INTRODUCERE

Despre apariţia vieţii pe Terra

Încă de când au apărut primele forme de viaţă de pe planetă,

cele mai mari dintre acestea au avut tendinţa de a deveni încă şi mai
mari. Pe parcursul a 3,6 miliarde de ani de evoluţie, dimensiunea
maximă a vieţuitoarelor a crescut cu 16 ordine de mărime,
aproximativ de 10 cvadralioane de ori, de la celule unice la masivii
arbori sequoia de astăzi. Aşadar, indiferent de ceea ce spune lumea,
mărimea contează!

O şansă întâmplătoare care a avut loc cu aproximativ 1,9

miliarde de ani în urmă a dus la apariţia vieţii pe Pământ, spun
oamenii de ştiinţă.
Noile cercetări avansează ideea că un organism asemănător
amibei a inghiţit o bacterie care a dezvoltat puterea de a utiliza
lumina solară în apă, pentru a produce oxigen. Deşi bacteria a fost
iniţial o pradă, a devenit parte din corpul atacatorului, devenind

1
stramoşul fiecarui arbore, plantă sau algă aflate pe Pământ, în
prezent.
Paul Falkowski, profesor de biochimie şi biofizică la
Universitatea Rutgers din New Jersey, SUA, spune că acest
eveniment unic a transformat evoluţia vieţii de pe Pământ. “Urmaşii
acelui organism minuscul au transformat atmosfera, completând-o cu
oxigenul necesar pentru ca animalele şi, în cele din urmă omul, să
evolueze”.
Se credea şi anterior că asemenea organisme au existat pe
Pământ, însa natura evenimentului a devenit clară abia acum, odată
cu studiile asupra cloroplastelor, care absorb lumina soarelui şi
utilizează energia pentru a genera substanţe nutritive şi oxigen.
''Nimic altceva nu poate furniza energia necesară cererilor
organismelor multicelulare. Adevărata fotosinteză a evoluat o singură
dată şi şansa acestei întalniri care a dat naştere plantelor s-a
întamplat, de asemenea, doar o singură dată. Acestea au fost nişte
accidente foarte ciudate în istoria de 3,5 miliarde de ani a vieţii de pe
Pământ”, a declarat Nick Lane, cercetător în cadrul University College
London .
În concepţia evoluţionistă, în urmă cu trei miliarde şi jumătate
de ani, într-un punct de pe Pământ, nişte substanţe anorganice,
moarte, au decis să se unească, din proprie iniţiativă, fără nici o forţă
externă (supranaturală) şi au format prima celulă vie.
Pentru inlaturarea misterului existent privind originea vietii, Biologia
moderna scoate in evidenta etapele parcurse de acest urias proces
de formare a omului, a vietii, a tot ceea ce este viu.
Astfel, urmare a multor cercetări, s-a elaborat o teorie stiintifica
potrivit căreia viaţa n-a existat întotdeauna pe pământ, ci a apărut
atunci cănd s-au creat condiţii favorabile- biochimişti A.J. Oparin şi J.
B. Haldane.
Ulterior, acestă teorie s-a completat cu rezultatele obţinute în
domeniul geneticii.
Ştim din arhiva fosilelor găsite că viaţa pe Pământ trebuie sa fi
început cu organisme de tip vegetal, iar plantele sunt legătura de
bază din lanţul alimentar care susţine o imensă diversitate de viaţă
animală.
Cele mai vechi plante cunoscute erau alge primitive -
structuri unicelulare în care toate funcţiile erau efectuate într-o
singură celulă fără nucleu.

2
 Apariţia şi evoluţia celulei eucariote

Una dintre problemele centrale ale evoluţiei este cea a formării

celulelor eucariote, care compun majoritatea speciilor vii (peste
99%). Pentru descifrarea acestei probleme trebuie să ştim mai întâi
când au apărut primele eucariote şi apoi mecanismul prin care au
apărut ele. Multiplele studii de geologie, geochimie şi paleobiologie,
mai ales în ultimii 10-15 ani, pot să localizeze, cu aproximaţie,
momentul apariţiei primelor celule eucariote. Astfel, trecerea de la
viaţa anaerobă la viaţa aerobă marchează momentul apariţiei
primelor celule eucariote. Se ştie că, practic, toate celulele
nucleate sunt aerobe. Acestea nu puteau să se dezvolte deci decât
într-o atmosferă bogată în oxigen; pe scara geologică a timpului
aceasta ar însemna acum aproximativ 1800-2000 milioane de ani.
Cele mai vechi structuri, asemanatoare celulelor eucariote
unicelulare, datează de acum 1500 milioane de ani, fiind găsite în
dolomiţii din Australia de Nord. De asemenea, microorganisme
eucariote, probabil alge unicelulare şi ciuperci, au fost descrise în
formaţiuni geologice din Australia centrală având o varstă de
aproximativ 900 milioane de ani. Mai interesant este faptul că în
acestea din urmă au fost găsite corpuri organice intracelulare care
seamană a fi resturi de organite celulare, cum ar fi nucleul şi
pirenoizii.
Ceea ce i-a intrigat întotdeauna pe paleontologi a fost
faptul că în Precambrian nu au fost găsite niciodată macrofosile,
eucariote multicelulare. Acestea apar deodată, ca o explozie,
numeroase şi foarte diferite (protozoare, alge macroscopice) la
începutul Fanerozoicului (Cambrian), adică cu 700-600 milioane de
ani în urmă. Deci de la apariţia primelor celule eucariote (1800
milioane de ani în urmă) şi până la apariţia primelor eucariote
complexe, macroscopice (700 milioane de ani în urmă), s-au scurs
aproape 1000 milioane de ani, timp în care, probabil, celulele
nucleate au fost în plină evoluţie. De aceea a fost necesară o
perioadă atât de lungă nu se stie înca, dar se pare că un rol
important în apariţia eucariotelor macroscopice pluricelulare l-au avut
dezvoltarea sexualitaţii şi apariţia protistelor consumatoare.
Reproducerea asexuată prin mitoză oferă organismelor
posibilitatea de a se înmulţi, dar variabilitatea lor este redusă la
minimum, mutaţiile fiind foarte rare. Odată cu apariţia reproducerii
sexuate prin meioză, la eucariote, posibilităţiile de evoluţie sunt mult
mai mari şi mai rapide.

3
Organismele rezultate din meioză sunt mult mai diversificate,
deoarece ele întrunesc trăsături care se combină diferit de la ambii
parinţi.
Al doilea fenomen biologic care ar fi contribuit la apariţia
organismelor macroscopice multicelulare este dezvoltarea protistelor
consumatoare.
Golul de timp care mai rămâne între apariţia meiozei
(1000 milioane de ani în urmă) şi explozia de organisme
macroscopice de la începutul Cambrianului (700 milioane de ani în
urmă) pare să fie completat de dezvoltarea unor relaţii între
organisme: de prădător-pradă în interiorul diferitelor populaţii. Se
ştie că astăzi ecosistemele, care sunt sediul unor astfel de relaţii, se
caracterizează printr-o mare diversitate. Cu alte cuvinte, aplicând
aceasta la Precambrianul cel mai recent, se poate bănui că
majoritatea microorganismelor cunoscute din această perioadă, fiind
producători primari, fotosintetizatori şi actionând meioza ca proces
evolutiv, s-au diversificat foarte mult şi ca urmare au apărut tipuri
noi. Presupunând că unele dintre ele au pierdut posibilitatea de a
realiza fotosinteză, au devenit primii consumatori, ca protistele
celulare ce se hrăneau cu resturi organice şi celule mici (erau
omnivore). Apar apoi consumatorii mai complecşi, modificaţi
morfologic: ierbivorele şi carnivorele. Dezvoltarea acestor relaţii la
protozoare duce atât la diversificarea bazei nutritive, cât şi la
evoluţia rapidă şi simultană a consumatorilor macroscopici
(nevertebratele) şi a organismelor consumate (de regulă algele
pluricelulare).
După cum am văzut, este dificil de raspuns la întrebarea
când au apărut primele celulele eucariote, dar este şi mai greu de dat
un raspuns la cea de a doua intrebare: cum s-au format primele
celule eucariote.

Celula Eucariotă

Celulele eucariote sunt formate din:

Membrana celulară (membrana plasmatică, plasmalema) este o
structură celulară, ce delimitează si compartimentează conţinutul
celular. Constituie o barieră selectivă pentru pasajul moleculelor şi
ionilor. Este o structură bidimensională continuă (grosime de 6-9
nm) cu proprietăţi caracteristice de permeabilitate selectivă, ce
conferă individualitate celulei (1996, Voiculeţ si Puiu).

4
 Membrana celulară este formată din lipide şi proteine.
Elementul structural fundamental al membranelor celulare este
dublul strat lipidic care se comportă ca o barieră impenetrabilă
pentru majoritatea moleculelor aqua-solubile. Proteinele
membranare, asociate dublului strat lipidic, asigură funcţionalitatea
membranei.

Celula eucariotă. Organite celulare: (1) nucleol (2) nucleu (3) reticul
endoplasmatic granular (4) vezicule,(5) reticul endoplasmatic rugos, (6) aparatul
Golgi, (7) citoschelet, (8) reticul endoplasmatic neted, (9) mitocondrie, (10)
vacuole, (11) citoplasma, (12) lizozom, (13) centriol.

Membrana celulară constă din 3 tipuri de lipide: fosfolipide,

glicolipide şi steroli. Fosfolipidele şi glicolipidele constau dintr-un cap
hidrofil şi o coadă hidrofobă. Colesterolul, cel mai cunoscut dintre
steroli, este cel care conferă mebranei rigiditatea, fiind poziţionat
între capetele hidrofobe ale lipidelor şi nepermiţându-le să se
contracte.
Proteinele sunt fie înglobate în membrana lipidică
(transmembranare) fie asociate suprafeţei acesteia (proteine
membranare periferice si proteine legate prin lipide). Există mai
multe tipuri de proteine, incluzând:
- Proteină-marker;
- Receptori;
- de susţinere;
- de transport.

5
 Proteinele sunt implicate în multiple procese:
- transportul molecular si ionic transmembranar;
- realizarea conexiunilor intercelulare şi a ancorării celulelor în
matricea extracelulară;
- desfaşurarea reacţiilor enzimatice asociate structurilor
membranare;
- controlul fluxului de informaţie între celulă şi mediu prin
recunoaşterea, legarea şi transmiterea moleculelor-semnal;
- imunitatea celulară;
Peretele celular este o structură ce înconjoară membrana
plasmatică a celulelor de plante şi bacterii, având rolul principal de a
păstra forma celulelor şi de a le conferi rezistenţă mecanică. La
plante este format mai ales din celuloză, iar la bacterii din complexe
lipopolizaharidice, cum este de exemplu mureina.

Citoplasma şi componentele subcelulare

Citoplasma reprezintă mediul intracelular, situat între
membrana celulara şi nucleu, al unei celule, constituind masa
fundamentală a acesteia. În citoplasmă se află organite comune,
precum citoschelet, organite celulare, ribozomul, mitocondrie,
centrozomul, aparat Golgi, vacuolă, lizozomul, plastida, reticul
endoplasmatic, precum şi organite specifice (neurofibrile, miofibrile,
corpul Nisl) aflate în citosol, fluidul vâscos în care se petrec toate
reacţiile intracelulare.
Citoplaasma este alcatuita din doua părţi : hialoplasma,
granuloplasma şi incluziuni ergastice. Hialoplasma este formata din:
citosol şi citoschelet. Stările hialoplasmei sunt : -starea de sol
(apoasa)-este starea optimă de funcţionare a hialoplasmei -starea de
gel (vâscoasă)
Granuloplasma este formată din organite citoplasmatice
ancorate de citoschelet. Organitele provin din : -mediul extern,
introduse prin fagocitoză.
Organitele pot fi:
-comune (sunt prezente în toate celulele)
-specifice (sunt prezente doar în anumite celule).

Citoscheletul (schelet celular) reprezintă o structură

subcelulară, care are forma unor tuburi şi filamente, alcătuite din
molecule proteice specializate. Acesta conferă celulei formă proprie şi
susţinere. De-asemenea, citoscheletul are rol în locomoţia celulară,
în transportul intracelular şi în schimbul de substanţe cu mediul

6
extern si cu alte celule. Este comun tuturor celulelor eucariote (celule
cu nucleu), ca de exemplu neuronul. Structuri citoscheletale au fost
descrise şi pentru organismele procariote.
Organitele celulare sunt structuri specializate din citoplasma
celulară, care îndeplinesc funcţii specifice şi posedă membrană
proprie.

-Ribozomii sau corpusculii lui Palade generaţi de nucleoli sunt

constituiţi din ARN. Ei se găsesc liberi în citoplasma celulară sau
ataşaţi reticulului endoplasmatic, formând cu acesta reticulul
endoplasmatic rugos. Ribozomii sunt sediul biosintezei proteinelor
specifice. Ribozomii celulelor procariote au dimensiun mai mici decat
la eucariote. Nu prezintă membrană la periferie şi sunt alcătuiţi din 2
subunităţi (una mică şi una mare). În timpul procesului de sinteză
ribozomii acţionează ca punct de legatură între toate moleculele
implicate, precis poziţionate unele faţă de celelalte. Diametrul
ribozomilor este de aproximativ 20nm.
Ribozomii au dimensiuni de aproximativ 20 nm în diametru şi
sunt compuşi în 65% din ARN ribozomal şi 35% din proteine
ribozomale (cunoscute şi sub numele de ribonucleoproteine). Rolul
lor este de a decoda ARN mesager pentru construcţia lanţurilor
polipeptidice din aminoacizi aduşi de ARN de transport. Ribozomii
construiesc proteinele necesare pentru informaţia genetică conţinută
în ARN-ul de transport. Ribozomii liberi se găsesc suspendaţi în
citosol (partea semi-fluidă a citoplasmei), pe când ceilalţi ribozomi
sunt legaţi de reticolul endoplasmatic rugos, dându-i acestuia
aspectul caracteristic. Cum ribozomii sunt alcăzuiţi majoritar din
ARN, se crede că ei sunt o reminescenţă a “lumii ARN”. Ribozomii
sunt consideraţi de multe ori organite, însă acest termen se referă la
componentele sub-celulare, subcomponenete ce se găsesc în relaţie
cu membrana fosfo-lipidică, subcomponenete din care ei nu fac parte
sau nu sunt ataşaţi. De aceea de multe ori se face referire la
ribozomi ca fiind componente „non-membranare”. Subunităţile
ribozomale sunt relativ identice în celula eucariotă şi cea procariotă.
Ribozomii eucariotelor au dimensiuni de 80S, şi fiecare conţine o
subunitate mică (40S) şi o subunitate mare (60S). Subunitatea mare
este alcătuită din ARNS 5S (120 de nucleotide), ARN 28S (4700 de
nucleotide), o subunitate de 5,8S (160 de nucleotide) şi aproximativ
49 de proteine. Subunitatea mică 40S conţine ARN 18S (1900 de
nucleotide) şi aproximativ 33 de proteine. Ribozomii găsiţi în
cloroplastele şi mitocondriile celulelor eucariote au subunitatea mare

7
şi mică conectate prin intermediul proteinlor la nivelul particulei 70S.
Aceste organite sunt considerate a fi o reminescenţă de la bacterii, a
căror ribozomi sunt similari inclusiv celor de la procariote. Diferitele
tipuri de ribozomi au însă o structură comună, indiferent de
diferenţele mari de dimensiuni.

- Mitocontriile sunt organite celulare întâlnite în toate tipurile de

celule. Ele mai sunt denumite şi „uzine energetice”, fiindcă ele conţin
enzimele oxido-reducătoare necesare respiraţiei. Respiraţia produce
energia necesară organismelor, iar această energie este
înmagazinată în moleculele de ATP. Mitocondriile au material genetic
propriu - ADN mitocondrial, care conţine informaţia genetică pentru
sinteza enzimelor respiratorii.

Schiţa unei mitocondrii umane

Mitocondriile au forma unor vezicule alungite, sunt organite

sferice, ovale sau sub forma de bastonase. Mitocondriile sunt formate
din:
- înveliş
- membrană externă netedă
- membrană internă pliată, ce formează criste.
Membrana interna prin invaginari formează criste care pătrund
în stromă fară a compartimenta complet, marindu-i foarte mult
suprafata. Pe mebrana internă se observă nişte granule în care sunt
acumulate anumite enzime care intervin în procesele energetice a
celulei.
Mitocondriile se fomează prin diviziune şi se transmit ereditar,
pe linie maternă (fiindcă celulele feminine sunt mai mari, duc cu ele
organite citoplasmatice, iar cele masculine duc numai nucleul).
8
 Mitocondriile au următoarele roluri:
- respiraţie celulară
- ereditate extranucleară.

- Centrozomul este un organit celular, specific majorităţii

celulelor eucariote animale, situat lângă nucleu. Se afla în centrul
celulelor (animale, plante, unele alge, în ciuperci). Este format din
două formaţiuni numite centrioli, înconjuraţi de citoplasmă densă
care poartă denumirea de centrosferă.

- Aparatul Golgi (sau dictiozomul) este un organit celular celular

găsit la majoritatea eucariotelor, situat în centrul celulei. A fost
identificat în 1898 de către doctorul italian Camillo Golgi şi a fost
numit după el. Funcţia principală a aparatului Golgi este procesarea
şi împachetarea macromoleculelor precum proteinele şi lipidele care
sunt sintetizate de celulă. Este deosebit de important în procesarea
proteinelor pentru secreţie. Aparatul Golgi este o parte a sistemului
endomembranal al celulei.
Rol:
-Stocarea polizaharidelor;
-Modificarea proteinelor nou-sintetizate în reticulul endoplasmic.
-Sortarea proteinelor cu diverse destinaţii celulare.
-Prelucreză şi stochează proteinele şi lipidele care "curg" dinspre R.E.
-Sintetizează polizaharidele şi le "impachetează" în vezicule care vor
migra spre membrana plasmatică; la celulele vegetale şi fungi,
aparatul golgi este implicat şi în formarea peretelui celular.

Imagine a aparatului Golgi, vizibil ca o stivă de inele negre semicirculare în

partea inferioară. Numeroase vezicule circulare pot fi observate în vecinătatea
organitului

9
 Diagramă a procesului secretor din reticulul endoplasmatic (portocaliu) în
aparatul Golgi (roz).

- Vacuola este organitul celular, specific mai mult celulelor

vegetale (însă sunt şi prezente la unele celule animale).
Rol:
-Depozitează substanţe de rezervă;
-Participă la menţinerea echilibrului osmotic;
-Pot păstra în cadrul structurii lor deşeuri metabolice, pe care ulterior
le elimină din cadrul lor;
-Pot conţine diferite enzime, coenzime, substanţe organice şi
anorganice, pigmenţi neasimilatori şi fermenţi, necesari unei bune
funcţionări a celulei.

- Lizozomul este un organit celular, cu rol în digestie.

Rol:
-Depozitarea enzimelor;
-Distrugerea corpurilor străine sau bătrâne ale celulei.
Membrana lizozomilor este mai groasă decât a celorlalte
organite şi este impermeabilă (se opune trecerii enzimelor lizozomale
în citosol). Ea conţine ATP-aze care pompează ioni de hidrogen în
lizozomi pentru a menţine pH-ul acid.
Matricea lizozomală are aspect diferit de la un lizozom la altul
deoarece aceasta conţine materiale supuse digestie, materiale aflate
in diferite stadii de degradare. Conţine peste 40 de hidrolaze acide
(enzime hidrolitice): proteaze, lipaze, glicozidaze, fosfataze, etc.

10
 Tipuri de lizozomi
-Primari: nu şi-au început încă activitatea de digestie, sunt mici şi au
matricea omogenă cu aspect fin granular.
-Secundari: sunt activi (îşi desfăşoară activitatea digestivă), sunt mai
mari decât lizozomii primari iar matricea are un aspect heterogen. Se
împart în heterofagozomi si autofagozomi. Heterofagozomii conţin
material provenit din mediul extracelular, înglobat de celulă prin
fagocitoză (de ex. resturi celulare, bacterii). Autofagozomii conţin
materiale provenite din interiorul celulei (de ex. organite celulare
îmbătrânite) - se produce un fenomen de reciclare.
-Terţiari: sunt corpi reziduali şi conţin materiale nedigerabile, care au
rămas în urma digestiei ca urmare a epuizării echipamentului
enzimatic. Sunt mari, prezintă o matrice foarte densă şi foarte
heterogenă în care sunt incluse structuri de diverse mărimi şi
densităţi.

- Plastidele: sunt organite caracteristice celulelor vegetale.

Forma relativ ovală. Sunt autodivizibile.

- Reticulul endoplasmatic (RE) este un organit care se găseşte

la celulele eucariote. "Endoplasmatic" înseamna "în interiorul
citoplasmei", iar "reticul" înseamna "pânză/reţea mică". RE modifică
proteine, produce macromolecule şi distribuie substanţele în celulă.
În esenţă, reticulul endoplasmatic este sistemul elaborat de transport
al celulei eucariote.
Compoziţia RE este similară cu cea a membranei plasmatice,
deşi acest organit este de fapt o extensie a membranei nucleare. RE
este locul translaţiei genei şi mijlocul de transport al proteinelor ce
urmează să devină parte din membrana celulară (de exemplu
receptori transmembranari) sau care urmează să fie secretate prin
exocitoză (de exemplu neurotransmiţători, enzime digestive, etc.).
RE este format dintr-o reţea de tuburi şi cisterne. RE este
acoperit în parte de ribozomi (care produc proteine din aminoacizi,
bazat pe codul genetic). Deoarece aceste locuri par a fi "rugoase"
văzute sub microscopul electronic, această parte a fost numită reticul
endoplasmatic rugos. Părţile fără ribozomi se numesc reticul
endoplasmatic neted. Ribozomii transferă proteinele gata produse în
RE, care le transportă la aparatul Golgi.

11
 RE rugos produce şi transportă proteinele. Acesta este acoperit
de ribozomi care îl fac să arate "rugos". RE rugos se întâlneste în mai
multe celule, de exemplu în celulele din pancreas, care sunt implicate
în secreţia de insulină în circuitul sanguin.
În plus, RE rugos este şi un producător de membrane, deoarece
înglobează proteinele membranare în structura sa, iar când este
nevoie de ele în alte locuri le transferî. Acest organit modifică
proteinele şi le modifică calitatea.

Nucleu celular, reticul endoplasmatic şi aparat Golgi. 1. nucleu 2. por

nuclear 3. reticul endoplasmatic rugos 4. reticul endoplasmatic neted 5. ribozom
aflat pe RE rugos 6. proteine transportate 7. vezicule de transport 8. aparat Golgi
9. faţa Cis a aparatului Golgi 10. faţa Trans al aparatului Golgi 11. cisternele
aparatului Golgi

RE neted este implicat în procese metabolice, ca de exemplu

sinteza de lipide, metabolismul carbohidraţilor şi detoxificarea
drogurilor şi otrăvurilor. RE neted produce şi steroizii, de exemplu
steroizii sexuali la vertebrate şi steroizii secretaţi de glandele
adrenale. Celule care secretă aceste substanţe sunt bogate în RE
neted.
Celulele din ficat sunt şi ele bogate în RE neted. Aceste celule
depozitează carbohidraţii sub forma glicogenului. Hidroliza
glicogenului produce fosfatul glucozei, o formă ionica de zahăr care

12
nu poate ieşi din celulă. O enzimă din RE neted al acestor celule
indepărtează fosfatul, astfel încât glucoza poate ieşi din celulă. Astfel,
ea pătrunde în circuitul sanguin prin care poate ajunge oriunde este
nevoie.
Enzimele din RE neted ajută la detoxifierea drogurilor şi
otrăvurilor prin adăugarea unei grupări de hidroxil la substanţe,
astfel încât ele devin mai solubile şi mai uşor de eliminat din corp.
Reticulul sarcoplasmic
Acesta se întâlneşte în celulele muşchilor, şi este adaptat
pentru depozitarea şi eliberarea ionilor de calciu. Acest proces este
realizat de pompele de calciu şi necesită energie furnizată de ATP
(adenozintrifosfat). Pompele de calciu sunt proteine membranare
adaptate pentru transportul activ al ionilor de calciu în mediul
extraceleular (interiorul reticulului sarcoplasmic este de asemenea
mediu extracelular). În fibra musculară striată scheletică pompele de
calciu sunt reglate de calmodulină, iar în cele miocardice de
fosfolamban. Calciul este necesar pentru contracţia fibrei, fiind
eliberat din reticulul sarcoplasmic în momentul în care fibra
respectivă este excitată, prin deschiderea canalelor de calciu
dependente de voltaj. În perioadele dintre contracţii, pompele îl
concentrează în lumenul reticulului sarcoplasmic.

DEOSEBIRI DINTRE CELULELE PROCARIOTE ŞI

CELE EUCARIOTE

Organismele procariote – fac parte bacteriile şi algele

albastre –verzi.
Organismele eucariote – pot fi unicelulare sau
pluricelulare, pe cînd procariotele sunt numai unicelulare.
Organismele procariotele şi cele eucariote diferă fundamental
unele faţă de celalalte. Structura internă a celulelor procariote este
mai puţin complexă decât la cele eucariote. Celelule procariotelelor
nu prezintă nucleu, pe când celulele eucariote au un nucleu. La
eucariote, nucleul celulei deţine material genetic într-o membrană.
La procariote, materialul genetic este situat într-o regiune centrală a
celulei şi se numeşte nucleoid - nefiind delimitat de nicio membrană.
Procariotele se îmulţesc prin simplă scindare a celulei după
ce s-au dublat componentele acesteia. Dimpotrivă eucariotele, se pot
înmulţii pe mai multe căi: diviziune şi meioză. În cursul diviziunii
celulare la eucariote materialul nuclear se condensează sub forma

13
mai multor cromozomi, al căror număr şi structură sunt caracteristice
fiecărei specii.
Eucariotele au în citoplasmă organite celulare (mitocondrii,
lizozomi, peroximi, aparatul Golgi, reticolul endomplasmatic)
delimitate prin membrane de restul citoplasmei care formează
matricea citoplasmatică sau citoscheletul . Celula eucariotă are o
compartimentare structurală şi funcţională a citoplamei. Procariotele
nu au organite celulare şi deci nici compartimentarea citoplasmei.
Procariotele au la periferia celulei o membrană citoplasmatică
(ce nu poate avea prelungiri la interiorul citoplasmei numite
mezozomi) şi în afara ei un perete celular.
Eucariotele au în citosol un citoschelet ce determină forma şi
mişcările celulei din care face parte şi curentul citoplamatic şi
mişcărea locomotoriei amiboidală. Procariotele nu au aceste
proprietăţi, locomoţia fiind asigurată de un flagel ce are structura
mult mai simplă ca cei întîlniţi la unele eucariote .
ADN-ul eucariotelor este ataşat la proteine (numite histone) şi
este organizat în cromozomi;
ADN-ul procariotelor nu este asociat cu proteine şi nici nu este
organizat în cromozomi.

Desen ce ilustrează comparativ celula procariotă şi eucariotă

14
 Principalele diferenţe intre celulele procariote şi
eucariote

Procariote Eucariote
Tipul de organisme bacterie protiste, ciuperci, plante,
animale
Dimensiuni ~ 1-10 µm ~ 10-100 µm
Tip de nucleu nucleoid; nu un nucleu nucleu adevărat cu dublă
veritabil membrană
ADN circular molecule liniare
(cromozomi) cu
proteine histone
ARN şi sinteza cuplată cu citoplasma sinteza de ARN în nucleu
proteinelor sinteza de proteine
în citoplasmă
Ribosomi 23S+16S+5S 28S+18S+5,8S+5S
Structura citoplasmatică structură simplă structură complexă cu
membrane
intracitoplasmatice
şi citoschelet
Mişcarea celulelor flagelară făcută de flagelină flagelară şi ciliară făcută
de tubulină
Metabolism anaerob de obicei aerob
Mitocondrii nu au de la una până la numeroase
Cloroplaste nu au la alge şi la plante
Organizare de obicei celule izolate, dar celule izolate, colonii,
pot forma şi colonii organisme evoluate
cu celule
specializate
Diviziunea celulelor diviziune simplă Mitoză (pentru celulele
somatice)
Meioză (la formarea
gameţilor)

15
 Progresul evoluţiei

Evoluţia nu are loc neapărat într-o linie dreaptă continuă şi

cu o viteză constantă. Există lacune în cunoştinţele noastre, şi
traiectoria exactă a evoluţiei plantelor este necunoscută, deşi
presupunerile logice au dus la unele dintre cel mai probabile sugestii.
Următoarele grupuri de plante au evoluat aproape fără îndoială în
ordinea dată aici, dar este important de reţinut că evoluţia este un
proces continuu, încă în desfăşurare. Totuşi, schimbările pot fi
detectate numai în perioade foarte lungi de timp.

Bacteriile
Primele organisme celulare au fost probabil asemănătoare
cu bacteriile, trăind într-o „supă preistorică”. Bacteriile sunt în
general considerate înrudite mai mult cu plantele decât cu animalele,
dar ele au puţin în comun cu ambele grupe. Sunt microscopice şi
unicelulare, dar capabile să se autoreproducă cu o viteză fenomenală
în condiţii ideale.
Multe bacterii sunt parazite sau saprofite(trăind pe materie
organică moartă) şi nu prezintă fotosinteză, dar câteva pot trăi în
substanţe organice precum amoniacul şi azotul, ceea ce ar putea să
le reflecte vechile origini din vremea în care atmosfera Pământului
conţinea cantităţi considerabile de amoniac.
Algele albastre-verzi
În ciuda numelui, aceste plante primitive seamănă foarte
puţin cu adevăratele alge. Câteva fosile găsite în roci despre care se
ştie că au 3.100 de milioane de ani dezvăluie dovezi ale unor plante
care seamănă mult cu algele albastre-verzi moderne, indicând că ele
sunt printre primele plante capabile de fotosinteză. Majoritatea
algelor albastre-vezi, care sunt unicelulare şi nu conţin nucleu, sunt
microscopice, dar unele, precum mâzga galben-verzuie care se
formează pe poteci şi peluze, sunt vizibile deoarece coloniile lor sunt
învelite în mâzgă.
Fungii
Organismele simple cunoscute sub numele de fungi nu au
acea structură foarte specializată a plantelor mai evoluate, iar
absenţa clorofilei înseamnă că fungii nu pot să pot să producă
fotosinteză. În schimb, ei trăiesc ca paraziţi pe animale sau alte
plante, sau ca saprofite pe rămăşiţe.

16
 Algele
Algele sunt o altă formă primitivă de plante care nu au
frunze şi structuri florale specializate. Totuşi, aproape toate tipurile
de alge sunt capabile să-şi producă singure hrana prin fotosinteză în
prezenţa luminii solare naturale. Asemenea forme primitive de pantă
domină oceanele(buruienile marine sunt alge pluricelulare iar
planctonul constă în cea mai mare parte din alge pluricelulare).
Atât algele terestre cât şi cele de apă dulce sunt răspândite,
formând apa verde a eleşteelor şi învelişul care adesea acoperă sticla
acvariilor, sau coloarea verde de pe unele recipiente. Unele alge sunt
unicelulare, iar altele sunt pluricelulare şi pot forma filamente sau
colonii. Câteva alge aproape că formează puntea dintre viaţa
vegetală şi cea animală. De exemplu, euglenofitele se pot
autopropulsa cu ajutorul flagelilor, au un „ochi” roşu sensibil la
lumină(necesar în găsirea celei mai bune poziţii pentru fotosinteză),
şi sunt capabile să îngereze particule de hrană solidă.
Lichenii
Lichenii sunt plante compuse format prin asocierea
simbiotică(reciproc avantajoasă) a unei alge cu o fungă. Ei nu puteau
evolua decât după ce aceste două tipuri distincte de plantă erau deja
bine stabilite. În termeni evolutivi, ei au găsit o nişă care le permite
să colonizeze locuri inospitaliere, precum stâncile, unde doar puţine
alte plante supravieţuiesc.
Briofitele
Briofitele (muşchii frunzoşi şi muşchii pieloşi) seamănă cu
plantele terestre primitive, deşi au continuat să evolueze. Ele au
tulpini delimitate şi structuri asemănătoare cu frunzele, şi există
semne ale începutului evoluţiei ţesutului conducător vascular. Muşchii
frunzoşi şi muşchii pieloşi se reproduc prin spori, şi există două faze
ale reproducerii.
Întâi se formează o generaţie saprofită(cea care este forma
dominantă şi poartă sporii), iar aceasta este urmată de generaţia
gametofită. Acest proces este cunoscut sub numele de alternanţă de
generaţii. Întregul proces complicat al reproducerii necesită prezenţa
apei sau o atmosferă foarte umedă, lucru care sugerează de
asemenea şi vechiul lor statut evolutiv şi care le limitează
capacitatea de a se răspândi şi de a domina uscatul.
Gimnospermele
Gimnospermele, care sunt aproape toate arbori şi reprezintă
o dezvoltare evolutivă mai recentă decât celelalte grupuri de plante

17
menţionate până acum, au apărut în perioada mezozoică(vezi tabelul
dreapta). Ele au frunze şi seminţe(dar seminţele sunt goale, nu sunt
închise în învelişuri ca în cazul angiosmermelor). Coniferele, precum
pinii şi zadele, sunt cele mai cunoscute gimnosperme, dar există şi
varietăţi tropicale precum cicadele erau deosebit de abundente.
Imenşii arbori mamut sunt conifere care pot să crească la
dimensiuni foarte mari. În unele părţi ale lumii, pădurile de conifere
sunt vegetaţia dominantă. Coniferele au o imensă importanţă
economică şi sunt crescute în multe locuri pentru producţia pastei de
hârtie şi a cherestelei pentru industria de construcţii.
Angiospermele
Angiospermele sunt grupul de plante dominant al lumii
moderne, şi cuprind de la arbori precum stejarul şi castanul porcesc,
până la păpădii şi mărgărite de şes.
Orhideele şi majoritatea legumelor consumate de noi sunt
angiosperme, la fel şi ierburile, care includ cereale importante
precum grâul şi ovăzul, sau speciile ornamentale de ierburi care
formează peluzele în grădini.
Angiospermele sau plante cu flori ale căror seminţe sunt
închise într-un înveliş. Plantele au evoluat în multe direcţii diferite,
vântul şi insectele fiind ambii factori importanţi în polenizare. Unele
au evoluat pentru a fi polenizate de anumite specii de păsări sau
insecte. Metodele de răspândire a seminţelor sunt de asemenea
foarte variate.

• Simbioza

Ca o definiţie generală, putem spune că reprezintă existenţa

simultană a două sau mai multe organisme, care traiesc şi se
dezvoltă în aceleasi condiţii de mediu. Printr-o influenţare reciprocă,
ele se transformă şi dobândesc proprietaţi noi. De regulă, existenţa
izolată a unuia din simbioţi nu este posibilă. Este o formă de
convieţuire reciproc avantajoasă între două organisme.
Simbioza este prezentă atât în lumea plantelor cât şi a
animalelor.

 Simbioza şi morfogeneza radiculară

Într-un mediu dat, plantele intră în competiţie la nivelul
rădăcinilor lor pentru aprovizionarea cu apă şi săruri minerale. Ele
sunt şi în competiţie cu microorganismele din sol (bacterii,
cianobacterii, ciuperci). Invers, acestea din urmă pot profita de

18
substanţele organice produse de rădacini : celulele exfoliate ale
scufiei, mucilagii şi alte polizaharide secretate în mediu. Se stabilşte
astfel în jurul rădăcinii un fel de „sferă de influenţă” sau rizosferă,
favorabilă multiplicării microorganismelor. Printre ele se află paraziţi
susceptibili de a provoca maladii la plantele vasculare, dar eventuala
lor nocivitate este contrabalansată de activitatea microorganismelor
benefice plantei: organisme descompunătoare ce favorizează
formarea humusului sau procariote capabile de a fixa azotul
atmosferic, îmbogăţind astfel solul în ioni minerali.
Adesea, nu este vorba decât de „relaţii de bună vecinătate”.
Un anumit număr de microorganisme au mers mai departe şi au
stabilit cu plantele vasculare adevărate simbioze, adică asociaţii
strânse mai mult în plan morfologic decât fiziologic, în care fiecare
dintre parteneri gaseşte un avantaj.
S-au dezvoltat două tipuri de asocieri deosebit de eficace:
într-unul din cazuri, partenerul plantei superioare este un organism
fixator de azot, ce provoacă în general nodozităţi radiculare, în alt
caz, este vorba de o ciupercă şi asocierea este numită atunci o
micoriză.
Simbiozele nu se întâlnesc exclusiv la nivelul rădăcinilor.
Unele ciuperci se pot asocia cu talurile anumitor briofite sau cu
protalele haploide ale pteridofitelor, formând micotaluri.
Cianobacteriile sunt în mod normal prezente în frunzele de Azolla.
Alte bacterii formează nodozităţi caulinare sau foliare la anumite
plante tropicale.

 Modificări ale dezvoltării radiculare în prezenţa

microorganismelor fixatoare de azot
Avantajul fiecărui membru al asociaţiei este evident. Planta
asigură microorganismului prezent în rădăcinile sale în acelaşi timp
un adăpost şi o nutiţie carbonatică uşoară, datorită compuşilor
organici care circulă pe cale apoplastică. Pe de altă parte, azotul
necesar plantei îi este furnizat fie direct prin secreţiile extracelulare
ale simbiontului sau, fie indirect după moartea acestuia din urmă.
Formarea unui nodul este un răspuns al gazdei potenţiale la
o specie aparte de bacterii, aparţinând cel mai adese genului
Rhizobium (vezi foto). În cazul mazărei, de exemplu, este vorba de
Rhizobium leguminosrum.

19
 Un oligozaharid specific, eliberat de Rhizobium induce
„nodulaţia” la gazdă. El provoacă o curbură a părului, a cărui
extremitate în creştere se repliază, inserând un grup de bacterii, care
pătrund în el, dispunându-se în şir. Celula gazdă secretă un manşon
format din celuloză şi hemiceluloză în jurul bacteriei, constituind
astfel un cordon de infecţie; acesta pătrunde în scoarţă după 48 de
ore, se ramifică şi circulă până întâlneşte celule-ţintă. În acest timp,
prezenţa bacteriilor la nivelul părului absorbant a indus o reluare a
mitozelor şi o dediferenţiere a anumitor celule din scoarţa radiculară;
se constituie astfel, sub influenţa unui mediator chimic încă
nedeterminat, o zonă meristematică a cărei activitate va provoca o
excrescenţă a scoarţei – nodulul. Celulele nodulare, născute din
funcţionarea acestui meristem neoformat, constituie ţinta
cordoanelor de infecţie care pătrund aici şi eliberează bacteriile pe
care le conţin.
Modificările fiziologice ale bacteriilor şi ale celulelor gazdă
care intervin atunci permit colaborarea între cele două organisme
necesare fixării azotului. Meristemul nodular produce lateral
cordoane procambiale care se diferenţiază în fascicule conducătoare
legate de cilindrul central al rădacinii.
Fiecare etapă a acestei secvenţe de evenimente depinde de o
corelaţie optimă între genotipurile gazdei si ale bacteriei. Planta
superioară este cea care controlează morfologia şi anatomia
nodulilor, modalităţile formării lor putând varia dupa specie.

20
 Microorganismele simbionte sau endofite aparţinând genului
Frankia. Ele provoacă formarea, pe rădăcinile diferitelor plante, de
nodozităţi simple sau ramificate; aceşti noduli derivă din activitatea
unui meristem neoformat, născut din diviziunile celulelor corticale
radiculare, sub influenţa endofilului (actinomicetului). Circa 175 de
specii din 7 familii de dicotiledonate formează nodozităţi în simbioză
cu Frankia; în acest fel plantele pot supravieţuii pe terenuri sărace cu
azot.

21
 Asemenea asociaţii se întâlnesc la Cicadale,
microorganismele aparţinând genului Anabaena, capabile să dezvolte
în meaturile scoarţei anumitor rădăcini, a căror creştere este
modificată de prezenţa cianobacteriei: sunt scurte, umflate, cu
ramificaţii aparent dicotomice şi creştere diageotropică (mai mult sau
mai puţin orizontală): se numesc rădăcini coraloide datorită
asemănarii lor cu anumiţi corali.

 Varietatea asociaţiilor micoriziene

Ectomicorize. Caracterizează majoritatea arborilor forestieri
din regiunile temperate. Sistemul radicular al acestor plante constă
dintr-un ansamblu de rădăcini principale şi secundare ramificate cu
creştere continuă.
Aceste asociaţii sunt rar specifice, un acelaşi arbore putând
stabilii micorize cu diverse ciuperci şi invers.
Endomicorize. Ciuperca nu formează manta externă şi
miceliul său pătrunde în interiorul celulelor scoarţei radiculare. Ele se
ramifică în spaţiul periplasmic, constituind arbusculi sau ghemuri.
Perii absorbanţi sunt rari.

22
 Ectoendomicorizele. Au atât trăsături de ectomicorize cât şi
de endomicorize (sugători endocelulari). Se întâlnesc la specii din
familia Ericaceae, dar şi la unii arbori forestieri tineri (Pinus).

 Simbioză, micotrofie şi colonizare în mediul aerian

În majoritatea cazurilor (ectomicorize, endomicorize) relaţiile
dintre cei doi parteneri (asocierea lor) pare să răspundă la definiţia
de simbioză. Totuşi, plantele superioare limitează extinderea
ciupercii; aceasta din urmă nu pătrunde nici în meristemul apical, nici
în cilindrul central al rădăcinii. Anumite asocieri pot fi în avantajul
exclusiv al plantei superioare; este cazul plantelor fără clorofilă
(Monotropa, Neottia), care se hrănesc pe seama ciupercii: se spune
că aceste plante sunt micotrofe, dar de fapt sunt parazitele ciupercii.
Prezenta micorizelor ameliorează nutriţia hidrică şi minerală a
plantelor vasculare şi uşurează instalarea lor pe terenuri sărace şi
uscate. După unii autori, asocierile micoriziene ar fi unul din factorii
decisivi care ar fi permis plantelor superioare să se elibereze din
mediul acvatic şi să colonizeze mediul terestru. Oricum, se consideră
tot mai mult că plantele ce cresc în mediu natural, micorizele sunt
părţi integrante ale rădăcinilor.
Pe lângă rolul lor în nutriţia plantei, în colonizarea de noi
teritorii, micorizele asigură o „comunicare” între diferitele plante.
Într-adevăr, cu excepţia orhideelor, asocierile micoriziene sunt puţin
specifice. Un acelaşi miceliu poate stabilii conexiuni cu rădăcinile de
la mai multe plante diferite, aparţinând sau nu la aceiaşi specie.
Această reţea miceliană este susceptibilă a transporta molecule
variate de la o plantă la alta: metaboliţi în mod sigur, regulatori de
creştere poate şi, de ce nu, alte molecule ce pot transmite o
informaţie.
Concluzii. Simbiozele radiculare sunt fundamentale pentru
buna dezvoltare a plantelor în condiţii naturale, dar ele sunt fragile.
Într-adevăr, aportul de îngrăşăminte azotate (în cazul asocierilor cu
organisme fixatoare de azot) sau de îngrăşăminte azotate şi fosforate
(în cazul micorizelor) reduce considerabil dezvoltarea şi eficacitatea
acestor simbioze.

 Simbioze uşoare la plantele superioare

De exemplu întrajutorarea dintre epifite şi arbori, plante
lianoide şi arbori într-o pădure tropicală densă. Aceste plante
beneficiază de suporturi-mari srbori. Ventuzele şi cârceii permit

23
plantelor subţiri să acceadă la etajele superioare: totuşi, ramurile
suportă adesea ferigi, orhidee, care înflorec doar sus.
În regiunile semiaride, puţinii arbuşti sunt adesea locuri de
dezvoltare privilegiată a altor specii (terofite anuale), grupate în jurul
bazei lor. Această localizare particulară a terofitelor deşertice este
legată în acelaşi timp de:
- conţinutul în materie organică al solului, derivat din resturile
arbustului şi din detritusuri aduse de vânt;
- umbrirea, reducător eficace al evaporării şi deci, al
transpiraţiei;
- dispersia de seminţe de către păsări care se aşează pe masa
lemnoasă;
- protecţia contra prădătorilor de seminţe şi de plantule care
derivă din ele.
Cactusul Carnegia gigantea creşte adesea sub diferiţi arbori şi
arbuşti deşertici (vezi foto).

Plantele lemnoase asigură la rândul lor protectia contra:

- animalele consumatoare;
- călcării în picioare;
- temperaturilor extreme.

24
 În zonele aride (cu două sezoane de ploi), efemerofitele pot
prospera în timpul perioadei de umiditate, succedându-se fără a intra
în competiţie. Unele plante perene îşi pierd frunzele în sezonul uscat
(reducându-şi transpiraţia, deci exportul de apă), altele şi le
păstrează, fac fotosinteză, absorb şi transpiră chiar în perioada de
secetă. Această succesiune în timp permite plantelor să coexiste pe
acelaşi teritoriu. Dar mutualismul între plante superioare şi
microorganisme?
La nivelul spermosferei
Mediul din imediata vecinătate a seminţelor este ocupat de o
microfloră specială, stimulată de exudatele acestor seminţe. De
aceea în primele stadii, dezvoltarea cerealelor este mai rapidă dacă
sunt „semănate” mai multe cariopse împreună, apropiate unele de
altele.
Seminţele eliberează substanţe bactericide sau fungicide cu
efecte selective, care inhibă creşterea unor microorganisme –de ex.
Rhizobium. În acest caz, practicienii ştiu că trebuie inactivate
toxinele emise, dacă se vrea să reuşească inocularea acestor culturi
cu Rhizobium.
La nivelul filosferei (filoplanului)
În pădurile tropicale se află o microfloră abundentă pe frunzele
umede în permanenţă (într-o ambienţă caldă): bacterii, cianobacterii,
alge şi ciuperci, dacă nu şi licheni. Aceste plante epifite beneficiază
de diferiţi metaboliţi excretaţi de frunze. Acestea sunt deci fiinţe
saprofite, dar care „trăiesc” cu plantele care le aprovizionează;
aceasta este de fapt o formă de mutualism. În mediul
ocupanţilorbacestei filosfere se întâlnesc anumite bacterii
producătoare de gume, mucilagii, care uşurează aderenţa multor
microbi la suprafaţa frunzelor supuse frecvent ploilor violente.
La nivelul rizosferei
Cazul lui Azotobacter: simbioză între suşe diferite (îndeosebi de
A. paspali),fixatoare de azot liber atmosferic şi sistemele radiculare
ale unor plante cultivate (mai ales tetraploide) de Pennisetum
purpuseum şi Paspalum notatum.
În orezării: excreţiile radiculare glucidice ale orezului sunt
favorabile alimentării cu carbon a bacteriilor fixatoare de azot liber.
Bacteriile implicate sunt Azobacter, Beijerinckia, Arthrobacter,
Pseudomonas –toţi aerobi (oxigenul ajunge, cu azotul, prin reţeaua
de meaturi şi lacune ale plantelor de orez).
Populaţia rizosferei are şi alt rol: detoxifierea solurilor de
către bacterii metanogene, degradatoare ale acizilor organici

25
fitotoxici, cu tendinţă de acumulare în jurul rădăcinii, sau de a oxida
hidrogenul din jurul lor.

 Simbioze intime între plante

Aceste simbioze presupun:
-o intimitate anatomică: asociere de organisme;
-o intimitate fiziologică: schimburi nutriţionale reciproce.
În 1953, Paul Buchner definea astfel simbioza: „coabitare
regulată, fără tulburări aparente, între doi parteneri de la specii
diferite, din care unul este inclus în corpul celuilalt (de obicei mai
bine organizat) şi a cărei adaptare mutuală a atins un asemenea
grad de intimitate încât ipoteza după care acesta ar putea fi un
aranjament benefic pentru gazdă este justificat”.
1. Simbioze intime între microorganisme vegetale
În natură, coloniile de Volvox aureus (algă verde dulcicolă) sunt
bogate în bacterii şi actinomicete pe care el le găzduieşte. Cei mai
fideli asociaţi ai acestor cloroficee coloniale sunt cei care aparţin
speciei Pseudomonas fluorescens. Aceste bacterii par chiar necesare
pentru a asigura creşterea normală a coloniei de Volvox. Culturile de
alge lipsite de aceste procariote mor după câteva generaţii. Se crede
că Pseudomonas ar sintetiza substanţe de creştere şi/sau ar asigura
degradarea de metaboliţi algali autotoxici.
Cianobacteriile (Rivularia, Nostoc, Oscillaria) sunt şi ele
frecvente în cavităţile de la alge aparţinând la specii foarte diferite.
Anumiţi biologi pun la îndoială fidelitatea celor doi parteneri. Ei
consideră că procariotul utilizează mucilagiul algal ca adăpost şi că
convieţuirea nu este atunci altceva decât o formă de parabioză. Alţi
biologi nu exclud, dimpotrivă, un oarecare schimb de substanţe
sintetizate de cei doi indivizi, chiar dacă nu s-au obţinut încă dovezi.
2. Simbioze între bacterii şi ciuperci ale endosferei
În ţesuturile rădăcinii şi ale organelor tuberizate de natură
caulinară pătrund bacterii şi ciuperci; ele profită de răni pentru a se
instala sau creează porţi de intrare, lizând pereţii celulari. Această
pătrundere nu este însoţită totuşi de vreo manifestare morfologică
sau de vreo reacţie vizibilă din partea gazdei.
Astfel de microorganisme au fost găsite şi în păstăile închise de
bob (Vicia faba), în tuberculii de cartof (Solanum tuberosum), în
fructul de tomate (Solanum lycopersicum), în rădăcinile tuberizate de
sfeclă (Beta vulgaris) etc.
S-a emis chiar ipoteza privind acţiunea favorabilă a acestor
nepatogeni pentru gazdă (sfeclă, cartofi).

26
 3. Simbioza lichenică
Rprezintă o sfidare a legilor matematicii: 1+1=1
Lichenii pot coexista din Permo-Trias, chiar dacă fosilele lor
indiscutabile datează numai de la sfârşitul erei secundare.
Lichenii rezultă din simbioza unei eumicete cu o cianobacterie
sau cu o chloroficee. Constituie o asociaţie stabilă, independentă
dintre un micobiont şi un ficobiont, în care micobiontul este
partenerul învelitor, extern.
Lichenii exprima fenotipuri produse de două genotipuri profund
diferite, dar intim asociate: al ciupercii şi al algei.
Lichenii sunt răspândiţi peste tot, de la imensele întinderi
boreale (unde ei domină) până în deşerturile cele mai calde, trecând
prin munţii înalţi şi pădurile tropicale.
Lichenii sunt apţi să colonizeze toate mediile, chiar pe
acoperişuri, vitralii de biserici, lentile de telescop, pereţi, lemn
prelucrat, pietre. Trăiesc pe humus, pe roci, pe substraturi bogate în
azot (în cazul refugiilor păsărilor).

Ciuperca joacă rolul de reglator esenţial al morfologiei proprii

fiecărei specii de lichen.
Schimburile între cei doi bionţi sunt uşurate de contactele
anatomo-citologice care privesc hifele şi celulele fitobiontului.

27
 Mărturia simbiozei eficace: substanţele lichenice.
Înafară de produşii proprii fiecăruia dintre cei doi bionţi, lichenii
produc substanţe specifice, pe care le stochează la nivelul
protoplasmei sau al pereţilor scheletici, dacă nu la exteriorul
compartimentelor vii; se cunosc peste 300 de metaboliţi secundari de
origine „mixtă”, numiţi global „acizi lichenici”, întâlniţi doar la licheni,
sub formă de cristale minuscule sau ganulaţii dispuse la suprafaţa
hifelor, reprezentând 0,15-10% din greutatea uscată a lichenului.
Este utilă omului simbioza lichenică?
Din antichitate însă, diverse etnii deţertice au consumat licheni.
Sunt cunoscute felurile de bucate din Lecanora esculenta, pastele şi
jeleurile de Cetraria islandica în ţările nordice, unde aceasă specie a
fost considerată ca un analeptic eficace. Exemplul cel mai adesea
citat din alimentaţia animala este Cladonia rangiferina –lichenul
renului, dar se foloseşte şi pentru hrana porcilor, caprelor şi vacilor.
Unele specii sunt tinctoriale (pentru coloranţi), medicinale
(Usnea, Cetraria), bune pentru parfumuri, cosmetice, etc.
Lichenii constituie un indicator de poluare (ochi biologici).
Lichenii şi sănătatea arborilor: hifele unor licheni corticoli se
insinuează în scoarţa suportului, până la vasele de lemn; alţi licheni
difuzează în arbore metaboliţi speciali, chiar antibiotice, reducând
atunci susceptibilitatea sa la atacurile patogenilor bacterieni şi
fungici.
„Simbioza este...mai mult decât o asociaţie aditivă;este o
forţă creatoare care poate avea ca rezultat producerea de
structuri, de funcţii, de proprietăţi noi şi imprevizibile” (René
Dubos –Les Reves de la raison, Denoël éd. Paris 1961).

 Simbioza în lumea animală

O echipă de de cercetători de la Centrul Naţional de Cercetare
Ştiinţifică (CNRS) din Tours,Franţa, a reuşit să răspundă la o
întrebare veche de jumătate de secol: cum reuşeşte o specie de
viespe Ichneumonidae să paralizeze trupul unor specii de omide
pentru a îşi depune ouăle acolo, totodată fără ca sistemul imunitar al
omidei să reacţioneze, sau ca omida să treacă la stadiul de fluture,
fiind astel fi casă şi hrană larvelor de viespe. Este vorba de o alianţă
veche de 100 de milioane de ani între viespe şi un nudivirus într-un
ADN unic, care se reproduce împreună. Studiul a fost publicat pe 13
februarie 2009 în pretigioasa revistă Science.

28
 În intestinul gândacilor care se hrănesc cu materie lemnoasă
(scilofagi), moliilor, ţânţarilor, care sug sângele omului, trăiesc
bacterii care ajută la fermentaţia hranei lor unilaterale, substanţele
rezultate sunt absorbite de intestinul lor şi se răspândesc în corp
ajutând la creştere şi dezvoltare. De exemplu flagelatele simbionte
din intestinul termitelor, descompun substanţele complexe din lemn
în produşi mai simpli pe care termitele îi folosesc în nutritia lor. La
rândul lor flagelatele au hrana şi adăpost astfel că se realizează o
asociaţie foarte stransă, ambii parteneri neputând traii independent.
Exp: soarecii şi cobaii îşi consumă propriile fecale, deoarece ele
conţin pilule vitaminizante numite cecotrofe. În lipsa lor animalele
mor.
Chiar şi în intestinul gros al omului există o mare cantitate de
bacterii care îmbogaţesc în albumină şi vitamine hrana pe care o
consumam. Vitaminele sunt produse de Bacterium coli şi Bacterium
bifidum. Este un lucru cunoscut ca microflora intestinală are multe
funcţii vitale în organismul uman. Înca din 1908, omul de ştiinţă de
origine rusă, Ilya Mechnikov, a demonstrat că existenţa bacteriilor
este necesară pentru "o viaţă lungă şi sănătoasă". Există mai mult de
400 de specii de microorganisme în tractul gastrointestinal al fiecarui
om. Unele sunt benefice organismului, trăind în simbioză cu
organismul.

29
 Cel mai perfect, mai puternic şi mai economicos far al
lămpaşilor marini este ochiul telescopic al caracatiţei. Becul
cefalopodei este constituit din straturi deosebite. Lumina este
produsa de celulele stratului intern, unde sunt adăpostite bacteriile
luminoase. Fiind reflectată de celulele argintii ale stratului mijlociu,
ea traversează capătul transparent al becului şi iese afară. “Oglinda”
plasată lângă bec, amplifică lumina şi o dirijează asemenea unui far
în direcţia dorită.
Sacul cu bacterii comunică direct cu apa marină de unde
caracatiţa şi rudele ei îşi procură direct din mare rezervele de
generatori de lumină necesari felinarului.
În lumea furnicilor, care trebuie să asigure hrana zilnică unui
număr de câteva zeci sau sute de indivizi, se observă o simbioză
între ele şi păduchii de frunze–afidele, care au o capacitate fantastică
de înmulţire. Urmaşii unui singur afid, ar putea, înmulţindu-se, să
acopere într-un an întreaga suprafaţă a pământului cu o peliculă de
păduchi de plante. Furnicile acordă o extraordinară îngrijire acestor
păduchi numiţi de popor “vacile furnicilor” (vezi foto).

Afidele sunt mici fabrici de substanţe zaharoase eliminate prin

capătul posterior al abdomenului. Acestea sunt excrementele
afidelor, formate din seva plantelor transformată în sirop de zahar
care apare sub forma unor bobiţe care, daca insecta nu e crescută de
furnici ce consumă aceste “bobiţe de miere”, aduc necazuri plantei
astupând stomatele cu o peliculă de lac dulce.

30
 CONCLUZII

Unul din primele puncte ale disputei dintre evoluţionism şi

creaţionism este cel referitor la originea vieţii. Creaţioniştii susţin că
viaţa a fost creată de Dumnezeu, în timp ce evoluţioniştii susţin că
materia ne-vie s-ar fi organizat în mod spontan şi ar fi dat naştere
vieţii (teorie care a primit numele de generaţie spontanee). Mai
există şi unii autori, relativ puţin numeroşi, care susţin o teorie
hibridă: primul organism viu a fost creat de Dumnezeu iar celelalte
au luat naştere din acesta prin evoluţie. Să încercăm să analizăm în
continuare posibilitatea generaţiei spontanee.
În mod evident, în condiţiile actuale, materia ne-vie nu se
organizează spontan pentru a da naştere la organisme vii.
Evoluţioniştii susţin, însă, că atmosfera primitivă şi oceanul
primordial ar fi avut o altă compoziţie chimică, mai favorabilă
apariţiei vieţii. Aceasta este o simplă ipoteză care nu poate fi
demonstrată, dar să presupunem că ar fi adevărată. Ca urmare a
acestui fapt s-ar fi format prin sinteză chimică, mai întâi o “supă
organică” în ocean, după care, substanţele din această “supă” s-ar fi
autoorganizat treptat pentru a da naştere vieţii, mai întâi în forme
acelulare (virusuri), iar apoi în formele celulare.
Fizicianul E. Schrodinger a demonstrat chiar că, din punct de
vedere termodinamic nici măcar menţinerea vieţii nu ar fi posibilă
dacă nu admitem şi existenţa unui principiu universal ordonator de
natură spirituală (el se pronunţa pentru o divinitate impersonală, ca
în religiile extrem orientale, dar modul deosebit de inteligent al
organizării lumii pare să sugereze mai degrabă existenţa unui
Dumnezeu personal).
În faţa constatării că în zilele noastre nu vedem specii de plante
sau de animale care să se transforme din unele în altele,
evoluţioniştii aduc argumentul că evoluţia are loc treptat, într-un
număr mare de generaţii şi de aceea nu poate fi percepută în mod
normal. Numai că, acest argument nu poate fi invocat în cazul
microorganismelor, deoarece acestea au o durată foarte mică a
ciclului de reproducţie (în unele cazuri chiar 20 de minute) şi, de
aceea, un număr mare de generaţii poate fi obţinut într-un timp
relativ scurt. Astfel, într-o zi putem obţine 72 de generaţii, într-o
lună 2160 de generaţii, într-un an 26 000 de generaţii, iar în 100 de
ani 2,6 milioane de generaţii. În cei peste 100 de ani de când se fac
studii sistematice în domeniul microbiologiei s-au observat unele
modificări de caractere ale unor tulpini (populaţii) de microorganisme

31
dar, deşi numărul generaţiilor care s-au succedat este astronomic,
speciile s-au “încăpăţânat” să rămână aceleaşi şi chiar s-a observat
că tulpinile cu caractere mai deosebite (cum ar fi tulpinile înalt
producătoare ale unui anumit metabolit), obţinute prin selecţie
artificială, după un număr de generaţii “se sălbăticesc”, adică revin la
tipul iniţial. Mai mult, tratatele de medicină scrise cu mii de ani în
urmă descriu aceleaşi boli infecţioase ca şi în zilele noastre, ceea ce
ne duce cu gândul la faptul că şi atunci existau aceleaşi specii de
microbi. Vedem, deci, că în ciuda teoriilor evoluţioniste, speciile de
microorganisme sunt deosebit de stabile.
Încercând să explice originea eucariotelor, evoluţioniştii susţin
că acestea ar fi apărut prin contopirea mai multor celule procariote.
În acest fel s-ar explica, spun ei, existenţa mai multor cromozomi în
aceeaşi celulă. În ceea ce priveşte mitocondriile, acestea ar fi nişte
celule procariote care au ajuns să trăiască în simbioză cu celula
gazdă.
Mai menţionăm un amănunt: dacă speciile de eucariote ar fi
evoluat unele din altele, de la simplu la complex, ar fi trebuit ca
numărul cromozomilor la fiecare specie să fie mai mare sau mai mic,
în funcţie de gradul de complexitate al organismului dar, în realitate
s-a observat că nu există nici o corelaţie între numărul de cromozomi
şi nivelul de complexitate al organismelor dintr-o anumită specie.
In acest referat am încercat să arătăm importanţa simbiozei în
evoluţie, iar dovezile şi exemplele ilustrate mai sus sunt clare în
această privinţă.

„Simbioza este...mai mult decât o asociaţie

aditivă;este o forţă creatoare care poate avea ca rezultat
producerea de structuri, de funcţii, de proprietăţi noi şi
imprevizibile” (René Dubos –Les Reves de la raison, Denoël éd.
Paris 1961

32