Subiectul 1: Genetica medicală – disciplină fundamentală, clinică şi medico-socială

Genetica este ştiinţa eredităţii şi variabilităţii.

Ereditatea este proprietatea unui individ de a transmite la urmaşi caracterele sale

personale, precum şi cele ale speciei căreia îi aparţine. Este un proces informaţional de stocare,
transmitere şi exprimare a informaţiei genetice care asigură formarea caracterelor
morfofuncţionale specifice unui individ. Substratul material al eredităţii este molecula de ADN
care asigură stocarea, exprimarea şi transmiterea informaţiei genetice.

Variabilitatea cuprinde fenomenele care produc diferenţele genetice dintre indivizii unei
populaţii, precum şi cele dintre populaţii diferite.

Subiectul 2: Caractere fenotipice pur ereditare, importanţa practică a studiului lor

Sunt determinate exclusiv de genotip. Ele sunt de două feluri: caractere normale (de

specie şi monogenice) şi anormale (determină boli hemolitice).

Caracterele de specie sunt exclusiv genetice. Fiecare specie are un număr caracteristic, fix
de cromosomi şi o dispoziţie precisă a genelor pe cromosom.

Caracterele ereditare monogenice sunt determinate de o singură pereche de gene şi

transmise după un model ce respectă legile lui Mendel. Sunt reprezentate de diferite sisteme de
grup, precum grupele sangvine (AB0, Rh, MN, Xg), serice (haptoglobinele, transferine).

Majoritatea acestor sisteme sunt polimorfe, adică în populaţie există mai multe variante
ale aceluiaşi caracter (de exemplu pentru sistemul de grup sangvin AB0 există 6 variante
fenotipice – grupele A1, A2, B, A1B, A2B, 0) dar fiecare individ are numai una dintre aceste
variante. Fiecare persoană constituie un unicat biologic.

Studiul caracterelor ereditare normale este folosit pentru identificarea persoanelor,

expertiza paternităţii şi filiaţiei, în stabilirea compatibilităţii pentru transfuzii.

Caracterele ereditare anormale sunt determinate de mutaţii care produc moli

cromosomice, monogenice sau mitocondriale. Exemple: sindromul Down, Turner, Klinefelter.
 Subiectul 3: Caractere fenotipice multifactoriale

În multe cazuri caracterele fenotipice sunt produse de interacţiunea dintre factorii genetici
şi mediu, fiind denumite caractere multifactoriale. Ele pot fi grupate în două categorii: normale şi
anormale.

Normale: talia, greutatea, tensiunea arterială, inteligenţa, culoarea pielii. Mediul asigură
restul determinismului caracterului şi permite sau nu atingerea limitei superioare de dezvoltare.
De exemplu, înălţimea este determinată genetic în proporţie de 2/3. Factorii de mediu
(alimentaţia, exerciţiile fizice), intervin în proporţie de 1/3 în realizarea caracterului, asigurând
totodată şi nivelul maxim de dezvoltare al taliei.

Caracterele multifactoriale anormale sunt reprezentate de o serie de boli multifactoriale.

Bolile multifactoriale pot fi grupate în anomalii congenitale izolate, de regulă diagnosticate la
copil (luxaţia congenitală de şold, piciorul strâmb congenital) şi bolile comune ale adultului
(astm bronşic, HTA, boală coronariană, diabet zaharat, schizofrenie). Pentru a fi combătute,
trebuie depistaţi factorii de risc.

Subiectul 4: Caractere fenotipice pur ecologice

Agenţii fizici, chimici sau biologici din mediul ambiant pot cauza leziuni asupra
organismelor vii, generând îmbolnăviri, precum: arsurile, traumatismele, intoxicaţiile sau
infecţiile. Aceste afecţiuni constituie boli negenetice.

Manifestările clinice ale acestor maladii sunt condiţionate de structura genetică.

Genotipul intervine în mecanismul de apărare şi în procesul de metabolizare, ceea ce
influenţează răspunsul specific la agresiuni.

Subiectul 5: Structura primară a ADN

Structura primară a ADN-ului este reprezentată de succesiunea nucleotidelor pe catena de

ADN (informaţia genetică codificată). Fiecare nucleotid are 3 elemente: o bază azotată, pentoză,
grup fosfat.

Bazele azotate se fixează lateral, perpendicular pe axul fosfoglucidic, prin realizarea unei
legături covalente. Bazele azotate ale aceleiaşi catene nu prezintă niciodată legături între ele.
Prezenţa unei baze azotate la nivelul unui nucleotid nu exclude prezenţa nici uneia din cele patru
baze azotate la nivelul celor două nucleotide conexe. Bazele azotate ale unei catene au o libertate
completă de asociere, element esenţial pentru funcţia de stocare a informaţiei genetice. Fiecare
catenă de ADN este: liniară, neramificată, polarizată electric, constituită din succesiunea
neîntreruptă a nucleotidelor.
 Subiectul 6: Structura secundară a ADN. Importanţa legii complementarităţii bazelor

Structura secundară a molecului de ADN este reprezentată de două catene

polinucleotidice legate între ele prin bazele azotate. Cele două catene sunt complementare şi
codeterminate.

Legea complementarităţii bazelor explică mecanismele prin care se realizează funcţiile

genetice ale ADN: transcripţia, replicarea, repararea leziunilor, recombinarea.

Catenele sunt: antiparalele (ele vor avea o polarizare inversă), înfăşurate plectonemic
(formează o dublă spirală). Structura ADN este perfect regulată. Sunt două şanţuri laterale. În
condiţii fiziologice, molecula ADN are o mare stabilitate metabolică.

Subiectul 7: Eucromatina şi heterocromatina

Cromatina reprezintă modalitatea de organizare a materialului genetic în interfază. Prin

examinare la microscopul optic, are două tipuri de granule de cromatină.

Eucromatina: are condensare fin dispersată, colorare slabă, replicare în faza S precoce,
activă genetic, compusă chimic din ADN nerepetitiv şi proteine nehistonice.

Heterocromatina: este puternic condensată, colorare intensă, replicare în faza S tardivă,

inactivă genetic, compusă chimic din ADN repetitiv şi proteine histonice.

Subiectul 8: Structura supramoleculară a ADN

În nucleu există un sistem ierarhizat de fibre de cromatină, rezultate prin spiralizări

succesive ale moleculei de ADN. Ele permit compactarea moleculelor lungi de ADN în spaţiul
nuclear. Compactarea este ordonată, menţinând accesibilitatea ADN-ului pentru proteinele
implicate în controlul expresiei genice şi al replicării moleculei de ADN. La începutul profazei,
fibrele de cromatină se spiralizează şi formează cromosomii, modalitate de organizare a
materialului genetic în cursul diviziunii.

Subiectul 9: Cromozomii umani. Principiile metodelor de studiu, tehnici de analiză

cromozomială

Cromosomii asigură transmiterea informaţiei ereditare în succesiunea generaţiilor de

celule şi organisme. Reprezintă modalitatea de organizare a materialului genetic în cursul
diviziunii.
 Studiul cromosomilor se bazează pe 3 principii: obţinerea de celule în diviziune, blocarea
mitozei în metafază sau prometafază, obţinerea preparatelor cromosomice şi analiza lor la
microscop.

Tehnicile de analiză sunt de patru generaţii.

De generaţia I asigură colorarea uniformă a cromosomilor.

De generaţia II asigură obţinerea unui marcaj cromosomic metafazic.

De generaţia III asigură obţinerea unui marcaj cromosomic de înaltă rezoluţie pe

cromosomi prometafazici sau profazici.

De generaţia IV se referă la analiza computerizată.

Subiectul 10: Morfologia şi clasificarea cromozomilor umani

Morfologia este cel mai uşor de analizat în metafază (a doua etapă a diviziunii celulare)
deoarece ajung la condensarea maximă, sunt bine individualizaţi şi se găsesc în acelaşi plan la
nivelul plăcii ecuatoriale.

Lungimea Poziţia centromerului

cromosomilor Metacentrici Submetacentrici Acrocentrici
Mari A 1-3 B 4-5 -
Mijlocii E 16 C 6-12 D 13-15
Mici F 19-20 E 17-18 G 21-22, Y

Subiectul 11: Indicaţiile şi limitele studiului cromozomilor umani (indicaţiile

cariotipului)

Pentru analiza detaliată a cromosomilor, cea mai utilizată metodă este fotografierea unor
metafaze, decuparea cromosomilor şi realizarea cariotipului.

Cariotipul este dispunerea sistematizată în perechi de omologi, a cromosomilor

fotografiaţi şi decupaţi ai unei singure celule, pe baza lungimii, poziţiei centromerului sau altor
criterii morfologice, precis codificate.

La ora actuală există sisteme performante care permit realizarea directă a cariotipului,
fără a fi necesară fotografierea şi decuparea cromosomilor, ceea ce reduce timpul de lucru şi
creşte eficienţa analizei.

Subiectul 12: Concepţia clasică privind structura genei

 Gena este un segment de cromozom, precis delimitat, continuu (indivizibil), ocupă o
poziţie fixă, numită locus, determină un anumit caracter.

Genelele alele sunt genele cu aceeaşi poziţie în cromosomii omologi şi care conţin
informaţia pentru acelaşi caracter.

Polialelia este existenţa a mai multor variante alelice ale genei pentru un anumit caracter.

Subiectul 13: Concepţia actuală privind structura genei

Gena este unitatea de structură şi funcţie a ADN. Este un segment de ADN care conţine
secvenţe pentru sinteza unui produs funcţional.

Gena este o unitate de transcripţie. Genele sunt segmente de ADN, sunt imprecis
delimitate, sunt divizibile (au structură discontinuă), ocupă un locus distinct.

Subiectul 14: Concepţia clasică privind funcţia genei (pleiotropie, poligenie, eterogenitate
genetică)

Pleiotropia este fenomenul genetic caracterizat prin efecte fenotipice multiple

determinate de o singură genă mutantă (dominantă) sau o pereche de gene mutante (recesive). A
fost identificată în numeroase sindroame. Este de două tipuri: pleiotropie relaţională (sindromul
Marfan) şi pleiotropie nerelaţională (sindromul Moon – Bardet – Biedl).

Poligenia înseamnă că unle caractere fenotipice sunt determinate prin acţiunea conjugată
a mai multor perechi de gene alele, care ocupă loci diferiţi.

Eterogenitatea genetică este: de locus (fenotipuri identice), alelică (mutaţii genice diferite
în aceeaşi genă şi rezultă boli diferite), clinică (mutaţii genice diferite în aceeaşi genă şi rezultă
manifestări clinice de severitate diferită)

Subiectul 15: Concepţia actuală privind funcţia genei

Genele controlează sinteza proteinelor.

Subiectul 16: Transcripţia. Date generale. Definiţie. Etape

 Este procesul de copiere a informaţiei genetice prezentă într-un segment al uneia din cele
două catene ale moleculei de ADN. În urma acestui proces, desfăşurat în nucleul celulei, rezultă
o moleculă de acid ribonucleic mesager – ARNm. ARNm-ul părăseşte nucleul, trece în
citoplasmă şi ajunge la nivelul ribosomilor.

Etapele transcripţiei sunt: formarea preARNm, maturarea ARNm.

Subiectul 17: Codul genetic

Este un sistem de corespondenţă între o anumită succesiune de nucleotide din structura

unei molecule de ARNm şi un anumit aminoacid din structura peptidei sintetizată pe baza
informaţiei genetice a moleculei de ARNm.

Proprietăţi: triplet, fără echivoc, degenerat, are o serie de codoni speciali, lipsit de semne
de punctuaţie, universal.

Subiectul 18: Translaţia

Este procesul de decodificare a informaţiei genetice conţinută de o moleculă de ARNm

matur. Se realizează în citoplasmă la nivelul ribosomilor, fiind necesară îndeplinirea a două
condiţii: celula trebuie să aibă un aparat de translaţie, trebuie să existe un sistem de
corespondenţă reprezentat de codul genetic.

Subiectul 19: Replicarea ADN

Este procesul de autocopiere a informaţiei genetice a celor două catene ale moleculei de
ADN. Fiecare din cele două catene are rol în sinteza unei noi catene de ADN şi se va regăsi în
structura moleculei noi de ADN. Datorită acestei particularităţi, replicarea ADN-ului este un
proces semiconservativ, iar fiecare moleculă de ADN nou sintetizată va avea o catenă veche şi
una nouă de ADN.

La eucariote replicarea ADN-ului prezintă următoarele particularităţi: este

semiconservativă, este semidiscontinuă, este asincronă, este multicentrică.

Subiectul 20: Mitoza. Evenimente genetice şi erori

 Este procesul prin care fiecare din cele două celule fiice primeşte câte un set de
cromosomi identic cu cel al celulei mame. Este diviziunea specifică celulelor somatice şi este o
diviziune ecvaţională.

Roluri: asigură stabilirea proceselor ereditare, asigură înainte de naştere embriogeneza,

asigură înlocuirea celulelor moarte, asigură repararea leziunilor tisulare.

Faze: profaza, prometafaza, metafaza, anafaza, telofaza.

Erori: clivarea transversală a centromerului, nedisjuncţie cromatidiană, întârziere

anafazică.

Subiectul 21: Meioza. Evenimente genetice şi erori

Este un proces de diviziune care se desfăşoară numai în gonade şi conduce la formarea

gameţilor (celule sexuale mature apte de fecundare). Este o succesiune de două diviziuni: meioza
I reducţională şi meioza II ecvaţională.

Roluri: constituie singura legătură materială între părinţi şi descendenţi, asigură prin
fecundare menţinerea constantă a numărului de cromosomi caracteristic speciei, constituie o
sursă de variabilitate genetică.

Faze: meioza I (profaza I, metafaza I, anafaza I, telofaza I), meioza II (nu e precedată de
interfază, anafaza II, telofaza II.

Erori: nedisjuncţie cromosomică, nedisjuncţie cromatidiană, întârziere anafazică,

nesepararea citelor de ordinul II.

Subiectul 22: Variabilitatea genetică. Definiţii, surse

Variabilitatea genetică este ansamblul fenomenelor care asigură apariţia diferenţelor între
indivizii aceleiaşi populaţii şi între populaţii diferite. Este asigurată de 3 categorii de fenomene:
recombinările genetice, mutaţiile genetice, migraţiile populaţionale.

Recombinările genetice sunt fenomene naturale care se produc pe parcursul meiozei şi al

fecundării.

Mutaţiile genetice sunt fenomene anormale care se pot produce în timpul replicării ADN-
ului sau al transmiterii informaţiei genetice în cursul diviziunii.

Migraţiile populaţionale asigură amestecul genelor a două populaţii diferite genetic,

determinând apariţia unor combinaţii genetice noi.
 Subiectul 23: Clasificarea mutaţiilor

Sunt definite ca modificări accidentale, permanente şi ereditare ale materialului genetic.

După gradul de afectare al materialului genetic, se clasifică în: mutaţii genomice

(poliploidii, aneuploidii), mutaţii cromosomice (deleţii, duplicaţii, translocaţii, inversii), mutaţii
genice (substituţii, inserţii, deleţii, duplicaţii).

După numărul de celule afectate, se clasifică în: mutaţii omogene, mutaţii în mozaic
(somatice şi germinale).

După efectul fenotipic, se clasifică în: mutaţii neutre, mutaţii nefavorabile (morbide),
mutaţii favorabile.

Subiectul 24: Mutaţii genice. Definiţie, clasificări, efecte fenotipice

Mutaţiile genice sunt modificări ale secvenţei nucleotidice sau aranjării ADN unei gene.

După mecanism, se clasifică în: substituţii, deleţii, inserţii, recombinări omoloage

nealelice, amplificarea repetiţiilor trinucleotidice.

După dinamică, se clasifică în: mutaţii stabile/fixe, mutaţii instabile/dinamice.

După secvenţele genice implicate, se clasifică în: exoni, introni, secvenţe reglatoare.

Subiectul 25: Bolile genetice. Definiţie, clasificare, importanţă în practica medicală

Bolile genetice sunt cauzate de mutaţii. Termenul de boală genetică cuprinde atât
maladiile monogenice sau cromosomice, cât şi bolile multifactoriale.

Clasificare: boli cromosomice, boli monogenice, boli mitocondriale, boli multifactoriale,

boli produse prin mutaţii ale genomului celulelor somatice.

Bolile genetice constituie o problemă de sănătate publică deoarece: au o frecvenţă globală

mare, sunt numeroase, sunt de cele mai multe ori grave şi nu au au tratament specific, nu se
corectează spontan. Pot fi prevenite prin screening şi diagnostic prenatal.

Subiectul 26: Caracterele generale ale bolilor genetice

 Bolile genetice constituie o problemă de sănătate publică deoarece: au o frecvenţă globală
mare, sunt numeroase, sunt de cele mai multe ori grave şi nu au au tratament specific, nu se
corectează spontan. Pot fi prevenite prin screening şi diagnostic prenatal.

Afectează individul, familia căreia îi aparţine bolnavul şi societatea, ceea ce impune o

serie de măsuri specifice sfatului genetic.

Subiectul 27: Anomaliile cromozomiale. Trăsături comune

Anomaliile cromosomice sunt modificări ale numărului sau structurii cromosomilor.

Reprezintă o importantă componenţă a patologiei genetice umane, datorită frecvenţei globale si
consecinţelor fenotipice şi reproductive. Până în prezent au fost identificate 100 de sindroame
cromosomice. Anomaliile cromosomice afectează: nou născuţii, sarcinile femeilor cu vârsta
peste 35 de ani în momentul concepţiei, se regăsesc la peste 50% din produşii avorturilor
spontane din primul trimestru.

După momentul apariţiei: constituţionale, dobândite.

După numărul şi tipul de celule afectate: omogene, în mozaic, somatice, germinale.

După tipul de cromosom afectat: autosomale, gonosomale, mixte.

După modul de afectare al materialului genetic: numerice (poliploidii, aneuploidii),

structurale (echilibrate, neechilibrate), disomii uniparentale.

Subiectul 28: Sindromul Down. Diagnostic, screening şi diagnostic prenatal, risc de

recurenţă

Sindromul Down sau trisomia 21, reprezintă cea mai frecventă boală genetică, afectând 1
din 650 de nou-născuţi. Factorii etiologici sunt vârsta înaintată a mamei, prezenţa la unul dintre
părinţi a unei translocaţii robertsoniene. Este mai frecvent la copiii de sex masculin. Persoana cu
sindrom Down poate acumula cunoştinţe la nivelul unui copil normal de 6-8 ani.

Poate fi depistat prenatal, folosind testul triplu sau ecografia fetală. Confirmarea
diagnosticului necesită examen citogenetic pe amniocite sau vilozităţi coriale.

Pacienţii cu sindrom Down prezintă: hipopostură, dismorfie craniofacială, anomalii

digitale, dermatoglife anormale, malformaţii viscerale şi retard mental profund.

Sindromul Down poate fi determinat de trei categorii de anomalii cromosomice: trisomie

21 liberă omogenă, trisomie 21 în mozaic, trisomie 21 prin translocaţie robertsoniană
neechilibrată.
 Prognosticul vital este rezervat: 25-30% mor în primul an, 50% mor în primii 5 ani, 2-6%
supravieţuiesc peste 50 de ani.

Cauze de deces: malformaţii cardiace, infecţii respiratorii, leucemii acute în special cele
limfoblastice.

Subiectul 29: Sindromul Turner si sindromul Klinefelter

Sindromul Turner este determinat de monosomia X şi este singura monosomie viabilă la

specia umană. Boala afectează 1 din 2500 de nou-născuţi de sex feminin. Poate fi diagnosticat
încă de la naştere, aspect foarte important pentru asigurarea unei terapii adecvate.

Este caracterizat prin: talie mică (45 cm), limfedem al extremităţilor, al dosului mâinii şi
picioarelor, pterygium sau gât scurt cu exces de piele pe ceafă, mameloane îndepărtate,
hipopostură, disgenezie ovariană cu tulburări de sexualizare feminină, amenoree primară,
malformaţii cardiace, renale, scheletice. Are psihicul normal.

Sindromul Klinefelter afectează 1 din 1000 de nou născuţi de sex masculin. Diagnosticul
clinic al acestei afecţiuni este posibil doar postpubertar. În copilărie sindromul poate fi suspectat
în prezenţa unei staturi înalte, aspect gracil, micropenis, dificultăţi de adaptare şcolară.

Este caracterizat prin: statură înaltă, ginecomastie (dezvoltare excesivă a sânilor la

bărbaţi), disociaţie peno-orhitică (penis normal dezvoltat, atrofie testiculară), retard al dezvoltării
pubertare (absenţa pilozităţii faciale). Dezvoltarea intelectuală este aproape normală, coeficientul
intelectual fiind la limita inferioară a normalului sau peste aceasta. Anomalii ocazionale pot fi
scolioza, diabetul zaharat, varice la membrele inferioare, prolaps de valvă mitrală (PVM).

Diagnostic: cromatina X şi Y pozitive, cariotipul, dozări hormonale (FSH şi LH crescute,

testosteron scăzut), spermatogramă (azoospermie – determină sterilitate primară).

Subiectul 30: Bolile dominant autosomale. Criterii, genotipuri, exemple

Sunt consecinţa mutaţiilor dominante produse la nivelul unor loci de pe autosomi. Există
numeroase afecţiuni, unele fiind frecvente (hipercolesterolemia familială, boala polichistică
renală). Ambele sexe sunt afectate în proporţii relativ egale, bolnavii fiind în majoritate
heterozigoţi.

Bolile dominant autosomate se caracterizează prin:

- bărbaţii şi femeile sunt afectaţi în proporţii egale

- atât bărbaţii, cât şi femeile pot transmite afecţiunea la descendenţii lor
- doi părinţi cu boală dominantă pot avea copii sănătoşi şi băieţi şi fete
- bărbaţii bolnavi pot transmite boala fiicelor lor
- bărbaţii bolnavi (heterozigoţi) pot avea fiice sănătoase
- riscul de recurenţă a bolii la descendenţii unui pacient (indiferent de sex) este în
general de 50%

Subiectul 31: Boli dominante legate de cromosomul X. Criterii, genotipuri, exemple

Aceste boli sunt destul de rare, sunt consecinţa mutaţiilor genelor situate pe cromosomul
X. Atât femeile (de obicei heterozigote), cât şi bărbaţii (hemizigoţi) pot fi afectaţi. Unele boli
dominante gonosomale se manifestă doar la femei (de exemplu incontinentia pigmenti), fiind
letale pentru embrionii de sex masculin.

Bolile dominante legate de cromosomul X se caracterizează prin:

- atât femeile, cât şi bărbaţii pot fi afectaţi, dar există o predominanţă a femeilor
bolnave
- atât femeile, cât şi bărbaţii pot transmite afecţiunea la descendenţi, dar riscul de
recurenţă depinde de sexul acestora
- doi părinţi bolnavi pot avea copii sănătoşi exclusiv băieţi
- bărbaţii bolnavi nu pot transmite boala fiilor lor
- bărbaţii bolnavi nu pot avea fiice sănătoase
- riscul de recurenţă a bolii la descendenţii unui pacient cu o boală dominantă legată de
cromosomul X este 50%

Subiectul 32: Bolile recesive autosomale. Criterii, genotipuri, exemple

 Bolile recesive autosomale sunt determinate de mutaţii ale unor gene situate pe autosomi
(afectând în proporţii egale femeile şi bărbaţii) dar manifestate doar la homozigoţi sau la
heterozigoţi compuşi.

Caracteristici:

- cu cât o boală recesivă autosomală este mai rară în populaţie, cu atât este mai
frecventă consangvinitatea în familiile bolnavilor
- bărbaţii şi femeile sunt afectaţi în proporţii egale
- doi părinţi sănătoşi (heterozigoţi) pot avea copii bolnavi şi băieţi şi fete
- bărbaţii sănătoşi (Na) pot avea fiice bolnave
- femeile bolnave (homozigote) pot avea fii sănătoşi
- când părinţii sunt sănătoşi heterozigoţi, riscul de recurenţă a bolii în este 25%

Subiectul 33: Bolile recesive legate de cromosomul X. Criterii, genotipuri, exemple

Sunt determinate de o mutaţie a uneia dintre genele localizate pe acest gonosom. Există o
preponderenţă a afecţiunii la bărbaţi, deoarece produşii de concepţie XaXa sunt de regulă
avortaţi spontan.

Caracteristici:

- bolnavii sunt în general descendenţii unor indivizi sănătoşi

- boala este prezentă aproape în exclusivitate la bărbaţi
- transmiterea se face de obicei prin femei sănătoase, dar purtătoare de mutaţie, la fiii
lor
- doi părinţi sănătoşi (XNY) au toate fiicele sănătoase
- doi părinţi sănătoşi pot avea copii bolnavi, exclusiv băieţi
- femeile bolnave homozigote (XaXa) nu pot avea fii sănătoşi

Subiectul 34: Bolile multifactoriale. Clasificare, caracteristici, riscuri

Bolile multifactoriale sunt afecţiuni determinate de factori multipli, genetici şi ecologici.

Ele sunt numeroase şi variate.

Afectează orice vârstă. La copii majoritatea anomaliilor congenitale: retard mental,

autism infantil. La adult boli comune: boala coronariană, HTA, DZ, astm bronşic, boala
ulceroasă, schizofrenie, obezitate, alcoolism. Afectează orice sistem sau organ.

Subiectul 35: Clasificarea patogenică a anomaliilor congenitale

 Se clasifică în: malformaţii congenitale (produse printr-un proces primar, intrinsec şi
precoce de dezvoltare anormală), displazii congenitale (organizare anormală a celulelor în
ţesuturi), disrupţii congenitale (rezultă printr-un proces de distrugere secundară, extrinsecă,
tardivă), deformaţii congenitale (modificări de formă, mărime, poziţie a unei părţi a corpului).

Subiectul 36: Clasificarea clinică a anomaliilor congenitale

Se clasifică în: anomalii congenitale izolate şi anomalii congenitale multiple.

Cele congenitale izolate sunt defecte morfologice generate de o singură eroare de

morfogeneză, care, ulterior, poate cauza anomalii secundare în acelaşi organ sau regiune
anatomică. În majoritatea cazurilor, au determinism multifactorial. Cele mai frecvente sunt:
anomalia congenitală de cord, picior strâmb congenital, stenoză pilorică, hernie ombilicală,
luxaţie congenitală de şold, despicătură palatină.

Cele congenitale multiple sunt tulburări de dezvoltare caracterizate prin mai multe erori
de morfogeneză, ce afectează organe sau sisteme de organe diferite. Sunt incluse trei tipuri de
afecţiuni: sindroame plurimalformative, asociaţii de anomalii congenitale, asociaţii întâmplătoare
de anomalii congenitale multiple.

Subiectul 37: Cauzele anomaliilor congenitale

Sunt determinate de cauze genetice 50%, cauze etiologice 10%, cauze necunoscute 40%.

Recunoaşterea cauzei unei anomalii congenitale este importantă, pe de o parte pentru

calcularea riscului de recurenţă şi acordarea unui sfat genetic corect, respectiv pentru adoptarea
unor măsuri adecvate de profilaxie primară sau secundară a anomaliei congenitale. Uneori,
identificarea cauzelor este dificilă, aceeaşi anomalie congenitală poate fi determinată de cauze
diferite.

Cauze congenitale care pot cauza anomalii congenitale: genetice (cromosomice,

monogenice), multifactoriale, cauze din mediul extern (boli materne, cauze uterine sau
placentare, teratogeni), sarcină gemelară, necunoscute.

Factorii teratogeni pot fi: infecţioşi, fizici, chimici (toxice şi medicamente), metabolici
materni. Infecţioşi: virusuri, bacterii, paraziţi. Fizici: radiaţii, hipertermia, agenţii mecanici.
Materni: diabetul zaharat insulino-dependent, fenilcetonuria maternă.

Subiectul 38: Profilaxia anomaliilor congenitale

 Prevenirea apariţiei anomaliilor congenitale trebuie să reprezinte o prioritate medicală pe
parcursul oricărei sarcini, indiferent de vârsta gravidei.

Profilaxia primară este posibilă în cazurile la care se cunoaşte cauza genetică sau
ecologică şi vizează evitarea factorului cauzal la viitoarele sarcini ale femeii. Combaterea necită
mai multe măsuri: educaţia sanitară a cuplurilor parentale, alegerea unei perioade concepţionale
optime prin planning familial corect, evitarea concepţiei după vârsta de 35 de ani la femei (risc
crescut de trisomie 21) şi 45 de ani la bărbaţi, corecţia bolilor cronice materne precum diabetul
zaharat, epilepsia. Alte metode: suplimentarea dietei cu acid folic în primele două luni de sarcină
şi o lună preconcepţional, pentru a reduce riscul de defecte la nivel neural, vaccinarea
antirubeolică a tinerelor fete, evitarea agenţilor infecţioşi teratogeni, renunţarea la o serie de
obiceiuri dăunătoare (fumat, alcool). Trebuie evitată administrarea de medicamente, în special
cele cu efecte teratogene.

Profilaxia secundară constă în evitarea naşterii unui făt anormal. Este posibil prin măsuri
de screening şi diagnostic prenatal. O altă măsură este depistarea precoce a anomaliilor
congenitale, deoarece astfel pot fi limitate sau chiar corectate.

Subiectul 39: Sexualizarea normală

Sexualizarea este un ansamblu de caractere morfologice, fiziologice şi psiho-

comportamentale ce contribuie la formarea şi fecundarea gameţilor, dezvoltarea şi naşterea unui
copil. Fiecare etapă a dezvoltării sexuale normale poate fi perturbată, conducând la tulburări ale
procesului normal de sexualizare. Factorii etiologici sunt multipli şi includ factori genetici
(anomalii cromosomice, boli monogenice şi boli multifactoriale) dar şi factori de mediu
(medicamente administrate în cursul sarcinii care au efect asupra fătului). Anomaliile sexualizării
pot fi împărţite în: anomalii ale gonosomilor, anomalii ale determinismului sexual şi anomalii ale
diferenţierii sexuale.

Subiectul 40: Pseudohermafroditismele feminine

Apar la organisme cu sex genetic feminin, care au gonade feminine normale bilateral
(ovare), dar a căror căi genitale şi organe externe sunt virilizate, datorită unui exces de androgeni
prezent în cursul vieţii fetale. Sursele de androgeni pot fi exogene sau endogene. Cauzele
exogene sunt reprezentate de diferite mutaţii în genele implicate în sinteza sexosteroizilor şi de
tumori materne virilizante.

Subiectul 41: Pseudohermafroditismele masculin

 Sunt caracterizate clinic prin deficite de virilizare la persoane de sex genetic masculin –
46, XY. Spre deosebire de cele feminine, cele masculine pot fi determinate de mai multe cauze,
aspect concordant ca mecanismul activ al diferenţierii sexuale masculine, ce implică intervenţia a
numeroşi factori, codificaţi de gene diferite.

Pot să apară prin defecte la nivelul hormonilor care controlează androgeneza, defecte în
sinteza androgenilor, defecte în acţiunea androgenilor, defecte în acţiunea hormonului
antimullerian sau ca urmare a unor erori de morfogeneză a organelor genitale externe masculine.

Subiectul 42: Conduita practică în stările intersexuale

Impune în primul rând un diagnostic rapid şi corect. Neonatologul trebuie să facă un

examen clinic minuţios în care să evalueze locurile de deschidere ale uretrei şi vaginului,
dimensiunile penisului/clitorisului, localizarea gonadelor masculine, existenţa altor anomalii
congenitale. Este necesară o temporizare a eliberării certificatului de naştere, până la
identificarea sexului genetic. Pe baza rezultatelor analizelor genetice, imagistice şi biochimice,
coroborate cu aspectul anatomic al organelor genitale şi în funcţie de posibilităţile tehnice de
corecţie chirurgicală, va fi declarat sexul civil, ceea ce va permite adoptarea unui tipar de
integrare sexuală a copilului. De maximă importanţă rămâne informarea exactă a părinţilor. În
unele situaţii, explorările diagnostice trebuie continuate şi în timpul copilăriei şi adolescenţei,
astfel încât etiologia bolii să fie perfect elucidată, deoarece raportat la aceasta vor fi adoptate
schemele terapeutice. Terapia în stările intersexuale impune măsuri chirurgicale, hormonale,
psihologice. Corecţia sexuală se face până la 3 ani. Tratamentul hormonal se face postpubertar cu
hormoni sexuali adecvaţi sexului civil. Susţinerea psihologică este necesară pe parcursul întregii
vieţi, dar mai ales în perioada critică din adolescenţă.

Subiectul 43: Gene implicate în producerea cancerului – oncogene, gene supresoare ale
creşterii tumorale

Cancerul este un grup de maladii ce afectează mai multe organe şi este consecinţa unei
proliferări celulare necontrolate. Celula canceroasă se caracterizează prin: proliferarea nelimitată
şi continuă, capacitate invazivă ce determină distrugerea ţesuturilor învecinate, metastazare,
provenienţă dintr-o singură celulă anormală din care pot evolua în mai multe etape alte clone
înrudite.

Oncogenele sunt gene rezultate prin mutaţia unor gene normale, denumite
protooncogene, implicate în dezvoltarea sau diviziunea celulară. Tipurile de oncogene implicate
în cancere umane: mutaţie punctiformă, amplificare genică, translocaţii cromosomice.
 Genele supresoare de tumori constituie un grup de gene a căror principală funcţie este de
reglator negativ al proliferării celulare. Protecţia împotriva apariţiei tumorilor este condiţionată
de menţinerea unui echilibru funcţional între genele supresoare de tumori care inhibă creşterea
celulară şi protooncogenele care stimulează proliferarea celulară.

Subiectul 44: Principalele direcţii de profilaxie a bolilor genetice

Profilaxia bolilor genetice cuprinde ansamblul de măsuri care vizează recunoaşterea şi

evitarea cauzelor bolilor genetice, identificarea persoanelor şi familiilor cu risc genetic crescut şi
diagnosticul precoce al persoanelor purtătoare de mutaţii.

Prevenirea apariţiei bolilor genetice implică două direcţii majore: prevenirea apariţiei şi
transmiterii mutaţiilor patogene – profilaxia primară, respectiv depistarea precoce a afecţiunii la
persoanele cu risc – profilaxia secundară. Profilaxia primară la persoanele cu predispoziţie
genetică previne apariţia bolii prin: cunoaşterea factorilor predispozanţi, identificarea
persoanelor sănătoase cu risc crescut şi evitarea factorilor de mediu care transformă predispoziţia
genetică în boală. Măsurile de profilaxie secundară vizează depistarea precoce a bolii înainte de
naştere (screening şi diagnostic prenatal) sau după naştere (screening neonatal şi
presimptomatic). Prevenirea naşterii unui copil afectat este esenţială la cuplurile cu risc genetic
crescut. În acest scop se poate aplica: contracepţia, fertilizarea in vitro, screeningul prenatal.
Contracepţia este aplicabilă când riscul descendenţilor de a manifesta boala este 100%.
Screeningul prenatal se aplică în I sau al II lea trimestru de sarcină şi implică dozarea serului
matern a unor markeri biochimici, a căror valoare este anormală în sarcinile cu feţi cu anomalii
congenitale.

Subiectul 45: Screeningul prenatal: definiţie, principii, aplicaţii

Naşterea unui copil reprezintă un eveniment important în viaţa oricărei familii şi

reprezintă încheierea unei lungi perioade de incertitudine generată de temerea că viitorul copil va
fi anormal. Pentru a micşora anxietatea părinţilor şi a preveni naşterea unui copil anormal este
necesară implementarea unor metode de screening şi diagnostic prenatal.

Principalele proceduri de screening prenatal sunt screeningul biochimic şi cel ecografic

care permit identificarea unui număr crescut de sarcini cu risc genetic sau malformativ crescut.

Screeningul biochimic se bazează pe dozarea unor markeri serici materni a căror valori
anormale sunt asociate cu un risc crescut de anomalii congenitale sau boli cromosomice.
Screening biochimic al bolilor cromosomice, în special al sindromului Down se poate face în
trimestrul I sau II de sarcină.
 Screeningul ecografic: ecografia fetată este o metodă de screening valoroasă pentru că nu
afectează nici fătul şi nici mama. Se bazează pe plasarea pe abdomenul mamei a unui transductor
care emite ultrasunete. Aceste unde sunt reflectate ţesuturile fetale şi sunt vizualizate în timp
real pe monitor. Ecografia este un examen de rutină pentru toate femeile însărcinate şi permite
aprecierea unor aspecte generale (număr de embrioni, dimensiuni şi ritm de creştere, aspectul
placentei, cordonului ombilical).

Subiectul 46: Screeningul neonatal: definiţie, principii, aplicaţii

Are drept scop depistarea nou-născuţilor cu anumite boli genetice, nemanifeste la naştere
şi a căror evoluţie poate fi oprită sau controlată prin afecţiuni medicale. Există multe boli care se
pretează pentru screeningul neonatal, dar particularităţile epidemiologice ale populaţiilor din
diferite regiuni ale globului fac ca programele de screening din diferite ţări să aibă ţinte distincte.
De exemplu în Europa, screeningul este aplicat pentru afecţiuni, frecvente în populaţia
caucaziană: fenilcetonurie, hipotiroidie congenitală, mucoviscidoză şi galactozemie.

Fenilcetonuria este transmisă recesiv autosomal. Se manifestă printr-o encefalopatie

progresivă, evidentă după primul an de viaţă sub forma unui retard mintal sever la 95% dintre
copiii netrataţi la naştere.

Hipotiroidismul: deficitul de hormoni tiroidieni are consecinţe grave asupra dezvoltării

intelectuale. Cauzele cele mai frecvente sunt absenţa tiroidei şi deficite funcţionale ale glandei,
în ambele situaţii nefiind implicaţi factori genetici. Screeningul se bazează pe dozarea în sânge a
T4 sau TSH.

Mucoviscidoza este una din cele mai frecvente boli în populaţia europeană şi are
consecinţe grave asupra individului, datorită afectării cronice pulmonare, pancreatice, a
diabetului şi sterilităţii prezente la unii pacienţi de sex masculin. Nu există un tratament propriu-
zis dar raţiunea screeningului neonatal este legată de utilizarea precoce a metodelor de
fizioterapie şi antibioticoterapie, care permit îmbunătăţirea prognosticului pe termen lung.
Metoda utilizată pentru screeningul neonatal se bazează pe detectarea imunologică a unor
niveluri sangvine crescute de tripsină.
 Subiectul 47: Diagnosticul prenatal: definiţie, tehnici, indicaţii

Identificarea prin anamneză familială sau screening prenatal a unei sarcini cu risc genetic
sau malformativ crescut impune utilizarea unei metode de diagnostic prenatal, adecvat anomaliei
în cauză.

Defectele structurale (malformaţiile) sau bolile monogenice care prezintă anomalii

structurale caracteristice pot fi diagnosticate prin metode neinvazive, precum ecografia la nivelul
II. În schimb, bolile care necesită efectuarea cariotipului (anomaliile cromosomice) a unor
analize biochimice (erori de metabolism) sau moleculare impun prelevarea de ţesuturi fetale prin
biopsie de vilozităţi corionice, amniocenteză sau cordonocenteză.

Diagnosticul prenatal reprezintă o opţiune pentru viitorii părinţi, aceştia fiind singurii în
măsură să decidă asupra efectuării testelor şi consecinţelor asupra sarcinii după aflarea
rezultatelor.

Biopsia corionului (placentei) este o metodă ce permite diagnosticul prenatal în primul

trimestru de sarcină, de regulă la 8-10 săptămâni de gestaţie. Este făcută sub ghidaj ecografic,
transabdominal sau transcervical. Avantajul metodei este stabilirea diagnosticului în primul
trimestru de sarcină.

Amniocenteza este efectuată în săptămânile 14-18 de gestaţie şi implică aspirarea a 10-20

ml de lichid amniotic, transabdominal, sub control ecografic. Dezavantaje: posibilitatea
întreruperii sarcinii, atunci când rezultatele sunt pozitive, abia în a doua jumătate a trimestrului II
de sarcină şi este o metodă costisitoare.

Cordonocenteza constă în puncţia transabdominală sau transvaginală a cordonului

ombilical, sub control ecografic, în vederea obţinerii unor mici cantităţi de sânge fetal. Se aplică
în săptămânile 20-24 de sarcină şi este utilă pentru diagnosticul hemofiliilor, incompatibilităţii
materno-fetale în sistemul Rh.

Fetoscopia şi biopsia fetală este o metodă utilizată în special în cursul celui de-al doilea
trimestru de sarcină pentru diagnosticul prenatal al unor afecţiuni ereditare grave limitate numai
la anumite organe sau ţesuturi.