EVOLUŢIONISMUL, ESENŢA ŞI IMPORTANŢA METODOLOGICĂ

Evoluţionismul reprezintă o disciplină biologic ce studiază o formă calitativă special de

mişcare a materiei – evoluţia lumii organice (bioevoluţie).
Aceată ştiinţă studiază legile dezvoltării istorice a lumii organice. Termenul evoluţie
provine de la latinescul evolution – defăşurare. Acest termen a fost folosit în biologie pentru
prima dată de naturalistul suedez Bonne, în embriologie (1762). Acest termen în present este
larg folosit în diferite domenii ale ştiinţei: evoluţia atomilor, moleculelor, galacticii, terrei,
maşinilor, societăţii, etc. Prin aceasta se subînţelege schimbările succeive în timp ce provoacă
perfecţiunea materialului iniţial şi apariţia celui nou. Evoluţia biologic este foarte diversă atât
după procese, cât şi după rezultate, ea reprezintă un process ireversibil de schimbări istorice a
naturii vii, schimbări ce sunt ânsoţite de schimbarea componenţii genetice a populaţiei, formarea
adaptărilor, dispariţia speciilor, schimbarea biocenozelor şi a biosferei în întregime.
Rezultatul evoluţiei biologice constă în corespunderea sistemului viu în dezvoltare,
condiţiilor de existenţă. Bioevoluţia contemporană este bazată pe sinteza cunoştinţelor din toate
disciplinele biologice, în special pe procesele genetice ce au loc în populaţiile speciilor sălbatice.
Toria contemporană a bioevoluţiei este bazată pe lucrările ştiinţifice elaborate de marele savant
al sec. 19 Charls Robert Darwin.
Darwin primul în istoria ştiinşelor biologice a demonstrat existenţa bioevoluţiei bazată pe
observaţiile personale direct din natură şi pe experiment. În biologia de până la Darwin au existat
3 curente:
1. Creaţionismul – curent neştiinţific care susţinea concepţia că toată lumea organică,
speciile vegetale şi animale au fost create de un creator şi de atunci sunt neschimătoare.
2. Preformism – organismul se naşte absolut format numai că în dimensiuni
microscopice, de aceea dezvoltarea individului se reduce numai la fenomenul creşterii, deci a
schimbărilor numai cantitative. De partea acesti concepţii a fost şi întemeitorul microscopului –
Leventhouc.
3. Transformismul – curent progresiv în biologia de până la Darwin, deoarece
reprezentanţii acestui curent afirmau că speciile nu sunt stabile, ele se schimbă sub influenţa
factorilor de mediu. Acest curent dezvolta uneleidei despre evoluţia biologică. Unul din
transformişti a fost Mihail Lomonosov, care a elaborat lucrarea sa despre straturile terestre, în
care el a indicat că Terra are istoria dezvoltăii ei, deci a suferit schimbări şi acestea sunt în
contradicţie cu creaţionismul.
Un alt transformist a fostz sav din Universitatea din Belin – Caspar Wolf, care a activat
începînd din 1759 şi prin lucrările sale a demonstrat că în natură nu există nici creaţie, nici
preformism, dezvoltarea lumii organice este un fenomen absolut real, fără amestecul cuiva.
Caspar Wolf a trecut să activeze la Petersburg, unde se afla Academia de Ştiinţe a Rusiei, unde
s-a ocupat cu embriologia şi teratologia (învăţătura despre monsştri, îmbătrânire). El a
demonstrat că în natura organică nu există preformismul şi totul este bazat pe epigeneză, deci
dezvoltarea calitativă, a demonstrat că monştrii nu sunt de la Dumnezeu, ei apar în urma acţiunii
legităţilor naturii, adică a unor cauze în procesul dezvoltării embrionare.
În biologia de până la Darwin un loc însemnat il ocupă Carl Linee, întrucât el este
fondatorul sistematicii ştiinţifice, a introdus în sistematică numirea binară a speciei. Însă Carl
Linee după concepţiile sale a fost creaţionist, deoarece considera că toate toate speciile de plante
sunt create şi stabile. Linee a clasificat 1260 specii de plante. Clasificarea lui a fost sexuală,
deoarece era bazată pe organele de reproducere ale plantelor (stamine, pistil) de aceea această
clasificare în unele cazuri era greşită.

1
 ÎNVĂŢĂTURA LUI JEAN BAPTIS – LAMARK DESPRE EVOLUŢIA
LUMII ORGANICE

Jean Baptis-Lamark a fost primul în istoria biologiei care a încercat să elaboreze

teoria evoluţiei lumii organice. Însă acesta nu a fost recunoscută, fiindcă era baztă
numai pe intuiţie deci lipsită de material faptic acumulat în urma obsrvaţiilor proprii
cât şi în urma experienţelor. Datele sale despre teoria evoluţiei Lamark le-a înscris în
lucrarea sa capitală „Filosofia zoologiei” (1809). Însă a mai trecut jumătate de secol şi
savanţii biologi s-au întors la teoria lui Lamark datorită faptului că în anul 1859 a apărut
teoria evoluţiei lumii organice a lui Darwin şi la savanţi a apărut întrebare care din ele
corespunde realităţii. Deci se urmărea scopul de a clarifica dacă este corectă teoria lui
Darwin fiind comparată cu a lui Lamark, de aceea în biologia a apărut curentul
neolamarkismul. Acest curent susţinea concepţis că modificările sunt ereditare şi ele
se află la baza bioevoluţiei. După concepţiile sale filosofice Lamark a fost teis, fiiindcă
una şi aceeaşi întrebare el o trata atât din punct de vedere ştiinţific cât şi neştiinţific.
Lamark recunoştea creaţia, de ex: el considera că materia şi mişcarea sunt izolate una
de alta, şi pentru învierea materiei este nevoie de introducerea în ea a miscării din afară,
de aceea neolamarkiştii recunoşteau prezenţa creatorului care a pus în mişcare maşina
mondială. Poziţia lui Lamark nu se deosebea de aceasta. În concepţia sa Lamark a avut
şi laturi pozitive: termenii biologie, vertebrate, nevertebrate îi aparţin lui, de la care au
apărut şi ştiinţele zoologice nevertebrate şi vertebrate. Pozitiv în teoria lui Lamark este
şi principiul gradaţiei elaborat de el. Conform acestui principiu în natura organică
dezvoltarea a avut loc de la simplu la compus, de la forme mai primitiv organizate lşa
forme înalt organizate până la coroana lumii organice. Principiul gradaţiei are ao mare
importanţă în biologia generală deoarece lămureşte legătura genealogică a
veţuitoarelor. Însă în concepţiile lui Lamark există şi lacune serioase, el recunoştea
schimbarea speciilor, lucru pozitiv în teoria sa însă până la sfârşitul vieţii sale nu a
putut explica care este motivul acestor schimbări în procesul biologic, ex: el nu a putut
lămuri care este motivul diverselorforme în clasa păsărilor. Lamark considera că toate
schimbările sunt adecvate condiţiilor mediului, ceea ce este absolut neştiinţific,
deoarece formele de variabilitate nu toate corespund medilui şi supraveţuiesc numai
acelea care întocmai corespund mediului. Cea mai mare greşeală ştiinţifică a lui
Lamark a fost că el considera că toate schimbările achiziţionate după naşterea
organismului sunt ereditare şi se află la baza bioevoluţiei.
Lamark greşit considera că de exemplu gâtul lung la Gerafă se lămureşte prin
faptul că acest animal în anumită perioadă a condiţiilor evoluţiei a fost nevoit să se
hrănească numai cu frunze de pe copaci şi permanent animalul fiind nevoit să facă acest
lucru gîtul s-a lungit.

2
 TEORIA EVOLUŢIEI LUMII ORGANICE ELABORATĂ DE C.R.
DARWIN

Ch. R. Darwin s-a născut la 18 februarie 1809 într-o familie de medici. După
absolvirea şcolii în 1825 Darwin a fost înmatriculat la Universitatea din Edinburgh la
facultatea de medicină, însă peste 2 ani după sfatul tatălui său se transferă la universitatea
din Chenbrigi la facultatea de teologie, pe care a absolvit-o în 1831.
Pe timpurile acelea savanţii din domeniul militar erau cointeresaţi de a studia
ţărmurile unor continente, în special cartografia lor, de aceea formau expediţii speciale în
cadrul cărora 1-2 savanţi din alte domenii. În una din expediţii a fost propusă şi
candidatura lui Darwin. Cariera sa incepe cu calatoria in jurul lumii, ca naturalist, pe
vasul Beagle (27.12.1831 – 2.10.1836). În timp ce ofiţerii se ocupau cu cartografia
ţărmurilor, Darwin cu o grupă de oameni studia flora şi fauna ţinuturilor date , el s-a
acupat şi cu diverse săpături în scopul studierii rămăşiţelor vieţuitoarelor din trecut. Toate
observările şi studiul efectuat au contribuit la formarea lui Darwin ca un mare savant
zoolog şi geolog de pe timpurile acelea.
În decursul expediţiei Darwin a manifestat o atenţie specială particularităţilor faunei
şi florei insulei Galapagos, care se află la o distanţa de 950 km de la continentul American.
El a constatat că printre plantele şi animalele de pe aceste insule se întâlnesc şi forme
endemice şi în acelaşi timp fauna acestei insule este asemănătoare cu cea a Americii de
Sud, mai mult decât cu altă faună. De exemplu: formele de păsări Fringillidae (cinteza,
scatiul, sticletele și multe alte specii de păsări) atât de pe insule cât şi de pe continent se
deosebesc după forma ciocului în dependenţă de nutriţiei, însă între ele există şi trăsături
comune. În afacă de aceasta Darwin a mai studiat pe insulele Galapagos şi două fome de
şopârle, cea terestră şi acvatică. Deşi ambele se deosebesc după modul de viaţă, se
aseamănă după mulţi parametri.
În anul 1879 sănătatea lui Darwin se înrăutăţeşte, însă el continuă să cerceteze până
la sfârşitul vieţii sale. S-a stins din viaţă la 19 aprilie 1882 şi a fost îmormântat lângă
Niuton.
Climent timireazev cunoscând la perfecţie limba engleză l-a vizitat pe darwin şi a
scris într-un articol următoarele „Succesul lui Darwin este bazat nu numai pe cunoştinţele
lui înalte ci şi pe atitudinea lui conştientă faţă de anumiite cercetări”.

Darwin despre formele, legităţile şi motivele variabilităţii

Conform teroriei lui Darwin, factorii motrici ai evoluţiei sunt: variabilitatea,

ereditatea şi selcţia naturală.
Ereditatea este proprietatea organismelor de a avea informaţie genetică, pe baza
căreia sunt transmise de la ascendenţi la descendenţi caractere morfologice, fiziologice,
biochimice şi comportamentale. Ereditatea este, în concepţia lui Charles Darwin, un
factor esenţial al evoluţiei. Darwin considera transmiterea ereditară a oricărui caracter
drept o regulă, iar netransmiterea ereditară drept o excepţie.

3
 Variabilitatea reprezintă procesul ce reflectă legătura reciprocă dintre organism și
mediu. Din punct de vedere genetic variabilitatea reprezintă rezultatul reacției genotipului
în procesul dezvoltării individuale a organismului la condițiile mediului.
Variabilitate determinată - sunt reacţii uniforme la condiţiile de mediu ale
indivizilor dintr-o specie, indiferent de descendenţă (Ex: toate plantele lemnoase care
cresc la munte, la altitudine mare, sunt de talie mică şi au tulpini culcate la sol.
Variabilitate nedeterminată (individuală) reprezintă reacţii neuniforme la
condiţiile de mediu ale indivizilor dintro specie, din aceeaşi descendenţă (Ex: la
musculiţele de oţet, în acelaşi lot, în aceeaşi cultură, apar reacţii variate faţă de
temperatură).
1. Variabilitate corelativă, constă în faptul că în urma schimbării unui oarecare
organ alte organe întotdeauna sau aproape întotdeauna se schimbă cu el . Un exemplu de
variabilitate corelativă îl reprezintă variabilitatea la speciile de baltă la care corelaţia
constă în existenţa picioarelor lungi şi a gâtului lung. Variabilitate corelativă mai există
şi în privinţa culorii veţuitoarelor şi rezistenţa lor faţă de diferite boli. Darwin a constatat
că soiurile albe de viţă-de-vie sunt afectate mai mult de boli decât soiurile de altă culoare.
Rasa de câini Terriei suferă de ciumă mai mult decât animalele cu altă culoare a blănii.
Pe insula Sicilia din Italia, conform constatării lui Darwin oile cu lână albă se otrăvesc cu
diferite plante, mai des decât oile cu lâna neagră.
2. Variabilitate compensaţională, reprezintă o formă când în urma dezvoltării
anumitor organe şi funcţii are loc reprimarea altor organe şi funcţii. De exemplu: ecelaşi
soi de varză nu poate să dea în acelaşi timp multe frunze şi multă seminţă. De la o vacă
de lapte nu se poate obţine în acelaşi timp cantităţi mari de lapte şi de carne sau grăsimi.

Selecția naturală Reprezintă ansamblul de mecanisme ce acţionează în direcţia

creşterii continue a gradului de adaptare a populaţiilor la condiţiile de mediu pentru
supravieţuirea organismului care este variaţia mai aptă.
Darwin a denumit selecţia naturală ca :
,,un proces de supravieţuire a celor mai apţi indivizi în lupta pentru existenţă’’
În trecut au fost studiate diverse forme de selecţie naturală şi clasificate conform
teoriei lui Darwin:
Selecţie naturală îndreptată la adaptare concretă
Selecţie naturală la modul de nutriţie
Selecţie naturală îndreptată la păstrarea capacităţii de apărare
Selecţie naturală îndreptată la metodele de înmulţire şi grijă de urmaşi
Selecţie naturală îndreptată spre formarea fecundităţii
Din punct de vedere a geneticii în prezent atenţia evoluţioniştilor este îndreptată la
structura populaţiei şi a speciei în întregime. De aceea au fost descrise şi forme de selcţie
naturală care schimbă structura populaţiei, de exemplu, îşi lărgeşte hotarele ei sau este
îndreptată la deviderea populaţiei. Selecţie naturală ce micşorează capacitatea viabilităţii
sau selecţie naturală ce provoacă stabilitate.
Pentru a evita diferite inexactităţi în privinţa formelor de selecţie naturală,
Şmalhauzen împreună cu şcoala sa au propus următoarele forme de selecţie naturală:

4
 Selecţia naturală stabilizatoare este îndreptată la susţinerea în populaţie a
caracterului mediu format anterior. Prioritate în asemenea caz îl au indivizii tip cu caracter
mediu. Această formă de selecţie păstrează timp îndelungat caracterele cândva apărute şi
înlătură de la reproducere toţi indivizii ce posedă diferite abateri de la norma iniţială.
Drept exemplu de selecţie naturală stabilizatoare poate fi următorul: după ninsorile
abundente cu vânt puternic în America de Nord savanţii au găsit 136 vrăbii semivii, din
care au supravieţuit numai 72, iar 64 au pierit. Păsările care au pierit aveau aripile ori
foarte lungi, ori foarte scurte. Îndivizii cu aripi de dimensiuni intermediare au
supravieţuit. Deci în cazul dat norma pentru supravieţuire au fost păsările cu aripi de
lungime intermediară.
Un alt exemplu poate servi dimensiunile şi forma florii la plantele entomofile. În
urma comparării plantelor entomofile cu cele anemofile s-a constatat că dimensiunea şi
forma florii la plantele entomofile este mult mai stabilă decât la anemofile. Stabilitatea
florilor la entomofile este determinată de evoluţia paralelă a plantelor şi insectelor care le
polenizează şi a rebuta formele abătute de la această normă. Selecţia naturală
stabilizatoare în decursul a milioane de generaţii păstrează speciile de la schimbările
esenţiale, cu condiţia stabilităţii mediului extern. Fără acest tip de selecţie în natură nu ar
fi existat stabilitate.
Selecţia naturală motrică contribuie la schimbarea caracterului mediu apărut
anterior. Această formă de selecţie contribuie la pastrarea formei noi în locul celei vechi
care nu mai corespunde condiţiilor mediului. De exemplu, dispariţia organului văzului
reprezintă rezultatul acţiunii selecţiei naturale motrice. În condiţiile în care organul nu
poate funcţiona selecţia naturală contribuie la dispariţia sau reducerea lui. Alte exemple
de acţiune a selecţiei naturale motrice sunt: dispariţia aripilor la unele specii de insecte, a
membrelor la şarpe, organul văzului la animalele ce vieţuiesc în peştere, rădăcinile şi
frunzele la plantele parazite. Material pentru acţiunea selecţiei naturale motrice îl
reprezintă mutaţiile.
Selecţia naturală disruptivă are loc în cazurile când nici una din grupurile de
genotipuri nu are prioritate absolută în lupta pentru existenţă din cauza diverselor condiţii
ce se întâlnesc în acelaşi areal. În asemenea cazuri în unele condiţii sunt selectate anumite
calităţi a caracterului, iar în alte condiţii alte calităţi. Selecţia naturală diruptivă crează
polimorfism în cadrul populaţiei. În urma acţiunii acestei selecţii populaţia parcă este
divizată după caracterul dat în câteva grupe. Ca exemplu poate servi culoarea cochiliei la
mielcul viţei-de-vie. Acest miel se deosebeşte după cantitatea de dungi de pe cochilie şi
a gradului ei de pigmentare în dependenţă de culoarea fonului vegetal. De exemplu, în
pădurile unde solul are nuanţe cafenii, se întâlnesc mai mulţi indivizi cu cochilie ce are
dungi cafenii şi roze, iar în locurile unde vegetaţia are nuanţe gălbuie se întâlnesc indivizi
cu cochilia ce are dungi galbene. Aşa deosebiri ale culorii cochiliei sunt absolut adaptive,
deoarece ocrotesc mielcul de păsări. Un aşa polimorfism a melcilor după culoare
reprezintă rezultatul acţiunii selecţiei naturale disruptive, când populaţia unică a fost
divizată în câteva forme după culoarea cochiliei.
Exemple de acţiuni a selecţiei naturală
1. Culoarea protectoare. În teoria sa Darwin lămureşte faptul absolutei adaptări a
organismului la condiţiile în care trăieşte. Una din aşa adaptări este şi culoarea

5
protectoare, ce serveşte un fel de armă de apărare de la răpitori. Ca exemple pot servi:
ouăle animalelor maritime de obicei sunt transparente la culoaare, ouăle insectelor depuse
pe scoarţa copacilor au culoare gri deschis, cele depuse pe frunze în unele cazuri au
culoare verde. Speciile de peşti ce supravieţuiesc la fundul bazinelor acvatice (calcan) au
culoarea respectivă.
2. Culoarea de prevenire. Se întâlneşte foarte des la specii de insecte ce conţin în
organismul lor substanţe otrăvitoare. Aceste specii manifestă diferitetipuri de culori cum
ar fi: roşu, galben, acestea parcă previn duşmanii.
3. Mimicria. Reprezintă fenomenul cînd mai multe specii de insecte morfologic
asemănătoare supravieţuiec în comun, însă în unele cazuri ele sunt foarte diferite dar tot
supravieţuiec împreună datorită faptului că pot fi atatcate uşor de duşmani. De exemplu,
în pădurile de pe malurile râului Amazonca supravieţuiesc specii de heliconide ce au o
culoare oranj aprins. Însă în populaţiile acestui fluture supravieţuiesc şi populaţii a
fluturelui alb american. Heliconidelele nu sunt atacate de păsări întrucît sunt otrăvitoare
şi conţin alcaloizi. Fluturele alb american nu conţine alcaloizi şi ar fi putut fi usor atacat
de prădători dar acest lucru nu se întâmplă datorită faptului că vieţuieşte împreună cu
heliconidele şi sunt consideraţi ca fluturi ce conţin alcaloizi.
4. Polenizarea încrucişată. În dependenţă de tipul polenizării în prezent sunt
cunoscute următoarele tipuri de specii de plante:
a) Entomofile (polenizate cu ajutorul insectelor);
b) Anemofile (polenizate cu ajutorul vântului);
c) Hidrofile;
d) Ornitofile
Pentru speciile entomofile este carcteristică culoarea aprinsă a petalelor, secretul
nectarului, grăuncioare de polen jilav. Datorită acestor particularităţi a culoriii petalelor
au fost aterase în procesul folosirii nectarului diferite specii de insecte ce manifestă
capacităţi de a distinge culorile. De exemplu: albina deosebeşte culorile albastru şi galben,
fluturii – roşu şi alb. Deci în procesul evoluţieia avut loc selecţia naturală pe de o parte
plantele cu diferite culori a petalelor, pe de alta supravieţuirea insectelor ce deosebesc
culorile. Datorită selcţiei naturale paralele s-au păstrat specii de entomofile şi insectele
corespunzătoare.
Pentru plantele anemofile este caracteristic grăuncioare de polen mărunt şi uscat care
poate fii dus cu ajutorul vântului la o anumită distanţă şi participă la polenizarea
încrucişată. Speciile anemofile sunt mai puţine la număr comparativ cu cele entomofile.
Un exemplu de hidrofilie îl reprezintă valisneria de apă dioică. Dăpă formarea
gameţilor, la acestă plantă care are floarea sub apă, datorită peţiolului lung spiralizat
floarea este scoasă la suprafaţa apei în urma despiralizării peţiolului. Florile masculine
după maturizarea gemeţilor şi despiralizarea peţiolului se rup de la peţiol şi fiind duse de
curentul de apă nimeresc pe flori feminine. După ce a avut loc polenizarea încrucişată,
peţiolul florii feminine se spiralilează din nou şi atrage floarea sub apă. În acest mod
polenizarea încrucişată este finisată.
Ornitofilie reprezintă procesul încrucişării cu ajutorul păsărilor mărunte (colibri,
unele specii de papagali).

6
 Aceste 4 tipuri de polenizare încrucişată reprezintă rezultatul acţiunii selecţiei
naturale.
“Lupta pentru existenţă
“Lupta pentru existenţă” Este o metaforă aleasă de Darwin, pentru a sugera că
orice individ “luptă” permanent pentru supravieţuire. Pentru a trăi, un individ trebuie să
facă faţă cu succes tuturor condiţiilor de viaţă. Lupta nu pesupune (decât foarte rar)
interacţiune antagonică; ea trebuie înţeleasă mai ales ca reproducere diferenţiată.
Darwin scria: “voi folosi acest termen într-un sens mai larg şi metaforic, cuprinzând
dependenţa unei fiinţe de o alta şi nu numai viaţa individului, dar şi reuşita de a lăsa
urmaşi”.
Selecţia sexuală- formă specială a selecţiei naturale
Unele cazuri a dimorfismului sexual i sau părut lui Darwin nelămurite din punct de
vedere a selecţiei naturale, deoarece în unele cazuri dezvoltarea acestor caractere pot fi
considerate dăunătoare. Însă se ştie că selcţia naturală nu poate dirija dezvoltarea
caracterului nefavorabil care ar provoca lichidarea individului. Aşa caractere pot fi:
culoarea aprinsă a penajului la masculii diferitor specii de păsări, de exemplu, la păun,
pasărea raiului, pasărea liră. La unele specii de animale masculul elimină mirosuri
puternice sau diferite sunete puternice (cântecul).
Toate aceste caractere pun în pericol indivizii ce le posedă. Deci apare un paradox
ce constă în faptul că selecţia naturală păstrează numai caractere necesare pentru adaptare
şi nu pune în pericol individul speciei. În cazul selecţiei sexuale paradoxul constă în faptul
că selecţia naturală pastrează caracterele periculoase pentru indivizi. Însă conform teoriei
lui Darwin aşa caractere nu sunt dăunătoare, fiindcă viaţa masculilor are importanţă nu
pentru el ci pentru înflorirea speciei, în sensul de a lăsa cât mai numeroşi descendenţi,
existând posibilitatea formării perechilor pentru încrucişare. În procesul selecţiei sexuale
femela nu rămîne indiferentă de aspectul masculuilui şi îl alege pe cel mai atractiv, pentru
a reproduce cât mai numeroşi descendenţi.
În baza selecţiei sexuale în procesul bioevoluţiei a apărut dimorfismul sexual.

1. Învăţătura lui Darvin despre originea raselor şi soiurilor domestice

Elaborarea teoriei sale despre evoluţia lumii organice Darwin a început-o cu studiul
selecţiei artificiale. Unii contemporani ai lui considerau că singura metodă de creare a
raselor şi soiurilor este apariţia spontană a caracterului respectiv. Darwin a criticat această
concepţie, deoarece apariţia spontană a caracterului dorit poate avea loc foarte rar şi nu
întotdeauna aşa caractere pot satisface omul. Deci această metodă nu poate fi unica în
crearea raselor şi soiurilor. Alţi contemporani considerau că unica mretodă este crearea
anumităr condiţii sub influenţa cărora plantele şi animalele se pot schimba. Darwin nu a
fost de acord că această metodă este unica, fiindcă sub influenţa aceloraşi condiţii pot
apărea diverse schimbări şi nu în direcţie dorită, în afară de acesta sub influenţa aceloraşi
conjdiţii uniii indivizi se pot schimba, iar alţii nu.
Alţi contemporani considerau că unica metodă de creare a raselor şi soiurilor este
încrucişarea. Această concepţie i s-a părut lui Darwin serioasă, şi minuţios a studiat-o,
folosind ca obiect de cercetare porumbelul, deoarece reprezintă o specie de păsări

7
monogamă şi uşor se poate de studiat genealogia. În urma acestei cercetări Darwin ajunge
la concluzia că încrucişările tot nu pot fi unica metode de creare a raselor şi soiurilor,
deoarece unele rase şi soiuri până la încrucişare au putut fi create prin alte metode. Darwin
consideră că toate rasele de porumbei create de om au un singur strămoş comun
„porumbelul sălbatic”.

5. Selecţia artificială

În procesul elaborării teoriei sale Darwin s-a bazat pe rezultatele selecţiei artificiale,
deoarece această formă de selecţie a permis obţinerea noilor forme de plante şi animale
şi a demonstrat creaţionismului că ele se schimbă, deci nu sunt stabile. Această metodă
de creare a raselor şi soiurilor de către om Darwin a numit-o selecţie artificială.
Se disting 2 tipuri de selecţie artificială:
a) Metodică
b) Înconştientă
Esenţa celei metodice constă în faptul că selecţionarul începând lucrul sau de creare
îşi pune un anumit scop ce constă în faptul că forma nouă care va fi creată să corespundă
cerinţelor omului atât după cantitatea cât şi calitatea producţiei. DE aceea din populaţia
de plante şi animale, selecţionerii selectează cei mai calitativi indivizi. După această
selecţie ei sunt întreţuinuţi izolat, în condiţii ca să nu să se încrucişeze cu alţii şi li se
acordă o îngrijire exemplară. După aceasta selecţionarii trec la formarea perechilor pentru
încrucişare folosind legea de aur a selecţiei:
1. Bun x bun bun
2. Bun x mai puţin bun îmbunătăţire
După obţinerea raselor şi soiurilor ele sunt înalt apreciate la expoziţii şi licitaţii. Aici
specialiştii nu numai apreciază formele noi create ci înaintează şi noi cerinţe.
În cazul selecţiei metodice contribuie şi cantitatea indivizilor selectaţi pentru
încrucişare, capacitatea lor de a se schimba sub influenţa diferitor factori.
Selecţia artificială inconştientă constă în faptul că omul întotdeauna a pastrat cei mai
calitativi indivizi de animale şi plante şi a rebuta (bracui) indivizii ce nu prezentau interes.
Acest lucru fiind repetat mulţi ani la rând, peste un timp îndelungat apare forma nouă de
plante şi animale, care nu au fost planificate de a fi obţinute. Exemplu de apariţie a raselor
în urma selecţiei artificiale inconştiente pot servi rasa de bovine Iaroslav şi găini Iurlov.

Originea utilităţii organice şi relativitatea ei

Legea selcţiei naturale a permis studiul motivelor apariţiei în natură la plante şi
animale a adaptărilor utile. Darwin a lămurit utilitatea organică şi relativitatea ei de pe
poziţii absolut ştiinţifice. Se ştie că în majoritatea cazurilor, vieţuitoarele posedă însuşiri
ce îi permit să fie adaptată la condiţii concete ale mediului (nişă ecologică). Însă în natura
organică există exemple ce nu corespund întocmai acestei afirmări, indivizii unor specii
nu sunt absolut adaptaţi la condiţiile mediului de trai, de exemplu mierla de pârău
supravieţuieşte permanent pe malurile bazinelor acvatice, îşi face cuibul pe apă, se
scufundă bine în apă dar nu poate înota deoarece îi lipseşte membarana de înot la degetele
de la picioare. Aceată pasăăre având penajul foarte dens mege pe sub apă în căutarea

8
nevertebratelor pentru nutriţie. În exemplul respectiv observăm că această specie de
pasări nu este adaptată la condiţiile mediului acvatic.
utilitatea organică este relativă în unele catzuri, deoarece ea reprezintă rezultatul
acţiunii selecţiei naturale.
Utilitatea organică reprezintă legătura reciprocă a tuturor organelor din
organism precum şi adaptarea structurii şi funcţiilor pentru existenţa în anumite
condiţii ale mediului. Ea apărut în rezultatul variabilităţii şi acţiunii selecţiei naturale, de
aceea procesul evolutiv poartă un caracter adaptiv.

Învăţătura lui Darwin despre originea speciilor

În urma studiului minuţios a selcţiei naturale Darwin elaborează teoria monofiletică
a originii speciilor, esenţa căreia constă în următoarea – fiecare grupă numeroasă de
animale şi plante au provenit de o rădăcină comună (strămoş comun). O aşa legitate a
filogenezei (a dezvoltării istorice a organismelor) se lămureşte prin acţiunea a două
procese:
a) Divergenţă – diverse abateri de la rădăcina comună. Acestea fiind numite forme
intermediare. Conform datelor contemporane acestea sunt numite forme de variabilitate.
Formele intermediare apărute în urma divergenţei se aseamănbă între ele, dar nu întocmai
şi se deosebesc brusc de la forma iniţială, de aceea Darwin a numit formele intermediare
dovezi de naştere a speciilor noi, iar deosebirea bruscp dintre ele le-a numit specii,
întrucât ele nu se mai încrucişau între ele.
b) Convergenţa reprezintă apariţia caracterelor comune la indivizii diferitor grupa
taxonomice. De exemplu, reducerea organului văzului convergent a avut loc la un şir de
forme ce supravieţuiesc subteran sau în peştere (cârtiţa, orbetele), precum şi la unele
forme edentate. Limba în formă de vierme a apărut la formele ce se nutresc cu furnici.
Convergenţa în procesul bioevoluţiei a avut loc nu numai după însuşirile morfologice, dar
şi cele fiziologice. De exemplu la cetecee şi pinipete în procesul bioevoluţiei convergent
a apărut stratul gros de grăsime sub piele care ocroteşte aceşti indivizi de temperaturile
joase. Un alt exemplu convingător de convergenţă il reprezintă şi asemănarea dinte
pasărea şi fluturile colibri. Ciocul păsării colibri este asemănător cu trompa fluturelui,
totodată şi comportamentul în procesul folosirii nectarului este identic, ambele forme
planează în aer şi atît fluturile cu trompa cât şi pasărea colibri cu ciocul sau extrag nectarul
din floare.
Una din problemele fundamentale ale biologiei îl reprezintă studierea speciei şi a
speciaţiei, astfel încât specia este considerată baza şi obiectul de studiu al diferitelor
ramuri ale biologiei. Noțiunea de specie este folosită pentru prima dată de John Ray în
anul 1686 în lucrarea sa Historia plantarum. În biologie, specia (din lat. species) este
categoria sistematică fundamentală, inferioară genului și superioară subspeciei. Specia
nu este stabilă, structura ei poate fi schimbată şi supusă selecţiei naturale. Trasătura
principală a speciei este capacitatea ei de a se autoreproduce şi de a se transforma în
procesul bioevoluţiei în altă specie.
9
 Naturaliştii s-au convins de existenţa bioevoluţiei numai atunci când Darwin a
demonstrat că ea are loc ca legitate a schimbării speciilor. Întrebarea despre realitatea
speciilor a fost rezolvată numai de către Darwin care a demonstrat că speciile există
obiectiv ca grupe ce se deosebesc una de alta, formate din indivizi înrudiţi între ei atât
morfologic cât şi fiziologic, liber se încrucişează între ei şi ocupă o anumită nişă
ecologică.
O revoluţie adevărată în viziunile despre specie a avut loc în legătură cu folosirea
metiodelor genetice în procesul studierii acesteia. Până în sec 20 se considera că specia
reprezintă o formaţiune simplă ce include o cantitate nu prea mare de varietăţi. Însă în
urma analizelor genetice experimentale s-a demonstrat că specia reprezintă o formaţiune
complicată ce poate fi divizată în mai multe grupe mici ereditare şi constante. Acest lucru
a fost demonstrat de savanţi în experienţe cu grâul moale, porumbul, drozofila, s.a. Specia
reprezintă o fomaţiune mai înaltă decât organismul, deci ea reprezintă unitatea naturii vii
– unitatea evoluţiei.
Specia este considerată unitatea bioevoluţiei deoarece ea reprezintă rezultatul final
al acesteia.
Criteriile speciei sunt necesare pentru a studia principalele însuşiri ale acesteia şi a
determina principalele deosebiri între ele, în condiţiile lumii organice.
Se deosebesc următoarele criterii ale speciei:
a) Morfologic
b) Fiziologo-biochimic
c) Geografic
d) Genetic
În cadrul lumii organice există deosebiri morfologice bine determinate a speciilor.
De exemplu din genul piţigoi fac parte speciile: Parus major, Parus atricapilus, Parus
cristatus. Acestea se deosebesc între ele în baza aspectului morfologic, astfel Parus major
după dimensiuni este mai mare, Parus atricapilus are capul de culoare cafenie, iar Parus
cristatus are moţ. Aceste specii se deosebesc între ele în baza criteriului morfologic. Acest
criteriu este cel mai vechi, şi a fost folosit încă pe timpul lui Carl Linnaeus. Însă uneori
acest criteriu nu poate fi aplicat, deoarece în natură există specii morfologic şi fenotipic
asemănătoare, de exemplu, păduchele de plante, reprezintă insecte absolut identice dar
care parazitează pe diferite specii de plante şi se nutresc cu diferite substanţe şi sunt specii
diferite. În acest caz criteriul morfologic nu poate fi folosit, şi se aplică fiziologo-
biochimic. Însă deocamdată acest criteriu nu este aplicat pe larg deoarece savanţii nu
posedă însuşiri pentru aplicarea criteriului fiziologo-biochimic. Acest criteriu este folosit
atunci când structura chimică a speciilor este diferită. Structura chimică a speciilor de
plante a fost studiată şi de fitofiziologii Ivanov şi Blagovesenskii. Ivanov studiind
grăsimile la diferite specii de plante a ajuns la concluzia, că speciile în diferite condiţii
ale mediului au capacitate de a sintetiza grăsimi cu o anumită structură. Bagovesenschi a
demonstrat că multe specii de plante au capacitatea de a sintetiza alcaloizi, capacitate pe
care nu o posedă alte specii, de exemplu, la monocotiledonate la unele specii se întâlnesc
alcaloizi iar la altele nu.
În urma dezvoltării biologiei moleculare din ultimile decenii, a devenit posibil
studiul structurii unor pigmenţi ai sângelui la animale şi structura fină a molecului de

10
hemoglobină, clarificându-se că datorită acestor structuri se poate evidenţia asemănarea
speciilo din punct de vedere a provienienţei. S-a constatat că aşa proteină ca insulina a
fost depistată numai la animalele cordate. După succesivitatea aminoacizilor în molecula
de insulină toate speciile de mamifere studiate sunt asemănătoare, deosebirea dintre
acestea se referă numai la un segment nu prea mare a acestei molecule. În ultimii ani un
rezultat analogic a fost obţinut în urma comparării structurii ADN-ului la diferite specii
de animale. Dacă esistă asemănare între succesivitatea bazelor azotate a unui oarecare
segment de ADN, se poate determina provienienţa comună, iar dacă succesivitatea este
diferită, atunci provienienţa este diferită. Însă deocamdată aceste date au fost stiudiate la
un număr mic de specii de animale, de aceea criteriul fiziologo-biochimic are o
întrebuinţare mărginită pentru determinarea specificului speciei.
Criteriul geografic. Între specii deosebirile geografice sunt bazate pe specificul
arealului fiecărei specii, de aceea forma arealului, poziţia lui în biosferă, reprezintă
caractere importante ale speciei.
Orice caracteristică a speciei nu v-a fi deplină fără indicaţii la specificul arealului ei.
Însă uneori există cazuri când criteriul geografic nu poate fi considerat universal pentru
caracteristica speciei, deoarece arealul unor specii parctic coincide, cum ar fi la speciile
cosmopolite. Pentru speciile cosmopolite arealul nu reprezintă caracteristica speciei,
fiindcă el se întinde pe un spaţiu enorm de mare în biosfera terrei, şi acest criteriu nu poate
fi universal pentru caracterizarea speciilor în lumea organică.
Criteriul morfologic, fiziologo-biochimic şi geografic nu demonstrează etapa
calitativă a procesului evolutiv.
Criteriul genetic caracterizează specia ca formă generală de existenţă a vieţii pe
Terra şi ca etapă calitativă în procesul evoluţiei. Acest criteriul lămureşte că speciile au
cariotip specific şi demonstrează unitatea genetică a speciei, izolarea ei în condiţii
naturale de alte specii. Conform acestui criteriu speciile nu se încrucişează între ele
datorită faptului că au genofond închis. În unele cazuri excepţionale, dacă ele au o
provienienţă comună apropiată şi genofond aproape similar, poate avea loc încrucişarea
între ele.

Legea seriilor omoloage în veriabilitatea ereditară

După generalizarea a mai multor fapte de manifestare a variabilităţii la animale şi
plante Darwin a observat că în multe cazuri la unele specii se observă o asemănare în ceea
ce priveşte variabilitatea anumitor caractere, de aceea specia dată posedă caracterele altei
specii sau se întorce la caracterele strămoşilor. O analiză detaliată a variabilităţii multor
speciii de plante a permis academicianului N. Vavilov să formuleze legea seriilor
omoloage în variabilitatea ereditară.
Esenţa acestei legi constă în: speciile şi genurile înrudite genetic se caracterizează
prin serii omoloage a variabilităţii ereditare asemănătoare, de aceea ştiind prezenţa unor
forme noi în sânul speciei din familia dată se poate determina prezenţa aceleiaşi forme în
sânul celelaite specii a familiei date.
Studiind legităţile variabilităţii la mai multe specii s-a determinat că acestă lege are
mare importanţă pentru a confirma unele laturi a teoriei bioevoluţiei. Legea seriilor
omoloage confirmă foarte clar teoria lui Darwin despre convergenţă. Aceasta a fost

11
demonstrată în urma studierii de către Vavilov a mai multor specii de rădăcinoase după
forma rădăcinii, de exemplu, rădăcina la sfeclă foate fi de mai multe forme: cilindrică,
conică, rotundă şi în unele cazuri plată. La ridiche rădăcina de asemenea are mai multe
forme: cilindrică, conică, rotundă.

Modulul III: DOVEZILE EXISTENŢEI BIOEVOLUŢIEI

.1. Diagramele filogenice
Acestea sunt folosite pentru a arata relația dintre ființele vii. Există cateva limitații
și probleme folosind aceste diagrame și sunt folosite doar pentru a face validări generale
despre teoria evoluției. Diagramele sunt folosite în biologie pentru a arăta legăturile dintre
diferite tipuri de organisme.
2. Anatomia comparată
Studiază comparativ alcătuirea acelorași elemente la diferite specii, căutând să
integreze diferențele și similitudinile în cadrul proceselor de evoluție, adaptare și
speciație. Anatomia comparată indică faptul ca organisme diferite împart același strămoș
comun și ajută la clasificarea organismelor bazată pe caracteristicile similare ale structurii
anatomice. De exemplu, membrele posterioare la oameni au o structura asemănătoare cu
structura membrelor patrupedelor, deși servesc unor funcții total diferite. Înotatoarele
peștilor care sunt folosite pentru înot, la păsări sunt folosite pentru a zbura. Prin mutații
genetice și selecție naturală, structurile anatomice au evoluat treptat devenind mai bine
adaptate pentru mediul în care traia organismul.
În anatomia comparată găsim două concepte principale. Primul concept reprezintă
structurile care sunt similare la diferite specii deoarece au un descendent recent comun.
Structurile pot, sau nu, sa aibă aceeași funcție.
Cel de-al doilea concept se referă la structurile care sunt asemanatoare la organisme
diferite deoarece mai degrabă au evoluat într-un mediu inconjurator asemănator decât sa-
l fi moștenit de la un strămoș recent comun.

Genomica comparată
Moleculele evoluează la fel ca și structurile somatice, cu cât două organisme sunt
mai strâns înrudite, cu atât sunt mai asemănătoare și moleculele lor. Genele, adică
structura moleculelor din care sunt constituite, suferă o schimbare evolutivă exact la fel
ca structurile macroscopice. Comparând genele omoloage cu alte molecule omoloage, se
poate determina gradul lor de asemanare.
4. Embriologia

12
 Embriologia ne oferă mai multe tipuri de dovezi ale evoluției. Legea biogenetica a
lui Haeckel spunea că dacă omul a descins din pesti, care mai apoi au evoluat în reptile și
apoi în primate, embrionul uman ar trebui să treacă prin toate aceste stagii. La acea vreme
ADN-ul nu fusese descoperit iar biologia era înca într-un stadiu primitiv. Studierea
embriologiei ne-a ajutat sa întelegem de ce există posibilitatea să apară coada la om,
picioare la șerpi sau la balene.
Putem vedea ca oamenii dezvoltă o coada ce reprezinta aproximativ 10% din
lungimea embrionului conținând vertebre, țesut musculos și nervi. Dupa 8 saptamani
țesutul începe să moară și este reabsorbit în fetus. La fel se întampla și în cazul delfinilor,
cărora le apar membre posterioare ce sunt mai apoi “reabsorbite”.
5. Organele vestigiale
Multe organisme dețin structuri care nu sunt complet funcționale sau care nu
funcționează deloc: rest de cecum la om, dinții embrionilor balenelor și ochii multor
animale cavernicole. Probabil acestea au fost cândva funcționale la strămosii lor, însă au
fost reduse datorită unei schimbări a utilizării nișei. Funcțiile se pot pierde datorită
modificării modului de viață, a mediului, fiind în cele din urmă nefavorizate și reducându-
se trepat prin selecția naturală.
La fel ca și în cazul embriologiei există câteva percepții greșite despre organele
vestigiale. Organele vestigiale sunt acele organe mai puțin dezvoltate și cu o utilitate
diminuată în comparație cu organele echivalente în alte organisme asemănătoare. Mulți
oponentț ai evoluționismului susțin într-un mod greșit ca organele vestigiale sunt complet
nefolositoare. Organele vestigiale nu au fost niciodată definite ca fiind complet
nefolositoare, deși pot exista și excepții. Charles Darwin spunea “… desi struțul are aripi
dar nu poate zbura, el tot le folosește atunci când aleargă pentru a se deplasa mai ușor.
In imagine, puteti vedea un peste descoperit in niste ape adanci unde lumina nu
patrunde, avand niste ochi vestigiali.
Au fost observate multe organisme ce traiau acolo unde lumina nu ajungea, cu ochii
foarte putin dezvoltati si care adesea, nici nu functionau. Unele organisme nu mai aveau
ochi deloc, in timp ce altele ii aveau acoperiti sau prezentau alte forme de regresie. Cele
mai bune exemple pentru a intelege organele vestigiale sunt cazurile in care ochii au totusi
o lentila (cristalin), insa aceasta este acoperita de piele. In acest caz cristalinul nu
functioneaza la nimic si nu serveste functiei initiale pentru care a evoluat. Scopul sau ar
fi fost de a directiona lumina pentru a forma imaginea, dar nu poate ajuta la nimic daca
este acoperit.
Probabil va veti intreba cum pot aparea astfel de organe vestigiale? Motivul pentru
care acestea exista este simplul fapt ca functia organului nu mai reprezinta un criteriu de
selectie, ceea ce permite aparitia mutatiilor fara a mai fi “verificate”, permitand
organismului sa supravietuiasca foarte bine si fara. In acest caz, vederea este complet
nefolositoare daca organismul traieste la o adancime mare unde nu exista lumina, in timp
ce o caprioara oarba cu siguranta nu va putea supravietui pentru ca ar fi mancata de indata.
6. Biogeografia
Biogeografia se ocupă cu studiul geografic al biosferei, respectiv cu descrierea și
explicarea reapariției organismelor vegetale și animale pe suprafața Pamantului. Evoluția
a explicat o altă enigmă a biologiei: distribuția geografică a animalelor și plantelor. De ce

13
fauna Europei și Americii de Nord este relativ similară, iar fauna din Africa și America
de Sud este atat de diferita? De ce nu există mamifere pe insulele oceanice, de ce găsim
camile și rudele lor doar în Asia și Africa și lamele doar în America de Sud etc. Deși
asemănătoare, avand același strămoș comun, speciile de plante și animale au fost separate
prin deriva continentelor acum 80 de milioane de ani, iar biota lor s-a diferențiat mult în
decursul izolării îndelungate.
7. Fosilele
Datele furnizate de fosile sunt printre cele mai convingatoare dovezi în favoarea
evoluției. În straturile geologice există nenumarate fosile, îngropate de-a lungul timpului.
Fiecare strat mai vechi conține strămoșii biotei fosilizate din stratul urmator. Săpând,
practic ne întoarcem în timp. Singura excepție este atunci cand straturile geologice au fost
amestecate de evenimente geologice precum cutremurele, însa acestea nu pot fi luate în
considerare. Din pacate, fosilele sunt destul de rare. Devin fosile numai atunci cand,
imediat dupa ce organismul moare, este îngropat în cenusa sedimentară sau vulcanică.
8. Formele tranziționale
Formele tranziționale reprezintă o controversă aprinsă în discuțiile despre
evoluționism. Chiar și Darwin era nemulțumit că există puține forme de tranziție în
fosilele descoperite.
Prima problemă cu formele tranziționale vine chiar de la conceptul în sine. “Forma
tranzițională” implică faptul că respectiva forma nu este o “specie” și că ar fi un fel de
organism care a trăit o perioadă scurtă de timp, reprezentând un fel de pod între două
specii diferite. Teoria evoluției susține că viața a evoluat treptat și fiecare individ care
trăiește azi reprezintă “o forma tranzițională”.
Multe forme tranziționale au fost descoperite de când Charles Darwin a publicat
cartea “Originea Speciilor”, de la pești la amfibieni, de la dinozauri la păsări, de la primele
patrupede la mamifere, sau de la un strămoș comun al maimuțelor la om.
9. Extinctia
O altă observație majoră ce a contribuit la primele idei evolutioniste a fost faptul ca
speciile pot disparea. S-au descoperit fosile care nu semanau cu nicio specie existenta.
Exista doua clasificari ale extinctiei speciilor:
• extinctia totala, unde linia genetica a unei specii este incheiata
• pseudo extinctia, in care specia, in decursul evolutiei, evolueaza intr-o alta
specie.
Astazi, oamenii de stiinta estimeaza ca aproximativ 99% din speciile care au existat
pe Terra, astazi nu mai exista.
Trebuie sa ne asteptam in continuare la multe extinctii deoarece viata este intr-o
continua schimbare, iar lupta pentru supravietuire nu va disparea niciodata. Dupa cum
putem observa, fiecare ramura a biologiei ofera dovezi in sustinerea evolutiei. Asa cum
spunea renumitul genetician T. Dobzhansky, “in biologie nimic nu are sens decat in
lumina evolutiei”.

Modulul: TEORIA SINTETICĂ MODERNĂ A EVOLUŢIEI

Darwinismul a revoluţionat ştiinţa vremii sale. El este întemeiat pe cunoaşterea
variabilităţii speciilor, dar nu a avut date din genetică pentru a explica apariţia şi cauza

14
variaţiilor ereditare. Teoria sintetică modernă a evoluţiei este rezultatul a numeroase
observaţii şi generalizări din domeniul geneticii populaţiilor, geneticii moleculare,
biogeografiei etc., care au permis o explicaţie modernă a evoluţiei, plecând de la teoria
selecţiei naturale a lui Charles Darwin. Conform teoriei sintetice, unitatea de bază a
evoluţiei este populaţia. Aceasta reprezintă obiectul asupra căreia acţionează selecţia şi,
în general, toţi factorii evoluţiei. Potrivit noii teorii, nu este importantă în primul rând
supravieţuirea indivizilor purtători de variaţii utile, ci participarea diferitelor genotipuri
individuale la procesul de reproducere. Perspectiva evolutivă sau adaptativă a unei
populaţii sau specii este dată, în primul rând, de acele combinaţii de gene şi genotipuri
care, datorită valorii lor adaptative, îşi impun descendenţii.
Evoluţia este privită deci ca rezultatul interacţiunii dintre fondul ereditar şi mediu.

Modulul: VIAŢA ŞI ORIGINEA EI PE TERRA

Viaţa este o formă de organizare a materiei, caracterizată prin creştere, autodezvoltare,

autoreproducere şi metabolism (adică schimb de materie, energie şi informaţie cu
mediul). Definiţia vieţii comportă şi alte criterii, clasificate în două mari categorii:
abordarea moleculară şi cea celulară. De exemplu NASA definea în 1994 viaţa, ca "un
sistem chimic care se autosusţine şi care este capabil să realizeze evoluţia darwinistă".
Teoria conform căreia viaţa a apărut la început prin evoluţie chimică, fiind originar un
proces natural de sinteză a compuşilor organici, se mai numeşte şi Abiogeneză.

Problema esenţei vieţii reprezintă una dintre cele mai acute probleme în biologie,
deoarece ea s-a dezvoltat şi se dezvoltă în contradicţie cu datele ştiinţifice şi cele a bibliei.
În studiul acestei probleme a existat curentul vitalism, un curent antiştiinţific, care
considera că problema vieţii este legată de o putere numită vis vitalis sau „sufletul”. Acest
curent a fost propagat de medicul Ştali, care considera că în orice organism există
substanţe ce uşor se descompun, însă această descompunere se află sub controlul
sufletului, care dirijează toate procesele din organism. Vitaliştii consideră că această
substanţă nematerială este independentă de lumea materială, deoarece reprezintă creaţie.
Însă această concepţie nu a fost şi nu este considerată ştiinţifică, deoarece în ultimii ani
în urma succesului obţinut în biochimie, biofizică, genetică şi alte ştiinţe biologice,
problemei originii vieţii i se acordă o anumită atenţie din partea savanţilor din diferite
profile.
Acestea se datorează şi faptului că în ultimile 2-3 decenii datorită succeselor din
domeniul biologiei şi geneticii moleculare, a fost descifrat procesul biosintezei proteinei
în celulă sub controlul acizilor nucleici.
Acest mecanism la ora actuală este bine cunoscut, deci se cunoaşte care este
mecanismul biosintezei materialului plastic şi savanţii din diferite ramuri a ştiinţei au
15
concepţiile lor, de exemplu, academicianul Kolmogorov, consideră că specificul viului
constă în mecanismul capacităţii de a acumula şi prelucra informaţia. Această concepţie
este recunoscută şi de eminentul savant Kalvin, care consideră că sistema vie reprezintă
un agregat de molecule cu două însuşiri:
Transportarea şi transformarea energiei
Transmiterea informaţiei.
În prezent este recunoscut că la baza vieţii se află molecula de ADN, de aceea
eminentul savant rus biochimist Mamzin formulează esenţa vieţii în felul următor: „viaţa
în forma lor elementară poate fi determinată ca o metodă de existenţă a sistemelor
coloidale deschise ce conţin compuşi de tipul proteinelor, acizilor nucleici şi substanţe
fosfororganice, ce au însuşirea de a se autoregla şi dezvolta în urma acumulării şi
transformării substanţelor, energiei şi informaţiei în procesul acţiunii reciproce cu mediul
extern”.
Pământul s-a format în urmă cu cca. 4,57 miliarde ani, iar viaţa a apărut în urmă cu
3,8-3,9 miliarde ani. Indiferent cum a arătat protoviaţa, probabil era reprezentată din
agregate de macromolecule, capabile să obţină energia necesară din substanţele
anorganice şi din radiaţia solară. Viaţa are o singură origine, fapt evidenţiat de codul
genetic, unic şi universal.

2. Luis Pasteurs a demonstrat că în geologia contemporană nu poate apăre viul

automat. Însă aceasta nu înseamnă că apariţia vieţii elementare din materie anorganică a
fost imposibilă la etapele precedente a dezvoltării Terrei, însă acele condiţii care au
contribuit la apariţia vieţii elementare reprezintă o etapă deja istorică în dezvoltarea
Terrei. Apariţia vieţii elementare în prezent este imposibilă asa cum este imposibilă
repetarea vieţii, apariţia mamiferelor pe contul reptilelor sau a omului de la strămoşul
comun cu maimuţele. Aceste procese sunt istorice, irepetabile şi ireversibile. În prezent
în condiţii naturale viaţa elementară nu poate apărea deoarece scoarţa terestră se află sub
influenţa bine dezvoltată a biosferei, deci a organismelor, activitatea cărora acţionează
acut asupra chimismului scoarţei terestre şi crează condiţii ce împiedică apariţia vieţii în
forma ei elementară, deoarece în atmosferă a apărut O liber de provienienţă biogenă în
2
urma activităţii vieţuitoarelor.
În prezent se consideră că viaţa pe Terra a apărut 3,5 miliarde de ani în urmă, de
aceea savanţii au simţit necesitatea de a clarifica cum au apărut pe Terra primele substanţe
organice, deci care a fost evoluţia chimică. Aceasta a fost lămurită în felul următor: pe
Terra ce avea temperatură foarte înaltă viaţa a fost imposibilă. În condiţiile acestei
temperaturi înalte carbonul intra în reacţie cu metalele şi se formau carbidele. O dovadă
o reprezintă prezenţa lor în meteoriţi. În atmosfera primară existau H, C, N şi O, apoi
componenţa atmosferei s-a schimbat datorită faptului formării moleculelor de metan,
NH3, H2O, CO2. Tot oxigenul liber în procesul oxidării a trecut în componenţa altor
compuşi, după aceasta pe măsura răcirii Terrei, vaporii de apă se condensau în apă
formând bazine acvatice pe suprafaţa Terrei. Sub influenţa razelor ultraviolete, care liber
puteau atinge suprafaţa Terrei, pe baza oxigenului din moleculele de apă s-au format
compuşi oxidaţi de tipul alcoolului, aldehidelor şi acizilor. După aşa reacţii s-au format
16
aminoacizii şi bazele azotate, ce reprezintă monomeri a macromoleculelor sub influenţa
razelor ultraviolete ce reprezintă baza vieţii pe Terra – proteinele şi aminoacizii.
Aceasta a fost confirmată experimental în mai multe cazuri, de exemplu dacă supra
amestecului din NH3 şi CH4 şi vapori de H2O se acţionează cu curent electric de tensiune
nu prea mare, este posibilă sinteza aminoacizilor.
Biochimistul George Wald afirmă că: “descompunerea spontană este mult mai
probabilă şi, în consecinţă, ea se produce mult mai rapid decât sinteza spontană”.
Aceaste teorii au fost verificate în laborator de către Stanley Miller, în 1953. Acesta
a provocat descărcări electrice în laborator, în condiţii presupuse similare atmosferei
primordiale. Rezultatul a fost obţinerea a patru aminoacizi-din cei douăzeci necesari
vieţii-dar şi aceştia au trebuit fi separaţi imediat de către cercetător, pentru a nu se
descompune instantaneu, sub influenţa mediului.
După acest rezultat s-a demonstrat că pe aceeaşi cale se pot obţine şi bazele azotate.
În urma polimerizării aminoacizilor şi bazelor azotate s-au format proteine şi acizi
nucleici. Pe baza polimerizării au fost obţinute şi alte substanţe ca: lipidele, hidraţi de
carbon.
Etapa următoare în apariţia vieţii în formă elementară a fost expusă astfel:
moleculele de proteină în soluţie acvatică formau soluţii coloidale, iar în rezultatul
amestecului acestor soluţii coloidale ce conţineau diferite proteine se formau picături
microscopice numite cuacervate. Aceste picături se deosebeau prin metabolism primitiv,
deoarece aveau capacitatea de a absoarbe substanţe, care înăuntrul cuacervatei sufereau
schimbări chimice. Acest lucru a fost demonstrat în experienţe cu albastru de metilen,
care fiind introdus în soluţie, peste un timp oarecare a fost depistat înăuntrul picăturii
cuacervate. Conform concepţiei lui Bernard şi Ruten toate aceste procese au contribuit la
trecerea neviului în viu şi acest proces a fost numit biopoez (biogeneză).
Biopoeza constă din următoarele etape:
1. Lanţul de reacţii chimice, în rezultatul cărora se formează substanţe organice
simple;
2. Formarea polimerilor de tipul polipeptidelor şi acizilor nucleici din produsele
reacţiilor anorganice;
3. Formarea cuacervatelor;
4. Apariţia metabolismului
Aceasta este ultima concepţie la ora actuală de apariţie a vieţii primelor organisme
inferioare.

1. Teoria academicianului A. I. Oparin despre apariţia vieţii pe Terra

Dintre toate teoriile contemporane despre originea vieţii pe Terra, cea mai
argumentată este considerată teoria academicianului Oparin. Conform acestei teorii
apariţia vieţiin pe Terra constă din trei etape principale:
1. Organismele sunt alcătuite în special din substanţe organice, fără care este
imposibilă viaţa. Aceste substanţe pe Terra în prezent apar în rezultatul fotosintezei şi
hemosintezei. Însă apariţia substanţelor organice pe bază biogenă a fost caracteristic
pentru epoca noastră, când Terra era deja populată de diverse organisme. Cele mai simple
17
substanţe organice au putut apărea în trecut pe cale pur chimică. O confirmare a acestei
ipoteze o reprezintă rezultatul studierii componenţei chimice a atmosferei soarelui şi altor
planete pe baza analizei spectrale. De exemplu, în urma analizei spectrale s-a constatat că
în atmosfera soarelui sunt prezente substanţe organice simple de tipul metanului. Este clar
că la temperatura de 60000C, în atmosfera soarelui organisme vii nu puteu exista şi
formarea substanţelor simple organice de tipul CH4 a avut loc abiogen. S-a constatat de
asemenea că aceste substanţe organice simple sunt prezente şi în atmosfera planetei
Jupiter unde temparatura este negativă, de -1350C, deci şi în atmosfera acestei planete
substanţele organice simple au apărut abiogen.
2. Conform teoriei lui Oparin apariţia primelor proteine pe Terra este descrisă în
felul următor: datorită prezenţei în atmosferă a NH3, CH4 şi vaporilor de H2O au apărut
compuşii. Condiţia pentru apariţia structurii proteice au fost create din momentul apariţiei
oceanului primar. În mediu acvatic derivaţii carbonului au putut fi supuşi unor schimbări
chimice complicate care au provocat transformări. Pentru a înţelege cum a apărut
substanţa proteică este necesar de imaginat cum în condiţiile de pe Terra imediat după
formarea ei au putut să se sintetizeze aminoacizii, şi cum după formarea lorei au fost
numiţi în lanţ polipeptid. Acest lucru experimental l-a demonstrat savantul Miller (1951-
1957).
3. Conform teoriei lui Oparin, următorul pas a fost apariţia corpurilor proteice, aşa
numitele picături cuacervate, cere se deosebeau prin metabolism primitiv. După apariţia
cuacervatelor a avut loc selecţia naturală a lor, datorită faptului că în unele avea loc
sinteza, iar în altele descompunerea, fiind selectate acelea în care predomina sinteza, din
aşa formaţiuni mai târziu au apărut procariotele, apoi eucariotele.

Modulul: MACROEVOLUȚIA ȘI MICROEVOLUȚIA

Bioevoluţia reprezintă un proces gigantic de schimbare permanentă a formelor vii
pe Terra. În procesul bioevoluţiei se deosebesc 2 procese mari:
1. Macroevoluţia
2. Microevoluţia
Macroevoluția reprezintă evoluția propriu-zisă, în urma căreia rezultă taxoni mari,
de exemplu un regn, o clasă, o familie sau o încrengătură. Macroevoluția decurge în
intervale foarte mari de timp, sute de mii sau chiar zeci de milioane de ani, și nu este un
proces deci observabil.
Mecanismele: selectia neturala, mutatia, fluxul de gene, driftul genetic
Macroevolutia – nu are un scop final
După apariţia geneticii ca ştiinţă de sinestătătoare în anul 1900 s-a început o etapă
nouă în dezvoltarea evoluţionismului, deoarece au apărut date noi despre variabilitate şi
motivele ei şi s-a constatat că în rezultatul segregărilor se formează diferite clase
fenotipice într-un anumit raport numeric în dependenţă de perechile de caractere
contraste. Deci paralel cu dezvoltarea teoriei evoluţioniste şi parţial a macroevoluţiei a
apărut o direcţie nouă în evoluţie – învăţătura despre microevoluţie.
Microevoluţia, reprezintă procesul evolutiv ce are loc în cadrul populaţiei în
rezultatul căreia se formază noi grupe de indivizi ce se deosebesc genotipic şi fiecare din
ei reprezintă o direcţie anumită a procesului evolutiv. Microevoluţia spre deosebire de
18
macroevoluţie are loc într-o perioadă de timp mult mai scurtă, procesele ei au loc pe
teritorii mărginite şi se termină cu mecanismele speciaţiei. Această direcţie nouă a
bioevoluţiei a apărut la sfârşitul anilor 30 ai secolului trecut.
Un exemplu convingător de microevoluţie îl reprezintă melanismul industrial.
Acest fenomen a fost detaliat studiat în Anglia şi în alte ţări care au o industrie bine
dezvoltată, cum sunt: Franţa, Anglia, Belgia, Polonia, Canada, SUA.
Începând cu a doua jumătate a sec. 18 în Anglia au avut loc unele schimbări în
condiţii naturale, datorită dezvoltării fabricilor, uzinelor şi în legătură cu arderea unor
cantităţi enorme de cărbune, tulpinile la mesteacăn au devenit negre datărită funiginii,
depuse pe ele. Pe tulpinile mesteacănului fără funigine supravieţuia fluturele nocturn
Cotarul mesteacănului, culoarea căruia armoniza cu culoarea tulpinii mesteacănului. Însă
datorită arderii în cxantităţi enorme a combustibilului solid, după cum propun savanţii,
apăreau şi alte substanţe, în afară de CO2 şi CO, care au putut fi factori mutageni ce au
contribuit la apariţia spontană a indivizilor de culoare neagră în populaţiile fluturelui alb.
Indivizii negri vieţuiau pe copacii cu tulpină întunecată, iar cei albi pe cea albă, întrucât
erau protejaţi de piţigoi – duşmanul cel mai mare a acestui fluture. Deci în cazul dat
factorul selecţiei naturale a fost piţigoiul. Conform savanţilor forma neagră a cotarului
este caracter dominant, deci în procesul selecţiei naturale erau selectaţi atât indivizi
homozigoţi cât şi heterozigoţi. Deci melanismul industrial reprezintă o dovadă
convingătoare a microevoluţiei.
2. Formarea speciilor noi reprezintă procesul fundamental al bioevoluţiei,
datorită faptului că întreaga bioevoluţie poate fi prezentată ca o sumă a proceselor
speciaţiei. Cerceatrea formării noilor specii reprezintă mementul central în toată teoria
bioevoluţiei şi acest lucru i se dă atenţie din partea tuturor ramurilor biologiei.
Deoarece procesul complicat al speciaţiei este bazat pe procesul mutagenez este
necesar de a constata care este deosebirea între aceste două procese. Procesul mutagenez
este procesul în urma căruia apare material evolutiv. Însă acesta nu poate fin numit specie,
cum propunea Hugo De Vries. Deci în urma procesului mutagenez apare material
evolutiv, care nici de cum nu poate fi numit specie. Acesta trebuie supus aprobaţiei din
partea factorilor selecţiei naturale şi numai atunci el devine specie nouă.
Studiul fosilelor – releva aparitia de specii noi dupa doua modele de baza:
ClAnageneza = evolutie filetica (ana = nou; genos = rasa – gr.)
adogeneza = geneza de ramuri (klados =ramura – gr.) – despartirea genofondului
initial in genofonduri separate – aparitia a 2 sau mai multe specii noi
Genereaza diversitate prin aparitia de specii noi – mai importanta pentru
evolutie

1. Teoria şi dovezile speciaţiei alopatrice (geografice)

Procesul speciaţiei ce depinde de deviderea populaţiilor se numeşte populaţie

alopatrică (de la grecescul Allo – altul, patrică - patrie).

19
 Speciile arealul cărora este izolat se numesc specii alopatrice, de exemplu, speciile
de pe insulele ocenice. Procesul formării speciilor alopatrice depinde de schimbarea
arealului speciei iniţiale. Aceste schimbări pot fi de două tipuri:
1. Specia îşi lărgeşte arealul sau ocupând noi teritorii
2. Arealul devine divizat sub influenţa obstaculelor fizice, iar aceasta provoacă
izolarea anumitor populaţii.
Formarea speciilor alopatrice a fost studiată de marele savant botanist rus Vasile
Comarov. Scest savant a studiat formarea speciei lăcrimioara de mai (Convallaria
majalis). Această specie reprezintă un complex de specii alcătuit din specia Europeoidă,
Transcaucaziană, a Extremului Orient, Sahalino-Japonează şi Americană de Nord.
Conform concepţiei lui Comarov lăcrimioara o apărut în miocen, şi s-a răspândit în
pădurile de specii cu frunza lată. În perioada terţiară, aceasta a fost parţial distrusă, parţial
deplasată spre sud în regiunile muntoase, şi pe măsura deplasării pădurilor spre nord din
nou a fost răspândită în Europa. Deviderea arealului comun a lăcrimioarei în 5 areale
diferite lămureşte speciaţia alopatrică. Însă speciaţia alopatrică mai este numită şi apariţia
speciilor „circulare când arealul nu este divizat în părţi diferite, însă specia dată se
deplasează fie spre apus sau răsărit de pe un areal comun şi după un timp îndelungat
părţile componente a speciei unice întâlnuindu-se după încheierea cercului nu se mai
încrucişează, deoarece nu se mai recunosc. Acest tip de speciaţie alopatrică a fost studiat
de marele savant cu renume mondial N.V. Timofeev-Resovschi. Acest proces al speciaţiei
l-a studiat pe exemplul a două specii de peşcăruşi: Larus argentatus şi Larus fuscus.
Cândva aceste două specii reprezentau o specie unică, însă în urma deplasării spre apus
sau răsărit de pe un areal imens al Siberiei de Apus peste un timp foarte îndelungat acest
cerc al deplasării s-a încheiat pe ţărmul oceanului îngheţat de Nord, şi indivizii cândva a
specie comune nu se mai încucişau între ei deoarece au pierdut diferite particularităţi
etologice, şi deci au devenit specii noi.

2. Speciaţia simpatrică

În cazurile speciaţiei simpatrice nu are loc deviderea teritorială a populaţiei. O

trăsătură specifică a acesteia este existetnţa reciprocă a speciei noi formate cu cea iniţială
pe acelaşi areal. În cazurile speciaţiei simpatrice specia nouă se formează înăuntrul
arealelor speciei iniţiale.
Una din tipurile speciaţiei simpatrică, o reprezintă apariţia speciilor noi, ca rezultat
al schimbării rapide a cariotipului, de exemplu cazurile de poliploidie la plante. În prezent
sunt cunoscute specii apropiate la plante la care numărul de cromozomo se înparte la o
anumită cifră. La crizantemă de exemplu, toate speciile au număr de cromozomi ce se
împarte la cifra 9: 18, 27,36, 45,90. La genurile Nicotiana şi solanum numărul iniţial de
cromozomi este 12 însă se întâlnesc specii ce au cariotipul format din 24,48,72
cromozomi. În genul grâului (Triticum) numărul de cromozomi la diferite specii se
înparte la 7: 14, 21, 28, 42. Aceste exemple a permis savanţilor să constate că speciaţia
a avut loc pe calea poliploidiei, ca rezultat al dublării, triplării şi măririi de 4 ori a
completului de cromozomi iniţiali ai speciei strămoşeşti. Fenomenul poliploidiei a
fostobţinut şi studiat şi pe cale experimentală, ca rezultat al dereglării meiozei, şi

20
cromozomii au pierdut capacitatea de deplasare spre poli diferiţi. Poliploidia pe cale
experimentală poate fi studiată şi la unele forme noi obţinute în urma tratării seminţelor
cu alcaloidului colhicina în concentraţie de 0,2-0,02%. În decursul mai multor generaţii
dacă poliploizii cu succes trec aprobaţia selecţiei naturale, şi sunt mai calitativi decât
forma iniţială diploidă, ei sunt răspândiţi în natură, şi există împreună cu specia de la care
au provenit. Poliploizii sunt mai masivi decât forma iniţială, şi manifestă capacitate de a
supravieţui în condiţii extremale fizico-geografice.
În evoluţia animalelor specii poliploide se întâlnesc numai în cazurile reproducerii
partinogenetice cum ar fi anelidele. În prezent este confirmat faptul că speciaţia poate
avea loc şi pe cale hibridogenă.

3. Speciaţia hibridogenă

Timp îndelungat se considera că formarea speciilo noi nu este posibilă pe calea

hibridizării distante. În prezent s-a constatat existenţa speciilor apărute pe calea
hibridizării distante. Acest fenomen a fost studiat la plantele cu flori, la unele specii de
pieşti la care se observă trăsături a două specii iniţiale. Un exemplu concret de specie
hibridogenă il reprezintă Scoruşo-cornul, specie descrisă de savantul Поздняков în anul
1952 iar mai târziu de Антонина Ивановна Пояркова (1953). De la scoruş (Sorbus
sibirica) această nouă formă a ereditat specia, gustul şi culoarea fructelor, forma frunzei
şi a mugurilor. De la corn (Cotanister melanocarpa) s-au ereditat caracterele: structura
fructului şi forma inflorescenţei. Scoruşo-cornul se întâlneşte în pădurile de conifere la
sudul Iacutiei pe ambele maluri a celui mai mare râu – Aldan. Se întâlnesc populaţii
întregi a acestei plante pe o distanţă de 300km. Înfloresc şi fructifică normal şi au pătruns
cu succes în biocenoză. Posibilitatea apariţiei în lumea organică a speciilor ca rezultat al
hibridizării distante a fost confirmat experimental şi la diferite specii de animale, aproape
înrudite după provenienţă. De exemplu în urma încrucişării vulpii polare cu jderul s-a
obţinut hibridul – cadus, în urma încrucişării cegăi cu morunul s-a obţinut hibridul –
bester. În literatura de specialitate sunt reflectate şi alte date despre obţinerea populaţiilor
hibride pe calea hibridizării distante, de exemplu, în anul 1962 pe tritoriul Moldovei,
savantul Academiei de ştiinţe Râbin a depistat o populaţie de hibrizi dintre curcuduş
(Prunus domestica) la care 2n=48 şi porumbel (Prunus spinosa) la care 2n=32.

4. Evoluţia filetică

În procesul bioevoluţiei poate avea loc deviderea speciei integre, ca rezultat al

divergenţei, iar apoi transformarea treptată a acesteia în altă specie proces numit evoluţie
filetică.
Evoluţia filetice reprezintă un proces studiat, ce are loc în cadrul oricărei specii în
bioevoluţie. Majoritatea formelor studiate paleontologic reprezintă o evoluţie filetică. O
dovadă de existenţă a acestei evoluţii o reprezintă speciaţia familiei calului, studiată de
Vladimir Covelevschi, care a constatat că evoluţia calului a avut loc astfel: forma iniţială
Jiracoterium – Epighipus - Mezoghipus - Paraghipus - Merighipus de la care a apărut
calul lui Prijevavschi. Deci această evoluţie filetică a calului confirmă că procesul

21
evolutiv are loc pe calea evoluţiei filetice ca formă elementară a bioevoluţiei. Meritul lui
Covalevschi constă în faptul că el primul a constatat existenţe formelor intermediare ca
rezultat al divergenţei, datorită căreia s-a confirmat încă o dată teoria lui Darwin despre
divergenţă.

RAPORTUL DINTRE DEZVOLTAREA INDIVIDUALĂ ŞI ISTORICĂ A

ORGANISMELOR

1. Învăţătura despre paralelismul dezvoltării individuale şi istorice a organismelor

În procesul bioevoluţiei organismul suferă schimbări în întegime, deci a tuturor

părţilor componente, deasemenea are loc şi schimbarea dezvoltării individuale precum
şi specificul formării deferitelor recţii de răspuns.
Procesul evolutiv provoacă schimbări nu numai în apariţia şi dispariţia speciilor
(progresului şi regresului), el provoacă şi reconstituirea individului şi a dezvoltării lui
ontogenetice.
Ontogeneza reprezintă dezvoltarea individului din momentul formării zigotului până
la terminarea ciclului vital (până la moarte). Ontogeneza reprezintă fenomenul principal
al vieţii pe Terra. Ontogeneză se numeşte procesul dezvăluirii şi realizării informaţiei
ereditare inclusă în celule. Acest proces se dezvoltă în decursul bioevoluţiei paralel cu
apariţia primelor vietăţi discrete (indivizibile), cu apariţia codului informaţiei ereditare.
Filogeneza este imposibilă fără schimbare anumitor indivizi în ontogeneză, deoarece ea
reprezintă un lanţ de ontogeneze genetic legate între ele. Deci ontogeneza reprezintă nu
numai rezultatul filogenezei dar şi forma ei iniţială. În decursul ontogenezei practic au
loc schimbări ce duc la modificarea filogenezei. De aceea în procesul studierii
bioevoluţiei este foarte important de a se ţine cont de dezvoltarea paralelă dintre
ontogeneză şi filogeneză. În biologia contemporană studiul ontogenezei are loc prin
diferite metode din care cele mai principale sunt: microscopia electronică, care măreşte
obiectul studiat de 100 mii ori, iar în urma folosirii fotografiei de 1 milion de ori.
Ontogeneza mai poate fi studiată şi în rezultatul folosirii izotopilor de C, P, Li, şi în urma
procesului de citospectrofotometrie. Citospectrofotometria se aplică atunci când este
necesar de a determina importanţa metabilismului, acizilor nucleici în ontogeneză.
Această metodă este bazată pe capacitatea acizilor nucleici de a intra în reacţie cu unii
coloranţi în urma careia citoplasma celuluei se colorează mai intens sau mai puţin intens
în dependenţă de cantitatea de ARN şi ADN acumulaţi atât în nucleu cât şi citoplasmă.

2. Legea bio-genetică a lui Miuler-Hekkel

Legătura reciprocă ce există între dezvoltarea individuală (ontogeneză) şi istorică

(filogeneză) a atras atenţie precedenţilor lui Darwin, întrucât în urma studierii structurii
embrionului, în unele cazuri se pot face deduceri despre originea formei date de la alte
forme. De exemplu, după structura larvei ascidiilor se pot face deduceri despre originea
acestor animale sedentare de la cele cordate înotătoare. Deci în perioada embrionară
ascidiile păstrează urme istorice ale provenienţei lor. Darwin în procesul elaborării teoriei

22
sale despre bioevoluţie a menţionat că embrionul reprezintă fotografia strămoşilor.
Această concepţie a lui Darwin a primit o reflectare în legea biogenetică formulată de
Miuler-Hekkel – Ontogeneza reprezintă scurtă şi rapidă repetare a filogenezei., repetare
determinată de funcţiile fiziologice ale eredităţii şi adaptării. Această lege a fost formulată
în anul 1866. Hekkel a ilustrat această lege prin mai multe exemple ce corespund
dezvoltării succesive a ontogenezei. De exemplu organismele trec prin faza stării
monocelulare, ceea ce se lămureşte prin originea celor multicelulare de la acestea, după
aceasta toate organismele trec prin faza blastulei ceea ce corespunde organismelor
primitive blastulare (volvoxul), faza gastrulei ce corespunde celenteratelor (hidra), toate
vertebratele superioare au trecut prin faza în care la ele se dezvoltă coarda, la vertebratele
inferioare ea este prezentă şi în zilele noastre (amfioxul). Deci toate vertebratele
superioare repetă faza celor inferioare.
Repetarea la embrioni a caracterelor strămoşiilor corespunzători Hekkel a numit-o
recapitulare, de aceea legea biogenetică a început a fi folosită ca metodă de constatare a
legăturilor filogenetice în lumea animală. Însă în rezultatul folosirii acestei legi pentru
clasificarea legităţilor bioevoluţiei nu întotdeauna au fost obţinute rezultate reale. Hekkel
a constat că în unele cazuri în ontogeneză nu are loc recapitularea, deci repetarea căii
istorice parcurse de strămoşi, de aceea el în afară de recapitulare pledează pentru
cenocenoze.
Cenocenozele reprezintă încălcări embrionare ce au loc în rezultatul adaptării
embrionare la anumite condiţii de dezvoltare individuală. În rezultatul cenocenozelor au
loc dereglări în recapitulare şi de aceea Hekkel distinge 2 tipuri de cenocenoze:
a) Heterotonia
b) Heterohronia
Heterotonia reprezintă schimbarea locului aflării organului, iar în heterohronie –
timpul formării organelor. Motivele în urma cărora în ontogeneză se repetă sau nu se
repetă caracterele strămoşilor au fost descoperite de marele savant filogenetic A.N.
Severţov (1866-1936), care a dezvoltat teoria filembriogenezei.

3. Teoria filembriogenezei a lui Severţov

Această teorie lămureşte, cum şi în ce perioadă a dezvoltării individuale apar

schimbări ce provoacă modificarea filogenezei organismului matur. Filembriogenezele
reprezintă schimbări embrionare legate de dezvoltarea filogenetică a organismului matur.
Cestea sunt schimbări ereditare, ce au loc la prima fază, mijlocul sau la sfârşitul
dezvoltării individuale. Cercetările pe parculsul a mai multor ani a permis
academicianului Severţov să constate existenţe a 3 forme de schimbări filogenetice:
a) Arhalaxis - reprezintă abateri la începutul dezvoltării embrionare
b) Anabolie – abateri la mijlocul dezvoltării embrionare
c) Deviaţie –abateri la sfârşitul dezvoltării embrionare
Toate aceste schimbări în dezvoltarea embrionului reprezintă mutaţii, datorită carora
nu mai are loc recapitularea. Din acest motiv legea biogenetică a lui Miuler-Hekkel a
încetat de a mai servi metodă pentru studierea proceselor filogenezei la animale.

23
 4. Evoluţia ontogenezei şi căile ei principale

În procesul bioevoluţiei are loc restructurarea ontogenezei în întegime, are loc

schimbarea ovulului şi a structurii lui, se schimbă forma de devidere a celulei, tipul de
gastrulare, precum şi fazele dezvoltării embrionului în întregime. Deasemenea are loc
schimbarea dezvoltării diferenţiate a organelor şi creşterea lor. Un exemplu convingător
în această privinţă poate servi evoluţiua ontogenezei la insecte, ce are loc în direcţia
prelungirii perioadei dezvoltării larvei şi trecerea la dezvoltarea prin metamorfoză
(broaşte), însă larva nu se înmulţeşte, imago îl reprezintă numai individul matur ce trăieşte
în alte condiţii şi are o organizare mult mai complicată deosebindu-se brusc de la forma
de larvară. Organele insectei mature încep să se formeze la embrion, la larvă se păstrează
în formă acunsă, numai la sfârşitul

perioadei larvare are loc pregătirea restructurării totale şi trecerea la reproducerea

prin metamorfoză, care se petrece în pelicule speciale (pupă, gogoaşă). În această
perioadă de trecere în procesul dezvoltării între larvă şi imago viaţa activă a organismului
încetează. După ce a avut loc metamorfoza deplină, animalul nu mai creşte, uneori nu se
alimentează şi începe reproducerea folosind în calitate de izvor de energie resursele
nutritive pe care le purta larva (corpul gras).
La animalele vertebrate dezvoltarea embrionară este mul mai superioară, constituită
din mai multe sisteme şi particularităţi a dezvoltării embrionare. Evoluţia ontogenezei
este alcătuită din procese cu caracter diferit.
1. Adaptarea embrionului sau a larvei la mediul estern
2. Diferenţiere progresivă a embrionului legată de evoluţia formei imago.
În procesul studierii ontogenezei evoluţioniştii au dat o mare importanţă formării
organelor în corespundere cu dezvoltarea generală a individului şi particularităţile
mediului extern. Aceştia studiind evoluţia ontogenezei s-au oprit asupra problemei
reducerii organelor. Totul constă în faptul că existenţa organelor rudimentare reprezintă
cea mai convingătoare dovadă abioevoluţie, deoarece cu ajutorul acestora se pot face
deduceri despre provenienţa formei date de la organismele la care aceste organe sunt
dezvoltate. De multe ori aceste organe sunt evidenţiate la embrioni, aceste rudimente
provizorii ilustrează fenomenul recapitulării formei precedente. În afară de metodele de
reducere a organelor Severţov deosebeşte şi reducerea organelor prin afanezie – fenomen
al dispariţiei fără urmă a organului care la începutul dezvoltării embrionare a existat (acest
fenoman mai fiind numit involuţie). Drept exemplu de afanezie îl reprezintă reducerea
musculaturii corporale la broasca ţestoasă din cauza apariţiei carapacei imobile. La
începutul dezvoltării embrionare musculatura corporală există, iar mai târziu este supusă
reducerii.

DIRECŢIILE ŞI LEGITĂŢILE PROCESULUI EVOLUTIV

1. Căile progresului biologic

24
 Dezvoltarea istorică a formelor organice reprezintă un proces ireversibil. Orice
formă ce a existat cândva, iar apoi a dispărut mai departe în procesul dezvoltării
filogenetice nu se mai repetă. Deci bioevoluţia este ireversibilă. Dacă în unele cazuri în
anumite condiţii se obţine un rezultat parcă asemănător cu etapa evolutivă deja trecută,
în urma unui studiu minuţios se determină că această formă este convergentă. Un aşa
caracter a dezvoltării bioevoluţiei numai într-o singură direcţie se numeşte legea
ireversibilă a evoluţiei. Aceasta a fost elaborată de către paliontologul belgian Dollo, în
anul 1893. Problema progresului în dezvoltarea istorică a lumii organice a fost special
studiată în lucrările academicianului A. N. Severţov, care a elaborat învăţătura despre
direcţiile dezvoltării filogenetice a organismelor pe exemplul evoluţiei animalelor. Mai
târziu această legitate a fost răspândită şi asupra lumii vegetale în lucrările lui Tahtagean
şi Tolmaciov.
Conform teoriei lui Severţov, se deosebesc 2 tipuri de progres în luumea organică:
1. Progres morfofiziologic
2. Progres biologic

Progresul morfofoziologic, reprezintă schimbări în organizarea şi funcţionarea

organelor.
Progresul biologic, reprezintă progresul în orice schimbare, conform căreia are loc
înflorirea speciei, deci se manifestă prin majorarea numărului de indivizi şi al lărgirii
arealului. În procesul bioevoluţiei noţiunea de progres este relativă, întucât pentru unele
vietăţi cazurile de regres reprezită progres (endoparaziţii). Problema principalelor direcţii
a procesului evolutiv a fost studiată şi rezolvată de către Severţov şi ucenicul sau
Şmalhauzen.
O)rice organism există într-un mediu concret, de aceea şi sistema organismului şi a
mediului se dezvoltă, deci se schimbă. În legătură cu aceasta poat apărea diverse rapoarte
dintre organism şi mediu. Din acest motiv apare întrebarea care formă vitală este mai
adaptată. Un răspuns concret la întrebarea respectivă nu poate fi, deoarece în anumite
condiţii prioritate vor avea organismele ce posedă caractere şi însuşiri mai înalt
organizate, şi selecţia v-a contribui la păstrarea acestora. Această cale a evoluţiei este
primordială, însă nu unica. În multe cazuri prioritate o au formele specializate fără
organizare înaltă, în cazul dat selecţia v-a avea loc în direcţia păstrării formei specializate.
În urma cercetărilor, Severţov şi Şmalhauzen au ajuns la concluzia că există următoarele
direcţii a procesului bioevoluţiei:
1. Aromorfoză (progres morfofiziologic);
2. Idioadaptare (adaptare concretă);
3. Morforegres (degenerare totală);
4. Cenogeneză (adaptare embrionară).

1. Aromorfozele

Aromorfoză – complicarea organizării vietăţilor datorită cărui fapt aşa vieţuitoare

îşi pot lărgi arealul, de aceea în lupta pentru existenţă ele au prioritate fiincă posedă
posibilităţi de a ieşi din cadrul arealului, şi deci de a folosi cât mai efectiv resursele de

25
nutriţie. În cazul aromorfozei vietăţile se află la un nivel mult mai înalt decât strămoşii
lor. Un exemplu de aromorfoză poate servi apariţia inimii cu 4 camere, datorită acestor
schimbări a apărut temperatura permanentă a corpului. După apariţia inimii cu 4 camere
a avut loc apariţia circuitului mare şi mic al sângelui, ceea ce a contribuit la majorarea
volumului plămînilor, deoarece s-a intensificat schimbul de gaze, ca urmare toate
organele sunt alimentate cu sânge oxigenat şi s-a intensificat funcţia lor. A avut loc
deasemenea diferenţierea organelor digestive şi ca rezultat o folosire mai abundentă a
surselor de nutriţie.
Calea aromorfozelor a avut o mare importanţă şi în filogeneza plantelor. Conform
teoriei lui Tahtagean, datorită dezvoltării mai intensive a sistemului de folosire a
resurselor nutritive, plantele se dezvoltă mai intens, organizarea lor a devenit mai
complicată şi în procesul bioevoluţiei au fost capabile să cucerească uscatul. O
aromorfoză complicată la plante a fost şi trecerea de la înmulţirea prin spori la înmulţirea
prin seminţe. La angiosperme, aromorfoza a constituit dezvoltarea florii, un organ
metamorfizat al lăstarului, datorită careia este posibilă polenizarea încrucişată, ceea ce a
contribuit la o dezvoltare mai superioară a entomofilelor şi anemofilelor.

2.Ideoadaptarea

Ideoadaptarea nu lămureşte progresul organizării vietăţii, ci permite adaptarea

veţuitoarelor la anumite condiţii concrete ale mediului. În cazurile evoluţiei ideoadaptive,
adaptarea nu are imporanţă universală, ci corespunde unor nişe ecologice. Ideoadaptările
au avut loc în toate organele oricărei specii de animale sau plante şi este larg răspândită
în natură, deoarece datorită lor are loc divergenţa ecologică sau radiaţia adaptivă. Un
exemplu convingător de ideoadaptare îl reprezintă forma plată a calcanului în direcţia
dorso-ventrală. În legătura cu aceasta s-a dereglat simetria bilaterală a corpului, s-a
schimbat structura craniului, cavitatea bucală a devenit asimetrică, iar un o9chi s-a
deplasat de pe o parte a capului pe cealaltă. Aceste schimbări au avut o mare importanţă
pentru trecerea calcanului la modul de viaţă la fundul bazinului acvatic. O alta
ideoadaptare tipică la animale o reprezintă diferite cazuri de culoare protectoare. La plante
ideoadaptări reprezintă diferite cazuri de adaptare specifică la polenizarea încrucişată, la
răspândirea seminţelor şi a fructelor, precum şi capacitatea de înmulţire vegetativă.

3. Regresul morfofoziologic

Acesta constă în faptul că structura anumitor sisteme de organe la descendenţi este

mult mai simplificată, decât la strămoşi. La animale regresul morfofiziologic îl reprezintă
trecerea de la starea sedentară a vieţii la parazitism. La ascidii de exemplu, reducerea
sistemului sangvin şi nervos a avut loc în legătură cu trecerea la modul de viaţă sedentar.
La multe forme parazite au fost reduse organele de deplasare, sistemul nervos.
La plante regres morfofiziologic se întâlneşte de asemenea în cazurile trecerii la
modul de viaţă parazitar, de aceea la aceste forme au dispărut organele principale: frunza,
rădăcina fiind înlocuite cu ventuze (torţel).

26
 4. Cenogenezele

Cenogenezele reprezintă adaptări pozitive ce se dezvoltă la o anumită fază a

ontogenezei iar apoi dispar.
Cenogeneze reprezintă coaja oului la păsări şi reptile, care ocrotesc embrionul de
acţiuni mecanice, sau pielicula sticloasă a ouălelor de rechin cu firişoare lungi ce permite
ouălui să se agaţe de plantele acvatice.
Cenocenozele îl mai reprezintă şi gălbenuşui ouălui – substanţă nutritivă gata pentru
embrion, alantois ce reprezintă organul respiraţiei embrionare la animale, placenta
mamiferelor. La multe animale care în stare matură respiră prin plămâni (broasca) sau
trahee (libelula), larvele cărora se dezvoltă în apă şi respiră prin branhii reprezintă de
asemenea cenocenoze.

5. Concepţii despre evoluţia monofiletică şi polifiletică

Divergenţa şi convergenţa explică ce formă de dezvoltare în procesul bioevoluţiei

a trecut forma dată. Dacă forma respectivă este compusă numai din descendenţi apăruţi
în urma divergenţei, atunci ea are dezvoltare monofiletică, iar dacă ea include şi forme
dezvoltate în urma convergenţei ea este numită polifiletică, adică provine la la mai multi
strămoşi.
Svanţii ruşi Timofeev-Resovschi, Voronţăv, Iablocov elaborează teoria existenţei
proveninţei polifiletice a veţuitoarelor, de exemplu, se consideră că rozătoarele reprezintă
o grupă mixtă, deci polifiletică. În prezent se află în discuţii teorii despre originea
cetaceelor ca forme polifiletice, la fel este discutată concepţia despre originea polifiletică
a unor clase de mamifere şi reptile. Însă pentru o afirmare definitivă a acestei concepţii
este nevoie de cercetări minuţioase în domeniul paleontologiei, anatomiei şi fiziologiei
comparate, embriologiei şi în special a studiului la nivel molecular.

6. Viteza evoluţiei

Durata bioevoluţiei în diferite cazuri poate fi diferită şi dependente de mai multe

condiţii. Rolul principal îl joacă factorii motrici ai evoluţiei, particularitzăţile structurii
organismelor în care sunt acumulate istoriile precedente a grupei date, istoria teritoriilor
în care ele sau dezvoltat şi istoria complexelor biologice. Dacă se vorbeşte despre viteza
bioevoluţiei atunci este necesar de a lua în consideraţie două caracteristici:
1. Timpul astronomic necesar pentru apariţia formei noi din cea veche
2. Numărul de generaţii necesar pentru acest proces.
Însă numărul generaţiilor are o mai mare importanţă în bioevoluţie decât timpul
astronomic. Pentru formarea unei specii noi în anumite condiţii este nevoie de câteva mii
sau sute de mii de generaţii. Însă există cazuri când evoluţia poate avea loc mult mai lent
la unele specii. Drept exemplu îl reprezintă formele fosile, care reprezintă specii şi genuri
în condiţii puţin schimbătoare în decursul a zeci şi sute de milioane de ani, cum ar fi
latimelia, gattelia şi ginkgo.

27
 Evolutia omului
După elaborarea lucrării sale capitale „Originea speciilor” (1859), Darwin a demonstrat că în
această lucrare nu a scris nimic despre originea omului. Însă în manuscrisul lui au fost depistate scrieri
despre originea omului începând cu anul 1840. El s-a abţinut de a scri care este originea omului, fiindcă
era conştient de faptul că lumea ştiinţifică nu cunoaşte teoria despre selecţia naturală, şi s-a hotărât să
aştepte până când savanţii vor face cunoştinţă cu această teorie. Abia în anul 1871 Darwin a scris o
lucrare separată numită „Originea omului şi selecţia sexuală”. Această lucrare a fost prima în lume în
care Darwin a descris tot ce era posibil despre originea animală a omului. Deci în această lucrare Darwin
susţine ferm ideea că omul având origine animală, provine de la un strămoş comun cu maimuţele
antropoide ca rezultat al divergenţei. Conform teoriei lui Darwin cimpanzeul şi nu alte maimuţe
antropoide demonstrează originea comună. Darwin consideră că strămoşul omului a apărut pentru prima
dată pe continentul African, deoarece numai acolo se întâlneşte cimpanzeul.

Paleontologii au dovedit faptul că hominizii au descins dintr-un strămoş comun cu pongidele

(strămoşii cimpanzeului, gorilei, urangutanului).
Acest strămoş comun aparţine grupului Dryopithecus.
În prezent există concepţia despre evoluţia stadială a omului: Pitecantrop – Sinantrop- Neanderthal
– Cromanion.

Dovezile imbatabile adunate în decursul secolului XX au demonstrat că punctul de vedere al lui

Darwin a fost corect. Istoria începe în Miocenul superior, când strămoşii primatelor africane au migrat
în Africa din Eurasia.
Africa este aria unde cele două trunchiuri filetice au evoluat divergent, ultimul lor strămoş comun
fiind recunoscut, prin dovezi moleculare, undeva în urmă cu 5 - 8 milioane de ani.
În prezent se consideră că Homo sapiens este singura specie din familia oamenilor – Homonid.
Toate comentariile în jurul originii omului au fost date uitării, mai ales în ultimile 3 decenii când savanţii
antropologi din diferite ţări au studiat caracterele morfofiziologice, biochimice şi de comportare a omului
în comparaţie cu maimţele antropoide. Savantul antropolog englez Keit a studiat că la om şi gorilă există
385 de caractere morfologice comune, la om şi cimpanzeu – 369, la om şi urangutan – 359. Însă unii
savanţi nu sunt deacord difinitiv cu aceste date, deoarece ele reprezintă o analiză numai cantitativă. Ei
au luat în considerare că majoritatea caracterelor morfologice sunt poligene şi astfel nu se cunoaşte ce
cantitate de gene participă la determinarea caracterului dat, dacă nu este cunoscut acest lucru, atunci
rudenia după provenienţă devine nulă.
O grupă de savanţi de la universitatea din California (SUA), au cercetat rudenia proteinelor din
plasma sângelui (albuminelor) la om şi maimuţe, detrminând indexul albuminos. Dacă se ia în
consideraţie că acest index al omului reprezintă 1, atunci cu cât este mai mare acest index, cu atât este
mai departe individul studiat în privinţa rudeniei cu omul. S-a constatat că pentru gorilă acest index este
1,09, cimpanzeu – 1,14, lemur -18. Însă şi în cazul acesta pot fi comise greşeli, deoarece sistema
construită după puţine însuşiri aproape întotdeauna este artificială. Savanţii americani în domeniul
biochimiei: Hoier, Bolton, Makkarti au elaborat o metodă care obiectiv şi absolut determină criteriul
rudeniei, numită „Metoda hibridizării moleculare”. Principiul acestei metode este simplu, se ştie că în
0
normă ADN este bispiralizat. Dacă majorăm temperatura până la 100 C molecula de ADN, în soluţie se
decompune în două catene proces numit – denaturare. În urma micşorării temperaturii începe procesul
invers de renaturare. ADN denaturat a fost imobilizat în urma trecerii printr-o pâlnie de nitroceluloză, în
aşa fel ca catenele să nu se unească din nou. După aceasta prin aceată pâlnie a fost turnat ADN-ul
denaturat al gorilei, urangutanului şi cimpanzeului. S-a constatat că pe matriţa umană au fost atrase
nucleotide de ADN în număr mai mare a cimpanzeului, decât a celorlalte maimuţe. Deci această metodă
a acestor savanţi a demonstrat definitiv că cea mai apropiată maimuţă antropoidă de om în privinţa

28
provenienţei este cimpanzeul şi nu alte maimuţe antopoide, întocmai aşa cum a presupus şi Darwin.
Darwin a subliniat că cimpanzeul după provenienţă este verişorul nostru.

Etapele dezvoltarii preistorice

Omul este o "specie tânără" prin comparaţie cu istoria şi durata vieţii medii a unei specii. Măsurând
continuitatea fosilelor în straturi succesive, viaţa unei specii oarecare de mamifer este apreciată la
aproximativ 10 milioane de ani. Familia Hominidelor s-a separat de linia filetică a celorlalte primate
numai de 7 milioane de ani. Omul primitiv (Homo sapiens archaicus - denumire generică) are o vârstă
de circa 400 000 - 500 000 ani, pe când cel mai vechi om modern (H. sapiens idaltu) trăia "numai" în
urmă cu aproximativ 190 000 -230 000 ani.
După cum afirma R. Leacky (1995), putem distinge 4 etape cheie ale preistoriei:

1. Rasele umane

Conform teoriei stadiale omul a provenit de la Cromarion – omul primitiv. Cromanionii s-au
răspândit în diferite spaţii a Terrei, deci diferite zone geografice în dependenţă de climă, relief,
metabolism, ei au suferit schimbări morfologice, prin care se deosebesc între ei. Ca rezultat au apărut
rasele umane, ce se deosebesc una de alta după culoarea pielii, ochilor, tipul şi culoarea păruluzi, forma
nasului, buzelor, capului lungimea corpului şi proporţiilor lor. Aceste grupe sunt unite în 3 rase mari:
1. Negroido-austrapoidă, care se caracterizează prin piele neagră, părul negru în unele cazuri
spiralizat, nas aproape plat, buze groase.
2. Europeoidă, care se caracterizeză prin culoarea părului variat de la deschis până la maro închis.
Părul moale, uneori gofrat sau neted, deci foarte variat, nasul îngust, buze subţiri. Această rasă se împarte
în două rase mici:
a) Sudică, care se caracterizeză prin culoarea neagră a părului, ochi căprui, piele mulat. La aceasta
aparţin – indienii, tadjicii, italienii, spaniolii, armenii, grecii.
b) Nordică, pentru care este caracteristic părul de culoare deschisă, piele albă, ochi albaştri, suri
sau vierzi (ruşii, norvegienii, germanii, englezii)
3. Mongoloidă, se caracterizeză prin piele de nuanţe galbene, părul neted, aspru de culoare negră,
barba şi musteţele se dezvoltă târziu şi slab (mongolii).
Însă la ora actuală nu există absolută deosebire între rase, deoarece au avut loc căsătorii mixte,
datorită cărora rase separate strict ca atare nu există. În urma acestor căsătorii mixte se obţin descendenţi
cu o viabilitate foarte înaltă, creştere normală, pentru care este caracteristic heterosisul. Aceata vorbeşte
despre faptul că provenienţa raselor umane este comună, deci de la acelaşi strămoşi.

29