FACULATEA DE ȘTIINȚE ALE NATURII ȘI ȘTIINȚE AGRICOLE

Specializarea: BIOLOGIE – anul III

Disciplina: GENOMICA
Responsabil disciplină: Ș.l.Dr. ANCA LEPĂDATU

Curs nr.7

GENOMUL EUCARIOT. CROMOSOMII LA EUCARIOTE

STRUCTURA INTERNĂ A CROMOSOMILOR LA EUCARIOTE

Studiul diviziunii celulare indirecte (Francis, Dudith & Inzé, 1997) a evidenţiat atât
existenţa cât şi comportamentul cromosomilor. Cromosomii au fost denumiţi astfel în 1888,
de către W. Waldeyer şi, apoi, au fost identificaţi ca purtători (substrat) ai informaţiei
ereditare.
Morfologia cromosomilor este variabilă, atât în funcţie de faza din ciclul diviziunii
celulare, cât şi în funcţie de specia la care aparţin indivizii (plante sau animale) analizaţi. Încă
o precizare, extrem de importantă, este aceea în conformitate cu care cromosomii eucariotelor
sunt cu totul altfel structuraţi în comparaţie cu cei ai procariotelor. În interfază, cromosomii
celulelor somatice normale sunt invizibili la microscopul optic, deoarece au o extensie
maximă, care le conferă un aspect filiform. Sunt alcătuiţi din două filamente paralele, alipite,
numite cromatide. Examinate la microscopul optic, cromatidele etalează o structură
helicoidală. O rotaţie a helixului alcătuieşte un gir. Girii determină o suprapunere, în spaţiu, a
spirelor şi, ca o consecinţă, o suprapunere de material cromatic. De aceea, când sunt privite
dintr-o anumită direcţie, cromatidele dau impresia că sunt alcătuite dintr-o succesiune de
granule, numite cromomere. De aici a pornit o mare confuzie şi anume: un timp s-a
considerat că cromomerele reprezintă o materializare a genelor. În consecinţă, cromatidele
erau considerate ca fiind alcătuite din unităţi discrete - cromomerele numite (la acea dată) şi
gene - având, deci, o structură discontinuă. Probe de ordin electronografic şi genetic au
dovedit că structura cromatidelor este continuă. Cele două cromatide ce alcătuiesc
cromosomul se numesc cromatide surori. Ele se unesc într-un singur punct al cromosomului,
în zona centromerului - formaţiune cu diametrul mai mic decât al cromosomului. Din cauza
diametrului inferior celui al cromosomului, centromerul realizează constricţia cromosomială
primară.

Morfologia cromosomilor eucariotelor

Centromerul nu se colorează cu coloranţi bazici. Poziţia acestuia în cromosom este
variabilă, împărţind cromosomul în două braţe. În funcţie de lungimea reală a braţelor şi, apoi,
a raportului dintre ele, se stabileşte tipul cromosomului. Dacă centromerul este situat exact în
centrul cromosomului, delimitând două braţe perfect egale (raportul dintre braţe - r - fiind 1),
cromosomul este metacentric (prescurtat se notează cu M). Când centromerul împarte
cromosomul în două braţe inegale, cu r având valori cuprinse între 1 şi 1,7 , cromosomul este
median (m), iar când r are valori cuprinse între 1,7 şi 3, cromosomul este submedian (sm).
Când raportul braţelor este cuprins între 3 şi 7 cromosomul este subtelocentric (st), iar când
raportul este mai mare decât 7 (r > 7) cromosomul este telocentric (T) (Fig.2.3.).
În ceea ce priveşte poziţia terminală a centromerului (adică în ceea ce priveşte
posibilitatea existenţei cromosomilor telocentrici) părerile sunt contradictorii. Unii autori
afirmă că centromerul nu se poate găsi niciodată în poziţie terminală, în timp ce alţi autori
admit această posibilitate. Se cunosc, de asemenea, mai multe ipoteze explicative şi de
modelare a structurii moleculare a cromatidei. Orice ipoteză, orice model molecular, trebuie

1
să satisfacă următoarele cerinţe: - cromatida să fie formată din două subunităţi, care să-i
asigure posibilitatea de a se replica semiconservativ, - cromatida să acţioneze ca o singură
unitate, în schimburile reciproce de material genetic.
Cromosomii reprezintă un caracter de diagnoză, de delimitare a speciei asemenea
oricărui alt caracter de natură morfo-anatomică, fiziologo-biochimică, fenologică sau
reproductivă. În acest sens, trebuie precizat că cromosomii fiecărei specii eucariote, de plante
sau de animale, au particularităţi morfologice şi numerice caracteristice speciei. Pe lângă
constricţia primară, determinantă a poziţiei centromerului, cromosomii au şi constricţii
secundare, cu rol în formarea nucleolului, fapt pentru care au primit şi denumirea de
organizatori nucleolari. Uneori, cromosomii au la unul din capete o constricţie secundară
prin care se delimitează un segment numit satelit (trabant). Asemenea cromosomi se întâlnesc
la speciile Secale cereale (2n=14 - cromosomii perechii a VII-a), şi Zea mays (cromosomii
perechii a VI-a). Numărul nucleolilor dintr-un nucleu este egal cu numărul cromosomilor cu
satelit. Cele două specii menţionate mai sus au, deci, câte doi nucleoli în nucleu. Centromerul
are rolul de a fixa cromosomul pe fibra fusului acromatic, în timpul diviziunii celulare. Prin
diviziunea sa, care precede diviziunea cromosomului şi separarea cromatidelor, în mitoză sau
în cea de-a doua diviziune meiotică, se asigură partiţia cromosomului în cele două cromatide
surori. În cazurile în care, din diverse motive, cromosomul se rupe, fragmentele fără
centromer (numite acentrice) nu se pot reface şi se resorb. Un fragment acentric se păstrează
doar atunci când se ataşează de un cromosom cu centromer. Sunt însă şi cazuri (coccidii,
scorpioni, specii de Luzula) în care unii cromosomi, extrem de scurţi, îndeplinesc funcţii
centromerice în totalitate sau pe mare parte din lungimea lor. De fapt aceşti cromosomi au
centromerul difuz şi poartă denumirea de cromosomi policentrici. Ei sunt apţi, însă, de a se
fixa pe toată lungimea lor de fibrele fusului acromatic. La capetele cromosomilor există o
zonă (o porţiune) care le împiedică unirea. Respectiva porţiune poartă numele de telomer
(telomere). Dincolo de rolul de a împiedica unirea cromosomilor prin capetele lor, telomerele
au şi un rol, din ce în ce mai bine definit, în determinismul longevităţii organismelor. Fiind
zone heterocromatice ale cromosomilor, telomerele au acidul dezoxiribonucleic super
condensat (super răsucit). S-a constatat că, la diverse specii, lungimea telomerelor este foarte
diferită şi că numărul de diviziuni succesive ale unei celule este în relaţie de directă
proporţionalitate cu lungimea telomerelor. Când, în succesiunea de diviziuni, telomerul
dispare, cromosomul se autolizează iar celulele se distrug. Schematic (Fig.2.4.), deci, un
cromosom apare astfel: telomer, satelit, constricţie secundară, braţ scurt, centromer
(constricţie primară), braţ lung, telomer (vezi schema anterioară). Fiecare braţ este alcătuit din
două cromatide, fiecare cromatidă conţinând două cromoneme. Regiunea cromosomială din
vecinătatea centromerului poartă numele de regiune proximală, iar cea de la capetele braţelor
poartă numele de regiune distală. Aşa cum am precizat anterior, cromomerele sunt, de fapt,
nişte artefacte. În ultimul timp (detaliile vor fi date în paginile următoare) este contestată şi
realitatea cromonemei. Precizam anterior că tipul cromosomilor reprezintă un caracter de
diagnoză, o caracteristică a speciei. Fără a contrazice această afirmaţie, se cuvine precizat că
tipul (forma) cromosomilor poate varia între anumite limite, în funcţie de specializarea şi
starea fiziologică a celulei. Uneori, în cadrul aceluiaşi individ, se constată şi o variabilitate
numerică a cromosomilor, tot în corelaţie cu structura şi funcţiile anumitor ţesuturi. De regulă,
cel mai propice stadiu pentru investigarea numărului şi tipului cromosomilor îl reprezintă
metafaza diviziunii mitotice. Puternic spiralizaţi, ataşaţi de fibrele fusului în zona ecuatorială,
în această fază cromosomii etalează conformaţia lor specifică, formă caracteristică speciei
căreia îi aparţine individul (pot avea formă de bastonaş sau forma literelor V, J ,I ,O etc.)

2
 Fig. 2.3. Tipurile de cromosomi. 1 - cromosom M (metacentric); 2 - cromosom m
(median); 3 - cromosom sm (submedian); 4 - cromosom st (subterminal =
subtelocentric); 5 - cromosom T (telocentric). Prin culoarea gri a coloanei se redã zona
în care se poate găsi centromerul. Desigur, braţul de sus se scurteazã cu porţiunea cu
care se alungeşte cel de jos, în aşa fel încât raportul dintre ele sã se situeze între limitele
precizate anterior (după Băra, 1999)

Fig. 2.4. Reprezentarea schematicã a morfologiei şi organizăriii cromosomului la

eucariote (prelucrare dupã Tudose, 1992)

Mărimea cromosomilor eucariotelor

3
 Este o caracteristică de specie, deşi poate varia destul de mult în cadrul unei populaţii,
în cadrul unui individ şi chiar în aceeaşi celulă, în funcţie de faza de diviziune în care se află
aceasta din urmă. Lungimea cromosomilor variază şi în funcţie de biotopul pe care-l ocupă o
populaţie în cadrul arealului speciei, fiind influenţată de temperatură, anumite substanţe
chimice etc.. În general, mărimea cromosomilor variază între 1 şi 50 microni pentru lungime
şi între 0,1 şi 2 microni pentru diametru. În principiu se admite că lungimea cromosomilor
este direct proporţională cu numărul de gene pe care le conţin. Realitatea este, însă, mult
mai complicată.

Numărul cromosomilor la eucariote

Este un alt caracter de diagnoză, deşi cunoaşte şi el o amplitudine de variabilitate
suficient de largă. În lumea vie numărul de cromosomi variază între 2, la Ascaris
megalocephala şi câteva sute, la Amoeba proteus. Pentru caracterizarea unei specii, sub
aspectul numărului de cromosomi, se folosesc simbolurile: x, n, 2n şi NF. - 2n reprezintă
numărul de cromosomi din celulele somatice ale indivizilor oricărei specii eucariote; - prin n
se desemnează numărul haploid de cromosomi, caracteristic celulelor gametice (sexuale) ale
indivizilor speciilor eucariote.
De regulă, în cadrul unui gen, totalitatea speciilor provine dintr-o specie ancestrală,
prin evoluţie divergentă. Procesul a implicat, printre altele, şi modificarea numărului de
cromosomi, prin autopoliploidizare, pseudopoliploidizare, aneuploidizare, amfipoliploidizare
etc..
- Numărul cromosomial de la care s-a plecat, în cazul unei serii poliploide de pildă, reprezintă
numărul cromosomial de bază, notat cu x. La diploidul de origine, numărul de bază
coincide cu numărul haploid (x = n). Evident, x rămâne acelaşi pentru triploid, tetraploid etc.,
n modificându-se în concordanţă cu 2n. Spre exemplu, în genul Papaver, secţia Oxytona
există speciile Papaver bracteatum (2n = 14, n = 7, x = 7), Papaver orientale (2n = 28, n =
14, x = 7) şi Papaver pseodo-orientale (2n = 42, n = 21, x = 7). Este clar că n variază în
funcţie de 2n, în timp ce x (numărul fundamental de cromosomi) rămâne acelaşi, cele trei
specii fiind 2x, 4x şi 6x.
- Alteori, o serie poliploidă nu provine printr-o poliploidizare reală, ci prin pseudopoliploidie.
De exemplu, dacă o specie are 2n = 8 cromosomi metacentrici, mediani, submediani sau
subterminali, prin fisionarea cromosomilor dintr-o pereche, două, trei sau toate perechile, vor
rezulta 2n = 10, 2n = 12, 2n = 14, sau 2n = 16 cromosomi. Dacă, însă, se va determina
cantitatea de ADN per nucleu, se va constata că rămâne constantă, la toate aceste numere de
cromosomi. Pe de altă parte, dacă se vor număra braţele cromosomiale, din cariotipurile
efectuate pe baza numerelor menţionate, se va constata că cifra este aceeaşi – 16. Prin urmare
NF (numărul fundamental de braţe) a rămas constant, sugerând că speciile din respectiva
serie nu sunt aneuploizi sau poliploizi adevăraţi ci pseudoaneuploizi sau pseudopoliploizi.

Un real progres în studiul cromosomilor mamiferelor s-a înregistrat concomitent cu

punerea la punct a metodei Giemsa de colorare şi examinare a cromosomilor. Apoi,
definitivarea metodelor de bandare a cromosomilor, de către Arrighi şi Hsu, în 1971, urmată
de unele modificări aduse metodei Giemsa, au permis stabilirea existenţei diferitelor tipuri de
cromosomi, în cadrul unuia şi aceluiaşi genom. Mileniul 3 a debutat cu cea mai mare realizare
în domeniu – descifrarea genomului uman. S-a stabilit, cu această ocazie, că omul nu deţine
peste 100.000 de gene, cum se afirma frecvent, ci aproximativ 35.000. Prin urmare,
extraordinara complexitate a organismului uman nu poate fi pusă pe seama unui număr mare
de gene ci pe interacţiuni multiple şi complexe între un număr de gene aproape egal cu
numărul genelor deţinute de o muscă.

4
 În ceea ce priveşte compoziţia chimică a cromosomilor eucariotelor, încă din anul 1920 s-a
stabilit că principala componentă o constituie substanţa cromatică, denumită cromatină,
alcătuită, la rândul ei, din aciizi nucleici şi proteine, în proporţii egale (câte 50% pentru
fiecare dintre ele). Organizarea structurală intimă a acestor două componente a fost descifrată
abia în jurul anilor 1960. Dubla spirală formează un filament gros de 20Å sau 2 nanomicroni
(2nm).Un progres considerabil l-a reprezentat identificarea componentelor proteice majore ale
cromatinei. S-a constatat că acestea sunt proteine histonice, de cinci tipuri, notate cu H1,
H2A, H2B, H3 şi H4. Aceste cinci histone sunt prezente în cromosomii tuturor eucariotelor.
Interesant este faptul că aceste proteine au secvenţă aminoacidică asemănătoare la majoritatea
plantelor şi animalelor, ceea ce poate sugera că gena care este responsabilă de biosinteza lor
are o origine foarte îndepărtată (este foarte veche) şi nu a suferit prea multe mutaţii, pe
întregul parcurs al procesului filogenezei. Un alt progres important a fost constatarea că patru
dintre histonele menţionate (H2A, H2B, H3 şi H4) formează octameri, particule în jurul
cărora se înfăşoară ADN-ul. Rezultă o formaţiune care, împreună cu H1 alcătuieşte
nucleosomul. Nucleosomul este considerat, deocamdată, structura de bază a cromosomului.
Analizele cu raze X au dovedit că nucleosomii sunt legaţi între ei prin ADN neasociat cu
histone (în unele manuale de specialitate sunt şi alt tip de afirmaţii), fiind sub forma unei
fibrile de cca 10 nm grosime. Această fibrilă se continuă de la un capăt la altul al
cromosomului, pliată (împachetată) foarte compact. Filamentul de ADN cu nucleosomii
formează o fibră perlată, cu un diametru de 30nm. Această fibră, la rândul ei, se răsuceşte şi
formează un cordon bobinat (un solenoid) cu un diametru de 300nm. Acest cordon se
îngrămădeşte şi formează cromatidele cromozomiale, care au un diametru de 1400nm
(fig.2.4.).
Din cele de mai sus reiese clar că o cromatidă cromozomială, vizibilă cu microscopul
optic, nu este decât o uriaşă moleculă de ADN înghesuită prin spiralări şi plicări, la care se
adaugă histonele din nucleosomi. Astfel, ansamblul moleculelor de ADN, care realizează o
lungime de circa 2 m în fiecare nucleu celular somatic, are loc în cei 46 de cromozomi a căror
lungime totală este de 220 microni. În perioada de diviziune celulară fibrele de ADN, cu
histonele din nucleosomi, se înghesuie, devin mai groase şi mai compacte. Acum cromatidele
(şi cromozomii) sunt colorabile şi devin vizibile pe toată perioada de diviziune mitotică sau
meiotică.

5
 Fig.2.4. Nivelele de organizare a cromatidelor(de la ADN la cromozom)

Cromosomii sunt, deci, cromatină suprastructurată. Cromatina este numele

conferit substanţei totale din care sunt alcătuiţi cromosomii. În ciclul mitotic sau meiotic,
cromatina se colorează rapid şi este uşor vizualizată. În interfază este vizibilă doar
heterocromatina, partea vizibilă în timpul diviziunii primind numele de eucromatină
(ambele noţiuni vor fi analizate, pe larg, ulterior). Regiunile heterocromatice ale
cromosomilor sunt considerate ca fiind heteropicnotice (în limba greacă pycnosis =dens).
Intensitatea colorării lor poate varia de la o etapă a ciclului celular la alta.
Fiecare cromosom dintr-o celulă eucariotă, conţine o macromoleculă lungă de ADN,
care se întinde de la un capăt al cromosomului la celălalt, prin centromer. Această
macromoleculă gigantică este superîmpachetată, în cromosom, în numai câţiva microni. La
om de exemplu, cel mai mare cromosom conţine o macromolecul de ADN de aproximativ 85
mm (85.000 μm sau 8,5 x 107 nm). Această macromoleculă gigantică este împachetată într-un
spaţiu care atinge, în metafază, 0,5 μm în diametru şi 10 μm în lungime, adică o împachetare
de aproxomativ 104 ori.
Realizări remarcabile în descifrarea infrastructurii cromosomilor se datoresc
cercetărilor efectuate de Hewish & Brugoyne (1973) care au constatat că prin tratarea
cromatinei cu endonucleaze activate cu Ca++ şi prin supunerea produselor rezultate la
electroforeză, se obţineau repetiţii de fragmente de ADN de aproximativ 200 pb (perechi de
baze), repetiţii ce s-au dovedit a fi un constituient permanent şi ubiquitar al cromosomilor,
cunoscut sub numele de nucleosom. Pe de altă parte, prin microscopie electronică s-au
identificat bobiţe elipsoidale de aproximativ 11 nm în diametru şi 6 nm în înălţime, legate
între ele prin fire subţiri de acid dezoxiribonucleic. Aceste bobiţe nu sunt altceva decât
nucleosomii. Pe de altă parte, digestia cromatinei cu nucleaze a evidenţiat existenţa unor
formaţiuni de aproximativ 146 pb care nu sunt disociate prin digestie. Mai mult decât atât,
uneori, un set de asemenea formaţiuni rămâne intact. Conform datelor de microscopie
electronică, aceste seturi sunt asociaţii de nucleosomi. Nucleosomii reprezintă peste 95% din
greutatea cromatinei şi sunt consideraţi a fi unităţile structurale de bază ale cromatinei.
Structura lor poate fi redată schematic (Fig.2.5.). În celulele eucariotelor cu organizare

6
superioară, nucleosomii conţin aproximativ 195 - 200 pb de ADN, un octamer histonic
alcătuit din câte două molecule de H2A, H2B, H3 şi H4 şi o moleculă de H1. Acesta nu este
însă un nucleosom complet deoarece în figură nu este precizat şi un fragment de 27 pb,
fragment care nu este direct asociat cu octamerul histonic. Acest fragment conectează, între
ei, doi nucleosomi consecutivi. În majoritatea cazurilor însă, octamerul histonic are în jurul lui
aproximativ 1,7 ture de ADN (adică 146 pb). Octamerul histonic împreună cu cele 146
perechi de nucleotide alcătuiesc miezul, sâmburele, particula centrală a nucleosomului,
cunoscut sub numele de nucleosomal sau histone core particle (Richmond et al., 1984).
Acesta este modelul nucleosomal propus pe baza determinărilor efectuate în soluţie cu
dispersie de neutroni, dar şi pe baza analizelor efectuate prin difracţia razelor X (Bradbury &
Baldwin, 1966; Klug et al., 1985; Burlingame et al,1985). Astfel, în conformitate cu acest
model, există un disc de 11,0 nm în diametru şi 5,5 - 6,0 nm înălţime, care are 1,7 ture de acid
dezoxiribonucleic, cu o grosime de 3,0 nm, înfăşurat în jurul lui. Cele 146 de pb ale acidului
dezoxiribonucleic nu sunt repartizate uniform în jurul octamerului histonic. Tetramerii 2H3 şi
2H4 interacţionează cu ADN-ul şi-l răsucesc în jurul lor. În acest fel se completează structura
nucleosomală. S-a demonstrat că partea centrală a octamerului are histonele H3 şi H4,
celelalte două histone fiind la exteriorul lor (pe feţele discului) – aşa cum este redat în
modelul structurii discului octameric (Fig.2.6.).

Fig.2.5. Diagrama unui nucleosom în jurul căruia se înfăşoarã ADN pe aproximativ

două ture (model propus de Brandbury, 1992)

Rezumând, putem preciza că există trei etape în structurarea unui nucleosom şi anume:
1. inima nucleosomului, alcătuită din 146 pb şi octamerul histonic (câte 2 molecule de H2A,
H2B, H3 şi H4);
2. inima plus încă 22 pb, dând un total de 168 pb, plus histona H1, alcătuieşte cromatosomul;
3. cromatosomul plus încă aproximativ 32 pb (ajungându-se la un total de aproximativ 200
pb.), formează nucleosomul.

Trebuie precizat că, deocamdată, nu este precis stabilit dacă există o singură moleculă
H1 per nucleosom. Lungimea linkerilor dintre cromatosomi variază atât de la specie la specie,
cât şi de la un tip celular la altul. S-au descris linkeri în lungime de numai 8 pb,dar şi linkeri
de 114 pb. Nucleosomul complet conţine, spre deosebire de inima nucleosomului, două ture
complete de ADN. Se mai afirmă că structura şi rolul nucleosomilor diferă în regiunile
genetic active de cele din regiunile inactive. Interacţiunile dintre ADN şi histone, în cadrul

7
nucleosomului, sunt de natură electrostatică, implicând părţile aminice, cu bazicitate crescută,
din lanţurile de arginină şi lizină, precum şi unele legături slabe ale histonelor bazice, cu
părţile fosfat ale ADN-ului (Nieto & Palacian, 1988).
Nucleosomii împreună cu acidul dezoxiribonucleic linker alcătuiesc o fibră cromatică
de 11 nm grosime care se spiralizează, la rândul ei, dând un solenoid de 30 nm grosime.
Cercetările nu au dat încă un răspuns clar şi definitiv relativ la structurarea solenoidului de 30
nm grosime (Fig.2.7.). Când concentraţia ionică a mediului creşte, apare aşa numita formă
înaltă a cromatinei (Thoma & Koller, 1977). La concentraţia de 2 mM de electrolit de MgCl2
şi în prezenţa histonei H1 se poate pune în evidenţă această fibră de 25 - 30 nm grosime. În
literatura de specialitate sunt menţiuni privitoare la aceste fibre (McGhee & co., 1983;
Felsenfield & McGhee, 1986). Analiza acestor fibre, prin microscopie electronică, cu raze X
şi cu neutroni, a relevat o structură prezentă la toate metazoarele şi la toate embriofitele,
structură existentă în cromosomi - atât în cei interfazici, cât şi în cei metafazici. Se admite că
această structură reprezintă un element de bază în cromosomii tuturor eucariotelor, cu
eventuale excepţii pentru unele protiste şi pentru unele talofite.

Fig.2.6. Modelul structurii miezului octameric, cu aranjarea probabilă a histonelor. a -

ADN-ul reacţionează cu tetramerii H3, H4 şi formează sâmburele discului nucleosomal,
b - discul cu histonele H2A şi H2B, asociate în exteriorul discului nucleosomal (după
Wagner, Maguire & Stallings, 1993)

ADN-ul din componenţa solenoidului este, la rândul lui, constituit din două părţi - o
parte ataşată la miezul histonic şi o altă parte cu rol spaţiator (alţi autori consideră,
dimpotrivă, că are rol de linker), care asamblează nucleosomii în solenoid. Aşa cum precizam
mai sus, segmentele spaţiatoare (sau linkeri) sunt de lungimi variabile. Se pune doar o
problemă - cum sunt organizate aceste segmente? Unii autori (McGhee et al., 1983) apreciază
că ADN-ul spaţiator este superrăsucit. Linia AB, care trece prin centrul cromatosomilor
adiacenţi, este înclinată cu peste 100 faţă de linia CD, care este perpendiculară pe axa
solenoidului. Aceasta determină deschiderea unghiului ADN-ului spaţiator supercondensat
care, la rându-i, determină distanţa dintre nucleosomii vecini (unghiul δ). Pe de altă parte, se
cuvine menţionat faptul că structurile aparente la acest nivel de rezoluţie microscopică,
reprezintă implicit şi un rezultat al metodei de analiză folosite, metodă care presupune

8
tratamente specifice (metode specifice de preparare a materialului). Prin urmare, se pot
aştepta rezultate întrucâtva diferite, de la un laborator (grup de cercetare) la altul. Toate
rezultatele, însă, converg spre concluzia că fibra de 30 nm este o realitate (există în realitate),
rămânând deschisă doar problema structurii sale. La data prezentă, structura solenoidului pusă
în evidenţă cu raze X, neutroni, microscopie electronică etc., pare a avea un suport faptic
suficient de solid. Structurarea ulterioară a cromatinei (organizarea solenoidului), pentru a
forma cromosomii vizibili în metafază (sau regiunile cromosomiale heteropicnotice vizibile şi
în interfază), este suficient de bine cunoscută şi explicată. Părerile, ca şi argumentele, celor
mai mulţi cercetători converg către concluzia în conformitate cu care fibra cromatică de 30
nm grosime se pliază şi formează bucle (laţuri), asigurând astrfel structurarea cromosomilor.
Pentru a avea o reprezentare cât mai reală a ratei de compactare a fibrei cromatice în cadrul
unui cromosom, recurgem la exemplul dat de Wagner, Maguire & Stallings (1993) şi anume.
Cromosomul 16 din genomul uman conţine aproximativ 1,1 x 108 pb, ceea ce reprezintă
aproximativ 3,7 x 104 μm lungime (pentru respectiva fibră de cromatină). Dar, în metafază,
când condensarea este maximă, lungimea atinge doar 3 μm. Se asigură, deci, o scurtare
(datorată compactării) de peste 12.000 de ori (adică 3,7 x 104 μm / 3 μm = 12.000). În
prometafaza timpurie, acelaşi cromosom (cromosomul 16) este de 4 μm lungime (adică s-a
scurtat, prin compactare, de 9250 de ori). Pe baza acestui tip de calcule s-a conchis
(Manuelidis & Chen, 1990) că diferenţa între rata scăderii lungimii fibrei cromatice de 30 nm,
prin compactarea în interiorul cromosomului şi rata scăderii lungimii cromosomului de la
interfază la metafază este de 7,5. De aceea cromosomul 16, în interfază, are o lungime de
aproximativ 23 μm (corespunzând unei rate de condensare de aproximativ 1600).

Fig. 2.7. Diagrama solenoidului. Sunt 6 nucleosomi per tură. Nucleosomii au o înălţime
de 5,7 nm şi un diametru de 11 nm. ADN-ul se continuă de la un nucleosom la altul (linia
întreruptă) (după Widom & Klug, 1985)

Prin urmare, întrebarea care se pune este următoarea: cum se ajunge de la o lungime
de 3,7 x 104 μm la una de 23 μm? Cele mai multe imagini, obţinute la microscopul electronic
cu scanare, relevă situaţia compactării fibrei de ADN. Se observă plieri şi contorsionări ale
fibrei de cromatină, care explică acceptabil scurtarea cromosomilor. Dinamica spiralizării, de

9
la solenoid la cromosomul metafazic, este conformă cu concepţia relativă la structura internă
a cromosomului. De aceea, o etapă în compactarea cromosomului este asigurată prin
înfăşurarea ADN-ului în jurul miezului nucleosomal şi, apoi, prin spiralizări care duc la
formarea solenoidului. Se asigură, astfel, o rată a împachetării de aproximativ 40. Deseori,
restul compactării se asigură prin alte procese. Cromosomii metafazici reprezintă condensarea
cromatică maximă (observată la cromosomii eucariotelor). Rolul acestor formaţiuni este acela
de a organiza şi împacheta macromolecula gigantică de ADN, permiţând segregarea către
nuclei celulelor fiice. Cromosomii metafazici, care sunt eliberaţi de aproximativ 99% din
conţinutul lor histonic, îşi păstrează ADN-ul în formă aproximativ constantă (asemenea
cromosomilor iniţiali, intacţi), probabil tocmai din cauză că ADN-ul este ataşat, în numeroase
puncte, la scheletul proteic nonhistonic intern (Paulson & Laemmli, 1977). Acest schelet
constă, în primul rând, din două proteine, desemnate prin Sc1 şi Sc2, cu greutăţi moleculare
de 170 kD şi, respectiv, de 135 kD (Lewis & Laemmli, 1982). Sc1 este, în fapt,
Topoizomeraza II (Earnshaw et al., 1985), buclele radiale ale ADN-ului fiind ataşate la
această proteină, în punctele numite SAR (în engleză scaffolding attaching regions - regiuni
de ataşare la schelet) (Earnshaw & Heck, 1985; Gasser & Laemmli, 1986).

Eucromatina şi heterocromatina
Examinând cu atenţie cromosomii, pe lungimea lor, constatăm că nu sunt uniformi sub
aspectele chimice, fizice şi genetice. În primul rând, diferă reacţia lor la tratamentul cu
coloranţi bazici, în sensul că unele segmente se colorează slab, cunoscute fiind sub numele de
eucromatice, iar altele se colorează mult mai intens şi au fost desemnate cu numele de
heterocromatice. Interesant şi important de consemnat este faptul că zonele heterocromatice
nu conţin gene în stare funcţională, fiind considerate genetic inerte. În mod artificial,
segmentele eucromatice pot fi introduse în segmentele heterocromatice, operaţiune prin care
se obţin schimbări comportamentale ale ambelor categorii de segmente. Eucromatina
reprezintă materialul normal, izopicnotic, deţinătorul informaţiei genetice, cu comportament
tipic în cazul diviziunii celulare (se spiralizează, se condensează, se decondensează şi se
colorează).
La rândul ei, eucromatina este de două tipuri: eucromatina activă şi eucromatina
permisivă. Eucromatina activă conţine genele ce vor fi transcrise în ARNm. Eucromatina
permisivă este reprezentată de acea porţiune din eucromatină care devine activă doar după ce
acceptă (permite) semnale declanşatoare (din categoria hormonilor, enzimelor etc.). Procesul
autoreplicării semiconservative a ADN-ului, în faza S din ciclul diviziunii celulare, începe la
nivelul eucromatinei. În consecinţă, replicarea eucromatinei este mult mai timpurie, în
comparaţie cu cea a heterocromatinei.
Heterocromatina reprezintă materialul unor regiuni (uneori al unor întregi cromosomi)
heteropicnotice, caracterizate prin structură densă şi compactă, inclusiv în telofază, interfază
şi profaza timpurie. Din aceste cauze, heterocromatina se colorează intens şi este vizibilă şi în
interfaza ciclului celular (în nucleii celulelor în interfază). Zonele heterocromatice sunt
răspândite pe întreaga lungime a cromosomului, dar mai ales în jurul centromerului, unde
formează heterocromatina centromerică. Destul de frecvent este localizată şi în apropierea
organizatorilor nucleolari şi spre capetele cromosomilor. Cu această ocazie se poate menţiona
faptul că în aceste zone cromosomiale (heterocromatice) au loc cele mai frecvente ruperi ale
cromosomilor. Heterocromatina este componenta preferenţială a cromosomilor sexuali şi
a celor suplimentari (cromosomii B). Sunt unele specii (broaştele ţestoase, unii viermi) la
care întregul set cromosomial este heterocromatic.

10
 Fig.2.8. Nucleu celular cu hetero şi eucromatină

Replicarea ADN-ului, în zonele eucromatice şi heterocromatice, se desfăşoară

asincron. În ceea ce priveşte heterocromatina, însă, apar şi unele aspecte deosebit de
interesante. De pildă, în stadiile timpurii de dezvoltare embrionară, heterocromatina lipseşte.
Deci, ca o concluzie firească, se poate accepta că ea nu se transmite de la o generaţie la alta, ci
se formează într-un anumit stadiu al ontogeniei. După ultimele observaţii şi experimente, se
pare că orice regiune a cromosomului poate deveni, la un moment dat, heterocromatică.
În consecinţă, heterocromatina şi eucromatina trebuiesc privite nu ca unităţi distincte
şi discontinue ale cromosomilor, ci stări ale cromatinei, dinamice atât în timp cât şi în spaţiu.
Sunt şi autori care consideră că există o heterocromatină nativă, reprezentată prin segmente
cromosomiale heterocromatinizate, încă de la naşterea organismului şi o heterocromatină
funcţională, care se individualizează temporar.
O altă clasificare a tipurilor de heterocromatină a fost propusă de Brown, în 1965. În
conformitate cu această clasificare, heterocromatina poate fi constitutivă şi facultativă.
Heterocromatina constitutivă este identificată în cromosomul Y de la Drosophila
melanogaster sau de la alte specii şi are ca trăsătură definitorie faptul că se constituie încă de
la începutul vieţii individului şi rămâne în această stare (genetic inactivă) pe tot parcursul
dezvoltării individuale. Heterocromatina constitutivă poate fi prezentă şi în alţi cromosomi,
fiind localizată (de obicei) de ambele părţi ale centromerului. Heterocromatina facultativă este
considerată cea din unul dintre cei doi cromosomi X, de la femelele de mamifere de pildă,
care devine genetic inactivă şi se evidenţiază în nucleul interfazic sub forma unui corpuscul
intens colorat, cunoscut sub numele de cromatină sexuală sau corpuscul Bar, bastonaşul de
tobă (drum-stick) etc. În acest context, unul dintre cromosomii X devine nefuncţional,
asigurându-se astfel egalitatea între cele două sexe. Fenomenul este cunoscut sub numele de
compensaţie de doză.
Important este faptul că heterocromatina facultativă are capacităţi reversibile, astfel
încât, în momentul în care cromosomul X inactivat de la femelă ajunge să fie unicul
cromosom X de la mascul, el devine funcţional. Dar el devine activ şi în ovulul în care, din
întâmplare, nimereşte. Apoi, dacă prin fecundarea respectivului ovul se ajunge din nou la un
zigot femel, iniţial, acesta va avea ambii cromosomi X funcţionali. În stadiul de blastocist,
unul dintre ei devine nefuncţional - capătă statutul de cromatină sexuală pentru întreg ciclul
ontogenetic. Iniţial se considera că zonele heterocromatice nu conţin gene funcţionale. Dar,
prin studii efectuate pe tomate, în 1961, s-a demonstrat că în heterocromatină există gene
funcţionale - în heterocromatina centromerică.
Heterocromatina poate apărea supercondensată, în unele regiuni cromosomiale, cum
este cazul la Zea mays. Aici apar un fel de noduli, denumiţi knobi, în care activitatea genică
este complet blocată. Numărul şi topografia knobilor sunt constante pentru anumiţi
cromosomi. Deocamdată nu se cunoaşte rolul concret al knobilor şi nici dacă au sau nu gene
cantonate pe ei. Sunt doar, presupuneri cu privire la rolul lor în procesele de gametogeneză.

11