SINTEZA PROTEICA

Abilitatea celulelor de a menţine un înalt nivel de ordine într-un univers haotic depinde
de informaţia genetică, informaţie care este exprimată, menţinută, replicată şi ocazional
ameliorată printr-o serie de procese specifice cum ar fi: sinteza ARN şi a proteinelor,
repararea ADN, replicarea ADN şi recombinarea genică.
În cadrul acestor procese, informaţia dintr-o secvenţă lineară de nucleotide este transpusă fie într-
un alt lanţ de nucleotide (ADN sau ARN) fie într-un lanţ de aminoacizi (peptid).
Proteinele constituie mai mult de 50% din masa uscată a unei celule iar sinteza lor este
esenţială pentru menţinerea statusului celular ca şi pentru creştere şi dezvoltare. Sinteza
proteinelor reprezintă cel mai complex proces biosintetic descris până la momentul de faţă;
aceasta deoarece, la eucariote, procesul de sinteză a proteinelor implică activitatea a 70 proteine
ribozomale diferite, a peste 20 de enzime necesare activării aminoacizilor precursori, a zeci de
proteine auxiliare alături de factori de iniţiere, elongare şi terminalizare, a aproximativ 100
enzime adiţionale pentru procesare finală a diferitelor proteine, a peste 40 de tipuri de ARNt.
Circa 300 de macromolecule sunt implicate în cooperarea necesară sintezei proteinelor.

NECESAR DE „MATERIALE”
Sinteza proteinelor necesită, ca şi construcţia unei clădiri,
- “cărămizi” care în acest caz sunt reprezentate de aminoacizi
- “transportorii” – ARNt specifici
- “constructori” – ribozomii
- “un plan”, aici reprezentat de informaţia cuprinsă în ARNm, copiat pe baza codului genetic
cuprins în ADN

ARNt, transportorii aminoacizilor care vor constitui viitorul lanţ peptidic,

acţionează ca şi adaptori ce vor transla secvenţa nucleotidică în secvenţă proteică.
Molecula de ARNt este o moleculă mică, având circa 70-90 nucleotide. Are o structură specifică,
o extremitate posedând sistemul de conectare la secvenţa codonului de pe ARNm (deci un
anticodon) şi alta care cuprinde sistemul de conectare la un aminoacid specific.
O a doua funcţie a ARNt este aceea de a activa un aminoacid (AA) specific, cuplându-l la
capătul carboxi–terminal printr-o legătură de înaltă energie; astfel, capătul carboxi-terminal
“încărcat” din punct de vedere energetic va putea să se cupleze cu regiunea amino-terminală a
următorului aminoacid adus de un alt ARNt. Activarea este necesară, deoarece un AA neactivat
nu va putea fi adăugat unui lanţ polipeptidic în creştere.
Activarea AA necesită energia furnizată de hidroliza ATP.

Structura ARNt (forma desfăşurată) Structura ARNt (structura tridimensională)

1
 Ribozomii
Structură. Ribozomii nu pot fi observaţi în microscopia fotonică.
Ultrastructură. În microscopia electronică au fost descrişi ca şi corpusculi elipsoidali cu
diametrul mare de 20-25 nm iar cel mic de 15-17 nm.
Din punct de vedere ultrastructural cuprind 2 subunităţi:
 Subunitatea mică  la eucariote au un coeficient de sedimentare 40S (30S la procariote)
 Subunitatea mare  la eucariote au un coeficient de sedimentare 60S (50S la procariote)
Subunitatea mică prezintă o proeminenţă numită cap, o platformă şi o bază sau corp (platforma
şi baza reprezintă 2/3 din unitate). Între cap şi bază se găseşte o strangulaţie.
Subunitatea mare prezintă 3 proeminenţe din care una centrală numită protuberanţă centrală
iar celelalte – tulpină şi creastă. Între protuberanţa centrală şi creastă există o depresiune şi un
canal prin care se scurge lanţul polipeptidic în reticulul endoplasmatic rugos.
La începutul şi finalul sintezei unui peptid, subunităţile sunt separate.

Structura moleculară a ribozomilor

Structura chimică a ribozomilor cuprinde molecule de ARN ribozomal (ARNr), proteine bazice,
acide şi ioni (Mg, K, Ca).

2
ARNm, planul construcţiei proteinelor.
ARN este sintetizat pe baza ADN sub influenţa unor enzime denumite ARN-polimeraze;
procesul poartă numele de transcripţie. Toate cele 3 tipuri de ARN (transfer, mesager sau
ribozomal) reprezintă copii ale unor secvenţe de ADN.
ARNm este deci o moleculă monocatenară, cu lungimea cuprinsă între 70 şi 10.000 de
nucleotide. Deşi, în principiu, orice parte a moleculei de ADN poate fi transcrisă, numai anumite
zone sunt utilizate în acest scop, în funcţie de anumite secvenţe nucleotidice, denumite
promotori.
Sunt definite trei tipuri de ARN şi anume ARNm, ARNt şi ARNr.

SINTEZA PROTEINELOR - ETAPE

Etapele sintezei proteice sunt divizate în 3 etape principale şi 2 accesorii, una care
precede sinteza propriu-zisă – activarea presintetică a precursorilor şi una postsintetică –
procesarea lanţului de aminoacizi.

Etapa I – Activarea presintetica a precursorilor

Pentru sinteza unui polipeptid cu o secvenţă definită sunt necesare 2 condiţii biochimice:
- grupul carboxil al fiecărui aminoacid trebuie să fie activat pentru a facilita formarea legăturii
peptidice
- trebuie stabilită o legătură între fiecare nou AA şi informaţia din ARNm-ul care îl codează.
Ambele necesităţi sunt îndeplinite de ataşarea unui AA la un ARNt specific în prima etapă a
sintezei proteice. Ataşarea AA corect este esenţială. Această reacţie are loc în citoplasmă şi nu în
ribozom. Fiecare din cei 20 de aminoacizi este cuplat covalent la ARNt specific prin energia
furnizată de hidroliza ATP, în prezenţa unor enzime de activare dependente de Mg, numite ARS
(amioacil ARNt-sintetaze). Odată ce AA este ataşat la ARNt, se formează un aminoacil-ARNt
(AA-ARNt) iar AA este numit „activat”.

Etapa II - Initierea
ARNm care transportă codul pentru polipetidul de sintetizat se cuplează la subunitatea
ribozomală mică şi la AA-ARNt. Apoi are loc cuplarea subunităţii mari pentru a forma
complexul de iniţiere. AA-ARNt de iniţiere şi codonul AUG de pe ARNm semnalizează debutul
sintezei polipeptidului. Acest proces necesită GTP şi este indus de o serie de factori numiţi
factori de iniţiere.
ETAPA III-a – ELONGAREA
Polipeptidul nascent este alungit prin legarea covalentă succesivă a unităţilor AA, fiecare fiind
transportat la ribozom în poziţia corectă de către ARNt specific. Elongarea necesită proteine
citoplasmatice numite factori de elongare. Ataşarea fiecărui AA-ARNt şi mişcarea ribozomului
de-a lungul ARNm este determinată de hidroliza GTP (1 GTP la fiecare reziduu AA adăugat la
polipeptid).
ETAPA IV-a – TERMINALIZAREA ŞI ELIBERAREA
Completarea lanţului polipeptidic este semnalizată de codonii stop din ARNm. Polipeptidul este
eliberat din ribozom cu ajutorul factorilor de eliberare.
ETAPA V – PLIERE ŞI PROCESARE POSTTRANSLAŢIONALĂ
Pentru determinarea formei active biologic, polipeptidul trebuie pliat pentru determinarea
conformaţiei tridimensionale. Înainte sau după pliere, polipeptidele suferă procesare enzimatică
care include înlăturarea unor aminoacizi (de obicei de la capătul amino-terminal), adiţia
grupărilor acetil, fosforil, metil, carboxil etc.), ataşarea unor grupări carboxilice sau prostetice.

ETAPA I – ACTIVAREA PRESINTETICĂ A PRECURSORILOR

Aminoacil-ARNt-sintetazele activează ARNt.
3
Am văzut modul în care un anumit ARNt recunoaşte codonul care specifică un anumit
aminoacid. Să vedem modul în care ARNt cuplează AA devenind activat. Acest proces crucial
este catalizat de 20 aminoacil-ARNt sintetaze (ARSs), fiecare fiind capabilă de a recunoaşte un
anumit AA şi ARNt-ul său corespunzător. Aceste enzime de cuplare leagă un AA la hidroxilii 2’
sau 3’ care sunt liberi la nivelul ribozei din adenozină, înspre capătul terminal al moleculei de
ARNt. Reacţia de cuplare a AA este o reacţie în doi paşi, dependentă de hidroliza ATP.

Enzimă + AA + ATP Mg
Enzimă(aminoacil-AMP) + PPi

ARNt + Enzimă(aminoacil-AMP) aminoacil-ARNt + AMP + Enzimă

În prima etapă, enzima, aminoacidul şi ATP formează un complex şi eliberează PPi

În a doua etapă, grupul aminoacil este transferat din complexul enzimatic pe ARNt, care va
elibera AMP.
Aproape jumătate din ARSs transferă grupul aminoacil la hidroxilul 2’ al adenozinei, constituind
sintetaze de clasa I, iar celelalte, care transferă aminoacilul la hidroxilul 3’ al adenozinei
reprezintă sintetaze de clasa II. AA-ARNt rezultat păstrează energia rezultată din hidroliza ATP,
reziduul de aminoacid fiind astfel activat. Echilibrul reacţiei este dirijat înspre activarea
aminoacidului datorită pirofosfatazei care desface legăturile fosfoanhidridice înalt energetice din
pirofosfat.
Întreaga reacţie se poate scrie:
enzimă
AA + ATP + ARNt aminoacil-ARNt + AMP + 2Pi

Recent, s-a determinat structura ARSs din E.Coli şi din multe eucariote, observându-se că fiecare
tip de enzimă are un anumit model (secvenţă de AA) caracteristic fiecărei clase. Determinarea
structurii tridimensionale a celor 2 tipuri de ARSs a arătat diferenţe în ceea ce priveşte
contactarea ARNt.

Fiecare moleculă de ARNt este recunoscută de o aminoacil-ARNt-sintetază specifică.

4
Identificarea ARNt de către ARS specifică este la fel de importantă pentru translaţie ca şi
împerecherea corectă codon-anticodon. Odată ARNt încărcat cu un AA, împerecherea codon-
anticodon va direcţiona ARNt pe locul corect din ribosom. Dacă este ataşat un alt AA se produce
o eroare în sinteza lanţului.
Un experiment clasic demonstrează acest fapt. Un reziduu de cisteină deja ataşat la ARNt a fost
înlocuit cu un rest de alanină astfel încât cisteinil-ARNtCys a devenit alanil-ARNtAla. Adăugat în
sinteza unei lanţ polipeptidic în creştere în dreptul codonilor pentru Cys a apărut Ala. S-a
demonstrat astfel că numai anticodonul ARNt este implicat în recunoaşterea ce va duce la
ataşarea unui anumit AA în polipeptid.
Nu se ştie încă precis modul în care ARS identifică ARNt specific. Se ştie totuşi că o ARS poate
adăuga acelaşi AA la 2 (sau mai mulţi) ARNt, cu anticodoni diferiţi care codează acelaşi AA.
Astfel, fiecare din aceşti ARNt diferiţi au situsuri de cuplare similare care vor fi recunoscute de
sintetaze.
În vederea identificării unui anumit AA de către ARNt, un rol important îl joacă structura
braţului acceptor al ARNt. Inserţia unei singure perechi de baze la nivelul braţului acceptor
pentru AA la ARNtPhe poate comuta identitatea acestuia de la Phe la Ala.

5
6
INIŢIEREA
Semnalul de iniţiere la nivelul ARNm este codonul AUG.
Primul eveniment al etapei de iniţiere este ataşarea unei molecule libere de Met la ARNt Met
(specific) sub acţiunea unei aminoacil-ARNt-sintetaze specifice. Există cel puţin 2 tipuri de
ARNtMet. Primul tip, desemnat sub sigla ARNtiMet, poate iniţia sinteza proteică în timp ce al
doilea poate incorpora Met dar nu participă la creşterea lanţului polipeptidic. Aceeaşi enzimă,
metionil-ARNt-sintetaza poate ataşa Met la ambele tipuri de ARNt dar numai complexul
metionil-ARNtiMet poate cupla subunitatea ribosomală mică în vederea iniţierii sintezei proteice.
(la bacterii, grupul amino al Met este formilat). Complexul Met-ARNtiMet (asistat de un complex
proteină-GTP) împreună cu subunitatea ribosomală mică se leagă la ARNm, pe un situs specific,
localizat adesea în imediata vecinătate a codonului de iniţiere AUG.
La majoritatea bacteriilor, subunitatea ribosomală mică identifică situsul de iniţiere prin
interacţiunea dintre anumite secvenţe din ARNr16s şi ARNm. La nivelul ARNm există aşa
numita secvenţă Shine-Delgarno chiar lângă situsul de start al sintezei proteice, secvenţă care
este complementară cu o secvenţă la sau imediat lângă capătul 3’ al moleculei de ARNr16s.
Astfel:

mRNA 5’-UAAGGAGG-(5-10 nucleotide)-AUG

HO-AUUCCUCC-(aprox.1400 nucleotide)-5’ rRNA

Semnalele start pentru sinteza proteică nu se potrivesc exact cu secvenţa din ARNr dar în general
există o corespondenţă la 6 din 8 nucleotide. Astfel, ARNr bacterian joacă un rol esenţial în
selectarea unui situs de start al sintezei proteice la nivelul ARNm. Astfel, ribosomii bacterieni
pot iniţia sinteza proteică la nivelul acestor situsuri chiar dacă acestea sunt situate in mijlocul
unor molecule de ARNm foarte lungi.
La eucariote, mecanismul prin care subunitatea ribosomală mică recunoaşte situsul de iniţiere nu
este precizat. Primul semnal recunoscut este capătul 5’, prezent la toate moleculele ARNm la
eucariote. Totuşi, unele molecule de ARNm viral care sunt translate prin mecanismul celulă
gazdă în eucariotele infectate, nu posedă capăt 5’. În acest caz, recunoaşterea are loc cu ajutorul
unor factori proteici adiţionali. De obicei, după recunoaşterea capului 5’, are loc o glisare a
subunităţii mici de-a lungul moleculei de ARNm în vederea localizării AUG. De obicei este
utilizat primul codon AUG dar eficienţa iniţierii este accentuată considerabil de prezenţa unor
anumite nucleotide în preajma AUG. Această secvenţă, esenţială pentru iniţiere, situată la
capătul 5’ al ARNm se numeşte secvenţă Kozak (Marilyn Kozak).

mRNA 5’-ACCAUGG-

Ca şi suport al acestei ipoteze, menţionăm că un ARNm circular artificial care nu are capete nu
va fi translat. De asemenea, ARNm fără capătul 5’ sunt slab translate iar mutaţii survenite la
nivelul secvenţei Kozak duc la o scădere a iniţierii sintezei proteice. Totuşi, chiar dacă în cazul
virusului poliomielitei, lipseşte capătul 5’, ribosomul găseşte situsul de iniţiere la 600 de
nucleotide de acest capăt. Se pare că, la eucariote, translaţia ARNm are loc după recunoaşterea
capului 5’ fie prin utilizarea primului AUG fie prin recunoaşterea unui AUG proximal datorită
secvenţei Kozak specifice.

Factorii de iniţiere, ARNt, ARNm şi subunitatea ribozomală mică formează un complex de

iniţiere.
Subunitatea ribosomală mică poate găsi situsul de iniţiere datorită unui grup de proteine,
denumite factori de iniţiere (IF). Fără aceste proteine nu se poate forma complexul de iniţiere (cu
ARNm, ARNtMet şi subunitatea mică). S-au caracterizat 3 IF la procariote şi cel puţin 5 la
eucariote.

7
La procariote, IF3 este esenţial pentru găsirea AUG.
La eucariote, complexul eIF4 asigură faptul că ARNm este monocatenar (astfel asigurând atât
fixarea capului 5’ cât şi eliminarea unor structuri secundare nedorite); de asemenea, eIF4 asigură
faptul că 5’ este pregătit pentru ca subunitatea mică să localizeze AUG. Numai după ce
subunitatea mică găseşte şi leagă AUG, subunitatea mare poate fi adăugată.

Iniţierea lanţului polipeptidic.

Ar cuprinde câteva subetape:
 eIF2 care aduce cuplată o moleculă de GTP se va lega de Met-ARNtiMet. (la procariote, Met
de la ARNtMet este formilată).
 eIF2+ Met-ARNtiMet leagă eIF3 şi complexul eIF4 alături de ARNm şi R40, formând
complexul de iniţiere de 40S.
 Are loc poziţionarea corectă a Met-ARNtiMet la AUG, cu consum energetic (ATP şi GTP).
Este eliberat eIF3.
 Este cuplată R60, cu intervenţia eIF1 şi eIF5. Se consumă o moleculă de GTP. Se formează
R80, deci ribozomul funcţional, gata de sinteză şi care va cuprinde locurile E şi P (spre
capătul 5’) şi locul A (spre capătul 3’). Sunt eliberaţi factorii de iniţiere care-şi reiau funcţia.

Capetele 3’ şi 5’ ale ARNm sunt cuplate cu un

complex proteic care cuprinde unii factori de
iniţiere şi proteina de cuplare PAB. eIF4E şi
eIF4G sunt parte a unui complex mai mare numit
eIF4F, complex care cuplează subunitatea
ribosomală mică (40S)

Elongarea lanţului polipeptidic.

Presupune intervenţia unor factori de elongare (EFTu, EFTs şi EF-G la eucariote).

În acest moment, Met-ARNtiMet ocupă locul P în ribosom.
 Inserţia. Sub influenţa unui complex EFTu-GTP, are loc poziţionarea corectă a unui AA-
ARNt în locul A al ribozomului. GTP este hidrolizat iar EFTu-GDP este regenerat sub
influenţa EFTs fiind retransformat în EFTu-GTP.

Locul A este liber pentru al doilea AA-ARNt care

va fi cuplat la lanţ

8
Al doilea AA-ARNt este adus de către EFTu-
GTP, eliberat şi fixat pe locul A. GTP din
complex este hidrolizat iar EFTu-GDP este
eliberat în citoplasmă unde va regenera EFTu-
GTP sub influenţa EFTs-GTP

Al doilea AA-ARNt este inserat în locul A

9
 Transferul. Aici, lanţul peptidic de pe locul P (în acest caz, doar Met) este desprins de ARNt
de pe locul P şi cuplează AA de pe locul A printr-o legătură peptidică. Locul P va fi ocupat
de un ARNt deacilat iar locul A de un dipeptidil ARNt.

 Translocarea. Prin hidroliza unei molecule de GTP, ribosomul se deplasează către capătul 3’
cu un codon. Astfel, ARNt de pe fostul loc P este eliberat în citoplasmă, locul P devine acum
locul A şi va fi ocupat de acelaşi dipeptidil ARNt. Locul A este acum liber şi gata de a primi
10
 un nou AA-ARNt. Acest proces este mediat de EF-G, proteină care aduce cuplată molecula
de GTP necesară translocării.

Prin acelaşi mecanism se adaugă, pas cu pas câte un nou aminoacid, conform codonilor
respectivi, la lanţul polipeptidic în creştere.

11
Să urmărim un film serial cu elongarea

12
13
14
Terminalizarea.

Are loc în momentul când citirea ARNm întâlneşte pe acesta unul din cei 3 codoni stop, UAA,
UAG, UGA. Aceştia nu fixează nici un ARNt ci unul din cei 2 factori specifici, RF1 sau RF2.
Aceştia, induc hidroliza legăturii lanţului peptidic cu ultimul ARNt, cu regenerarea COOH
terminal. Sinteza a luat sfârşit.

15
COSTURI ENERGETICE ALE SINTEZEI
Formarea fiecărui complex AA-ARNt necesită 2 grupări fosfat (ATP → AMP).
1 moleculă GTP suplimentară este consumată la fiecare activare incorectă a unui AA.
Primul pas al elongării consumă 1 GTP.
Translocarea consumă 1 GTP.
Echivalentul energetic este 4x30,5 kJ/mol = 122 kJ/mol de legături fosfodiesterice consumaţi per
legătură peptidică în timp ce energia liberă rezultată din hidroliza legăturii peptidice este de
numai -21 kJ/mol. Energia liberă netă în timpul sintezei unei legături peptidice este de -
101kJ/mol.

POLIRIBOSOMII
Reprezintă complexe mari de 10-100 ribozomi care se formează mai ales în celulele cu
capacitate crescută de sinteză a proteinelor. Aceste complexe care pot transla simultan regiuni
dintr-o singură moleculă de ARNm reprezintă un poliribozom sau polizom. Astfel, citirea ARNm
este mult mai eficientă făcând posibilă sinteza simultană a unor copii multiple din polipeptidul
specificat.

DE CE NE INTERESEAZĂ SINTEZA PROTEINELOR ?

Sinteza proteinelor este un proces fundamental al fiziologiei celulare şi ţinta principală pentru
unele antibiotice sau toxine. Datorită diferenţelor dintre mecanismele sintezei proteice la
procariote şi eucariote, antibioticele toxice pentru unele bacterii sunt relativ inofensive pentru
eucariote. Evoluţia naturală a permis exploatarea unor diferenţe minore pentru a afecta selectiv
sistemele bacteriene. Astfel, unele arme biologice sintetizate de unele microorganisme sunt
toxice pentru altele. Exemple:

Puromicina. Sintetizată de fungii Streptomyces alboniger este unul din cele mai bine studiate
antibiotice. Structura sa este asemănătoare cu capătul 3’ al unui AA-ARNt, ceea ce îi permite
cuplarea pe locul A şi participarea la formarea legăturii peptidice cu formarea unui peptidil-
puromicin. Deoarece puromicina seamănă numai cu terminaţia 3’ a ARNt, ea nu se angajează în
translocare şi se disociază de ribozom scurt timp după cuplarea cu capătul caroxi-terminal al
peptidului. Acest eveniment opreşte sinteza proteică.
Tetraciclinele inhibă sinteza prin blocarea locului A, prevenind cuplarea AA-ARNt
Cloramfenicolul inhibă sinteza proteică prin blocarea peptidil transferazei, cea care mediază
formarea legăturii peptidice. Nu afectează sinteza citoplasmică la eucariote.
Cicloheximida blochează peptidil-transferaza la ribozomii eucariotici dar nu şi la cei bacterieni.
Streptomicina, un trizaharid, determină erori de citire a codului la concentraţii scăzute; la
concentraţii crescute inhibă iniţierea.
Unii inhibitori sunt toxici pentru organismul uman şi pentru eucariote în general.
Toxina difterică catalizează ADP-ribozilarea unei diftamide (histidină modificată) de la nivelul
factorului de elongare eEF2 pe care îl inactivează.
Ricinul, o proteină extrem de toxică, inactivează subunitatea S60 a ribozomilor eucariotici prin
depurinarea unei adenozine specifice din ARNr de 23S.

16
RETICULUL ENDOPLASMATIC (RE)
RE este un organit celular membranar reprezentat de un sac ale cărui membrane se continuă, din
loc în loc cu membrana nucleară externă. RE este abundent în celulele cu procese intense de
sinteză şi secreţie. RE se prezintă în celulă sub două forme: RER, cu ribosomi ataşaţi la suprafaţă
şi REN, fără ribosomi. Cele două tipuri de RE diferă şi ca funcţii şi structură chimică.

RER
RER este format din saci (cisterne) şi tuburi care au un lumen comun, având la suprafaţă ataşaţi
ribosomi.

În microscopia fotonică, RER se poate observa ca o formaţiune bazofilă perinucleară. În celulă

poate ocupa diverse poziţii: în celulele pancreasului exocrin sau în celulele parotidei, RER ocupă
o poziţie bazală. În hepatocite RER este dispus concentric în jurul nucleului formând corpii Berg.
În neuroni este bine dezvoltat la nivelul corpului neuronal formând corpii Nissl. Membranele
RER se continuă cu membrana nucleară externă iar lumenul RER se continuă cu spaţiul
perinuclear (vezi pozele de la nucleu).

REN
Este reprezentat de o reţea de canalicule (canale mai mici) care comunică cu sacii care formează
RER. Nu prezintă ribozomi la suprafaţă. Se poate găsi în toate tipurile celulare, dar este mai bine
dezvoltat în:
- celule care sintetizează hormoni steroizi: suprarenală, celule interstiţiale din testicul şi
ovar;
- celule care sintetizează mari cantităţi de glicogen: hepatocite, miocite;
- celule care sintetizează pigmenţi: melanocite.

Structura chimică a RE
- 60% proteine
- 40% lipide – fosfolipide şi colesterol
Enzimele cele mai frecvent întâlnite la RE sunt: NADH citocromul b5, ATPaza, şi enzima
marker – glucozo-6-fosfatază.
Originea RE nu este clară: este posibil să provină prin înmugurirea membranei nucleare externe.

Funcţiile RE
Putem descrie trei tipuri de funcţii:

17
Funcţii specifice RER
- Sinteza şi sortarea proteinelor prin prezenţa ribozomilor ataşaţi. Proteinele sintetizate pot
fi proteine de export sau proteine de structură;
Ilustrăm aici modul de sinteză a proteinelor la nivelul RER

Sortarea intracelulară a proteinelor

18
 Sinteza polipeptidelor începe în citoplasmă. În momentul în care polipeptidul are circa 30 de aminoacizi,
sinteza poate urma două căi:

IMPORT CO-TRANSLAŢIONAL IMPORT POST-TRANSLAŢIONAL

Dacă este destinat oricărui dintre compartimentele
sistemului endomembranar, polipeptidul devine asociat
cu membranele RER şi este transferat prin aceste
membrane în lumen (cisternele RER) în timp ce sinteza
continuă. Ulterior, polipeptidul complet rămâne în RER
sau este transportat prin vezicule la complexul Golgi
sau către alte destinaţii. Proteinele membranare
integrale sunt inserate în membranele RER pe măsură
ce sunt sintetizate şi nu sunt eliberate în lumen.
Dacă polipeptidele sunt destinate citoplasmei sau
importului nuclear, mitocondriilor, cloroplastelor sau
peroxizomilor, sinteza lor continuă în citoplasmă. Atunci
când polipeptidul este complet, este eliberat din ribozom
şi fie rămâne în citoplasmă, fie este transportat în
organitele ţintă prin transport posttranslaţional.
Mecanismele de transport sunt specifice pentru fiecare
organit.

19
 - glicozilarea lanţului polipeptidic, prin ataşarea de grupări glucidice în timpul etapei de
elongare; astfel proteinele sintetizate în RER diferă de cele sintetizate direct în citoplasmă
pe ribosomi liberi;

Mecanismul de glicozilare a proteinelor în RER

- modificări ale lanţurilor laterale de aminoacizi prin formarea de punţi disulfidice;

Funcţii specifice REN

- sinteza lipidelor, mai ales în celulele gonadelor, celulele mucoasei intestinale;
caracteristică este sinteza trigliceridelor care se pot evidenţia sub formă de picături de
grăsime;
- funcţie de detoxifiere, prin enzime care participă la reacţii de oxidare, hidroliză, reducere
sau conjugare. Produşii toxici pentru celulă devin solubili şi care se pot elimina prin
rinichi;
- eliberarea glucozei din glicogen în special la nivelul hepatocitelor: enzima implicată este
chiar enzima marker glucozo-6-fosfataza.

Funcţii comune RER şi REN

- RE este un sistem circulator intracitoplasmatic care induce o compartimentare funcţională
a citoplasmei;
- RE sintetizează fosfolipide: procesul are loc în membranele RE iar precursorii sunt
preluaţi din citoplasmă;
- RE joacă rol de suport mecanic pentru citoplasmă;
- RE este o fabrică de membrane pentru care sintetizează lipide şi proteine. Aceste
elemente determină creşterea şi înmugurirea membranelor RE care vor forma vezicule
care conţin parte din conţinutul lumenului RE. Aceste vezicule sunt exportate prin
exocitoză sau fuzionează cu membranele altor organite.

20
COMPLEXUL GOLGI (CG)
CG este un organit celular membranar format dintr-un grup heterogen de compartimente
delimitate de membrane – un grup de cisterne.

Structura în microscopia fotonică

În microscopia fotonică, CG este vizibil doar datorită unor coloraţii speciale, cum ar fi
impregnaţia argentică. Este un organit polimorf, cu variate aspecte morfologice: vacuole,
trabecule anastomozate etc. Poziţia CG în celulă variază în funcţie de tipul şi funcţia celulei. În
celulele nervoase (neuroni) CG este dispus perinuclear. În celulele glandelor cu secreţie exocrină
CG este situat între nucleu şi polul apical, aproape de zona de sinteză a produşilor de secreţie. În
celulele endocrine este situat între nucleu şi polul bazal. Este o structură în permanentă
transformare (dinamică) şi mişcare, situându-se în zonele din celulă unde activitatea metabolică
este mai accentuată.

Structura în microscopia electronică (ultrastructura)

Prezintă două componente delimitate de membrane:
- un grup de saci aplatizaţi (cisterne) care prezintă dilataţii la extremităţi. Mai multe
cisterne formează un dichtiozom. Fiecare dichtiozom are două feţe:
 faţă de formare, denumită cis, care este convexă şi orientată spre nucleu;
 faţă de maturare, denumită trans, orientată spre plasmalemă;
- microvezicule care vin dinspre RER către faţa cis cu care pot fuziona;
- macrovezicule care se desprind de pe faţa trans.

21
Funcţiile CG

Funcţii în secreţia celulară

- formarea de granule de secreţie: compuşii sintetizaţi în RE sunt înglobaţi în
microvezicule şi trimişi la dichtiozomi. Aici, microveziculele fuzionează cu aceştia iar
conţinutul se varsă în lumenul sacilor CG. Enzimele din CG acţionează asupra acestor
produşi în variate moduri;
- glicozilarea terminală a proteinelor: produşii de secreţie proveniţi din RE sunt glicozilaţi
terminal în prezenţa glicozil-transferazei şi -manozidazei;
- glicozilarea gangliozidelor şi cerebrozidelor are loc în celulele din creier şi rinichi şi este
asistată de glicoziltransferază;
- sulfatarea produşilor proveniţi din RE, în prezenţa sulfotransferazelor: CG are un rol
important în secreţia mucopolizaharidelor;
- concentrarea produşilor de secreţie: are loc în sacii CG. Produşii de secreţie
interacţionează cu unele complexe protein-polizaharidice cu sarcină electrică opusă şi îşi
reduc presiunea osmotică, având ca rezultat eliminarea apei şi concentrarea;
- maturarea produşilor de secreţie: de exemplu, proinsulina este transformată în insulină
- biogeneza lizozomilor: enzimele lizozomale prezintă un marker, manoză-6-fosfat, pentru
care există receptori la nivelul zonelor dilatate din coarnele CG. Aici enzimele sunt
împachetate în vezicule care se desprind ca lizozomi primari.
- traficul de membrane şi reciclarea membranelor: traficul de membrane presupune
transferul de vezicule de la RE la CG urmat de formarea de macrovezicule pe faţa de
maturare cu exocitoza acestora. Circuitul endocitoză-sinteză-exocitoză face ca suprafaţa
totală a plasmalemei să rămână constantă.

22
Metodologii de reciclare a membranelor

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate

23