S I N T E Z A

P R O T E I N E L O R

Se numesc proteine produsii naturali cu structura

macromoleculara care se transforma prin hidroliza in alfaaminoacizi. Proteinele sunt componente esentiale, alaturi de
apa, saruri anorganice, lipide, hidrati de carbon, acizi nucleici,
vitamine, enzime etc. ale materialelor lichide si gelificate din
celule, in care se petrec interactiunile chimice + fizice intense,
cuprinse sub denumirea de VIATA.
Proteinele se deosebesc de celelalte componente ale celulelor
prin proprietati unice, neintalnite in alte clase de combinatii.
De proteine depind multe functiuni importante ale
organismelor vii. Ele constituie o clasa de compusi organici
foarte variati, avand o proprietate caracteristica:
specificitatea. Acest lucru inseamna ca proteinele diferitelor
specii animale si vegetale sunt tipice pentru aceste specii si se
deosebesc de proteinele altor specii; uneori insa, se observa
deosebiri chiar si intre proteinele indivizilor aceleiasi specii.
Sunt proteine unele substante cu puternica activitate biologica
ale celulelor ca : enzimele, catalizatorii nenumaratelor reactii
din organismele vii, hormonii si anticorpii. Substanta
contractila din fibrele musculare, din cilii si din flagelele
organismelor inferioare, care poseda proprietatea remarcabila
de a transforma energia chimica in energie mecanica, este de
asemenea o proteina.
Principalele roluri:
Proteinele au roluri importante in fenomenele vitale:

Intra in alcatuirea materialului constitutiv al organismului

uman, cu rol fundamental sau auxiliar (suport mecanic
pentru piele si oase)
Sunt transportatori, de exemplu hemoglobina din sange
este purtatorul de oxigen de la plamani la nivelul
celulelor, dar si de fier, care este transportat si stocat in
ficat.
Functioneaza in cadrul unor fotoreceptori, de exemplu
rodopsina participa la transmiterea impulsurilor nervoase
spre celulele retinei, asigurand formarea imaginilor, adica
vederea.
Sunt biocatalizatori (enzime): catalizeaza procesele
chimice majore din organism.

Sunt compusi responsabili de aparitia imunitatii si de

controlul cresterii, in corelare cu individualitatea si
specificitatea organismului uman; ele pot prelua o parte
din informatiile stocate in ADN.
Constituie o rezerva energetica, de exemplu, 1 gram de
proteina furnizeaza organismului 17,6 kJ prin oxidare
enzimatica.
Asimilarea si biosinteza proteinelor :
Se gasesc proteine in fiecare celula vie. Pentru sinteza lor,
respectiv a aminoacizilor care le compun, plantele se folosesc
de combinatii anorganice ale azotului, amoniac si azotati, pe
care le extrag din sol. Unele vietuitoare inferioare, bacteriile
din sol, pot folosi chiar azotul molecular.
Animalele un au facultatea de a asimila combinatiile
anorganice ale azotului, ci sunt nevoite sa utilizeze proteinele
de origine animala sau vegetala, continute in hrana lor.
Proteinele nu pot fi insa intrebuintate ca atare, ci sunt
hidrolizate, in timpul digestiei, pana la aminoacizi.
In organismele vii, aceste reactii sunt catalizate de enzime
specifice, numite generic peptidaze.
In timpul digestiei, are loc hidroliza proteinelor in etape
succesive, fiecare etapa fiind catalizata de cate o enzima.
Produsii de hidroliza sunt mai intai peptidele, apoi aminoacizii.
Acestia sunt folositi de organism pentru a forma proteinele
proprii necesare cresterii, refacerii tesuturilor si sintezei de
enzime si hormoni. Aminoacizii in exces introdusi prin hrana
sau proveniti din metabolismul proteinelor sunt dezaminati.
Amoniacul rezultat rezultat este eliminat sub forma de uree
sau acid uric, iar restul organic este transformat in zaharide
sau grasimi, folosite la producerea energiei.
In cazul in care hrana nu contine aminoacizii necesari (calitativ
sau cantitativ), sau, in intervalul de timp dintre doua digestii,
se produce reconstructia proteinelor organismului. Atat
degradarea, cat si reconstructia, au loc sub influenta enzimelor
si sunt reactii normale si permanente ale organismului.
Organismul uman isi poate sintetiza printr-un proces biochimic
complex numai o parte din aminoacizii necesari. Acesti
aminoacizi se numesc neesentiali. Aminoacizii care un sunt
sintetizati de organismul uman si trebuie procurati din hrana
(din proteine vegetale sau animale) se numesc aminoacizi

esentiali: valina, leucina, izoleucina, fenilalanina, treonina,

metionina, lisina si triptofanul (si histidina).
Proteinele din lapte, carne, peste, oua, soia contin aminoacizii
esentiali in proportie adecvata; aceste proteine pot fi inlocuite
unele prin altele fara niciun inconvenient. In schimb,
hemoglobina, gelatina si multe alte proteine din vegetale sunt
deficiente intr-unul sau altul dintre aminoacizii esentiali.
Folosirea exclusiva in alimentatie a acestor proteine duce la
tulburari grave (exemplu: tulburari nervoase grave la sobolani
cand le lipseste valina). Lipsa aminoacizilor esentiali din
proteinele hranei se manifesta spectaculos la animalele tinere
a caror crestere inceteaza sau este incetinita. Simptomele de
deficienta dispar daca se completeaza dieta cu lapte.
Procesele chimice din biosinteza proteica:
Sinteza proteinelor in organismele vii se realizeaza pe baza
informatiei genetice inscrise codificat in structura ADN-ului.
Proteinele sunt substante organice complexe, alcatuite in
principal din aminoacizi, asezati intr-o anumita succesiune in
molecula proteica, aceasta conferind specificitate moleculei.
Cu alte cuvinte, in fiecare proteina, ordinea asezarii
aminoacizilor este diferita. Intre succesiunea aminoacizilor din
molecula proteica si succesiunea nucleotidelor din ADN exista
o legatura. ADN-ul contine informatia genetica, care determina
succesiunea aminoacizilor din proteine, intr-o forma codificata.
Descoperirea codului genetic a fost una din marile realizari ale
stiintei secolului XX.
Mica recapitulare:

Acizii nucleici sunt produsi de policondensare ai

nucleotidelor.
Nucleotidele sunt alcatuite din: baza azotata + pentoza +
radical fosforic.
Prin condensarea biochimica dintre o molecula de baza
azotata si o molecula de pentoza se obtin nucleozidele.
Nucleotidele ADN-ului sunt formate din unitati de
dezoxiriboza (pentoza) legate de una din urmatoarele
patru baze azotate: adenina, guanina, citozina, timina.
Aranjamentul spatial de dubla elice a ADN-ului este
stabilizat de legaturile de hidrogen care se stabilesc intre
bazele azotate din cele doua macromolecule. Legaturile de

hidrogen se formeaza intre un rest de adenina (baza

purinica) dintr-o macromolecula si un rest de timina (baza
pirimidinica) din cealalta macromolecula, sau intre un rest
de guanina (baza purinica) si un rest de citozina (baza
pirimidinica). Cele doua tipuri de baze azotate, purinica si
pirimidinica, asociate prin legaturi de hidrogen, se numesc
baze complementare. Pentru ADN, perechile complementare
sunt A-T (legatura dubla de hidrogen) si G-C(legatura tripla
de hidrogen). In cele doua macromolecule dintr-o dubla
elice, mononucleotidele se succed astfel incat bazele
azotate complementare sa ajunga fata in fata si sa permita
formarea legaturilor de hidrogen.
Nucleotidele constituente ale acidului ribonucleic (ARN)
sunt formate din unitati de riboza legate de una dintre
bazele azotate : adenina, guanina, citozina, uracil. In
acest caz, perechile de baze complementare sunt A-U si
G-C.
- manual Alexandrescu, paginile 175-179 poze
Secventa mononucleotidelor din macromolecula unui acid
nucleic este esentiala pentru rolul biologic al acestuia.
Molecula de ADN este sediul informatiei genetice. Succesiunea
celor patru baze azotate in catena polinucleotidica a ADN-ului
da indicatii precise despre succesiunea aminoacizilor in
macromoleculele proteice.
Un grup de trei nucleozide cu o anumita secventa formeaza un
codon, care codifica un anumit aminoacid. De exemplu, glicina
are codul GGU, iar alanina GCU. Codul unui aminoacid este
acelasi la toate organismele vii, indiferent de pozitia lui pe
treapta evolutiei. Codul genetic este universal.
Succesiunea codonilor in macromolecula ADN corespunde
succesiunii aminoacizilor in macromolecula proteica. Sinteza
proteinelor conform informatiei genetice din ADN este un
proces biochimic complex, studiat in genetica, care poate fi
reprezentat, mult simplificat, astfel:
ADN transcriere.> ARN .traducere..> proteina
Procesul se bazeaza pe complementaritatea bazelor azotate.
Catena de ADN serveste ca matrice pentru transcrierea
informatiei in ARN. Structura ARN-ului sintetizat este
complementara structurii ADN-ului matrice. Codonilor din ADN
le corespund codoni de baze conjugate in ARN. Acizii
ribonucleici transporta informatia genetica si servesc ca tipar
pentu sinteza proteinelor. (pg 180 Alexandrescu schema)

S-a stabilit ca un segment de ADN, adica o gena, controleaza

sinteza unei polipeptide. Descoperirea si elucidarea relatiei
acizi nucleici- proteine, care este una dintre cele mai mari
realizari ale secolului al XX-lea, a deschis calea unor noi
tehnologii: ingineria genetica.
Cele 3 tipuri de ARN care intervin in sinteza proteica:
1) ARN-m (mesager) se afla in celulele tuturor organismelor
procariote si proteice, pe suprafata ribozomilor. Este sintetizat
in procesul de transcriptie a informatiei genetice, cu ajutorul
enzimei ARN-polimeraza, proces care reprezinta prima etapa a
sintezei proteice .
Pe catena 3-5 a moleculei de ADN , codonul de initiere a
procesului de transcriptie (respectiv al sintezei de ARN-m) este
TAC , iar codonul care marcheaza sfarsitul procesului de
transcriptie poate fi unul din urmatorii trei codoni: ACT, ATT,
ATC (codoni stop).
Marimea catenei de ARN-m este dependenta de cantitatea de
informatie genetica pe care o poseda. Existenta sa in timp este
limitata, fiind distrus la sfarsitul sintezei proteice. Intre ARN-m
de la procariote si eucariote exista diferente privind marimea,
numarul de gene si componenta lor structurala.
La procariote, molecula ARN-m contine de obicei informatia
genetica pentru sinteza mai multor catene polipeptidice
(contine mai multe gene). ARN-m prezinta de obicei numai
secvente informationale (exoni), lipsind secventele noninformationale (introni). In plus, el rezulta in urma procesului
de transcriptie a informatiei ereditare (ADN).
La eucariote, ARN-m contine informatia genetica pentru
sinteza unei singure catene polipeptidice, deci contine o
singura gena. In urma procesului de transcriptie, la eucariote
se formeaza un ARN precursor sau premesager. Acesta contine
secvente informationale (exoni) si secvente non-informationale
(introni). Inaintea procesului de translatie a informatiei
genetice are loc procesul de maturare a ARN-m. Acesta consta
in eliminarea intronilor si asamblarea exonilor, cu ajutorul unor
enzime specifice (endonucleaze, ligaze etc.). Procesul
reprezinta un mecanism in reglajul genetic al sintezei proteice
la eucariote.
2 ) ARN t (de transport) are rolul de a transporta aminoacizii
la locul sintezei proteice de pe suprafata ribozomului, in
procesul de translatie a informatiei genetice (cea de-a doua
etapa a sintezei proteice). El are forma unei frunze de trifoi,
alcatuit din 4 brate (regiuni bicatenare), trei dintre ele fiind

terminate cu bucle (regiuni monocatenare) si un rest de

marime variabila. Regiunile bicatenare sunt determinate de
formarea unor punti de hidrogen de tip A-U si G-C. Molecula de
ARN-t prezinta un ax central, alcatuit din bratul acceptor de
aminoacid (bratul fara bucla, avand o secventa terminala
asimetrica CCA) si bratul si bucla anticodon (are 3 secvente
mediane de nucleotide, complementare cu secventa codon din
molecula ARN-m). Datorita acestei secvente complementare cu
secventa codon din ARN-m, ARN-t va recunoaste un anumit
codon din constitutia ARN-m.
- manual poza pg. 14
3 ) ARN ribozomal (ARN-r) constituie circa 85% din cantitatea
totala de ARN din celula, fiind localizat in ribozomi, unde este
asociat cu proteinele.
Ribozomii sunt particule ribonucleoproteice (alcatuite din ARN
ribozomal si proteine), de forma relativ sferica, prezente atat
la procariote, cat si la eucariote. Sunt formati din 2 subunitati:
subunitatea mica si subunitatea mare, pe suprafata
ribozomilor atasandu-se molecula de ARN-m. Unitatea
ribozomala prezinta 3 locusuri (regiuni): A, P si Ex.
Locusul A (aminoacil) este locusul unde se ataseaza initial
molecula de aminoacid, adusa de un ARN-t a carui secventa
anticodon este complementara cu secventa codon a ARN-m,
prezenta in dreptul acestui locus.
Locusul P (polipeptid) este locusul unde are loc formarea unei
legaturi dipeptidice intre doi aminoacizi alaturati. Citirea
informatiei genetice continuta in secventa de nucleotide a
ARN-m are loc in mod linear, de la codonul de initiere la ultimul
codon prin adaugarea unui aminoacid de catre fiecare codon.
Atunci cand ultimul codon al moleculei de ARN-m (UAA, UGA,
UAG) ajunge in dreptul locusului Ex *exit* al ribozomului,
catena polipeptidica sintetizata se desprinde de pe suprafata
ribozomului.

Functia heterocatalitica a ADN:

DOGMA CENTRALA = principiul fundamental al geneticii
moleculare, care sintetizeaza modul in care informatia
genetica din molecula ADN este transcrisa in secventa de
aminoacizi din catena polipeptidica, in timpul procesului de
sinteza proteica.

Functia heterocatalitica a materialului genetic, explicata prin

dogma centrala a geneticii, arata circuitul informatiei genetice
in celula. El are loc in 2 etape: in prima etapa, secventa de
nucleotide din molecula ADN este transcrisa intr-o secventa
complementara de nucleotide la nivelul acizilor ribonucleici. In
cazul sintezei de ARN-m, acesta este procesul de transcriptie,
respectiv transcrierea informatiei genetice din secventa de
nucleotide (ARN-m). In cea de-a doua etapa, procesul de
translatie (traducere), secventa de nucleotide din molecula
ARN-m este transcrisa in secventa de aminoacizi a unei catene
polipeptidice, cu ajutorul codului genetic, avand loc sinteza
proteica.
Codul genetic reprezinta corespondenta intre secventa de
nucleotide din molecula de acizi nucleici in secventa de
aminoacizi din catena polipeptidica.
Codon = grup de trei nucleotide alaturate din molecula de
ARN-m, care determina pozitia unui aminoacid in molecula de
proteina sau sfarsitul sintezei proteice. In prezentarea
caracteristicilor codului genetic, se obisnuieste sa fie utilizati
codonii din molecula ARN-m (tabel pg. 20 manual)
Codonul este unitatea functionala a codului genetic. Codul
genetic e alcatuit din 64 de codoni. Acestia reprezinta
totalitatea combinatiilor, in grupe de cate 3, a celor 4 tipuri de
nucleotide (baze azotate).
Fenomenul de colinearitate reprezinta corespondenta dintre
secventa nucleotidelor din molecula ADN sau ARN-m si
secventa aminoacizilor din molecula proteica.
Caracteristicile codului genetic :

Codul genetic este nesuprapus si fara virgula, adica doi

codoni alaturati nu prezinta nucleotizi comuni (cod
nesuprapus), iar intre ei un se afla nucleotizi fara sens
(cod fara virgula).
Codul genetic este degenerat, adica un aminoacid poate fi
codificat de doi sau mai multi codoni. Astfel, aminoacidul
fenilalanina este codificat de secventa UUU sau UUC.
Codoni stop: exista 3 codoni stop (UAA, UGA, UAG) care la
eucariote determina sfarsitul mesajului genetic si un
pozitia unui aminoacid in catena polipeptidica.

Codoni ambigui: exista 2 codoni ambigui (AUG si GUG),

care dependent de pozitia lor in molecula ARN-m,
determina pozitia unor aminoacizi diferiti. Ambii codoni
se pot gasi la inceputul moleculei ARN-m, in interiorul ei,
dar un terminal, unde se afla unul din codonii stop.
Situati in prima pozitie, ambii codoni determina
includerea aminoacidului metionina-formiata. Aflati in
interiorul ARN-m (dar nu terminal), codonul AUG codifica
metionina, iar GUG codifica valina. In general, dupa
terminarea sintezei proteice, primul aminoacid din catena
polipeptidica sintetizata e inlaturat.
Codul genetic e universal si are origine foarte veche:
aceiasi codoni determina pozitia aceluiasi aminoacid la
organisme diferite, cu vechime filogenetica diferita.
Codul genetic a evoluat in timp, dovada fiind unele
exceptii de la codul genetic, exceptii intalnite in
organisme foarte vechi filogenetic. Aceste exceptii se
refera in principal la codonii de tip stop, care initial aveau
rol in determinismul unui anumit aminoacid. Astfel, la
procariotul Mycoplascma capricolum, codonul UGA
determina pozitia triptofanului. De asemenea, la unele
ciliate, codonii UAA si UAG determina pozitia glutaminei.

ETAPELE

SINTEZEI

PROTEICE

Biosinteza proteica are loc in 2 etape principale, transcriptia si

translatia, la nivelul carora pot actiona diferite mecanisme de
control. Dupa ce a fost sintetizata, catena polipeptidica (care
prezinta structura primara) parcurge o serie de modificari
post-translationale, in urma carora va deveni activa metabolic.
(pg 22 manual desen)
TRANSCRIPTIA transferul informatiei genetice din secventa
de nucleotide a uneia din catenele ADN (3-5) in catena ARNm. Deci, informatia genetica se transcrie dintr-o secventa de
nucleotide, intr-o alta secventa de nucleotide. Procesul de
transcriptie se realizeaza cu ajutorul enzimei ARN-polimeraza.
Codonul de initiere a sintezei unei unitati de transcriptie (a
unei molecule ARN-m) se afla in general in catena 3-5, fiind
de obicei TAC (mai rar CAC). Codonul care indica sfarsitul
procesului de transcriptie este un codon complementar
codonilor stop din codul genetic ARN-m, respectiv unul dintre
ACT, ATT sau ATC.

Unitatea de transcriptie =portiune din molecula de acid nucleic

care contine informatia genetica pentru sinteza unei molecule
de ARN-m. Intre doua unitati de transcriptie alaturate se afla
secvente de ADN non-informational.
Marimea unei unitati de transcriptie difera la procariote de
eucariote. La procariote, o unitate de transcriptie contine
informatia genetica a mai multor gene, fiind deci implicata in
sinteza mai multor catene polipeptidice. In acelasi timp,
unitatea de transcriptie de la procariote contine numai
secvente informationale.
La eucariote, o unitate de transcriptie contine informatia
genetica a unei singure gene, fiind deci implicata in sinteza
unei singure catene polipeptidice.
Aproximativ 2% din ADN contine informatii cu privire la sinteza
despre proteine, restul fiind alcatuit strict din secvente fara
insemnatate pentru acest proces.
La nivelul moleculei de ADN, intr-o unitate de transcriptie
exista si secvente informationale (exoni), dar si secvente noninformationale (introni). In urma procesului de transcriptie, la
eucariote rezulta ARN-precursor, ce contine si introni si exoni.
Inainte de a trece la etapa ulterioara a sintezei proteice,
translatia, este necesara maturarea ARN-m. Maturarea ARN-m
are loc in momentul eliminarii intronilor si asamblarii exonilor,
sub actiunea unor enzime : endonucleaze si ligaze.
TRANSLATIA consta in transferul informatiei genetice din
secventa de nucleotide a ARN-m in secventa de aminoacizi din
catena polipeptidica. Are loc, deci, traducerea mesajului
genetic, dintr-o secventa de nucleotide intr-una de aminoacizi.
Procesul are 3 stadii:
a) Initierea sintezei proteice : in citoplasma se afla molecule
de ATP (substanta macroergica), cele 64 de tipuri de ARN-t
(cate un tip pentru fiecare codon in parte), cele 20 de
tipuri de aminoacizi proteici, ARN-m si ribozomi. ARN-m se
ataseaza pe suprafata ribozomului, primul codon, respectiv
codonul de initiere (AUG sau GUG) fiind pozitionat in
dreptul locusului A de pe ribozom. In citoplasma se produc,
relativ concomitent, urmatoarele 2 reactii, sub actiunea
enzimei aminoacil-sintetaza (E1), rezultand complexul
aminoacil~ARN-t:

AA1 + ATP -> AA1~AMP + P~P

AA1 ~AMP + ARN-t1 -> AA1~ARN-t1 + AMP
In dreptul codonului de initiere AUG din molecula ARN-m,
situat in dreptul locusului A, va veni complexul ARN-t1~AA1
cu secventa anticodon UAC, care poarta aminoacidul
metionina-formiata. Imediat, are loc deplasarea relativa a
ARN-m fata de ribozom cu o distanta de un codon ; in acest
fel, primul complex aminoacil~ARN-t1 (care a transportat
metionina-formiata), ajunge in locusul P de pe suprafata
ribozomului, locusul A devenind liber.
- schema pg 23 manual
b) Formarea si elongarea catenei polipeptidice : formarea
primului dipeptid este precedata de deplasarea
complexului aminoacil~ARN-t1 in dreptul locusului P de pe
suprafata ribozomului, locusul A devenind liber. Aici va
veni acel complex ARN-t2~AA2, al carui anticodon este
complementar codonului ARN-m din locusul A. Dupa
aducerea unui nou aminoacid in locusul A, se formeaza o
legatura dipeptidica intre primii doi aminoacizi, sub
actiunea celei de-a doua enzime, peptid-polimeraza (E2):
AA1~ARN-t1 + AA2~ARN-t2 -> AA1~AA2 + ARN-t1 + ARN-t2
Dupa formarea legaturii dipeptidice, ribozomul se misca
relativ fata de ARN-m cu o distanta de un codon si locusul A
devine liber, pentru a primi un nou aminoacid. Procesul are
loc in acest fel cu decodificarea informatiei genetice din
molecula de ARN-m, pana ce se ajunge la ultimul codon,
unul din codonii stop. In acest caz, un mai este adus niciun
aminoacid la catena polipeptidica sintetizata.
c) Sistarea sintezei proteice: atunci cand codonul stop ajunge
in dreptul locusului A, pe suprafata ribozomului se va atasa
un factor RF (factor de eliberare). Ajunsa apoi in dreptul
locusului Ex, catena polipeptidica sintetizata si factorul RF
se desprind de pe suprafata ribozomului. Ulterior, are loc
desprinderea primului aminoacid (metionina-formiata) si
formarea structurii secundare a moleculei de proteina. Pe
suprafata unei molecule de ARN-m se ataseaza de obicei
mai multi ribozomi, care formeaza asa-numitii poliribozomi
sau polizomi, avand loc astfel sinteza mai multor catene
polipeptidice pe baza aceleiasi informatii genetice.

Modificari post translationale:

In urma sintezei proteice, rezulta o catena polipeptidica, in
care aminoacizii se afla intr-o succesiune caracteristica.
Aceasta reprezinta structura primara a catenei polipeptidice,
forma in care proteina este de obicei inactiva. Catenele
polipeptidice se pot rasuci in spirala sau se pot plia, formand
structura secundara. Forma tridimensionala a polipeptidelor
rasucite sau pliate constituie structura tertiara, iar structura
cuaternara e determinata de relatiile structurale dintre
catenele polipeptidice componente ale unei proteine. Pentru a
deveni activa, catena polipeptidica poate fi modificata prin
parcurgerea uneia sau a mai multor cai specifice, aceasta fiind
fosforilata sau glicozilata enzimatic, ori digerata partial sub
actiunea enzimelor peptidaze etc.
Fosforilarea implica adaugarea uneia sau mai multor grupari
fosfat, iar glicozilarea implica aditia uneia sau mai multor
grupe carbohidrat.
In alte cazuri, proteina sintetizata va fi digerata partial sub
actiunea peptidazelor, pentru a deveni activa. De exemplu, in
celulele beta ale pancreasului endocrin, in urma sintezei
proteice, rezulta pre-proinsulina. Conversia acesteia in insulina
activa are loc in doua etape: in prima are loc eliminarea
secventei semnal (situata la capatul catenei B), rezultand
proinsulina, alcatuita din 3 catene polipeptidice (A,B,C), iar in
a doua etapa are loc eliminarea catenei polipeptidice C si
formarea a doua legaturi disulfurice intercatenare si una
intracatenara, rezultand in final insulina activa, alcatuita din
51 de aminoacizi.
Pg 25 poza manual

Bibliografie :

Manual Chimie, clasa a X-a, Luminita Vladescu

Manual Chimie, clasa a XI-a, Elena Alexandrescu
Chimie Organica vol. II, C.D. Nenitescu
Manual Biologie, clasa a IX-a, Aurel Ardelean
Manual Biologie, clasa a XII-a, Gabriel Corneanu