.

CROMOZOMII UMANI
Cromozomii reprezintă forma de organizarea a materialului genetic în timpul diviziunii
celulare. Ca număr, structură şi morfologie, cromozomii sunt caracteristici fiecărei specii.
La om, în celulele somatice (diploide), cei 46 cromozomi sunt dispuşi în 23 de perechi
(două garnituri 2n = 46).
Cromozomii unei perechi se numesc omologi, având aceeaşi mărime, structură,
distribuţie de benzi, morfologie, poziţie a centromerului, conţinut în gene alele dar, origini
diferite: unul matern (provenit prin ovul), celălalt patern (provenit prin spermatozoid).
În celulele somatice la om există 22 de perechi de cromozomi autozomi şi o pereche de
cromozomi sexuali (heterozomi sau gonozomi):
- perechea XX la sexul feminin - sex homogametic şi
- perechea XY la sexul masculin -sex heterogametic.
Cromozomii din perechea XY nu sunt omologi, deoarece cromozomul Y are o talie mult
mai mică (aproximativ 1/3 din cromozomul X) şi în evoluţia filogenetică a pierdut majoritatea
materialului genetic, păstrând gene implicate în sexualizarea de tip masculin şi câteva gene
somatice.
Celulele sexuale mature (gameţii) sunt celule haploide, fiecare deţinând 23 de
cromozomi (celule haploide: n=23 cromozomi).
Celulele aneuploide sunt considerate în stare patologică şi se caracterizează prin
modificarea numărului normal de cromozomi.

2.2.1 Morfologia cromozomilor metafazici

Elemente structurale obligatorii

a. Cromatide surori
 Fiecare cromozom prezintă două cromatide surori
 Acestea sunt subunităţi longitudinale, genetic identice, conţinând în structura intimă câte o
moleculă de ADN rezultată prin replicarea semiconservativă.
 Lungimea lor pentru un cromozom metafazic este cuprinsă între 1,5 - 8 µm iar grosimea între 0,5-
1µm.
 Lungimea şi forma relativă permit clasificarea cromozomilor.
b. Centromerul
 este locul de unire a celor două cromatide surori. Prin tehnicile de bandare care utilizează
coloraţia Giemsa, centromerul apare ca o structură distinctă, în vecinătatea lui existând
heterocromatină pericentromerică.
 este denumit în citogenetica clasică şi constricţie primară
 în plan molecular centromerul este compus din secvenţe de ADN repetate în tandem de un număr
foarte mare de ori (ADN alfa satelit)
 centromerul împarte cromozomul în două braţe: braţul “p” mai scurt, orientat în partea
superioară faţă de un plan imaginar ce trece prin centromer şi braţul “q “ mai lung, situat în
partea inferioară a planului de referinţă
 datorită poziţiei constante, centromerul constituie unul din markerii caracteristici pentru
descrierea tipurilor morfologice de cromozomi.
 Figura 2.3. Organizarea moleculară a cromozomului

 în funcţie de lungimea braţelor cromozomilor se poate calcula indicele centromeric, definit prin
raportul p/p+q. Acest indicator este utilizat în cariotiparea cromozomilor ca un criteriu de
identificare a perechilor de omologi.
 în funcţie de poziţia centromerului s-au descris trei tipuri morfologice de cromozomi în genomul
uman (figura 2.4):
- metacentrici, cu centromerul situat în regiunea mediană a cromozomului şi braţe egale
( p = q);
- submetacentrici, cu centromerul situat submedian şi braţe inegale (p < q);
- acrocentrici, cu centromerul situat în regiunea terminală a cromozomului şi braţe mult
inegale (p << q), aproape invizibile.
 Figura 2.4. Tipuri morfologice de cromozomi

c. Kinetocorii
 sunt formaţiuni proteice complexe mici, rotund- ovalare, plasate la nivelul centromerului (câte
unul pentru fiecare cromatidă)
 au rol în ataşarea cromatidelor la microtubulii fusului de diviziune şi menţinerea legăturilor
dintre cromatidele surori.
d. Telomerele
 reprezintă extremităţile terminale rotunjite ale cromatidelor
 conţin ADN înalt repetitiv, unităţi hexamerice (TTAGGG) repetate în peste 2000 de copii, pe o
lungime de aproximativ 15 kb.
 au rol în menţinerea structurii cromozomilor, a individualităţii lor şi previn fuzionarea capetelor
cromozomilor
 cu fiecare pasaj printr-un ciclu celular se pierd 50-150 pb din ADN-ul terminal de la nivelul
acestora, acest aspect determinând implicarea lor în mecanismele care intervin în durata de viaţă a
fiecărei celule (apoptoză, moartea programată a celulei)

Elemente structurale facultative (neobligatorii)

a. Constricţiile secundare
 sunt îngustări secundare ale cromatidelor observate numai la anumiţi cromozomi.
 Pentru cromozomii acrocentrici, constricţiile secundare sunt localizate terminal, în
regiunea distală a braţelor scurte, la nivelul pedunculului satelifer, filament de cromatină
care uneşte satelitul cu segmentul proximal al braţului scurt; la cromozomii acrocentrici
construcţiile secundare au rol de organizatori nucleolari.
 Constricţiile secundare proximale, se găsesc pe braţele lungi, mai aproape de centromer,
la cromozomii 1, 9, 16.
b. Sateliţii
 sunt situaţi în porţiunea distală a braţului scurt la cromozomii acrocentrici,
  au formă rotundă sau ovală şi conţin ADN înalt repetitiv,
 mărimea lor poate varia.
 Mai mulţi cromozomii acrocentrici ( între 2 şi 5) se pot ataşa prin sateliţi, formând o
asociaţie satelititară, posibil factor predispozant pentru nedisjuncţii cromozomiale în
gametogeneză, cu apariţia de gameţi aneuploizi, mecanism implicat în eşecurile de reproducere.

2.2.2 Heteromorfismele (polimorfismele) cromozomiale

Reprezintă variante morfologice normale, moştenite mendelian, markeri citogenetici fără nici o
semnificaţie patologică. Apar în cariotip la persoane fenotipic normale şi se datorează cantităţii şi
statusului diferit de condensare al heterocromatinei, modificărilor în plasarea ADN-ului repetitiv.
Astfel de polimorfisme cromozomiale pot fi:
 elongarea regiunii subcentromerice a braţului q la cromozomii 1, 9 şi 16
 variaţii în lungime ale braţelor scurte la cromozomii acrocentrici;
 variaţii de mărime şi formă a sateliţilor, prezenţa sateliţilor dubli
 variaţii în lungimea braţelor "q" ale cromozomului Y;
 variaţii ale benzilor heterocromatice şi astfel, ale lungimii omologilor

Gradul de condensare longitudinală a cromozomilor variază în funcţie de conformaţia

cromatinei, timpul de replicare, compoziţia în baze, densitatea de gene şi numărul de secvenţe
repetitive. La coloraţii specifice pentru ADN şi cu tratamente specifice (digestie enzimatică,
denaturare la căldură în soluţii hipertone), se pot obţine o succesiune de zone intens colorate
(benzi) şi mai puţin colorate (interbenzi), care au aranjamente liniare specifice pentru fiecare
cromosom, fiecare din ele stocând în medie 1,5 Mb. Există tehnici diferite, cum ar fi bandarea G
(benzi G pozitive şi negative), bandarea R (invers decât benzile G), bandare Q (similară cu
benzile G, dar obţinute prin tratare cu un florocrom – quinacrina, care colorează fluorescent
secvenţele bogate în AT) sau bandări specifice pentru heterocromatina centromerică (benzi C).
 Figura 2.4. Marcajul cu benzi G al cromozomilor umani

În funcţie de gradul de condensare a cromozomilor (în metafază sau prometafază),

numărul benzilor variază şi defineşte rezoluţia analizei citogenetice. Un cariotip standard are o
rezoluţie de aproximativ 350-550 benzi / set haploid, iar un cariotip prin înaltă rezoluţie o rezoluţie
de 800 sau 1000 de benzi per set haploid.
Bandarea cromozomială permite astfel recunoaşterea exactă a perechilor de omologi,
identificarea aneuploidiilor, dar mai ales identificarea modificărilor structurale cromozomiale.