GENETICĂ MEDICALĂ – AMG ANUL I

LP 1. CROMOSOMII UMANI

Nivelul citogenetic de studiu al materialului ereditar permite evidenţierea şi studiul cromosomilor umani în
vederea detectării anomaliilor cromosomiale numerice sau structurale. Se poate astfel analiza genomul la un
nivel ”grosier”, microscopic, cu o rezoluţie de 5-10 Mb în citogenetica clasică, de 2-5 Mb prin înaltă rezoluţie
şi de aproximativ 10-100 Kb prin citogenetica moleculară. Analiza cromosomilor unei celule se mai numeşte
şi cariotipare deoarece aceştia sunt identificaţi în perechi de omologi după criterii standardizate. In citogenetica
clasică, analiza cromosomilor (ca investigaţie) este rezultatul sintezei cariotipării mai multor celule blocate în
diviziune (metafază sau prometafază). Citogenetica moleculară combină tehnicile de evidenţiere a
cromosomilor utilizate convenţional cu tehnici de extracţie, denaturare, marcaj fluorescent şi hibridizare a
ADN-ului.

Figura 1. Impachetarea ADN-ului (structura tertiara = dublu helix) in cromosomi (structura

cuaternara)

1
GENETICĂ MEDICALĂ – AMG ANUL I

Figura 2. Impachetarea ADN-ului (structura tertiara = dublu helix) in cromosomi (structura

cuaternara) - detalii

2
GENETICĂ MEDICALĂ – AMG ANUL I

Figura 3. Ciclul celular – mitoza

1.1. Cromosomul - noţiuni generale

Cromosomii sunt elemente nucleare permanente, alcătuite din molecule de ADN complexate cu proteine,
apărute în urma supraspiralizării şi condensării cromatinei în timpul diviziunii celulare, pentru a permite
transmiterea de la celula mamă şi repartizarea egală a informaţiei ereditare la celulele fiice. Noţiunea de
cromosom a fost introdusă de Waldeyer în 1888, pentru a defini corpusculii cu afinitate pentru coloranţii
bazici, observaţi la microscop în timpul diviziunii celulare. Ca număr, structură şi morfologie, cromosomii
sunt caracteristici fiecărei specii.
La om, în celulele somatice (diploide), cei 46 de cromosomi sunt dispuşi în 23 de perechi (două garnituri
2n=46). Celulele sexuale mature (gameţii) sunt celule haploide, numărul de cromosomi reducându-se la
jumătate în urma meiozei (n=23 cromosomi). Numărul diploid de cromosomi caracteristic speciei se reface
prin fecundare odată cu formarea zigotului.

3
GENETICĂ MEDICALĂ – AMG ANUL I

Cromosomii unei perechi se numesc omologi, având aceeaşi mărime, structura, distribuţie de benzi,
morfologie, poziţie a centromerului, conţinut în gene alele, dar origini diferite: unul matern (provenit din ovul)
şi celălalt patern (provenit din spermatozoid).
In celulele somatice la om există 22 de perechi de cromosomi autosomi şi o pereche de cromosomi sexuali
(heterosomi sau gonosomi):
- perechea XX la sexul feminin-sex homogametic
- perechea XY la sexul masculin-sex heterogametic
Cromosomii din perechea XY nu sunt omologi, deoarece cromosomul Y are o talie mai mică (aproximativ 1/3
din cromosomul X), iar în evoluţia filogenetică a pierdut majoritatea materialului genetic, păstrând gene
implicate în sexualizarea de tip masculin şi câteva gene somatice.
Metafaza este momentul optim de studiu al cromosomilor, deoarece aceştia sunt maxim condensaţi şi
spiralizaţi, respectiv bicromatidici, datorită replicării semiconservative a ADN-ului în faza S a interfazei. În
structura cromosomilor metafazici se pot deosebi două tipuri de componente morfologice, obligatorii şi
facultative.

1.2. Elementele morfologice obligatorii

Cele şase elemente de structură ale cromosomilor, care pot fi observate constant la examinările microscopice,
sunt descrise în continuare.
1.2.1. Două cromatide surori, subunitaţi longitudinale, genetic identice, conţinând în structura intimă câte o
molecula de ADN rezultată prin replicarea semiconservativă. Lungimea lor pentru un cromosom metafazic
este cuprinsă între 1,5-8 μm.
1.2.2. Constricţia primară, regiunea strangulată pericentromerică slab colorată.
1.2.3. Centromerul este locul de unire a celor două cromatide surori. El conţine 2 kinetocori prin care
cromatidele se inseră pe filamentele fusului de diviziune Prin tehnicile de bandare care utilizează coloraţia
Giemsa, centromerul apare ca o structură distinctă, în vecinătatea lui existând heterocromatina
pericentromerică. In citogenetica clasică termenul de centromer este atribuit pentru întreaga constricţie
primară. Datorita poziţiei constante, centromerul constituie unul din markerii caracteristici pentru descrierea
tipurilor morfologice de cromosomi.
1.2.4. Braţele cromosomiale, care apar în urma împărţirii cromatidelor de către centromer în două subunităţi,
sunt de două feluri: braţul scurt (p) şi braţul lung (q). In funcţie de lungimea braţelor cromosomiale se poate
calcula indicele centromeric definit prin raportul [p/(p+q)]. Acest indicator este utilizat în cariotiparea
cromosomilor, fiind un criteriu de identificare a cromosomilor omologi.

4
GENETICĂ MEDICALĂ – AMG ANUL I

1.2.5. Kinetocorii, ansambluri proteice complexe, sunt structuri mici, de aspect rotund sau ovalar, plasate la
nivelul centromerului (câte unul pentru fiecare cromatidă). Se pot studia prin folosirea unor tehnici speciale
de fixare şi colorare având aspectul unor puncte perechi la toţi cromosomii metafazici.
1.2.6. Telomerele sunt extremitățile terminale rotunjite ale cromatidelor. Ele menţin individualitatea
cromosomilor, prevenind unirea capetelor şi astfel asigurând stabilitatea cromatidelor. Aceste secvenţe
terminale sunt alcătuite din repetările hexanucleotidului (TTAGGG)n, unde n=900-2.000, astfel lungimea
telomerelor variază între 5-20 Kb, în funcţie de vârsta şi tipul tisular. Replicarea acestor secvenţe fiind
incompletă, în fiecare ciclu celular se pierd 25-200 pb, ceea ce determină scurtarea progresivă a telomerelor
până când lungimea lor atinge o valoare critică de 1,5 kb. Atingerea valorii critice determină pierderea
capacităţii proliferative a celulei.

Figura 4. Elemente structurale - cromosom

1.3. Elementele morfologice facultative

Pe lângă elementele de structură obligatorii, la examinările microscopice pot fi observate şi cele trei tipuri de
elemente de structură facultative descrise mai jos.
1.3.1. Constricţiile secundare sunt îngustări secundare ale cromatidelor observate numai la anumiţi
cromosomi. După poziţia lor acestea pot fi de două tipuri:
a) constricţiile secundare terminale care constituie regiunile strangulate de pe braţele scurte ale cromosomilor
acrocentrici, legând sateliţii de restul braţului (cromosomii umani 13, 14, 15, 21, 22);

5
GENETICĂ MEDICALĂ – AMG ANUL I

b) constricţiile secundare proximale, care se găsesc pe braţele lungi, mai aproape de centromer, la cromosomii
1, 9, 16.
1.3.2. Sateliţii sunt situaţi în porţiunea distală a braţului scurt la cromosomii acrocentrici, au forma rotundă
sau ovalară, conţin ADN înalt repetitiv, iar mărimea lor poate varia. Mai mulţi cromosomi acrocentrici se pot
ataşa prin sateliţi definind o asociaţie satelitară. Influenţele virale şi vârsta pot predispune la asocierea
cromosomilor acrocentrici. Aceasta asociere constituie un factor predispozant pentru erori ale diviziunii
celulare în gametogeneză, cu apariţia de gameţi aneuploizi, mecanism care poate fi implicat în eşecurile de
reproducere.
1.3.3. Situsurile fragile sunt regiuni la nivelul cărora se produc mult mai frecvent rupturi cromosomiale. In
majoritatea cazurilor situsurile fragile sunt considerate markeri normali şi sunt situate pe cromosomii
autosomi.

1.4. Clasificarea cromosomilor în funcţie de poziţia centromerului

In funcţie de poziţia centromerului, în genomul uman, s-au descris următoarele trei tipuri morfologice de
cromosomi:
a) metacentrici, cu centromerul situat in regiunea mediană a cromosomului şi braţele egale (p=q);
b) submetacentrici, cu centromerul situat submedian şi braţele inegale (p<q);
c) acrocentrici, cu centromerul situat în regiunea terminală şi braţele foarte inegale (p<<q).

Figura 5. Tipuri de cromosomi – dupa pozitia centromerului

6
GENETICĂ MEDICALĂ – AMG ANUL I

1.5. Heteromorfismele cromosomiale

Diferitele tehnici de studiu utilizate în identificarea cromosomilor umani au pus in evidenţă variaţii în
morfologia cromosomilor omologi la un individ, la persoane diferite din familie sau în populaţia generală.
Aceste variaţii sunt denumite heteromorfisme cromosomice, folosindu-se mai rar termenul de polimorfisme,
rezervat mai mult variantelor alelice ale unei gene.
Heteromorfismele sunt modificări minore, fără semnificaţie clinică, nefiind asociate cu anomalii fenotipice,
deoarece interesează regiuni cromosomiale bogate în heterocromatină, inactivă genetic, cu conţinut ridicat în
ADN repetitiv. Cu toate acestea, studii recente relevă o creştere a frecvenţei acestor variante heterocromatinice
la cuplurile cu avorturi spontane repetate, în unele cazuri de leucemii sau retard mental, semnificaţia acestui
fenomen fiind necunoscută.
Heteromorfismele se transmit în descendenţă după model dominant conform legilor lui Mendel. S-au descris
următoarele patru tipuri majore de heteromorfisme cromosomice:
a) dimensiunea braţului lung al cromosomului Y, care prezintă variaţii marcate ale bratului q la circa 10%
dintre bărbati pe seama porţiunii pericentromerice de heterocromatină;
b) sateliţii, care prezintă o mare variabilitate de număr, formă sau mărime;
c) benzile C, heterocromatina centromerică sau juxtacentromerică, care sunt prezente mai ales la
cromosomii 1,9,16;
d) situsurile fragile apar la circa 5% din populaţie şi prezintă peste 60 de tipuri diferite de situsuri.

Figura 6. Heteromorfisme cromosomiale - exemple

7
GENETICĂ MEDICALĂ – AMG ANUL I

1.6. Analiza cromosomilor umani

Analiza cromosomială are la bază studiul cariotipului uman. Studiul cromosomilor prin metode citogenetice
are o deosebită importanţă practică. Acestea permit determinarea numărului, formei şi mărimii cromosomilor
în mitoză, alcătuirea cariotipului şi studiul aberaţiilor cromosomiale numerice şi structurale.
Un cariotip poate fi realizat teoretic de la orice tip de celulă nucleată, cu condiţia ca acele celule să poată fi
obținute în mitoză, fie direct în ţesutul prelevat, fie indirect după realizarea unei culturi celulare.
Studiul cromosomilor umani are la bază trei etape principale:
1) obţinerea de celule în diviziune
2) blocarea mitozei în metafază
3) obtinerea benzilor cromosomiale prin tehnici speciale de colorare
4) analiza la microscop.

Tipuri de ţesuturi utilizate în citogenetică

Principalele tipuri de țesuturi utilizate in citogenetică sunt:
1) sânge prelevat prin puncţie venoasă;
2) măduva hematogenă, care conţine celule hematopoetice, ce pot fi recoltate prin puncţie biopsie sternală la
adult, respectiv calcaneană sau din creasta iliacă la copil;
3) lichid amniotic obţinut prin amniocenteză după săptămâna 16 de gestaţie;
4) vilozitaţi coriale recoltate în săptămânile 11-12 de amenoree;
5) ţesut conjunctiv ce vizează fibroblaştii obţinuţi prin biopsie embrionară, de organ sau tegument;
6) ţesut tumoral.

Figura 7. Cariotip normal – 46,XX (individ uman de sex genetic feminin)

8
GENETICĂ MEDICALĂ – AMG ANUL I

Figura 8. Cariotip normal – 46,XY (individ uman de sex genetic masculin)

1.7. Scopul diagnosticului citogenetic - detecţia anomaliilor cromosomiale

Diagnosticul citogenetic are ca scop principal detecţia anomaliilor cromosomiale, cu condiţia ca acestea să se
situeze peste limita de detecţie a tehnicilor standard de bandare cromosomială (în jur de 5 Mb). Anomaliile
cromosomiale sunt variate; în cele ce urmează, este prezentată o clasificare a lor.

Anomaliile cromosomiale numerice

• monosomia 2n-1; singura viabilă 45,X (sindrom Turner)
• trisomia 2n+1; singurele viabile sunt ale cromosomilor 21, 18, 13, şi cele gonosomale (XXX, XXY, XYY)

Anomaliile cromosomiale structurale - pot implica unul sau doi cromosomi.

Acestea pot fi echilibrate (translocație reciprocă; inversie; inserție) – dacă nu există pierdere sau câștig de
material genetic sau neechilibrate (deleție; duplicație; cromosom inelar; cromosom dicentric; cromosom
marker; isocromosom; translocație Robertsoniană) – dacă există pierdere sau câștig de material genetic.
Anomaliile cromosomiale echilibrate de obicei nu produc boli (există însă și excepții), dar pot avea consecințe
în descendență, prin transformarea lor în anomalii neechilibrate.
Anomaliile cromosomiale neechilibrate de obicei produc boli (excepție translocația Robertsoniană) și boli la
descendenți.

9
GENETICĂ MEDICALĂ – AMG ANUL I

Figura 9. Schema unei translocaţii reciproce

Figura 10. Schema producerii unei inversii

Figura 11. Schema producerii unei inserții

10
GENETICĂ MEDICALĂ – AMG ANUL I

Figura 12. Schema unei translocaţii Robertsoniene

Figura 13. Schema deleţiei

Figura 14. Schema duplicației

11
GENETICĂ MEDICALĂ – AMG ANUL I

Figura 15. Schema formării cromosomului inelar

Figura 16. Formarea unui isocromosom

Figura 17. Cromosom marker

12
GENETICĂ MEDICALĂ – AMG ANUL I

Figura 18. Cromosom dicentric

1.8. Clasificarea internaţională a cromosomilor umani (grupele A-G)

Sunt luate în considerare mai multe criterii morfologice: lungimea relativă a cromosomilor, indicele
centromeric, raportul braţelor cromosomiale, existenţa sateliţilor, constricţiile secundare, modelul de benzi
cromosomiale. Aranjarea în grupe ţine cont de criteriile menţionate, în prima grupă fiind dispuşi cromosomii
cei mai mari, apoi în ordine descrescătoare a taliei restul perechilor.
Cariograma normală constă în aranjarea celor 22 de perechi de cromosomi autozomi omologi în 7 grupe, notate
de la A-G, la care se adaugă perechea de gonozomi XX pentru sexul feminin şi XY pentru cel masculin.
Grupa A - cuprinde perechile 1-3 care sunt sunt cromosomi mari. Deosebirile dintre perechile 1-3 constau în
următoarele:
-cromosomul 1 este cel mai mare, metacentric, putând prezenta o constricţie secundară pe braţul lung lângă
centromer;
-cromosomul 2 este mai mic şi submetacentric;
-cromosomul 3 este mai mic ca primii doi şi este metacentric .
Grupa B - cuprinde perechile 4 şi 5, care sunt cromosomi mari şi submetacentrici.
Grupa C - cuprinde perechile 6-12 şi cromosomul X, toţi fiind cromosomi mijlocii, submetacentrici, greu de
diferenţiat între ei fără bandare. Aceasta permite discriminarea între cromosomii grupei datorită
caracteristicilor următoare:
-cromosomii 8,10, 12 sunt mai submetacentrici decât restul cromosomilor din grupă;
-cromosomul 9 poate prezenta o constricţie secundară pe bratul lung;
-cromosomul X se încadrează între perechile 6-8, dar ca morfologie este mai metacentric decât aceştia.
Grupa D - cuprinde perechile 13-15, sunt cromosomi mici, acrocentrici, care pot prezenta frecvent sateliţi.
Grupa E - cuprinde perechile 16, 17 şi 18, care sunt cromosomi de talie mică. Astfel:
-cromosomul 16 este metacentric şi poate prezenta constricţie secundară;
-cromosomul 17 este submetacentric şi are braţele scurte mai mari decât ale cromosomului 18;
13
GENETICĂ MEDICALĂ – AMG ANUL I

-cromosomul 18 este submetacentric.

Grupa F - cuprinde perechile 19-20, care sunt cromosomi mici, metacentrici.
Grupa G - cuprinde perechile 21, 22 si Y, care sunt cromosomii cei mai mici şi acrocentrici. Aceştia pot fi
identificaţi datorită următoarelor deosebiri:
-cromosomul 21 este mai mic decât 22, ambii fiind mai mici decât Y;
-cromosomii 21 şi 22 pot prezenta sateliţi pe braţele scurte;
-cromosomul Y are braţele lungi mai paralele, o talie ceva mai mare, nu are sateliţi, putând în schimb prezenta
o constricţie pericentromerică pe braţul lung.

14