1.

Functiile organismului uman

 Pentru functiile de nutriţie:Aparatul respirator ,Aparatul digestiv , Aparatul circulator,Aparatul excretor
 Pentru functiile de relaţie: Sensibilatea: Sistemul nervos; organele de simt;glandele endocrine Locomotia:Sistemul osos;Sistemul
musculos
 Pentru functia de reproducere: Aparatul reproducător masculin sau feminin
Aparatul respirator este format din plamani si caile respiratorii(fosele nazale,faringe,laringe,trahee si bronhii). Aparatul digestiv este
aslcatuit din tub digestiv(cavitate bucala,faringe,esofag,stomac,intestin subtire si intestin gros),dar si din glande
anexe(pancreaas,ficat,glandele salivare) Aparatul circulator:sange,lichid interstitial,limfa.Sangele are in componenta sda plasma si
celule(globule rosiii numite si hematii,globule albe numite si leucocite,trombocite numite si plachete sangvine). Aparatul excretor este
alcatuit din:2 rinichi si caile urinare(2 uretere,vezica urinara,uretra)
2. Axele si planurile de orientare
AXE ṢI PLANURI DE ORIENTARE ÎN ORGANISM
Poziţia anatomică normală
Prin poziţie anatomică normală (PAN) se înţelege poziţia care se ia în considerare atunci când se descriu diferitele elemente anatomice şi
raporturile dintre ele. Este aleasă prin convenţie internaţională şi are o deosebită importanţă, fiind indispensabilă pentru studiul anatomiei.
La om, este: ortostatism (subiectul stă în picioare) [de fapt, e clinostatism [culcat pe spate], cel putin conform prof.dr. Alex Croitoru],
toate cele patru membre paralele între ele, privirea înainte, palmele orientate în faţă.
Axe
 Axul longitudinal (vertical) - cel mai lung segment de dreaptă ce se poate trasa imaginar în poziţie anatomică normală a
subiectului. În cazul omului este dat de vertex şi de planul poligonului de susţinere (podeaua).
 Axe transversale - sunt orientate de la dreapta la stânga şi perpendiculare pe cel longitudinal.
 Axe sagitale - sunt orientate antero-posterior (ventro-dorsal) şi sunt perpendiculare pe cel longitudinal.
Planuri
 Planul mediosagital (median sau al simetriei bilaterale) - planul determinat de ombilic şi de axul longitudinal al corpului,
respectiv de axele longitudinal şi sagital. Prin intersectarea cu suprafaţa corpului determină pe aceasta linia mediană anterioară şi
posterioară.
 Planuri paramediane (parasagitale sau sagitale) - toate planurile paralele cu cel mediosagital.
 Planuri frontale - toate planurile verticale, paralele cu fruntea în PAN.
 Planuri transversale (orizontale) - toate planurile perpendiculare pe axul longitudinal.
Termeni de direcţie şi de poziţie
Pozitiile sunt termeni anatomici care definesc locul unui organ sau segment al corpului uman, în raport cu planurile menţionate mai
sus.

3.Pozitiile si miscarile subiectului in PAN.

Pozitiile:
 Superior sau cranial - deasupra unui plan orizontal.
 Inferior sau caudal - sub un plan orizontal.
 Anterior sau frontal - în faţa unui plan frontal.
 Posterior sau dorsal - în spatele unui plan frontal.
 Proximal - doar pentru membre: [mai] apropiat de trunchi.
 Distal - doar pentru membre: [mai] depărtat de trunchi.
 Lateral - [mai] depărtat de planul mediosagital.
 Medial - [mai] apropiat de planul mediosagital.
 Volar - spre faţa palmară a mâinii.
 Plantar - spre talpă.
Mişcări
- flexiuni – extensiune – ax transversal
- rotaţie exterior-interior – ax longitudinal
- abducţie – adducţie – ax A-P
- circumducţie –flexie, abducţie, extensie, adducţie şi revenire
- pronaţie – supinaţie
4 Componentele anatomice ale corpului uman
Corpul uman este format din: cap, gât, trunchi şi membre.
Capul şi gâtul alcătuiesc împreună extremitatea cefalică a corpului.
Capul este alcătuit din două părţi:
- una craniană, situată superior şi posterior, sau neuro-craniul sau cutia cranienă
- alta, reprezentată de faţă, aşezată anterior şi inferior.
Gâtul este partea corpului care leagă capul de trunchi, el are:
- o regiune posterioară sau nucală, alcătuită din vertebre, articulaţii şi muşchi
- o regiune cervicală anterioară care conţine muşchii, fascii, osul hioid, dar şi organe ale gâtului: laringe, trahee, esofag, tiroidă, etc.
Trunchiul este format din trei părţi suprapuse: torace, abdomen, pelvis. În interiorul lor se găsesc cavităţile viscerale: toracică,
abdominală, pelvină.
Cavitatea toracică este despărţită de cea abdominală prin muşchiul diafragma. Cavitatea abdominală se continuă caudal cu
cavitatea pelvină, care este închisă inferior de diafragma pelvină şi de diafragma urogenitală.
Pereţii trunchiului sunt formaţi din elemente somatice: oase, articulaţii, muşchi, fascii, vase, nervi. Peretele posterior al toracelui şi
abdomenului formează spatele. Peretele anterior al toracelui conţine glanda mamară.
Membrele: - superioare se leagă de trunchi prin centura scapulară. Partea liberă a membrelor superioare este formată
din: braţ, antebraţ şi mână.
 - inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană. Partea liberă a membrelor inferioare este alcătuită din trei
părţi: coapsă, gambă şi picior.
Partea somatică a corpului cuprinde totalitatea formaţiunilor anatomice, cu excepţia viscerelor. Ea este constituită în special din
organele aparatului locomotor, a căror masă reprezintă aproape 2/3 din greutatea corpului.
Viscerele sunt organele interne ale corpului.
5. Componentele celulei
Celula este o unitate morfo-funcţională elementară a tuturor organismelor procariote şi eucariote, cu capacitatea de autoreglare,
autoconservare şi autoreproducere.”
Celula a fost descoperită de Robert Hoock în 1665 care făcea studii pe tulpini de plută.
CELULELE EUCARIOTE, sunt formate din:
Membrana celulară (membrana plasmatică, plasmalema) este o structură celulară ce delimitează şi compartimentează conţinutul celular.
Constituie o barieră selectivă pentru pasajul moleculelor şi ionilor. Este o structură bidimensională continuă cu grosimea de 6-9 nm şi cu
proprietăţi caracteristice de permeabilitate selectivă, ce conferă individualitate celulei. Membrana celulară a fost pentru prima dată
observată de Robert Hooke, însă acesta a considerat-o parte integrală a unei celule unitare.
Rolurile membranei celulare: - transportul de substanţe; asigurarea homeostazei; protejarea spaţiului celular; conferirea unei forme
celulei; echilibru osmotic; (osmoză)
permeabilitate selectivă; participă în cadrul proceselor metabolice; comunicarea bidirecţională între celule şi mediul extern; locomoţia
2.PERETE CELULAR
Este o structură ce înconjoară membrana plasmatică a celulelor (din bacterii), având rolul principal de a păstra forma celulelor şi de a le
conferi rezistenţă mecanică.
3.CITOPLASMA
Citoplasma reprezintă mediul intracelular, situat între membrana celulara şi nucleu, al unei celule, constituind masa fundamentală a
acesteia. În citoplasmă se află organite celulare.
Citoplasma este alcatuită din două părţi : hialoplasma, granuloplasma
Hialoplasma este formata din: citosol si citoschelet.
Granuloplasma este formată din organite citoplasmatice ancorate de citoschelet.
Organitele pot fi: -comune( prezente in toate celulele) şi specifice( prezente doar in anumite celule).
4.CITOSCHELETUL (schelet celular)
Reprezintă o structură subcelulară, care are o forma unor tuburi şi filamente, alcătuite din molecule proteice specializate. Acesta conferă
celulei formă proprie şi susţinere. De asemenea, citoscheletul are rol în locomoţia celulară, în transportul intracelular şi în schimbul de
substanţe cu mediul extern si cu alte celule. Este comun tuturor celulelor eucariote (celule cu nucleu), ca de exemplu neuronul.
Organitele celulare sunt structuri specializate din citoplasma celulară, care îndeplinesc funcţii specifice şi posedă membrană proprie.
Clasificarea organitelor
Organitele celulare sunt de două tipuri:
 comune se găsesc în majoritatea celulelor eucariote (Reticulul endoplasmatic, ribozomi, Aparatul Golgi, mitocondrii, lizozomi.
 specifice: intră în alcatuirea anumitor tipuri de celule (Miofibrile -din fibra musculară; Neurofibrile şi Corpusculii Nissl -din
celula nervoasă) .
6.RIBOZOMII
Ribozomii sau corpusculii lui Palade, sunt constituiţi din ARN. Ei se găsesc liberi în citoplasma celulară sau ataşaţi reticulului
endoplasmatic, formând cu acesta reticulul endoplasmatic rugos.
Ribozomii sunt sediul biosintezei proteinelor specifice. Nu prezintă membrană la periferie şi sunt alcătuiţi din 2 subunităţi (una mică si una
mare). În timpul procesului de sinteză, ribozomii acţionează ca punct de legatură între toate moleculele implicate, precis poziţionate unele
faţă de celelalte. Ribozomii au dimensiuni de aproximativ 20 nm în diametru Rolul lor este de a decoda ARN mesager pentru construcţia
lanţurilor polipeptidice din aminoacizi aduşi de ARN de transport. Ribozomii liberi se găsesc suspendaţi în citosol (partea semi-fluidă a
citoplasmei. Intreaga funcţie a ribozomului se bazează pe schimbările pe care le face la nivelul conformaţiei proteinelor.
7. Mitocondriile
Mitocontriile sunt organite celulare întâlnite în toate tipurile de celule. Ele mai sunt denumite şi „uzine energetice”, fiindcă ele conţin
enzimele oxido-reducătoare necesare respiraţiei. Mitocondriile au material genetic propriu - ADN mitocondrial, care conţine informaţia
genetică pentru sinteza enzimelor respiratorii.
8. CENTROZOMUL
Centrozomul este un organit celular, specific majorităţii celulelor eucariote animale,situat lângă nucleu. Se afla în centrul celulelor . Este
format din două formaţiuni numite centrioli, înconjuraţi de citoplasmă densă care poartă denumirea de centrosferă.
Participă în diviziunile celulare, la formarea fusului de diviziune.
Aparatul Golgi ( dictiozom) este un organit celular găsit la majoritatea eucariotelor, situat în centrul celulei. A fost identificat în 1898 de
către doctorul italian Camillo Golgi şi a fost numit după el. Funcţia principală a aparatului Golgi este procesarea şi împachetarea
macromoleculelor precum proteinele şi lipidele care sunt sintetizate de celulă.
10. VACUOLA
Vacuola este organitul celular, specific mai mult celulelor vegetale, (însă sunt şi prezente la unele celule animale).
Rol: depozitează substanţe de rezervă; participă la menţinerea echilibrului osmotic; pot păstra în cadrul structurii lor deşeuri metabolice, pe
care ulterior le elimină din cadrul lor, pot conţine diferite enzime, coenzime, substanţe organice şi anorganice, pigmenţi neasimilatori şi
fermenţi, necesari unei bune funcţionări a celulei, mentinerea compozitiei constante (homeostazie)
Structura, sunt alcătuite dintr-o membrană subţire, numită tonoplast, ce înconjoară sacul vacuolar.
11. LIZOZOMUL, este un organit celular, cu rol în: -digestie,-depozitarea enzimelor; - distrugerea corpurilor străine sau bătrâne
ale celulei.
Structura: - aspect de vezicule, diametru de 0,2 - 0,8 microni
Componente: membrana lizozomilor si matricea lizozomală
Tipuri de lizozomi:- Primari, -Secundari, -Terţiari:
12. RETICULUL ENDOPLASMATIC
Reticulul endoplasmatic (RE) este un organit care se găseşte la celulele eucariote. "Endoplasmatic" înseamna "în interiorul citoplasmei", iar
"reticul" înseamna "pânză/reţea mică". RE modifică proteine, produce macromolecule şi distribuie substanţele în celulă. În esenţă,
13. NUCLEUL CELULEI, este un organit celular, ce conţine materialul genetic şi care coordonează toate procesele intracelulare.
Rol: păstrarea materialului genetic; coordonarea reacţiilor chimice din citoplasmă;
coordonarea diviziunii celulare.
6.Tesuturile
1.ŢESUTUL EPITELIAL
Ţesutul epitelial este caracterizat prin celule care au, in general forma paralelipipedică sau prismatică, cu foarte putină substanţă
intercelulară, încât sunt strâns legate între ele. În epitelii, substanţa intercelulară este deci o substanţă cimentată.
Ţesutul epitelial se găseşte în organism, fie la suprafaţă, intrând în alcătuirea straturilor externe ale pielii, fie căptuşind unele
cavităţi ale corpului sau ale unor organe.
Clasificare:
1. epitelii de origine ectodermică: epiteliul epidermic, ependimar, plexurile coroide etc
2. . epitelii de origine endodermică: epiteliul diferitelor segmente ale tractului digestiv şi epiteliul glandular al pancreasului
exocrin.
3. . epitelii de origine mezodermică: epiteliul care intra în alcătuirea pleurei, , a peritoneului şi a pericardului.

Ţesutul conjunctiv este format din celule distanţate, între care se află fibre şi substanţă fundamentală. După consistenţa substanţei
fundamentale ele pot fi: moi, semidure, dure şi fluide. Face legatura dintre diferitele organe, precum şi dintre componentele acestora. Acest
tip de ţesut nu vine însă în legatura directă cu mediul extern sau cu lumenul vaselor.
Este alcatuit din: celule conjunctive, fibre conjunctive şi substanta fundamentală.
I. Fibrele conjunctive sunt de natură proteică. În funcţie de această proteină, ele pot fi: de colagen, elastice şi de reticulină.
a.Fibrele de colagen se gasesc în toate ţesuturile conjunctive, în alcatuirea ligamentelor şi tendoanelor. Colagenul se reînoieşte
încet, dar cu varsta, fibrele se înmultesc şi se impregnează cu substanţe minerale şi organice (colesterol), proces numit sclerozare.
b.Fibrele elastice conţin elastină, o proteină elastică, au o compozitie asemanatoare cu colagenul; prin fierbere elastina nu da
gelatina. Ele sunt mai subtiri decat fibrele conjunctive si mai ramificate.
c.Fibrele de reticulina se gasesc in organele limfopoietice si hematoformatoare: splina, ficat, maduva rosie, ganglionii limfatici.
Contin reticulina, substanta asemanatoare colagenului.
Tesutul conjunctiv contine apoximativ 1/3 din cantitatea totala de apa a corpului omenesc.
II.Substanta fundamentala este produsul celulelor si are rolul de a le separa. Ea contine in proportii diferite substante minerale,
organice (mai ales proteine) si apa; in functie de acestea substanta fundamentala poate fi: fluida, moale, consistenta, dura.
Rolul tesutului conjunctiv:
-leaga diferite tesuturi si organe, asigurand unitatea organismului;
-au rol trofic datorita rezervelor de grasimi din celulele adipoase, dar si datorita participarii la metabolismul diferitelor substante;
-asigura rezistenta sistemului locomotor;
-protejeaza diferite organe (rinichi, muschi, creier etc.);
-au rol de aparare (prin fagocitoza);
-au rol in regenerarea elementelor figurante.
ŢESUTUL MUSCULAR
Ţesuturile musculare sunt adaptate funcţiei de contracţie.
Celula sau fibra musculară prezintă unul sau mai mulţi nuclei, după tipul de ţesut muscular, o membrană celulară numită sarcolea şi
citoplasmă denumită sarcoplasmă, în interiorul căreia se găsesc organitele celulare comune şi organitele specifice (contractile) -
miofibrilele — apărute în urma diferenţierii şi adaptării celulei are funcţia de contracţie.
După particularităţile miofibrilelor, ţesuturile musculare se împart în trei tipuri:
- ţesut muscular neted, în care miofibrilele sînt omogene şi se contractă involuntar;
-ţesut muscular striat, cu miofibrile heterogene, de aspect striat, care se contractă voluntar;
-ţesut muscular cardiac, în care miofibrilele sunt striate dar ţesutul se contractă involuntar.
ŢESUTUL Nervos

 Este alcatuit din neuroni şi celule gliale;

 Neuronii - sunt unităţile de structură ale sistemului nervos;
- sunt formaţi din :- corp celular si
- prelungiri: dendrite si axoni;
 Dendritele si axonii constituie căile de conducere în nevrax a sensibilitatii si motilităţii, precum şi nervi spinali (micşti) şi
cranieni (senzitivi, motori şi micşti).
STRUCURA NEURONILOR:
A. CORPUL CELULAR
 formează substanţa cenuşie a nevraxului şi este delimitat de neurilemă;
 în neuroplasmă se află: mitocondrii, reticul endoplasmatic, aparat Golgi, lizozomi, neurofibrile (cu rol de susţinere şi transport),
corpi Nissl (cu rol în sintezele neuronale) şi nucleul (unic, situat central).
B. AXONUL
 este o prelungire unică, obligatorie, delimitată de axolemă;
 în axoplasmă conţine mitocondrii, lizozomi, neurofibrile;
 conduce influxul nervos eferent (centrifug);
 este protejat de 3 teci: de mielină (la interior), Schwann , Henle (la exterior)
1.Teaca Henle, - este formată din substanţă fundamentală amorfă şi fibre conjunctive aşezate în reţea, - este situată la interior, - are rol
trofic şi de protecţie.
2. Teaca Schwann, - este formată din celule gliale;- este dispusă concentric în jurul tecii de mielină;- între două celule Schwann se află o
strangulaţie Ranvier;- secretă teaca de mielină şi conduce saltatoriu influxul nervos.
3. Teaca de mielină, - este secretată de celulele gliale Schwann sau de oligodendrologie; are rol nutritiv, de protecţie şi izolator.Depusă
sub formă de lamele lipoproteice concentrice , albe, în jurul fibrei axonice (axoni mielinizati).Fibrele postganglionare vegetative şi fibrele
sistemului somatic cu diametru de sub 1micron şi viteză lentă de conducere sunt amielinice, fiind înconjurate numai de celulele Schwann,
care au elaborat o cantitate mică de mielină, viziblă doar la microscopul electronic.

Sângele este un tesut special sub formă lichidă care, prin intermediul aparatului circulator, alcătuit din inimă şi vasele sanguine,
transportă nutrientii şi oxigenul la nivelul tesuturilor corpului, de unde preia bioxidul de carbon şi produşii de catabolism tisular,
transportându-i la nivelul organelor de eliminare
Rolul sângelui
Rolul sângelui este cel de a transporta substantele nutritive prin corp, dar în el se pot transporta şi trombocitele ce ajută la reparearea
tesutului (plăgii).
Structură şi proprietăti
Sângele este compus din elemente celulare (ca.44 %) şi plasmă (ca. 55 %), care contine (90 % apă), proteine, săruri minerale şi substante
cu molecule mici ca monozaharide, hormoni, gaze dizolvate, şi substante nutritive (glucide, lipide, vitamine), mai contin produse de
catabolism destinate excretiei (rinichi) ca ureee, acid uric, hipuric.
Din punct de vedere fizico-chimic sângele este o suspensie, cu alte cuvinte un amestec de lichide, gaze,substane solide printre care se
îneleg şi celulele.
Valoarea pH-ului sanguin fiind 7,4. Culoarea roşie a sângelui este datorată pigmentului (cu fier) hemoglobină din eritrocite care încărcate
cu oxigen au o culoare mai deschisă.
Plasma
Plasma sanguină reprezintă aproximativ 55–60% din sânge şi este formată din aproximativ 90% apă, 1% substante anorganice (săruri
minerale care conin ioni dintre care mai importanti sunt cei de sodiu , clor, potasiu, magneziu, fosfor, şi calciu) şi aproximativ 9%
substante organice (proteine, glucide, lipide etc). Raportul de proteine variază între 60 şi 80 g/litru ca. 8 % din volumul plasmei.
Eritrocitele (globulele roşii sau hematii) au rolul de a transporta oxigenul şi bioxidul de carbon. Sunt celule anucleate, ce conin un pigment
numit hemoglobină. Aceasta este o proteină compusă dintr-o albumină numită globină şi o grupare numită hem, ce conine fier, cu rol de
fixare a oxigenului. Hemoglobina este pigmentul care determină culoarea roşie a sângelui. Unele specii de animale au alt tip de pigment
sanguin, care conine cupru şi este de culoare albastră (Octopus). Circa 1 % din eritrocitele din sângele periferic sunt reticulocite, restul
fiind eritrocite mature.
Leucocitele sau globulele albe se împart în granulocite şi agranulocite. Granulocitele sunt leucocite cu nucleu granular, clasificate după
culoarea protoplasmei în trei categorii: eozinofile, bazofile şi neutrofile. Au rol imunologic în imunitatea nespecifică. Agranulocitele sunt
leucocite cu nucleu de formă mai simplă, negranular, şi se clasifică în monocite şi limfocite. Au rol în imunitatea specifică.
Numărul normal de globule albe variază în funcie de vârstă, fiind mai mare la copil. Poate depăşi valorile normale ale vârstei, în caz de
boală. În infectii, în special bacteriene, numărul de leucocite de regulă creşte, dar poate să şi scadă în infectii cu anumiti germeni, în special
virusuri, sau la persoane cu imunodeficiente.
Trombocitele, numite şi plachete sanguine, sunt celule ale sângelui cu rol în coagulare.
Proporia elementelor figurate (celulare) din sânge se numeşte hematocrit. Valorile normale ale hematocritului variază în funcie de vârstă şi
sex. La bărbai, valoarea normală este între 44 - 46 %, la femei între 41 - 43 %. La copii variază în funcie de vârstă, la nou născui fiind de
60 %, iar la copiii până la pubertate de numai de 30 %.
FUNCŢIILE SÂNGELUI.
Funcţia circulatorie- prin volumul şi proprietăţile sale fizicochimice, sângele contribuie la menţinerea şi reglarea presiunii sanguine.
Funcţia respiratorie.
- sângele realizează transportul de gaze de la plămâni la ţesuturi, asigurând aportul de oxigen necesar desfăşurării normale a proceselor
energetice tisulare
- la nivel tisular, cedarea oxigenului este însoţită de preluarea bioxidului de carbon rezultat din respiraţie şi transportarea sa către zona de
eliminare alveolocapilară.
Funcţia excretorie - se realizează prin faptul că sângele este principalul transportor al cataboliţilor de la nivel tisular la nivel de organe
excretoare.
Funcţia nutritivă - sângele reprezintă principalul mijloc de legătură între ţesuturile şi organele de absorbţie a principiilor alimentare.
Funcţia de menţinere a echilibrului hidroelectrolitic - una din condiţiile fundamentale ale homeostaziei organismului – menţinerea
echilibrului hidroelectrolitic între cele trei compartimente ale mediului intern – se realizează cu intervenţia sângelui.
Funcţia de termoreglare - menţinerea temperaturii constante a organismului (homeotermia) reprezintă un element de bază al homeostaziei
generale, condiţionând viteza şi randamentul reacţiilor metabolice.
Funcţia de apărare.
- sângele reprezintă o importantă barieră în calea agresiunii antigenice
- această funcţie se realizează prin intermediul unor proteine specifice (anticorpi), precum şi prin intermediul elementelor figurate
specializate (leucocitele).
Funcţia de reglare a principalelor funcţii a organismului - sângele intervine, prin proprietăţile sale fizicochimice şi prin substanţele
active conţinute, în reglarea funcţiilor circulatorii, digestive, excretorii, etc.
Asigurarea unităţii organismului - realizând o cale de legătură directă între cele mai diferite sisteme şi ţesuturi, sângele reprezintă, un
mijloc de asigurare a simultaneităţii de acţiune a organelor şi sistemelor, simultaneitate ce conţionează adaptarea la condiţiile mediului
ambiant.
PROPRIETĂŢILE SÂNGELUI
Culoarea. Sângele are culoarea roşie, se datorează hemoglobinei din hematii
Sângele recoltat din artere (sânge arterial) este de culoare roşu-deschis (datorită oxihemoglobinei), iar sângele recoltat din vene (sânge
venos) are culoare roşu închis (datorită hemoglobinei reduse şi a carbohemoglobinei). Când cantitatea de hemoglobină din sânge scade,
culoarea devine roşu-palid.
Densitatea.
- sângele este mai greu decât apa
- plasma sanguină are o densitate de 1025 g/l
Vâscozitatea.
- valoarea relativă a vâscozităţii sângelui este de 4,5 faţă de vâscozitatea apei.
- vâscozitatea determină curgerea laminară (în straturi) a sângelui prin vase.
- creşterea vâscozităţii este un factor de îngreunare a circulaţiei.
Presiunea osmotică şi presiunea coloidosmotică (oncotică).
- membrana semipermeabilă permite trecerea solventului şi împiedică deplasarea substanţei dizolvate de o parte şi de cealaltă a ei.
- fenomenul de osmoză, constă în deplasarea moleculelor solventului prin membrană spre compartimentul ocupat de soluţia
respectivă.
- presiunea osmotică a substanţelor coloidale (proteinele) se numeşte presiune coloidosmotică (oncotică) .
- Reacţia sângelui, este slab alcalină şi se exprimă în unităţi pH. PH-ul sanguin are valoarea cuprinsă între 7,38 – 7,42, fiind menţinut
prin mecanisme fizicochimice şi biologice (plămân, rinichi, hematie etc.).
Temperatura.
- la om şi la animalele cu sânge cald (homeoterme), temperatura sângelui variază între 35oC (în sângele din vasele pielii) şi 39o C (în
sângele din organele abdominale)
- deplasarea continuă a sângelui prin organism contribuie la uniformizarea temperaturii corpului şi ajută la transportul căldurii din
viscere spre tegumente, unde are loc eliminarea acesteia prin iradiere. Sângele, astfel „răcit”, se reîntoarce la organele profunde, unde
se încarcă cu căldură.
Hematopoieza şi hemoliza fiziologică
Hematopoieza este procesul de formare a elementelor celulare sanguine la nivelul măduvei osoase, din celulele sistemului reticulo-
endotelial (celule de tip embrionar) care prin procesul de maturare se pot transforma în oricare celulă specializată din organism.
Are mai multe forme ca de exemplu eritropoeza formarea eritrocitelor, această maturare a eritrocitelor tinere se produce prin actiunea
hormonului eritropoetină în ficat şi rinichi.
Există un echilibru între procesul de distrugere şi cel de formare de noi hematii.
Grupele de sânge. Transfuzia
- hematiile umane prezintă două tipuri de polizaharide cu proprietăţi antigenice, denumite aglutinogene A şi B şi două tipuri de anticorpi
plasmatici specifici omologi denumiţi aglutinine α şi β.
- antigenele hematice şi anticorpii plasmatici în sângele fiecărui individ sunt determinaţi genetic, astfel încât, la acelaşi individ nu pot
coexista simultan aglutinogenul şi aglutinina specifică omoloagă.
- prin excludere reciprocă a aglutinogenului şi a aglitininei omoloage oamenii se împart după sistemul ABO în 4 grupe sanguine.
 grupa I (O), întâlnită la 47% din populaţie, nu conţine aglutinogenul A şi B, dar conţine aglutininele α şi β.
 grupa II(A),întâlnită la 41% din populaţie,conţine aglutinogenul A şi aglutinina β.
 grupa III (B), întâlnită la 9% din populaţie, conţinţine aglutinogenul B şi aglutinina α.
 grupa IV (AB), întâlnită la 9% din populaţie conţine aglutinogenul A şi B şi nu conţine aglutininele α şi β
- dacă aglutinogenul hematic din sângele donatorului în cazul unei transfuzii se întâlneşte cu aglutinina omoloagă din sângele primitorului
se produce aglutinarea intravasculară a hematiilor, urmată de hemoliză.
- cunoaşterea apartenenţei la una din grupele sanguine are mare importanţă în stabilirea compatibilităţii transfuzionale.
 grupa O poate dona la toate grupele (donator universal), dar nu poate primi decât de la grupa O.
 grupa AB poate dona numai la grupa AB însă poate primi de la toate grupele (primitor universal).
- s-a constatat că 85% din populaţie mai prezintă pe hematii încă un antigen denumit Rh.
- antigenul hematic Rh se moşteneşte exclusiv de la tată.
- anticorpii anti-Rh (aglutininele) nu sunt determinate genetic.
- ei apar în cursul vieţii la subiecţii Rh-negativ în urma unor transfuzii repetate cu sânge Rh-pozitiv.
Hemostaza fiziologică reprezintă totalitatea mecanismelor prin care organismul se apără împotriva hemoragiilor. Este eficace în
hemoragiile din vasele mici şi capilare.
- în cazul celorlalte hemoragii hemostaza se face medicamentos şi/sau chirurgical.
- hemostaza fiziologică, spontană se desfăşoară în 4 timpi:
 timpul parietal reprezintă ansamblul fenomenelor prin care lumenul vasului lezat se micşorează;
 timpul trombocitar, reprezintă formarea trombusului alb care închide lumenul vascular deja contractat. Trombusul alb se formează
prin aderarea trombocitelor de pe peretele vascular lezat, durează 2 -4 min;
 timpul plasmatic, reprezintă ansamblul fenomenelor de coagulare ce se desfăşoară în 3- 5 min., de la producerea leziunii
vasculare. Trombusul de fibrină, asigura închiderea de durată a vasului, ca urmare a transformării fibrinogenului în fibrină sub
influenţa trombinei;
 hemostaza definitivă, apare după 7 zile când trombusul de fibrină este distrus prin procesul de fibrinoliză asociat cu acţiunea
macrofagelor tisulare. Spaţiile formate sunt imediat ocupate de fibroblaşti, care secretă colagen, determinând fibroza şi închiderea
definitivă a vasului lezat.
Coagularea sângelui este un proces enzimatic complex prin care fibrinogenul solubil din plasmă se transformă într-o reţea de fibrină
insolubilă în ochiurile căreia se fixează elementele figurate ale sângelui.
- coagularea sângelui se desfăşoară în trei faze:
 faza I (formarea tromboplastinei)
 faza a II-a (formarea trombinei) durează 10 sec.
 faza a III-a (formarea fibrinei) durează 1 – 2 sec. În ochiurile reţelei de fibrină se fixează elementele figurate şi sângerarea se
opreşte.