARN); (2) gene pentru ARN ribosomal
(rARN); (3) gene pentru ARN nucleolar mic (snoARN) necesar procesării rARN; (4) gene
pentru ARN nuclear mic (snARN) ce intervin în procesarea intronilor. Mai există şi alte tipuri:
ARN telomeraza, Xist transcript etc.

Genomul mitocondrial este definit printr-un singur tip de ADN circular, bicatenar
format din 16.569 pb. Genomul mitocondrial mai prezintă cîteva elemente particulare, diferite de
genomul nuclear: NU este asociat cu proteine histonice sau nehistonice şi nu conţine ADN
repetitiv
Genomul mitocondrial este extrem de compact: circa 93% din ADN esre format
din secvenţe codante (absente doar în bucla D), ce formează 37 de gene (28 pe catena H şi 9 pe
catena L): 13 gene codifică polipeptide (constituienţi ai sistemului de fosforilare oxidativă), 22
gene codifică ARNt şi 2 gene ARNr.

2. Cromozomii umani
In structura cromozomilor AND –ul nuclear se asocierea obligatoriu cu proteine dand
nastere unei structuri care se numeşte cromatină. În diferite stadii ale ciclului celular cromatina
prezintă diferite grade de condensare şi se prezintă sub două tipuri morfo-funcţionale distincte:
eucromatina şi heterocromatina.
Eucromatina are mai mult ADN nerepetitiv, este puţin condensată şi reprezintă partea
activă genetic (transcripţională) a cromatinei; se replică precoce la începutul fazei S. Alcătuieşte
benzile R pozitive din cromosomii cu marcaj în benzi.
Heterocromatina, are mai mult ADN repetitiv şi histone, este foarte compactată
(condensată sub formă de cromocentri), inactivă genetic, cu replicare tardivă. Deşi inactivă
genetic (transcripţional), heterocromatina îndeplineşte cu siguranţă anumite funcţii celulare. Se
presupune că heterocromatina stabilizează centromerul şi telomerele cromosomului, intervine în
desfăşurarea meiozei (în sinapsa cromosomilor omologi)
şi, probabil, în diferenţierea celulară. Heterocromatina este de două feluri: constitutivă şi
facultative
Heterocromatină constitutivă care se găseşte constant sub formă condensată. Ea nu
conţine gene funcţionale, şi este formată din ADN înalt repetitive (ADN satelit). În structura
cromosomului, heterocromatina constitutivă se află în regiunea centromerului, pe braţul lung
al cromosomului Y, pe braţele scurte ale acrocentricilor şi în constricţiile secundare. Ea poate
fi evidenţiată în cromosomii metafazici, printr-un tratament specific, sub forma unor benzi
numite benzi C.
 Heterocromatină facultativă care diferă la celule diferite şi chiar la organisme diferite:
în unele celule anumite gene sau părţi din cromosomi pot fi active; în alte celule, aceleaşi
structuri pot să nu funcţioneze, fiind sub formă de heterocromatină. Astfel,
heterocromatinizarea ar interveni în reglajul genic. Exemplul cel mai tipic îl constituie
cromatina sexuală; unul din cei doi cromosomi X la organismele de sex feminin este inactivat
formând cromatina X. Procesul se produce la întâmplare şi independent în fiecare celulă.

2.1 Structura supramoleculară a cromatinei

Analiza cromatinei la microscopul electronic evidenţiază un sistem ierarhizat de fibre
de cromatină, de dimensiuni diferite, alcătuite din ADN, histone şi proteine nehistonice.

Primul nivel de organizare supramoleculară a ADN este filamentul cu nucleosomi, cu

diametrul de 10 nanometri (nm). Nucleosomul este alcătuit dintr-un complex de ADN şi histone:
o secvenţă de ADN (de 146 p.b.) se înfăşoară (1 tur şi 3/4) în jurul unui "miez" histonic,
cilindric, formată din 8 molecule de histone. Nucleosomii sunt legaţi între ei printr-un segment
de ADN liber (60 p.b.), formând filamentul cu nucleosomi, asemănător unui "şirag de mărgele".
Această structură (menţinută strâns prin histona H1, ce leagă doi nucleosomi vecini) realizează o
rată de "împachetare" a ADN nativ (dublu helix de 2nm) de circa 10:1.

Al doilea nivel de organizare supramoleculară a cromatinei este fibra de cromatină de 30

nm. Ea rezultă din spiralizarea în solenoid a filamentului cu nucleosomi. Această structură (cu
pasul de 6 nucleosomi) este stabilizată de histona H1 şi realizează o compactare de 5:1. Fibra de
cromatină de 30 nm este unitatea fundamentală de organizarea cromatinei în nucleul interfazic

Al treilea nivel de organizare rezultă prin plierea fibrei de cromatină de 30 nm în bucle

laterale, numite şi domenii, de lungimi diferite (20-100 kb); se formează fibra pliată în bucle
laterale cu un diametru de 300 nm (grad de compactare 10:1). Buclele sunt ataşate, prin anumite
situsuri de ancorare din structura fibrei de ADN, la un "schelet" sau matrice proteică
(nonhistonică), care are o formă identică cu cea a cromosomului metafazic.
Se consideră că fiecare buclă sau domeniu (ce conţine câteva gene) ar putea fi o unitate
funcţională de transcripţie şi replicaţie; buclele au deci atât o semnificaţie structural cât şi un rol
funcţionala important.
Fibra pliată în bucle laterală formează la începutul profazei, printr-o puternică spiralizare şi
condensare (grad compactare 20), cromatida unui cromosom. Ea atinge în metafază o grosime
de 700 nm, fiind cel mai înalt grad de compactare a fibrei de bază a cromatinei (30 nm). Fiecare
cromatidă a unui cromosom conţine deci o singură moleculă de ADN, organizată în mai multe
structuri succesive şi ierarhizate de "împachetare".

La sfârşitul diviziunii, în telofază, se produce despiralizarea/decondensarea cromosomilor.

Molecula de ADN suferă astfel o compactare de 10.000 de ori şi poate încape facil în
spaţiul mic, de câţiva microni, al nucleului. Acest fenomen favorizează distribuţia corectă a
materialului genetic în diviziune şi asigură funcţionarea ADN.
Buclele fibrei de 300 nm se fixează neregulat de scheletul proteic. Din loc în loc (în regiuni
de ADN în care predomină secvenţe cu p.b. A-T) ele formează mici aglomerări de bucle,numite
cromomere, separate prin zone mai laxe (figura 2.16). Pe măsură ce cromosomul profazic se
condesează cromomerele mici, vecine, se unesc într-o structură mai mare. Aceste cromomere
mari se adună în grămezi şi formează benzi intens condensate şi colorate (benzi G); ele vor fi
separate prin benzi mai puţin condensate şi mai clare (benzi R). Benzile cromosomice reflectă
structura internă heterogenă a cromosomului şi definesc regiuni din genom care au proprietăţi
şi funcţii diferite.

2.2 Cromozomii: morfologia cromozomilor, dimensiunea, forma, evidentierea

cromozomilor, ciclul celular si cromozomii

Numărul şi morfologia cromosomilor sunt elemente caracteristice pentru fiecare specie.

La om, în celulele somatice diploide, există în mod normal 46 de cromosomi, iar în gameţi(celule
haploide) doar 23 de cromosomi. După fecundare, la zigot, se reface numărul diploid şi se
realizează 23 perechi de cromosomi omologi, identici ca mărime, formă şi conţinut genic – dar
diferiţi ca origine.
22 perechi de cromosomi sunt identice la cele două sexe şi se numesc autosomi; o pereche
diferă însă la cele două sexe, numindu-se cromosomi sexuali sau gonosomi: XX la femeie şi XY
la bărbat. Cromosomii X şi Y sunt omologi doar ca origine şi funcţie, ambii având un rol
important în determinismul sexelor; ei se deosebesc morphologic (cromosomul Y fiind mult mai
mic decât cromosomul X) şi genetic (cromosomul X are şi gene "nesexuale" ce determină
diferite caractere ale corpului).
Cromosomii sunt cel mai uşor de analizat în stadiul de metafază sau prometafază al
mitozei deoarece se află în acelaşi plan (în "placa ecuatorială") şi sunt bine individualizaţi. În
aceste stadii ei sunt alcătuiţi din două cromatide unite la centromer şi delimitate la capete prin
telomere. Cromosomii sunt bicromatidieni deoarece în faza S a ciclului celular a avut loc
dublarea (replicarea) materialului genetic.

a). Elementele morfologiceşi funcţionale comune tuturor cromosomilor sunt:

cromatidele, centromerul şi telomerele. Ele sunt esenţiale pentru replicarea şi distribuţia
cromosomilor în diviziune; de aceea ele nu pot lipsi din structura unui cromosom funţional sau
din arhitectura cromosomilor “artificiali” (YAC) care au început să fie “fabricaţi” în scopuri
experimentale.
- Cromatidele unui cromosom sunt subunităţi longitudinale identice ("cromatide
surori") care posedă fiecare o singură moleculă de ADN asociată cu proteine sau, mai exact, o
fibră de cromatină puternic condensată.
 - Centromerul este locul în care cromatidele surori sunt ataşate prin intermediul unor
proteine, formând constricţia primară. Cromosomii au în mod normal un singur centromer.
Poziţia centromerului la fiecare cromosom este fixă, fiind determinată de o secvenţă particulară
de ADN centromeric înalt repetitiv (ADN satelit), aceiaşi la toţi cromosomii. Centromerul
împarte cromatidele în două braţe, notate convenţional cu p (de la "petit") pentru braţul scurt şi q
(de la “qeue”), pentru braţul lung. După poziţia centromerului, cromosomii pot fi:
-metacentrici (cu centromerul în la mijlocul cromosomului şi braţele aproximativ egale),
-submetacentrici (cu centromerul în afara zonei centrale şi braţele de lungimi diferite),
-acrocentrici (cu centromerul spre un capăt al cromosomului).
Centromerul are un rol cheie în diviziunea celulară, în procesul de segregare. Funcţia
centromerului este de a asigura distribuţia egală a fiecărui cromosom, prin mitoză de la celula
mamă” la “celulele fiice”.
-Telomerele - sunt structuri specializate formate din ADN şi proteine care acoperă
capetele cromosomului. Ele prezintă un bloc (3-20 kb) de ADN repetitiv format din secvenţe
scurte de (5'-TTAGGG-3'), repetate în tandem, de câteva mii de ori; ele sunt identice la toţi
cromosomii şi perfect conservate în evoluţie. Sub acest bloc se găseşte regiunea subtelomerică
(TAR de la telomere associated repeats, divizată în două domenii) formată din ADN repetitiv,
cu funcţiie încă necunoscute, dar cu o structura 95% identică la alţi cromosomi. Urmează
secvenţe de ADN specifice fiecărui cromosom
Telomerele au următoarele funcţii probabile:
-Menţinerea stabilităţii şi integrităţii structurală a cromosomului, apără capetele
cromosomilor de degradare şi împiedică fuziunea “cap la cap” cu alţi cromosomi;
pierderea telomerelor produce capete cromosomice instabile care au tendinţa de a fuziona
cu capetele altor cromosomi rupţi, formînd diferite tipuri de aberaţii structurale.

b). Elemente morfologice comune unor cromosomi

Sateliţii. Cromosomii acrocentrici (exceptând Y) au ataşate la braţele scurte, mici mase de
cromatină numite sateliţi.
Constricţiile secundare (notate convenţional cu "h") se găsesc pe cromosomii 1, 9 şi 16, pe
braţul lung lângă centromer. Sunt alcătuite din ADN repetitiv.
Situsurile fragile. Uneori pe cromatidele cromosomilor se observă nişte "lacune" necolorate
în care cromosomii se pot rupe mai uşor, in vivo sau în anumite condiţii de cultură (folosirea
unor antifolaţi sau aphidicolin, un inhibitor specific al ADN polimerazei). Aceste zone de
rezistenţă scăzută, situate într-un punct specific în lungul cromosomului, se numesc
situsuri fragile. Majoritatea situsurilor fragile sunt considerate markeri normali.

c). Benzile cromosomice, elemente specifice fiecărui cromosom

Prin diferite tratamente (digestie enzimatică, denaturare termică etc) şi/sau încorporarea unor
coloranţi specifici pentru ADN (Giemsa, Quinacrină etc), cromosomii metafazici apar alcătuiţi
dintr-o serie continuă de benzi longitudinale, în care zone intens colorate (benzi G) alternează
regulat cu altele mai slab colorate (benzi R). Fiecare cromosom are un model caracteristic al
poziţiei, succesiunii, mărimii şi intensităţii benzilor, ce permite identificarea sa precisă. Acest
model este identic în toate celulele corpului şi la toţi indivizii specie . Mărimea benzilor este
cuprinsă între 1-10 Mb.

d) Ciclul celular si cromozomii

 Ciclul celular reprezinta totalitatea evenimentelor prin care o celula creste isi dubleaza
numarul de cromozomi, apoi se divide si da nastere la doua celule identice.
Un ciclu celular are doua perioade interfaza sau faza de repus a celulei in care celula
traieste si-i indeplineste rolul, precum si faza mitotica in care celula se divide efectiv, faza care
se numeste mitoza (in cazul celululor somatice) sau meioza in cazul celulelor sexuale.
In interfaza celula are activitate metabolica maxima nucleul celulei este integru iar cromozomii
sunt despiralizati.
Diviziunea mitotica
Interfaza cuprinde fazele G1, S, si G2 ale ciclului celular si este etapa dintre 2 mitoze
consecutive. Interfaza dureaza aproximativ 20 ore din ciclul celular si corespunde fazei de
pregatire a celulei pentru diviziune adica sinteza proteica este maxima, are rol replicarea ADN
prin mecanisme semiconservative cantitatea de ADN crescand la 4 n in celulele somatice si 2 n
in celulele sexuale. Odata pregatirile efectuate incepe mitoza propriu zisa care dureaza doar 10%
din ciclul celular
In profaza cromozomii se despiralizeaza, cromatidele cromozomilor se aseaza in perechi
si se unesc la nivelul centromerului, membrana nucleara si nucleolul dispar se formeaza fusul de
diviziune cu centriolii care migreaza la polul celulei mitotice. Profaza dureaza cca 50% din
mitoza( 30 minute).
In metafaza cromozomii se aseaza in forma de stea in regiunea ecuatoriala a nucleului si
se fixeaza de fusul de diviziune. La sfarsitul metafazei are loc diviziunea centromerilor
cromozomilor acestia devenind monocromatidici. Durata metafazei este cca 13% din mitoza (8
minute) .
In anafaza cromozomii se cliveaza complet iar componentele monocromatidice migraza pe
fusul de diviziune spre polii opusi ai celulei, in aceasta faza celula are doua seturi de cromozomi
dispusi la fiecare pol. Anafaza dureaza 4 minute.
In telofaza cromozomii se despiraleaza si vor forma o masa cromatinica compacta care va
constitui nucleolul fiecarui nucleu al celulei fiice. Fusul de diviziune se contracta se rupe si
genereaza diviziunea citoplasmatica. Citokineaza reprezinta etapa finala de diviziune completa a
celulei mare cu separarea completa a citoplasmei cu organite celulare in doua celule fiice
identice.
Diviziunea meiotica
Acest tip de diviziune asigura transmiterea numarului constant de cromozomi de la parinti
la urmasi. Fiecare etapa are cele 4 faze profaza metafaza, anafaza, telofaza. Ceea ce diferentiaza
meioza reductionala de mitoza este faptul ca in interfaza meiozei ADN-ul se replica o singura
data formand cromatida sora a fiecarui cromozom (2 n), prin urmare prin meioza primara o
celula diploida (4 n) genereaza 2 celule haploide (2 n) iar meioza secundara este asemnatoare
mitozei obisnuite adica o celula haploida genereaza 2 celule fiice haploide.

2.4 Clasificarea şi nomenclatura cromosomilor umani

Identificarea cromosomilor umani se face pe baza morfologiei lor, utilizând criterii
precis codificate la diferite conferinţe internaţionale de standardizare. Clasificarea actuală
utilizează "International System of Human Cytogenetic Nomenclature" (ISCN)(1995)
Pe baza lungimii şi poziţiei centromerului cromosomii umani au fost clasificaţi în 7
grupe, notate (convenţional) de la A la G .
Autosomii sunt desemnaţi fiecare printrun număr de la 1 la 22.
Se obţine astfel, o aranjare sistematizată a cromosomilor unei cellule numită cariotip .
 Identificarea precisă a cromosomilor în cadrul fiecărei grupe nu este posibilă fără ajutorul
marcajului în benzi.

Cariotipul normal uman este alcatuit din 7 grupe de cromozomi notate, in ordinea
marimii lor, cu majuscule de la A la G.
Grupa A (1-3) cuprinde cei mai mari cromozomi ; sunt 3 perechi, dintre care perechile de
cromozomi 1 si 3 sunt metacentrice, iar perechea a doua este submetacentrica
Grupa B perechile 4,5 cromozomi metacentrici (centromer submedian)
Grupa C perechile 6-12 cromozomi submetacventrici
Grupa D cromozomi 13-15, dimensiuni medii cu centromerul excentric (acrocentric) si
sateliti
Grupa E perechile 16-18 cromozomi mici cu centromer median (16) sau submedian (17,
18)
Grupa F perechile 19- 20, cromozomi scurti, metacentrici
Grupa G (21-22) cuprinde cei mai mici cromozomi, acrocentrici si prevazuti cu sateliti.
Cromozomul X are o lungime medie de 5,80 µ, care il aseaza intre grupele B si C si este
metacentric, iar cromozomul Y este mai mic (1,96 µ),apropiat ca marime de grupa G, si este de
tip acrocentric.
Lungimea cromozomului Y este variabila la diferite populatii umane; astfel, la populatia
francofona din Canada s-a evidentiat existenta unui cromozom mai mic, iar la rasa galbena, un
cromozom Y mai mare decat la rasa alba din Europa. Toate aceste variatii ale cariotipului uman
nu au efecte patologice, fiind vorba de un polimorfism cromozomial uman de tip individual, sau
de grup (familial sau etnic).

2.3.Tehnici de analiză a cromosomilor

a). Metode de obţinere a cromosomilor.

Analizele citogenetice se pot realiza pe cromosomii metafazici sau prometafazici, obţinuţi din
celule care se divid rapid în culturi celulare (limfocite, fibroblaste, celule fetale etc) sau, în unele
cazuri, direct din ţesuturi cu activitate mitotică intensă (măduvă osoasă, trofoblast, tumori).
Aceste metode dau rezultate rapide (3-12 ore) dar numărul metafazelor analizabile este
variabil şi calitatea cromosomilor mediocră. Metodele directe se pot folosi şi pentru studiul
cromosomilor meiotici, mai ales din spermatocite, la bărbat.

b). Tehnici de analiză cromosomică.

Din 1956 şi până în prezent tehnicile de analiză cromosomică au evoluat permanent,
putându-se deosebi schematic patru generaţii de tehnici. Aceste tehnici sunt de mai multe
generatii si constau in tehnici de marcaj cromosomic în benzi a cromosomilor metafazici.
 Folosind o serie de tratamente şi/sau coloraţii speciale a ADN se vizualizează pe
cromosomii metafazici o structură specifică de benzi alternative intens colorate şi puţin colorate.
Se evidenţiază astfel 300-400 benzi pentru un set haploid de cromosomi metafazici. Aceste
tehnici permit identificarea precisă a fiecărui cromosom

Tehnicile de generaţia IV-a (1991) sunt tehnici de citogenetica moleculară. Ele folosesc
"sonde" de ADN monocatenar, specifice unei anumit cromosom, regiuni cromosomice
(centromer sau telomere) sau unor gene cu localizare cunoscută în anumite zone. Sondele se
fixează (hibridizează) prin complementaritate în aceste situsuri "ţintă".
Pentru a fi evidenţiate după hibridizare, sondele sunt 'marcate' cu un fluorocrom (vizibil la
microscopul cu lumină UV). De aceea metoda se numeşte hibridizare fluorescentă in situ sau,
prescurtat, FISH (de la Fluorescence In Situ Hybridization). FISH este o metodă performantă
(rezoluţia pe cromosomi metafazici este de câteva megabaze) dar dificilă şi scumpă. Ea are
indicaţii precise şi nu se substituie celorlalte tehnici citogenetice.
Se foloseşte pentru: suspiciunea clinică / citogenetică a unei microdeleţii sau
microduplicaţii, a unor translocaţii criptice sau deleţii telomerice; detecţia sexului genetic sau a
unor aneuploidii în nucleii interfazici mai ales din celulele fetale (diagnostic prenatal);
caracterizarea unor remanieri complexe sau a unor cromosomi markeri, mai ales în celulele
tumorale; detectarea unor secvenţe de Y la bărbaţii XX; evaluarea unui mozaicism.

Examenul citogenetic
Este o metoda de diagnostic in genetica care presupune metode de evidentiere a
cromozomilor umani cu efectuarea caritipului individual.
Examenul citogenetic poate fi efectuat atat prenatal cat si postnatal si are ca scop
diagnosticarea malformatilor legate de structura si numarul cromozomilor umani

Examenul citogenetic prenatal se efectuaeaza in urmatoarele situatii:

-varsta inaintata a mamei (risc sindrom Down),
-existenta in familia respective a unui caz nascut cu malformatie genetica
-antecedente de boli heredocolaterale genetice in familie

Examenul citogenetic postnatal se efectuaeaza in urmatoarele situatii;

-hermafroiditism sau malformatii multiple,
- adolescent cu tulburari de dezvoltare somatica si mentala
-examen citogenetic al cuplului infertil sau cu numerease
-pacienti care au fost expusi la radiatii sai substante toxice cu rol mutagen