FUNCTIA GENELOR (EXPRESIA INFORMATIEI EREDITARE)

1. CONCEPTIA CLASICA DESPRE FUNCTIA GENEI

1.1. Gena unitate de functie si mutatie
Gregor Mendel (1865) a fost primul care a intuit ca factorii
ereditari (notiunea de factor ereditar a fost inlocuita ulterior cu cea de
gena) se asociaza in perechi determinand caracterele indivizilor. Genetica
clasica, mendeliana este concentrata in axioma o gena un caracter,
demonstrabila prin faptul ca o modificare a genei produce modificarea
caracterului determinat de gena. Astfel in toate studiile de genetica
clasica, gena era considerata unitatea de functie si de mutatie.
Relatia o gena un caracter este insa mult mai complexa. Astfel s-a
observat ca, in afara caracterelor monogenice, produse de o singura
pereche de gene alele, exista un numar mare de caractere poligenice sau
multifactoriale, la realizarea carora participa mai multe gene nealele
influentate de factorii de mediu. Alteori, o gena poate interveni in
determinismul mai multor caractere, fenomen numit pleiotropie. De
asemenea, mutatii ale unor gene diferite se pot manifesta identic sau
asemanator, fenomen numit heterogenitate genetica.
1.2. Poligenia
Numeroase caractere fenotipice sunt rezultatul actiunii mai multor
gene nelalele care au efecte cantitative, mici si cumulative; fenomenul
este numit poligenie, iar fiecare gena determina, de fapt, o parte din
caracter. Numarul genelor care participa la realizarea caracterului nu este
cunoscut si variaza de la o persoana la alta (distributie de tip gaussian).
Genele care produc caracterul actioneaza independent unele de
altele, iar expresia lor fenotipica este influentata frecvent de factori de
mediu; caracterele rezultate din actiunea combinata a factorilor genetici si
de mediu se numesc multifactoriale.
1.3. Pleiotropia
Pleiotropia reprezinta fenomenul in care o singura gena dominanta
sau o pereche de gene recesive produc simultan mai multe caractere
diferite si necorelate. In patologia umana sunt descrise numeroase cazuri
de pleiotropie, un exemplu fiind sindromul Marfan caracterizat prin
modificari scheletice, modificari oculare si afectare cardiovasculara. Toate
aceste modificari sunt rezultatul mutatiei unei singure gene. Se stie astazi
ca aceste manifestari au un mecanism comun - mutatia genei care codifica
o componenta majora a tesutului conjunctiv (fibrilina); in acest caz
pleiotropia este relationala.

Un alt exemplu este sindromul Laurence-Moon-Bardet-Biedl,

caracterizat prin polidactilie, surditate, obezitate, hipogonadism, retinita
pigmentara si retard mental. Intre diferitele semne, cauzate de mutatia
recesiva a unei singure perechi de gene alele, nu exista o legatura
evidenta, pleiotropia fiind, in acest caz, este nerelationala.
1. Heterogenitatea genetica
Heterogenitatea genetica reprezinta situatia in care aceeasi boala este determinata
independent de mutatii genice ale unor loci diferiti; cu alte cuvinte, aceeasi boala este determinata
de mutatii ale unor gene diferite. De exemplu, distrofia musculara (miopatie determinata
genetic, caracterizata prin slabiciune musculara progresiva) este prezenta sub mai multe forme,
diferite prin modul de transmitere, varsta de debut si severitatea bolii (vezi Boli monogenice, vol.
II).

1.5. Relatiile genei

Expresia fenotipica a unei gene poate depinde de interactiunea cu
gena alela, de influenta altor gene, la care se poate adauga actiunea
mediului.
a.) Relatiile dintre genele alele
Genele alele sunt situate pe loci omologi; la homozigoti sunt
identice, iar la heterozigotidiferite. La heterozigoti, manifestarea fenotipica
a genelor alele depinde de relatiile dintre ele. Atunci cand se manifesta
fenotipic numai una dintre genele alele, gena si caracterul respectiv se
numesc dominante si se noteaza cu majuscule. Gena care nu se exprima
in aceasta situatie se numeste recesiva si se noteaza cu litere mici.
In cazul genelor, notiunile de dominanta si recesivitate se refera
numai la expresia lor fenotipica, deoarece la nivel molecular se manifesta
(codifica o proteina) de obicei ambele gene.
Dominanta poate fi completa, atunci cand fenotipul heterozigotului
este identic cu al homozigotului pentru gena dominanta, sau incompleta,
cand
fenotipul
heterozigotului
este
intermediar
intre
cel
al
homozigotilor. In patologia umana, un exemplu ilustrativ este anemia
drepanocitara, boala autozomal recesiva, in care gena mutanta
s codifica hemoglobina S. Homozigotii pentru alela mutanta, sufera de
anemie severa, adesea fatala. Heterozigotii, la care se depisteaza atat
HbA, cat si HbS, sunt sanatosi, dar in anumite conditii, cum ar fi expunerea
la presiune scazuta de oxigen, pot manifesta semne clinice.
Codominanta este termenul aplicat situatiilor in care ambele alele
ale unei perechi se exprima complet la heterozigoti; alelele sunt
codominante una in raport cu cealalta, dar complet dominante fata de alte
alele; de exemplu, alelele HLA, alelele A si B pentru grupul sanguin ABO,
alelele Lutheran (Lua, Lub), alelele Duffy (Fya, Fyb).

b.) Relatiile dintre genele nealele

Expresia fenotipica a unei gene depinde de multe ori de actiunea
altei gene (nealele), la care se poate adauga si efectul factorilor de mediu.
(1) Penetranta, notiune cantitativa, se defineste prin frecventa
manifestarii fenotipice a unei gene mutante dominante la heterozigoti. O
gena are penetranta completa atunci se cand toti purtatorii ei manifesta
caracterul. Penetranta
incompleta sau lipsa
penetrantei
(nonpenetranta) se refera la situatia in care numai o parte din purtatorii
genei mutante manifesta caracterul, dar o transmit la descendenti care o
manifesta complet sau mai putin complet; gena a sarit astfel o
generatie. Non-pentranta reprezinta, deci, situatia in care gena mutanta
este mostenita, dar nu se exprima. Penetranta, ale carei cauze sunt inca
neclare, poate fi influentata de varsta, sex sau de capacitatea
diagnosticarii cu tehnici uzuale.
(2) Expresivitatea, notiune calitativa, reprezinta intensitatea
manifestarii fenotipice a unei gene mutante si penetrante la bolnavi din
aceeasi familie sau din familii diferite. Unele gene dominante se exprima
diferit la persoane heterozigote; expresivitatea variabila se poate referi
la severitate, varsta de debut a bolii, anomaliile manifeste.
Expresivitatea variabila poate fi explicata prin interactiunea genei mutante cu alte
gene (numite gene modificatoare) sau cu factorii de mediu.

(3)
Epistazia reprezinta
fenomenul
in
care
o
gena,
denumita epistatica, inhiba expresia fenotipica a unei alte gene nealele,
denumita hipostatica.
Fenomenul este intalnit, de exemplu, la persoane normale cu
fenotip Bombay. Un alt exemplu il constituie o forma de surditate.
Dezvoltarea si functionarea normala a aparatului auditiv presupun
actiunea a doua perechi de gene: una controleaza formarea cohleei, iar
cealalta dezvoltarea nervului auditiv. Mutatia uneia dintre aceste gene
produce surditate, chiar daca cealalta pereche de gene este normala.
c.) Relatiile genelor cu mediul
Activitatea genelor are loc in mediul celular, care la randul lui este
influentat de factori ai mediului extern. Astfel, penetranta si expresivitatea
multor gene depinde, intr-o oarecare masura, de factorii de mediu (fizici
sau chimici).

2. CONCEPTIA ACTUALA DESPRE FUNCTIA GENEI

2.1. Genele controleaza sinteza proteinelor

Relatia o gena un caracter nu poate explica modul de actiune

al genelor in formarea, dezvoltarea si functia organismului. Relatia a
devenit o gena o enzima (1959). Aproape toate caracterele
organismului sunt determinate de proteine. Astfel, relatia o gena o
enzima a devenit la scurt timp o gena un polipeptid, deoarece unele
proteine sunt formate din doua sau mai multe polipeptide codificate
fiecare de gene distincte.
Relatia o gena un polipeptid nu este general valabila, deoarece
unele gene codifica diferite tipuri de ARN. Astfel gena a fost definita ca un
segment de ADN care codifica un produs functional. Genele care codifica
proteine sunt numite si gene structurale. Genele structurale contin
informatia codificata necesara pentru asamblarea intr-o anumita ordine a
aminoacizilor in proteina.
Relatia o gena un polipeptid este mult mai complexa. Exista
situatii in care o gena poate produce mai multe polipeptide asemanatoare
sau diferite. Acest fenomen este realizat prin diferite mecanisme care
intervin in diferitele etape ale expresiei genei (vezi Reglarea expresiei
genelor) .
Alteori, mai multe gene distincte pot codifica un singur polipeptid,
fenomen observat in cazul proteinelor formate din regiuni diferite cum ar
fi, de exemplu, imunoglobulinele.
2.2. Relatiile genei descrise de genetica clasica sunt mult mai
evidente la nivel molecular; efectul mediului se manifesta prin reglarea
cantitatii, uneori si calitatii sintezei proteinelor.

3.
GENICE

MECANISMELE

MOLECULARE

ALE

EXPRESIEI

Expresia
informatiei genetice se realizeaza in toate celulele pe baza dogmei
centrale a geneticii:

Prima etapa a expresiei informatiei genetice este sinteza ARN, cu

ajutorul ARN-polimerazei, prin copierea informatiei din ADN. Ea are loc
in nucleu si in mitocondrii si se numeste transcriptie.
A doua etapa este sinteza unui polipeptid, prin decodificarea
(traducerea) informatiei din ARNm intr-o secventa specifica de aminoacizi.
Procesul are loc in citoplasma, pe ribozomi, si se numeste translatie.

Numai un procent mic din ADN (ADN genic codant) este exprimat
si produce o proteina; din acest ADN, diferitele tipuri de celule transcriu
numai anumite segmente de ADN.
Prin controlul riguros al expresiei informatiei genetice este stabilit
atat tipul
de
celula in
care
sintetizeaza
proteina,
cat
si momentul, cantitatea si ritmul acestei sinteze.

3.1. TRANSCRIPTIA
Transcriptia este procesul prin care informatia genetica a unei
gene este copiata intr-o molecula de ARN complementara si antiparalela,
numita ARN mesager (ARNm). Acest proces are loc in nucleu.
Acidul
structurale.

ribonucleic

(ARN) prezinta

serie

de particularitati

ARN este alcatuit din ribonucleotide. Fiecare ribonucleotid este format din riboza (o
pentoza care prezinta cate o grupare OH in pozitiile 2 si 3), o baza azotata (adenina A, guanina
G, citozina C sau uracil U) si un grup fosfat. Prin polimerizarea in sensul 53 a ribonucleotidelor
rezulta o monocatena, de obicei scurta, de ARN.
Se deosebesc mai multe tipuri de ARN, cu functii diferite:
- ARNm sau mesager este codant, deoarece prin translatie determina sinteza unui polipeptid;

- ARNr sau ribozomal participa la formarea ribozomilor;

- ARNt sau de transfer are rolul de a transporta aminoacizii la ribozomi;
- ARNsn (mic nuclear) si ARNsno (mic nucleolar) intervin in procesarea
intronilor, respectiv a ARNr.

In cele ce urmeaza, este prezentata sinteza ARNm catalizata de ARNpolimeraza II.

3.1.1. Elemente implicate in transcriptie. Pentru a se realiza sinteza

unui ARN mesager sunt necesare:
(1) Ribonucleotide activate. Prin ruperea legaturilor fosfat
macroergice dintre fosfatii si ai ribonucleozid-trifosfatilor
(adenozintrifosfat - ATP, guanozintrifosfat - GTP, citidintrifosfat - CTP si
uridintrifosfat - UTP) se elibereaza ribonucleotidele (ribonucleozidmonofosfatii) si energia necesara polimerizarii acestora.
(2) Matrita este reprezentata de o singura catena de ADN. Numai
una dintre cele doua catene ale ADN (35) este transcrisa si serveste ca

matrita pentru sinteza moleculei complementare si antiparalele de ARNm

(53); catena transcrisa este denumita si catena antisens. Catena ADN
netranscrisa, ale carei secvente nucleotidice sunt identice cu cele ale
ARNm, este numita si catena sens (fig. 1). Cele doua catene ale ADN se
vor separa astfel temporar si pe lungimi scurte, pentru ca una din ele sa
serveasca drept matrita pentru ribonucleotidele complementare. Alegerea
catenei transcrise depinde in mare parte de localizarea si orientarea
promotorului.
5.ATGTTACGACGT.3
(catena sens)

catena

3.TACAATGCTGCA.5
(catena antisens)

catena

ADN

ADN

netranscrisa

transcrisa

Transcriptie
5.AUGUUACGACGU.3

ARNm

Figura 1. Transcriptia
(3) Enzima care catalizeaza tanscrierea ADN genic in ARNm este ARN-polimeraza
II (transcriptaza, ARN-polimeraza ADN-dependenta).
3.1.2. Etapele procesului de transcriptie
Pentru realizarea transcrierii, este necesara relaxarea (decondensarea) cromatinei,
acetilarea histonelor si interventia elementelor reglatoare din regiunea 5 a genei (asupra carora
actioneaza factorii de transriptie).
Procesul transcriptiei se desfasoara in doua mari etape:
-

formarea ARN mesager precursor (pre-ARNm sau transcript primar);

procesarea (maturarea) ARN mesager precursor.

3.1.2.1. Formarea ARNm precursor

Formarea ARN mesager precursor (ARN premesager, transcript primar, ARN heterogen
nuclear) incepe prin decondensarea zonei din ADN care contine gena sau genele ce vor fi
transcrise. Acest proces intervin factori de transcriptie de clasa I (TF I), acetilarea histonelor si
deplasarea histonei H1.
ARNm precursor se formeaza in trei etape:
1) initiere
2) elongare
3) terminare.

(1) Initierea transcriptiei. Deoarece ARN-polimeraza nu poate

recunoaste direct promotorul si nu poate initia singura transcriptia, sunt
necesari o serie de factori de transcriptie de clasa II (TFII), care se
fixeaza pe secventele promotorului, dirijand si activand astfel enzima.
Primul factor de transcriptie care se leaga de promotor - TFIID - are o
subunitate numita proteina de legare a TATA (TATA binding protein
TBP) care recunoaste si se fixeaza de boxa TATA. TFIID atrage dupa sine si
alti FT (in ordinea TFIIA, TFIIB, TFIIF, TFIIE si TFIIH), care permit fixarea
ARN-polimerazei in regiunea promotor si activarea enzimei (fig. 2).
Transcriptia incepe (este initiata) la nivelul situsului de initiere a
transcriptiei; primul nucleotid transcris este numerotat conventional +1.
(2) Transcriptia propriu-zisa (elongarea). Dupa fixarea ARNpolimerazei pe regiunea promotor, cele doua catene ale ADN sunt
separate prin actiunea TFIIF, care are actiune de helicaza, eliberandu-se
catena antisens, 35; catena antisens serveste ca matrita pentru
atasarea complementara, in sensul 5- 3, a ribonucleotidelor activate
(fig. 3); prin polimerizarea ribonucleotidelor sub actiunea ARN-polimerazei
se formeaza ARNpre-m. ARNm se desprinde treptat de pe catena
transcrisa, iar cele doua catene refac treptat dublul helix.
(3) Terminarea transcriptiei se produce atunci cand ARNpolimeraza intalneste situsul de terminare a transcriptiei, unde pe catena
antisens se afla secventa AATAAA. La 15-30 pb in aval de aceasta
secventa, in dreptul situsului de poliadenilare, se va produce sectionarea
(sub actiunea unei nucleaze) a ARNm. ARN-polimeraza si factorii de
transcriptie se detaseaza de matrita ADN si se elibereaza molecula
de ARNm precursor sau transcriptul primar care contine atat exonii, cat si
intronii genei copiate.
O gena poate fi transcrisa simultan de mai multe molecule de ARNpolimeraza, formandu-se astfel mai multe copii de ARNm ce contin aceeasi
informatie genetica.

3.1.2.2. Procesarea (maturarea) ARNm precursor

Maturarea ARNm precursor are loc la nivel nuclear si se realizeaza
prin doua procese: (1) insertia de secvente nucleotidice la extremitatile
moleculei si (2) matisarea ARN precursor (fig. 4).
(1) Insertia de secvente nucleotidice la cele doua capete ale
moleculei de ARNm precursor faciliteaza cresterea stabilitatii moleculei,
transportul spre citoplasma, recunoasterea si fixarea sa la subunitatea
mica (40S) a ribozomilor.
La primul nucleotid al capatului 5 al transcriptului primar se
adauga o molecula de 7-metil-guanozina, formand o structura
denumita boneta (cap).

La

capatul 3 se adauga intre 50-200 nucleotide cu adenina, formand

o coada poliadenilica.

(2) Matisarea ARN precursor.

ARNm precursor contine secventele compementare intregului
cadru
de
citire,
deci
atat
exonii
cat
si
intronii. Matisarea (splicing) consta in decuparea si eliminarea intronilor,
urmata de reunirea (legarea cap la cap) a exonilor, cu formarea ARNm
matur.
Atat decuparea, cat si reunirea sunt procese care trebuie sa fie
foarte precise si care depind de existenta secventelor nucleotidice-semnal
situate la limita dintre introni si exoni (situsuri de clivare) - 5GU (situs
donor) si 3AG (situs acceptor).

Matisarea (splicing) implica urmatoarele procese: (1) clivarea

jonctiunii 5GU; (2) atasarea nucleotidului G la nucleotidul A al situsului de
legatura si formarea unei bucle; (3) sectionarea intronului la jonctiunea
3AG; (4) indepartarea intronului si sudarea secventelor exonice (fig. 5).
Procesul de matisare este mediat de un complex format din ARN
nuclear mic (ARNsn) si proteine numit spliceosome sau particule mici
ribonucleoproteice (small ribonucleotide particles - snurps). In cadrul
procesului de matisare exonii sunt sudati, de cele mai multe ori, in ordinea
in care acestia sunt dispusi in interiorul genelor - matisare
constitutiva(constitutive splicing) (vezi Reglarea expresiei genelor).

3.2. TRANSLATIA
Translatia (traducerea) reprezinta a doua etapa a expresiei genice
si consta in decodificarea informatiei genetice din ARNm care
permite aranjarea specifica a aminoacizilor si polimerizarea lor intr-un lant
polipeptidic.
Procesul de translatie necesita un dictionar reprezentat de codul
genetic si un aparat de translatie, care cuprinde un traducator,

reprezentat de moleculele de ARN de transfer (ARNt), ribozomi, enzime si

cofactori proteici.

Tabel 1. CodulPrimul
genetic

nucleotid

Al 2-lea nucleotid

Al 3-lea nucleotid

(capatul 3')

(capatul 5')

Phe
Phe
Leu
Leu
Leu
C
Leu
Leu
Leu
Ile
A
Ile
Ile
Met
Val
G
Val
Val
Val
3.2.1. Codul genetic

Ser
Ser
Ser
Ser
Pro
Pro
Pro
Pro
Thr
Thr
Thr
Thr
Ala
Ala
Ala
Ala

Tyr
Tyr
STOP
STOP
His
His
Gln
Gln
Asn
Asn
Lys
Lys
Asp
Asp
Glu
Glu

Cys
Cys
STOP
Trp
Arg
Arg
Arg
Arg
Ser
Ser
Arg
Arg
Gly
Gly
Gly
Gly

Conform dogmei centrale a geneticii moleculare informatia din

structura unei gene, stocata sub forma unei anumite secvente a celor
patru tipuri de nucleotide (A, T, G, C) este copiata (transcrisa)
complementar (U, A, C, G) in ARNm si apoi tradusa intr-o anumita
secventa de aminoacizi, care vor forma un lant polipeptidic. Translatia este
efectuata cu ajutorul codului genetic.
Codul genetic reprezinta relatia de corespondenta intre o anumita
secventa de trei nucleotide numita codon si un anumit aminoacid. Cele
patru litere (nucleotide) pot forma cuvinte alcatuie din trei litere, iar gena
este un mesaj coerent format dintr-o insiruire de codoni (tabel 1).
Caracteristicile codului genetic.
(1) Cuvintele codului sunt reprezentate de grupuri de cate trei
nucleotide, numite codoni. Codul genetic este triplet.
Combinatiile celor patru baze luate cate trei (43) realizeaza 64 de
triplete de baze sau codoni, dintre care 61 codifica un aminoacid (codoni
sens).

U
C
A
G
U
C
A
G
U
C
A
G
U
C
A
G

(2) Codul genetic are un codon initiator (start) (AUG) si trei codoni
stop (UAA, UAG, UGA) (codoni nonsens).
(3) Deoarece exista 61 de codoni sens si numai 20 de aminoacizi,
inseamna ca unii aminoacizi pot fi specificati de mai multi codoni; codonii
diferiti ce codifica acelasi aminoacid se numesc codoni sinonimi (diferiti,
de obicei, prin a treia baza), iar codul genetic este degenerat (redundant).
Cu exceptia metioninei si a triptofanului, codificati fiecare de un singur
codon, ceilalti 18 aminoacizi sunt codificati de doi sau mai multi codoni.
Caracterul degenerat al codului genetic constituie un avantaj
pentru celula, oferind protectie impotriva efectelor mutatiilor (mutatiile
genice care produc codoni sinonimi nu afecteaza structura proteinei
codificate).
(4) Codul genetic este nesuperpozabil: codonii vecini nu au nici un
nucleotid comun.
(5) Codul genetic prezinta continuitate (fara pauze): intre codonii
adiacenti nu exista nucleotide cu rol de virgula.
(6) Codul genetic este lipsit de ambiguitate: un codon specifica
intotdeauna un aminoacid, totdeauna acelasi.
(7) Codul genetic este universal, acelasi la toate organismele
(bacterii, plante, animale si om). Cu toate acestea, codul genetic
mitocondrial are cateva mici diferente fata de cel nuclear.
3.2.2. Aparatul de
translatie
Aparatul de translatie
este alcatuit din ARNm, ARNt,
ribozomi, aminoacizi, factori
de
initiere,
factori
de
elongare, enzime, surse de
energie (GTP, etc)
a) ARN de transfer
(ARNt) transporta
aminoacizii din citoplasma la
ribozomi,
sediul
sintezei
proteice, unde ii pozitioneaza
in ordinea dictata de codonii
din ARNm; ARNt are deci rolul
de translator.
ARNt este un poliribonucleo-tid
monocatenar de dimensiuni mici (75100
nucleotide),
cu
structura
secundara in trifoi: prezinta trei

regiuni scurte, dublu catenare numite tulpini, care se termina cu bucle monocatenare (fig. 6),
structura care este identica la toate tipurile de ARN. ARNt contine doua secvente
importante: (1) secventa CCA de la capatul 3OH de care se leaga aminoacidul cu ajutorul
enzimei aminoacil-ARNt-sintetaza; (2)anti-codonul, o secventa de trei nucleotide situata in
bucla opusa capatului 3; anticodonul recunoaste, prin complementaritate, codonul din ARNm
corespunzator aminoacidului.

(b) Ribozomii sunt organite citoplasmatice in care are loc

asamblarea aminoacizilor in proteine pe baza informatiei din ARNm. Sunt
alcatuiti din doua subunitati deosebite prin constanta de sedimentare (S).
In perioada in care nu sunt implicate in sinteza proteica, cele doua
subunitati sunt disociate si libere in citoplasma; ele se asociaza la
inceputul translatiei formand ribozomul activ. Fiecare subunitate este
alcatuita din ARN ribozomal (ARNr) si proteine. Subunitatea mica (40S)
prezinta un situs de legare a capatului 5 a ARNm. Subunitatea mare (60S)
prezinta doua situsuri invecinate: situsul A (aminoacil) si situsul P (peptidil)
unde se fixeaza moleculele de ARNt cuplate cu aminoacizi (fig. 7).
(c) Enzimele implicate in procesul translatiei sunt aminoacil-ARNtsintetaza si peptidil-transferaza. Aminoacil-ARNt-sintetazele sunt 20 de
enzime care recunosc si leaga fiecare atat un aminoacid, cat si ARNt
corespunzator. Peptidil-transferaza cata-lizeaza formarea de legaturi
peptidice intre aminoacizi.
(d)
Cofactorii
proteici,
reprezentati
de factorii
de
initiere (IF), fact
orii
de
elongatie (EF)
si factorul
de
terminare,
intervin
in
diferite
etape
ale translatiei.

3.2.
3. Procesul
de
translatie
Translatia se desfasoara in trei faze succesive: initierea, elongarea si
terminarea translatiei.

(1) Initierea translatiei este etapa in care primul aminoacid al

proteinei (de la capatul NH2-terminal) este pozitionat in dreptul codonului
start AUG din ARNm (ce corespunde metioninei) si sunt asamblate cele
doua subunitati.
Initial, ARNm se fixeaza cu boneta (cap) si secventa 5-AUG-3 pe
subunitatea mica (40S) a ribozomului; apoi ARNm si primul
ARNt incarcat cu primul aminoacid metionina (ARNt initiator)
formeaza complexul de initiere; anticodonul ARNt-1 este in contact cu
codonul AUG al ARNm. Urmeaza fixarea subunitatii mari (60S), iar
ribozomul devine activ. ARNt-initiator ocupa situsul P al subunitatii mari,
situsul A fiind liber (fig. 8).
(2) Elongarea este etapa in cursul careia se formeaza legaturi
peptidice intre aminoacizii aranjati pe baza ordinii codonilor din ARNm.

Dupa pozionarea ARNt initiator in situsul P al ribozomului, pe situsul

A liber se plaseaza al doilea ARNt incarcat cu aminoacidul codificat de al
doilea codon din ARNm. Sub actiunea peptidil-transferazei, se formeaza
o legatura peptidica intre primii doi aminoacizi; rezulta astfel un dipeptid
care este legat la cel de-al doilea ARNt. Apoi, sub actiunea unui factor de
elongare, GTP si a unei translocaze, ribozomul se deplaseaza cu trei
nucleotide in lungul ARNm, in directia 53. Astfel, ARNt initiator
paraseste situsul P, care va fi ocupat de cel de-al doilea ARNt ce contine
dipeptidul. In situsul A eliberat se fixeaza a treilea ARNt cu aminoacidul
corespunzator, iar acest al treilea aminoacid se leaga de dipeptid (fig. 9).

Cele trei faze atasarea aminoacid-ARNt la ribozom, formarea

legaturii peptidice si translocarea ribozomului se repeta ciclic,
determinand cresterea lantului polipeptidic.
Pe masura ce un ribozom avanseaza in lungul moleculei de ARNm, si
alti ribozomi pot incepe citirea moleculei, formandu-se astfel sute sau mii
de polipeptide identice (amplificare).
(3) Terminarea traducerii are loc in momentul cand in situsul A
ajunge un codon stop (UAA, UAG sau UGA) (fig. 10). Deoarece nu exista un
ARNt corespunzator codonilor stop, pe situsul A se ataseaza factorii de
terminare care leaga o molecula de apa la nivelul peptidului. Polipeptidul
eliberat astfel din ribozom va suferi o serie de modificari si va dobandi
forma tridimensionala specifica.

Figura 9. Translatie - elongare

3.3. PROCESAREA
PROTEINELOR

POSTTRANSLATIONALA

(1) Fiecare proteina sintetizata va functiona intr-un anumit

compartiment al celulei sau in spatiul extracelular. Astfel proteinele
sunt dirijate (targeting) spre o anumita destinatie cu ajutorul unor
secvente semnal, prezente in structura acestora (fig. 11.).
Intr-o prima etapa sunt separate proteinele destinate celulei de
cele care vor fi eliminate la exteriorul acesteia. Astfel, proteinele care
urmeaza a fi excretate prezinta la capatul N-terminal o secventa de 10-30
de aminoacizi denumita peptid-semnal (signal peptide), absent la
proteinele destinate celulei.
In momentul in care secventa semnal devine vizibila la suprafata
ribozomului, de ea se leaga o particula de recunoastere a
semnalului (SRP-signal recognition particle), care opreste procesul de
translatie (SRP este o particula ribonucleoproteica, alcatuita din sase
proteine diferite si ARN 7S). Complexul ribozom-peptid semnal-SRP
recunoaste si se fixeaza de un receptor al particulei de recunoastere a
semnalului (docking protein sau signal recognition particle receptor) aflat
pe fata citosolica a membranei reticulului endoplasmic (RE). Odata fixat la
RE, translatia se reia, iar polipeptidul traverseaza membrana RE printr-un
canal de translocare (translocon); ajuns in lumenul RE, peptidul-semnal se
desprinde de proteina sub actiune enzimatica (signal peptidase).

Mecanismul
dirijarii
este asemanator pentru
proteinele
destinate
nucleului, complexului Golgi
sau mitocondriilor.
Proteinele destinate
lizozomilor proteaze
contin
o
secventa
aminoacidica ce determina
atasarea posttrans-lationala
de manoza-6-fosfat.
(2) Pe
masura
sintezei unui polipeptid,
acesta se pliaza in anumite
regiuni realizand structuri
secundare (-helix sau pliere) prin interactiuni intre
diferiti aminoacizi. Aceasta
pliere este posibila numai in
prezenta
unor
proteine
numite chaperones. Astfel,
la
sfarsitul
sintezei,
polipeptidul
are
o
configuratie tridimensionala
specifica functiei sale.
Polipeptidele sufera,
de
asemenea,
diferite modificari perman
ente sau reversibile, care
fac proteina sa devina
activa.
Fosforilarea serinei
(kinaze), acetilarea lizinei
(histone) sunt exemple de
modificari
chimice reversibile.
Modificarile perman
ente sunt reprezentate de:
a)

Clivarea

proteolitica a lantului polipeptidic

Dupa sinteza are loc frecvent clivarea si indepartarea metioninei
initiale sau, la unele proteine, a peptidului semnal de la extremitatea NH2.

Numeroase proteine sunt sintetizate sub forma de precursori

inactivi (pro-hormoni, pro-enzime); acesti precursori sunt clivati proteolitic,
rezultand proteina matura activa. De exemplu, in cazul insulinei, din
produsul genic rezulta mai multe lanturi polipeptidice.
b) Glicozilarea are loc in RE sau in complexul Golgi in cazul
glicoproteinelor secretate.
c) Hidroxilarea unor aminoacizi, de exemplu a prolinei si lizinei,
este intalnita in cazul proteinelor tesutului conjunctiv - colagen si
elastina (asigura integritatea structurala); hidroxi-prolina este prezenta in
structura acetilcolinesterazei si a complementului.
e) Adaugarea de lipide caracterizeaza proteinele membranei
celulare. Cele mai frecvente sunt acilarile (atasarea de acizi grasi) si
prenilarile. Dintre acizii grasi, cel mai frecvent se adauga acidul N-miristic
la nivelul glicinei amino-terminale.
Proteinele pot fi alcatuite din unul sau mai multe polipeptide, de
exemplu hemoglobina, fibra de colagen, fiecare dintre ele fiind supusa
modificarilor postranslationale.

REGLAREA EXPRESIEI GENELOR

In toate celulele organismului uman, informatia genetica este
aceeasi, indiferent de structura si functia lor, deoarece rezulta prin mitoze
succesive dintr-un zigot. Expresia genelor este insa diferita. Unele gene se
exprima continuu in toate tipurile de celule (gene comune sau
constitutive); un numar mare de gene se exprima doar in anumite tesuturi
sau pe perioade de timp limitate; alte gene sunt complet si permanent
inactivate. Toate aceste fenomene sunt rezultatul unor mecanisme
complexe de control al expresiei genelor. Acestea actioneaza in fiecare
etapa a exprimarii genelor. In afara de factorii genetici, controlul expresiei
genelor este influentat si de factori negenetici, denumiti epigenetici.

1. Reglarea epigenetica (pretranscriptionala) a

expresiei genelor
Acest tip de reglare are ca scop expresia genelor in anumite
organe, tesuturi, tipuri de celule sau celule individuale (deci organizarea
lor spatiala). Pentru aceasta in celulele embrionare diferentiate
sunt selectate anumite gene, care se vor exprima si la descendentii lor.
Aceste fenomene presupun modificarea structurii cromatinei, realizata in
principal prin mecanisme epigenetice.
In nucleu, ADN formeaza cu histonele structuri cu diferite grade de
compactare cromatina. Pentru ca o gena sa poata fi transcrisa, factorii

reglatori trebuie sa aiba acces la promotorul genei. Aceasta necesita o

modificare a structurii cromatinei, mai ales a eucromatinei, si
anume modificari ale histonelor si metilarea ADN. Acestea sunt reversibile
si sunt transmisibile ereditar.
a) Modificarile histonelor au drept consecinta modificarea
cromatinei. De exemplu, metilarea lizinei 4 din structura histonei H 3 este
asociata cu activarea expresiei genelor, in timp ce metilarea lizinei 9 a
aceleiasi histone diminua expresia lor. Acetilarea histonelor este asociata
cu relaxarea cromatinei, deci cu activarea transcriptiei genelor.
Cromatina inactiva (heterocromatina) este puternic condensata ca
urmare a fixarii stranse a histonei H1. Cromatina activa (eucromatina) este
mai relaxata datorita acetilarii histonelor din structura nucleozomului.
b) Metilarea ADN este datorata enzimei ADN-metiltransferaza,
care introduce o grupare metil in pozitia 5 a citozinei secventelor CG si
GC, localizate in promotorul majoritatii genelor. Metilarea ADN
reprezinta cel mai important mecanism de represie a transcriptiei.
Imediat dupa fecundare sunt activate numeroase gene prin
demetilarea ambelor genomuri parentale, cromatina se relaxeaza si sunt
activate astfel genele necesare dezvoltarii embrionare precoce. Pe masura
ce are loc diferentierea celulara, unele dintre aceste gene vor fi inactivate
selectiv.
Metilarea ADN este responsabila si pentru fenomenul de
amprentare genomica, care consta in exprimarea diferentiata a unei gene
in functie de originea, materna sau paterna, a acesteia.
c) Se considera ca trecerea temporara de la configuratia B
la forma Z a ADN unor gene face ca acestea sa fie mai accesibile la
factorii de transcriptie.

2. Reglarea transcriptionala
Etapa principala a reglarii expresiei genice are loc in toate celulele
la nivelul initierii transcriptiei, mai precis la reglarea activitatii ARNpolimerazei II, enzima care transcrie genele care codifica proteine. Aceasta
reglare necesita interactiunea proteinelor trans-reglatoare (factorii de
transcriptie) cu secvente specifice, cis-reglatoare, de ADN. Ca rezultat al
acestei interactiuni, gene specifice sunt transcrise intr-un anumit
moment.
2.1. Secventele cis-reglatoare sunt secvente scurte de ADN la
care se fixeaza factori specifici de transcriptie; in acest fel este gena este
recunoscuta de catre ARN-polimeraza si este reglata specificitatea si
intensitatea transcriptiei in functie de necesitatile celulare.

Unele dintre aceste secvente au localizare precisa, la nivelul

promotorului genei (TATA, CAAT, GC). Alte secvente, situate in amonte,
confera genelor specificitate tisulara. Secventele care regleaza
intensitatea transcriptiei (intensificatori, atenuatori) au localizare variabila.
In urma fixarii factorilor de transcriptie pe aceste secvente,
cromatina se decondenseaza, ceea ce permite atasarea ARN-polimerazei
langa situsul de initiere si declansarea transcrierii.
2.2. Factorii de transcriptie
Factorii de transcriptie (transcription factors) (FT) sunt proteine
trans-reglatoare care recunosc si se leaga de secventele de reglare (cis)
ale ADN. Pentru transcrierea unei gene umane este necesara interactiunea
mai multor FT (se cunosc sute de FT).
Toti factorii de transcriptie contin doua
domenii:
un domeniu
de
activare (care
activeaza transcrierea) si un domeniu de
fixare la ADN; domeniul de fixare are o
structura particulara de aminoacizi ce
formeaza un motiv structural; in functie de
aceasta, se descriu mai multe tipuri de FT:
Proteine
helix-bucla-helix (helixloop-helix) la care domeniul de fixare este
format din doua -helixuri separate printr-o
bucla scurta (fig. 11); acest model structural
este prezent la FT care stimuleaza sinteza de

imunoglobuline.

Proteine cu degete de zinc (zinc finger), in care aminoacizii se

dispun in spatiu sub forma unor degete de manusa, la baza carora se
fixeaza un ion de zinc (Zn2+) (cel mai frecvent de cisteina sau histidina)
(fig. 11); acestea se intalnesc in structura FT ai promotorului genelor
menajere;

 Proteine cu fermoar de leucine (leucine zipper) sunt proteine

dimerice; fiecare monomer, -helicoidal, contine cate o leucina la fiecare
sapte

aminoacizi (fig. 13). Cele doua helixuri interactioneaza strans (ca un

fermoar), mai ales prin legaturi intre leucine. Acest tip de FT se gasesc la
unele protooncogene.
Deoarece aceste secvente sunt situate adesea la distante foarte
mari, in amonte sau in aval de situsul de initiere, se presupune ca
activatorul fixat pe secventa intensificatoare interactioneaza cu o
componenta a complexului bazal de transcriptie, formand o bucla de ADN
care apropie cele doua secvente.
Factorii de transcriptie sunt codificati de asa-numitele gene
reglatoare (master genes sau selector genes), situate aproape sau la
distanta mare (40.000 pb) de genele pe care le controleaza.
2.3. Promotori alternativi
Unele gene umane au doi sau mai multi promotori. Prin folosirea lor
alternativa rezulta diferiteizoforme ale unei proteine, cu proprietati
diferite. Alegerea promotorilor nu se face la intamplare, ci prin actiunea
unor factori trans-reglatori, dintre care unii specific tisulari. Selectarea
promotorilor are loc, de exemplu, in cazul genei distrofinei, care are cel
putin opt promotori. Patru promotori sunt situati in regiunea 5 si sunt
specifici pentru cortexul cerebral, cerebel, muschi, limfocite; datorita
folosirii unui prim exon diferit, produc patru izoforme de distrofina, diferite
prin capatul N-terminal. Ceilalti patru promotori sunt intragenici, in
structura cadrului de citire; atunci cand transcriptia incepe la nivelul
acestor promotori sunt folositi numai o parte din exoni, rezultand izoforme
mici de distrofina prezente in retina, celulele Schwann, rinichi.

3. Reglarea postranscriptionala
Dupa transcriptie, reglarea expresiei genelor poate consta intr-o
modificarea calitativa sau cantitativa a ARNm.
(1) In procesul de matisare exonii sunt reuniti, de cele mai multe
ori,
in
ordinea
in
care
sunt
dispusi
in
gene - matisare
constitutiva (constitutive splicing)
La numeroase gene umane, din ARNm precursor sunt eliminati atat
intronii, cat si o parte din exoni; moleculele de ARN matur contin doar
anumiti exoni care pastreaza ordinea in care sunt dispusi in gena. Prin
acest proces de matisare alternativa (alternative splicing), dintr-un
transcript primar se formeaza molecule diferite de ARNm matur. In felul
acesta o gena poate determina sinteza mai multor proteine diferite.
Uneori, aceste proteine sunt izoforme, avand functii similare. Alteori
se produc proteine complet diferite ca structura si functie; de exemplu,
gena calcitoninei produce in celulele C din glanda tiroida calcitonina
(hormon cu rol in reglarea metabolismului fosfo-calcic), iar in hipotalamus
un peptid inrudit cu calcitonina (calcitonin-related peptide) (cu functii
neuromodulatoare si trofice).
(2) Amestecarea exonilor (exon shuffling) reprezinta un alt proces
prin care, din aceeasi gena, se obtin proteine cu structuri si functii diferite:
ARNm matur contine toti exonii, dar intr-o ordine diferita fata de gena;
(3) Editarea ARN (RNA editing) este o forma rara de procesare a
ARNm in care se produce deletia, insertia sau substitutia unui nucleotid. In
felul acesta, in tesuturi diferite acelasi ARNm isi modifica structura,
producand proteine diferite ca lungime. La om, fenomenul de editare a
fost descris in gena pentru apolipoproteina B (apoB este un transportor de
grasimi); in intestinul subtire, in codonul 2152 al ARNm pentru apo B, C
este inlocuita cu U, transformand un codon sens intr-un codon stop, oprind
astfel translatia (varianta scurtata a apo B leaga si transporta grasimile de
origine alimentara); in ficat, acelasi ARNm nu este modificat, producand o
proteina apo B mai lunga (transporta grasimile sintetizate de catre ficat).
(4) Poliadenilarea alternativa
Genele care contin la nivelul regiunii 3UTR doua sau mai multe
situsuri de poliadenilare pot suferi procese de adenilare alternativa,
specifice pentru anumite tesuturi.
(5) Modificarea stabilitatii (duratei de viata) a ARNm
Durata de viata a ARNm depinde de cantitatea acestuia. De
exemplu, ARNm al histonelor are o stabilitate crescuta in timpul replicarii
ADN, cand sinteza acestor proteine este intensa, si foarte scazuta in alte

faze ale ciclului celular. ARNm al unor protooncogene are o stabilitate

anormal de crescuta si determina o sinteza excesiva a proteinelor
corepunzatoare.
(6) Modificarea stocajului ARNm
Dupa transcriptie moleculele de ARNm pot fi stocate in nucleu sau
citoplasma printr-un mecanism inca necunoscut. Unii hormoni pot produce
o crestere rapida a sintezei de proteine prin eliberarea ARN stocat si nu
prin stimularea transcriptiei.

Reglarea translationala
(1) Reglarea prin molecule citoplasmatice
Cel
mai
cunoscut
exemplu
este
reglarea sintezei
de
2+
feritina (proteina care fixeaza si transporta Fe ) in functie de concentratia
fierului: cresterea concentratiei stimuleaza producerea de feritina si invers.
In regiunea 5UTR a ARNm al feritinei se gaseste un element de raspuns in
forma de agrafa de par (hairpin), numit element de raspuns la fier (IREIron Response Element), pe care se fixeaza un factor de transcriptie
represor (IRE-binding repressor protein). Cresterea concentratiei de
Fe2+ induce desprinderea proteinei represoare de IRE si translatia ARNm al
feritinei. In absenta Fe2+, represorul ramane fixat pe IRE si opreste
temporar translatia.
(2) Reglarea prin factori de initiere ai translatiei
Factorii de initiere, notati IF (initiation factors) 1-6, intervin in
diferitele etape ale translatiei. De exemplu, fosforilarea IF-2 (in soc termic,
infectii virale, etc) reduce procesul de sinteza proteica.