I.

OBIECTUL PSIHOFIZIOLOGIEI

1.Necesitatea metodologică a constituirii psihofiziologiei.

Modul tradiţional de concepere şi abordare a ştiinţelor, care posedă un

obiect strict, specific de studiu, lipsit de relaţii de interacţiune cu alte discipline,
bazat pe o metodă concretă de investigare care nu poate fi transferată în studiul
altor fenomene, pe lîngă aspectul pozitiv pa care l-a avut de-a lungul anilor,
acumulînd date despre fenomenele şi stările cercetate au avut şi consecinţe
negative. În primul rînd această stare de lucruri a condiţionat o departajare
(arbitrare între două ştiinţe) rigidă,artificială între diferite ştiinţe particulare, o
fărîmiţare şi formarea unor ramuri autonome chiar şi în cadrul unei şi aceleeaşi
ştiinţe:fizică, chimie, biologie, matematică, psihologie etc., Fiecare ramură nou
formată a tins să-şi formuleze obiectivele sale, să-şi elaboreze propriile metode,
să întroducă noţiuni noi şi la un moment s-a ajuns că nu se putea comunica şi nu
se realizau înţelegeri interdisciplinare. În al doilea rănd, studierea foarte îngustă
a unor fenomene şi lucruri a făcut să rămînă nestudiate „teritorii” întinse situate
la hotarele dintre ştiinţe. Mai tîrziu a fost dovedit că anume aşa „teritorii ale
nimănui” sunt cele mai fertile pentru progresul cunoştinţelor în domeniul
studiului uman.
Consecinţa negativă a izolării ştiinţelor unele de altele a fost, că deşi se
acumulau fapte, legi, constatări particulare, cunoaşterea realităţii bătea pasul pe
loc, ca fiind frînată de lipsa coordonării şi a unei strategii comune.
O asemenea situaţie s-a repercutat nefavorabil şi asupra cercetării şi
explicării organizării interne a omului însuşi. Diferite discipline care se ocupau
de studiul omului – anatomia, fiziologia, neurofiziologia, antropologia,
psihologia, sociologia etc., - tindeau să se îndepărteze cît mai mult unele de
altele pentru a-şi apăra autonomia. Rezultatul a fost că în loc să avem un model
interpretativ-explicativ al omului, ca sistem integral, aşa cum fiinţează el ni se
propun cunoştinţe cu caracter fragmentar, despre laturi şi componente luate în
sine, static. Oricît de detaliate şi precise ar fi cunoştinţele despre organizarea şi
structura celulară în sine, despre diferitele aparate şi organe în sine, despre
diferite componente sociale în sine etc., ele nu sunt suficiente, puse cap la cap,
pentru a înţelege şi explica sistemul uman în unitatea şi complexitatea sa
reală.Pentru acasta este absolut indispensabil, ca întregul demers cognitiv,
indiferent din ce unghi sau latură porneşte, indiferent la ce nivel şi în ce plan se
realizează, să se subordoneze unui model epistemologic (teorie a cunoaşterii
ştiinţifice) sistemic-integrativ.
Necesitatea unei asemenea orientări a cunoaşterii ştiinţifice a început să
fie resimţită la sfîrşitul sec.XIX şi începutul sec.XX, cînd modelul tradiţional
atomar-discriptivist se epuiza, dar se afirma tot mai mult modelul sistemic-
integrativ. Această orientare devine recunoscută abia la sfîrşitul primei jumătăţi
a sec.XX cînd au fost recunoscute metodologiile ştiinţifice: teoria generală a
sistemelor (TGS), cibernetica şi teoria informaţiei, teoria organizării.
Aceste orientări metodologice pun la baza cunoaşterii ştiinţifice două
exigenţe fundamentale:
a) orice obiect sau fenomen, indiferent de natura sa trebuie considerat ca
ansamblu organizat, ca sistem, cercetarea lui trebuie să urmărească
descrierea şi explicarea legăturile interne dintre elementele lui
componente şi a legăturilor externe cu mediul ambiant;
b) admiterea abordării obiectului sau fenomenului din mai multe unghiuri
de vedere şi înlocuirea tratării unidisciplinare cu cea pluri sau
interdisciplinară.
Acestea fiind transpuse în domeniul cunoaşterii umane au deschis
perspective noi. În primul rînd au redus opozidiile şi distanţele dintre diferite
ştiinţe particulare, apropiindu-le şi făcîndu-le să coopereze; În al doilea rînd , au
început cercetările cere prevedeau relaţii şi interacţiune dintre fenomene care
tradiţional se dilimitau în domenii izolate de investigare.
Într-un asemenea context s-au realizat şi coeziunea dintre psihologie,
neurologia clinică, neuroanatomie şi neurofiziologie.
Ca rezultat pe lîngă faptul că în ştiinţele deja cunscute – biologia, fizica,
chimia, neurologia, psihologia, sociologia – s-au produs schimbări esenţiale prin
înlocuirea paradigmelor de ordin atomar discriptivist prin cele de ordin
informaţional cibernetic, au luat o ampluare cercetările interdisciplinare, care au
generat ramuri noi în domeniul cunoaşterii umanului.
Într-un asemenea context s-a realizat şi coeziunea dintre psihologie, neurologia
clinică, neuroanatomie şi neurofiziologie. Ca rezultat al acestei întrepătrunderi
s-a format în cea de-a doua jumătate a secolului trecut (XX) o nouă ştiinţă de tip
relaţional-integrativ – psihofiziologia, care are la bază explicarea realizării
funcţiilor şi proceselor psihice pe bază materială, creierul. Acastă disciplină
nu se ocupă de studierea proceselor psihice în sine şi a sistemului nervos în sine.
În asemenea caz psihofiziologia n-ar avea aport în planul cunoaşterii şi nu şi-ar
putea justifica existenţa. Ea are un specific propriu de la care porneşte, cel al
unităţii dialectice dintre structură şi funcţii. În lumina acesteia, organizarea
structurală a creierului unui individ în prezent, precum şi a întregii specii nu
poate fi privit ca ceva staic, ci ca rezultatul funcţionării evolutive, sub influenţa
diferitor surse de informaţie din mediul extern şi cel intern al organismului.Aşa
dar, pentru
a înţelege în mod ştiinţific acastă organizare este necesar de a analiza acastă
organizare prin prisma funcţiilor pe care le-a îndeplinit şi le îndeplineşte el
(creierul). Astfel, creirul devine un sistem activ care, pe baza comunicării
informaţionale cu mediul îşi perfecţionează şi-şi desăvârşeşte în timp
organizarea internă.
Organizarea structural-funcţională a creierului este o necesitate pentru
dezvoltarea organizării psihocomportanemtale, astfel se face posibilă
interacţiunea şi intercondiţionarea reciprocă dintre structură şi fncţie, care face
necesară o abordare de tip sistemic, interdisciplinar. Neuropsihologia urmăreşte
anume un asemenea scop.
Definiţia neuropsihologiei gravitează (se roteşte) în jurul rapotului dintre
stratul neuronal şi activitatea psihică. Însă există diferite păreri referitoare la
sfera de cercetare şi cea aplicativă.:
Lhermitte (1964) consideră că psihofiziologia trebuie să se ocupe de
studiul funcţiilor superioare ale omului (percepţia, memoria, gîndirea, limbajul)
în raporturile lor cu structurile cerebrale şi organizarea funcţională a SN. De
aceeaşi părere este şi Hecaen (1966) care estimează, că neuropsihologia
studiază funcţiile mintale superioare în legătură cu structurile cerebrale şi cu
sistemele de comunicare interumană în care sunt încorporate.
După Luria (1962) psihofiziologia se ocupă de studiul coadaptării
dinamice a structurilor cerebrale şi structurilor psihocomortamentale, reieșind
din integrarea ierarhică succesivă.
Pribram (1971) susţine că psihoneurologia trebuie să urmărească
stabilirea unor raporturi cât mai definite între structurile şi codurile neuronale şi
actele comportamentale orientate sau teleonomice.
Penfield şi Roberts (1959), Valenstein (1973) reduc studiile
psihofiziologice la studiile dintre leziunile în focar ale creierului şi efectele lor
în timpul desfășurării activităţii psihice.
Cea mai aprobată poziţie este cea care susţine că drept obiect al
psihofiziologiei este studiul multilateral al raporturilor relevante, legice dintre
structura şi organizarea internă a creierului şi nivelul de realizare (sub aspect
cantitativ şi calitativ) al funcţiilor, proceselor şi activităţilor psihice. În
asemenea caz cercetarea trebuie să caute răspuns la următoarele grupa mari de
întrebări:
1. care este locul şi ponderea diferitor structuri, formaţiuni şi zone ale
creierului în realizarea unui anumit act concret şi a sistemului
psihocomportamental în ansamblu?
2. care este specificul localizării cerebrale a diferitelor funcţii şi procese
psihice?
3. cum se realizează modelele nervoase ale stimulilor externi?
4. cum se realizează „neuropsihonii”, adică structurile neuronale
specializate în realizarea unor funcţii psihice şi a nour verigi ale
acestora?
5. ce efecte au leziunile sau stimulările în focar ale creierului asupra
activităţii psihice?
6. care sunt posibilităţile de compensare a tulburărilor
psihocomportamentale provocate de leziuni şi focare organice ale
creierului?
Doar astfel înţeleasă psihofiziologia poate deveni o ştiinţă sistemic-
integrativă, cu valoare gnoseologico-metodologică ireductibilă.
 2. RAPORTURILE NEUROPSIHOLOGIEI CU DISCIPLINILE
MEDICO-BIOLOGICE, PSIHOPEDAGOGICE ŞI MATEMATICE.

Prin natura obiectului său de investigaţie şi prin caracterul său

interdisciplinar, neuropsihologia se află în relaţii de interacţiune şi comunicare
cu alte ştiinţe particulare şi cu caracter general:
- anatomia sistemului nervos. Considerînd creierul suport material unde
se realizează mecanismele vieţii şi activităţii trebuie de ţinut cont de structura
lui internă, de particularităţile structurale ale elementelor lui constituente –
neuronii, de modul de unire a lor în centri şi formaţiuni specifice. Astfel,
neuropsihologia apelează la anatomia şi histologia SN. Pe baza lor se poate de
orientat cu uşurinţă, topografic, în spaţiul labirintic al masei cerebrale, se poate
identifica cu uşurinţă în delimitarea şi identificarea diferitor tipuri de structuri şi
zone neuronale.
La rîndul său, neuropsihologia în oferă anatomiei o perspectivă
metodologică nouă, funcţional-dinamică, îi verifică şi completează descoperirile
prin integrarea structurilor în raporturile lor funcţionale specifice, îi înaintează
noi probleme spre cercetare, îi facilitează stabilirea anumitor structuri prin
intermediul analizei schemelor de organizare şi derulare a funcţiilor psihice.
- cu fiziologia sistemului nervos. Orice proces psihic, orice act
comportamental în raort cu mediul extern se bazează pe anumite însuţiri
fiziologice ale SN ca excitabilitatea, conductibilitatea, labilitatea, păstrarea
reminiscenţelor excitaţiilor anterioare etc., pe interacţiunea spaţio-temporară
dintre procesele nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia (fenomenele de
iradiere, de concentrare, raporturile de inducţie reciprocă, de conversiune
reciprocă, pe proprietăţile naturale înăscute ale acestor procese (forţa, echilibrul
şi mobilitatea), pe activarea unor circuite reflexe elaborate anterior şi pe
formarea altora noi ş.a.m.d.
De aceea, în elaborarea metodelor sale explicative asupra relaţiei psihic-
creier, neuropsihologia se bazează pe datele fiziologiei generale ale SN şi cele
ale activităţii nervoase superioare. La rîndul său fiziologia găseşte în
psihoneurologie criterii şi posibilităţi noi de argumentare şi explicare a
fenomenelor fiziologice.
- cu neurologia clinică şi neurochirurgia. O bună parte a premiselor
istorice de constituire a neuropsihologiei le-au oferit observaţiile şi datele
clinice despre tulburările psihocomportamentale provocate de afectările
funcţionale ale SN. Aceste disciplini rămîn şi astăzi printre cele mai importante
izvoare ale teoriei şi practicii neuropsihologiei. Patologia SN ne oferă diverse
experimente plămădite de către însăşi natură, pe care nici odată nu le-am putea
reproduce, dat fiind faptul că nu sunt admise experimentele pe om. Fenomenele,
stările, actele care ni se prezintă sunt într-o formă strict individualizată şi în
stare normală sunt fie mascate sau foarte strîns legate de altele, încît este
imposibil de urmărit şi înregistrat. Corelarea datelor neurologiei, care prezintă
dereglarea activităţii nervoase din cauza leziunilor difuze ale SN şi ale
neurochirurgiei care are de-a face cu leziuni sau focare precis localizate,
reprezintă o excelentă metodă pentru dezvăluirea mecanismelor activităţii
psihice.
La rîndul său şi aceste disciplini au de profitat de neuropsihologie. Ea le
asigură baza metodologică nemijlocită pentru clasificarea şi interpretarea
teoretică a faptelor, pentru a clarifica adecvat relaţiile funcţie-structură.
(tulburarea psihocomportamentală cu focarul lezat din creier).
Graţie neuropsihologiei, atît neurologia cît şi nurochirurgia şi-au
completat registru procedeelor şi criteriilor de diagnosticare şi terapeutice cu
procedee şi criterii de ordin psihologic. Actualmente în toate clinicile
neurologice şi neurochirurgicale din lume de rînd cu testele biofiziologice
utilizate în studierea dereglărilor SN se utilizează obligatoriu şi testările
psihologice, care pot avea o pondere mare în stabilirea diagnozei şi efectuarea
tratamentului.
- legătura cu psihologia. Pentru a răspunde la întrebări de tipul „care este
mecanismul neuronal al unei anumite funcţii”, „unde este localizată una ori altă
funcţie?” şi altele, trebuie să se cunoască structura lor internă şi prin ce se
deosebesc ele una de alta.
De aici este clar că neuropsihologia este strîns legată de psihologie. În
primul rînd psihologia dă posibilitate să se evidenţieze dintre funcţia psihică şi
cea biologică. Funcţia psihică are o organizare complexă, multinivelară,
ierarhică, cea biologică – relativ simplă, mononivelară. Conţinutul primei este
în special informaţional, ideal, iar al celei de-a doua – substanţial-energetic.
Dacă funcţiile
psihice, în deosebi cele superioare sunt dobîndite, formîndu-se în cursul
dezvotării ontogenetice a individului, apoi cele biologice sunt înăscute,
ereditare. Dacă legătura dintre funcţia biologică şi organul său este
predeterminată şi univocă, cea dintre funcţia psihică şi substratul neuronal se
constituie în ontogeneză şi are caracter relativ dinamic.
În al doilea rînd, psihologia pune la dispoziţia neuropsihologiei un vast
arsenal de metode experimentale şi probe de investigaţii, care îi permit să
coreleze indicatorii de ordin neurofiziologic cu cei comportamentali.
Psihologia însă găseşte în neuropsihologie una din cele mai puternice
baze ştiinţifice ale sale, sursa de argumente faptice şi teoretice pentru
interpretrea materialistă a fenomenelor psihice.
-cu cibernetica şi teoria informaţiei. Ca ştiinţă a comunicării, comenzii şi
controlului cibernetica în prezent este o bază metodologică generală pentru toate
celelalte ştiinţe.
 Pentru neuropsihologie ea a propus principii noi de abordare a creierului
şi activităţii sale. Cel mai important e cel al conexiunii inverse şi autoreglării.
Conform acestor principii creierul este un sistem cibernetic, funcţionarea căruia
se bazează pe prelucrarea şi utilizarea informaţiei extrase din semnalele ce-i
parvin din mediul intern şi extern al organismului. La nivelul creierului se
delimitează două blocuri de bază:
C – de integrare a informaţiei şi elaborare a deciziilor;
E – de emitere a comenzilor de execuţie (răspuns).
Între aceste două blocuri se realizează două fluri de legături:
directă – de la blocul de comandă la cel al execuţiei (C – E);
indirectă – de la blocul de execuţie la cel de comandă (E – C).
Conexiunea inversă sau feedbackul – îndeplineşte funcţiile de reglare,
anume corecţie şi stabilizare, optimizare şi perfecţionare a modului de
funcţionare a creierului în raport cu solicitările externe, de semnalizare –
perfectare – anticipare, etc.
Fiind considerat istem global, creierul, este ca mecanism central de
comandă şi control, activitatea lui subordonîndu-se legilor generale ale
comunicării şi informaţiei.
Înţelegerea modului de funcţionare a creierului poate fi realizată prin
analogia lui cu calculatorul electronic. Posibilitatea modelării activităţii
creierului pe calculator pune într-o nouă lumină raportul psihic-creier.
Pentru realizarea funcţiilor psihice nu este atît de importantă natura
substanţial-calitativă a mecanismului, cît schema sa logico-operaţională de
organizare.
Creierul, ca şi calculatorul este sistem de tip logistic alcătuit din operatori
(diferenţiaţi şi specializaţi) şi condiţii logice conectate în programe de tip
determinist (algoritmic) şi euristic (probabilist).
Neuropsihologia contemporană tot mai mult se apropie de cibernetică,
abordînd problemele raportului psihic-creier pe conceptele de:sistem de
autoreglare şi autoorganizare, comunicare, informaţie, conexiune inversă, etc.
Neuropsihologia de asemenea a contribuit la dezvoltarea ciberneticii.
După cum recunoaşte Wiener, ştiinţele despre creier şi psihicul uman au
constituit cele mai valoroase surse în dezvoltarea concepţiei cibernetice
generalizate. Şi aici ele sunt în interconexiune . Acasta se exălică prin faptul că
procesele de comandă şi control pe care le studiază cibernetica au cea mai
complexă organizare anume la nivelul creierului şi comportamentului uman.
Deaceea, aprofundarea cunoştinţelor acestor două domenii condiţionează
dezvoltarea în continuare a aparatului metodologic şi teoretic al ciberneticii şi
teoriei informaţiei.

METODELE NEUROPSIHOLOGIEI
 Pentru o ştiinţă cu caracter interdisciplinar ca neuropsihologia, a cărui
obiect de studiu este o relaţie între complexe mulţimi de astfel de fenomene,
problema metodei trebuie pusă într-un plan mai general decît în planul unei
ştiinţe particulare.
Varietatea de metode care se vor utiliza în cercetările neuropsihologice va
depinde de nivelul la care se proiectează abordarea raportului psihic-creier. De
aici şi două alternative:
Primo – centrarea pe studiul raportului în sine, făcîndu-se abstracţie de
structura şi organizarea internă atît a creierului, cît şi a psihicului. Secundo – de
a efectua investigarea şi cunoaşterea acestui raport reieşind din natura lor şi
proprietatea „termenilor” ce sunt în relaţie, creierul şi psihicul.
Din aceste două alternative cea acceptabilă este cea de-a doua, deoarece
ea corespunde modelului materialist-dialectic, care afirmă că nici o relaţie nu
poate fi înţeleasă şi explicată făcînd abstracţie de suportul ei, de datele despre
termenii care o susţin.
Abordînd şi încercînd să rezolve diferite probleme privind obiectul său
specific de studiu – raportul psihic – creier – neuropsihologia se confruntă cu
necesitatea unor informaţii ştiinţifice valide despre diferitele aspecte atît ale
creierului, cît şi ale psihicului.
Direct sau indirect cercetare neuropsihologică se efectuiază prin trei
grupe de metode:
1. Metode subordonate specificului substanţial-calitativ al creierului;
2. Metode subordonate specificului calitativ al psihicului.
3. Metode indirecte – statistico-matematice, logico-formale, cibernetice.
I. Metodele din prima categorie sunt destinate cercetării şi analizei „directe”
a creierului din punct de vedere biofizic, biochimic, morfologic, histologic,
biofiziologic.
a.Metodele biofizice şi biochimice. Prin intermediul lor se urmăreşte dezvăluirea
organizării moleculare interne a creierului şi a proprietăţilor lui ca substrat fizic
viu. Aceste metode tind astăzi să stabilească anumite corelaţii semnificative
între ponderile diferitor compuşi chimici şi diferite caracteristici ale funcţiilor
psihice normale şo patologice.
b. Metode anatomice. Cu aceste metode se studiază organizarea micro- şi
macroscopică a ţesutului nervos şi a sistemului nervos în ansamblu.
c. Metode acute – de ablaţie, extirpare, stimulare, stimulare fizică directă.
Aplicaţiile experimentale a acestor metode la om dă posibilitate de a determina
specializarea funcţională a diferitor structuri şi zone ale creierului, stabiliriui
legăturii dintre acestea şi diferite funcţii psihice.
d. Metodele electrofiziologice. Sunt destinate investigării şi analizei
activismului bioelectric – spontan şi provocat – al creierului. Acest activism
poate fi studiat la diferit nivel: intraneuronal (cu electrozii implantaţi), Zonal
(prin aceeaşi metodă) şi global (prin procedee EEG sau ECG). Datele furnizate
de aceste metode afirmă cu
certitudine, că desfăşurarea proceselor psihice este indisolubil legată de
dinamica activismului bioelectric al creierului.
e)Metoda studierii prin unde radio şi a controlului fazic de la distanţă asupra
funcţionării creierului. Acastă metodă pune în evidenţă specializarea
funcţională a diferitelor zone ale creierului în condiţiile menţinerii integrităţii lui
structurale globale. În ultimul timp, metoda menţionată a fost întregită cu
tehnica computerizată – conectarea telemetrică a creierului animalului la un
computer echipat cu programe speciale de prelucrare – interpretare a datelor
despre dinamica funcţională a creierului şi de emitere a comenzilor de control.
f) Metode fiziologice globale. Aceste metode sunt întroduse în investigaţiile
neuropsihologice în scopul studierii creierului ca un tot întreg, aşa cum este el
solicitat în condiţiile normale de viaţă, şi care, în acelaşi timp, să permită studiul
nu numai a actelor reflexe înnăscute, dar şi a celor dobîndite. Meritul
întroducerii acestei metode în aparţine lui I.P.Pavlov, care a întrodus noţiunile
de „reflex condiţionat”, „semnalizare”, „legtură temporală”. Concomitent
Pavlov întroduce o altă metodă de cercetare – metoda condiţionprii.Esenţa
acestei metode constă în crearea unei situaţii specifice de învăţare sau de
formare a unui răspuns nou, pe baza stabilirii unei legături temporare între un
stimul necondiţionat şi unl condiţionat.
g) Metode neuropatologice.Aceste metode clinice sunt orientate la: stabilirea
diagnosticului, adică identificarea tipului afecţiunii cerebrale; stabilirea
procedeului terapeutic, care poate fi în exclusivitate medicamentos. Deoarece
aceste metode dobîndesc informaţii cu caracter ştiinific general ele pot fi
folosite la elucidarea raportului creir-psihic. Din corelarea simptomelor şi
sindroamelor cu bază patologică organică se deduc argumente solode pentru
fundamentarea ipotezelor şi teoriilor despre mecanismele funcţiilor psihice
normale.
II. Cunoaşterea psihiculu în planul organizării sale generale,
cît şi cel al funcţiilor şi proceselor concrete, sunt pentru neuropsihologie la fel
de necesare ca şi cunoaşterea creirului. Deaceea în arsenalul metodelor
neuropsihologice trebuiesc întroduse şi metode psihologice. Pe lîngă datele
despre conţinutul şi legităţile interne ale organizării şi manifestării proceselor
psihice în sine, aceste metode pun la dispoziţie indirect informaţii despre creier:
starea lui funcţională generală; gradul de dezvoltare şi maturizare
anatomofiziologică; gradul de diferenţiere şi specializare; plasticitatea şi
capacitatea compensatorie; localizarea eventualelor focare patologice, etc.
Metodele psihologice obiective vor fi orientate spre evidenţierea, înregistrarea şi
analiza cît mai veridice şi mai fine ale structurii şi dinamicii actelor
comportamentale. În acest caz trebuie de luat în considerare următoarele
exigenţe:
a)determinarea unor indicatori principali pentru diferite acte comportamentale,
prin care se urmăreşte desfăşurarea unui ori altui act comportamental; b)
alegerea şi utilizarea unor probe care să conţină sarcini cu care se confruntă mai
des subiectul; c)alcătuirea probelor după principiile diferenţierii, gradaţiei şi
funcţionalităţii; d) stabilirea unor baremuri şi etaloane orientative, pe bază de
criterii şi procedee statistice care să permită o interpretare ct mai obiectivă a
comportamentului individual înregistrat; e)stabilirea criteriilor şi limitelor între
care se poate vorbi despre un proces psihic pe baza performanţei
comportamentale.
Complexitatea extraordinară a sistemului psihic uman solicită o gamă largă de
metode şi pocedee de cercetare. Reieşind din obiectivele pe care şi le trasează
neuropsihologia esenţiale sunt următoarele: a)metoda experimentului de
laborator; b) metoda testelor; c)metoda analizei produselor activităţii; d) metoda
genetică şi comparată; e)metoda analizei tulburărilor psihocomportamentale
provocate de afecţiuni organice – difuze sau localizate – ale creierului.
III. Actualmente, atît ştiinţa despre creier, cît şi cea despre psihic bineficiază de
metodele moderne cu aplicabilitate generală. Aceste metode sunt foarte utile
atunci cînd se abordează probleme interdisciplinare, aşa cum este
neuropsihologia. Metodele logico-matematice şi informaţional-cibernetice
asigură neuropsihologiei succese remarcabile. Principalul avantaj al aplicării lor
constă în: a) permit o abordare sistemic-globală a creierului şi activităţii sale,
prin prizma principiilor comunicării, comenzii şi controlului; b) facilitează
trecerea de experimentul empiric şi trecerea la experimentul teoretic; c) conferă
noi principii şi criterii de verificare-validare a datelor cercetărilor empirice şi de
generalizare a lor; d) mijlocesc şi stimulează relaţia de comunicre-cooperare şi
cointegrare dintre neuropsihologie şi alte ştiinţe.
Creierul în ansamblu este interpretat astăzi ca sistem logico-
informaţional, corespunzător, în analiza lui se aplică noile concepte logico-
informaţionale.Coordonate fundamentale ale creierului ca sistem sunt
considerate următoarele: a)caracterul dinamic; b) caracterul deschis;
c)caracterul probabilist; d)caracterul autoreglabil şi autoorganizabil; e)
caracterul hipercomplex.
Datele recoltate prin metde anatomohistologice, biofizice, biochimice,
fiziologice, electrofiziologice, clinice, psihologice transpuse şi prelucrate pe
calculator cîştigă considerabil în valoare ştiinţifică şi se crează premisele logico-
matematice pentru integrarea lor într-o teorie generalizată.

RELAŢIA PSIHIC – CREIER.

În esenţă obiectul de studiu al neuropsihologiei îl constituie rapotul

psihic-creier. De modul conceperii şi înţelegerii acestui raport depinde şi
orientarea metodologică a acestei ştiinţe. Acastă problemă are un istoric bogat.
Pe parsursil abordării acestei probleme au fost evedenţiate diferite poziţii şi
puncte de vedere.
Probleme psihicului (sufletului) este foarte veche, practic de cînd omul a
început să devină conştient de sine. Indicarea creierului ca substrat sau
mecanism al psihicului apare de-abea în antichitatea tîrzie, cu cîtevei secole
înaintea erei noastre. Pînă atuci se considera că sufletul este distribuit în tot
corpul şi mecanismul lui de punere în funcţiune este actul respiraţiei sau
procesul circulaţiei sangvine. Chiar şi în sec. V î.e.n. Hippocrate şi Kroton
considereau că creierul realizează doa r gîndirea, raţiunea, pe cînd sfera
afectivă era lăsată pe seama aparatului circulator. Mai tîrziu, sec. II î.e.n. Galen
primul propune de a localiza procesele psihice în structurile cerebrale. El
implica în procesele psihice ventricolii cerebrali şi acastă părere s-a menţinut
mai bine de un mileniu şi jumătate.
În sec. IV e.n. Nemetius emite pentru prima datp idei
neurolocalizaţionaliste. Conform părerii lui ventricolul anterior al creierului este
sediul percepţiei sau imaginaţiei (cellula phantastica), ventricolul mijlociu –
sediul gîndirii (cellula logistica), iar ventricolul poaterior – sediul memoriei
(cellula memorialis). Modelul conceput de Nemetius rămîne menodificat de-a
lungul secolelor şi este însuţit chiar şi de Leonardo da Vinci.
Problema bate pasul pe loc deoarece cunoaşterea sistemului nervos
continuă să rămînă la nivel vag, ipotetic, fără un suport faptic experimental
obţinut prin metode ştiinţifice riguroase. Aasta a făcut ca cunoaşterea creierului
să rămînă într-o manieră globalistă.
De pildă Decartes (1686) consideră că psihicul e localizat într-un singur
organ (glanda epifiză), situată „în centrul creierului” şi că ea are rol de dispecer
al siritelor animale. Wiiis (1664) presupune că organul vieţii psihice sunt corpii
striaţi; Vieussens (1685) vedea suportul activităţii psihice în substanţa albă a
emisferelor cerebrale; Lancisi (1763) considerea corpul calos responsabil de
activitatea psihică.
Primul care abordează probleme localizării diferenciate a funcţiilor
psihice a fost anatomistul german Meyer (1779), care emite ipoteza unei
localizări anumite a diferitor funcţii şi procese psihice. Astfel, memoria era
localizată în scoarţa cerebrală, imaginaţia şi judecata – în substanţa albă,
apercepţia şi voinţa – în formaţiunile de bază ale creierului. Integrarea acestor
funcţii era pusă pe seama cerebelului şi a corpului calos. Acastă tendinţă de
localizare strictă a funcţiilor psihice atinge apogeul la anatomistul englez Gall
(1822 – 1823). El afirma că scoarţa cerebrală este un ansamblu de centri
nervoşi, fiecare dintre ei avînd funcţia sa psihică. Acastă poziţie îngust
localizaţionalistă a lui Gall prezintă interes din două puncte de vedere.
a) atrage aenţa asupra caracterului diferenţiat al scoarţei cerebrale, cînd
ea se considera o masă amorfă;
b) ideile despre „centrii corticali” au avut o influenţă benefică asupra
constituirii mai tîrziu a modelului îngust-localizaţionist.
Contra localizării diferenciate erau adepţii ideilor antilocalizaţioniste,
care mai tîrziu s-au închegat în modelul echipontenţialist. În a II jumătate a sec.
XVIII Haller (1769) fără a nega ideile localizării diferenţiate propune ipoteza că
structurile cerebrale sunt echivalente din punct de vedere funcţional. Aşa dar,
creierul trebuie considerat organ unitar care transformă impresiile externe în
procese psihice interne. Ca argument el aduce faptul, că unul şi acelaşi focar
poate provoca tulburări în sfera diferitor funcţii psihice, iar aceste tulburări pot
fi într-o măsură anumită compensate.
Asemenea constatări avea să facă cu un secol mai tîrziu Flourens (1824,
1842) în baza unor investigaţii cu extirparea diferitor porţiuni cerebrale la păsări
şi cu compensarea dereglărilor peste o naumită perioadă de timp. Meritul istoris
al cercetărilor lui Flourena este că plaseană problema raportului psihic – creier
din planul speculaţiilor teoretice abstracte în planul cercetărilor experimentale
obiective.
Cele relatate mai sus scot în evidenţă, că în prima jumătate a sec. XIX în
problema raportului psihic-creier se conturaseră două orientări
principale:îngust- localizaţionistă şi echipotenţialistă, căutînd să acumuleze cît
mai multe date şi fapte pentru a se afirma una asupra celeilalte.
În favoarea localizaţioniamului îngust sunt datele lui Broca (1861, 1865)
şi Wernicke (1874). Broca analizînd post mortem creierele a doi bolnavi care
sufereau de grave tulburări a limbajului articulat a descoperit existenţa unei
leziuni a porţiunii posterioare a circumvoluţiunii frontale inferioare din emisfera
stîngă, ceea ce i-a dat posibilitate să afirme că limbajul oral are o localizare
precisă în zona „centrului imaginilor motorii a cuvintelor”, date aduse în
favoarea localizaţionismului îngust. La Paris, în raportul prezentat la Societatea
de antropologie îşi exprimă convingerea că în viitor vor fi descoperiţi şi alţi
centri ai altor funcţii psihice superioare.
Descoperirile lui Broca au iniţiat investigaţiile clinice asupra dereglărilor
de focar, care au jucat un rol decisiv în continuarea şi dezvoltarea
neuropsihologiei.
Cu zece ani mai tîrziu (1874) Wernicke a constatat că lezarea treimii
posterioare a circumvoluţinii temporale superioare din emisfera stîngă duce la
tuburarea capaciăţii de înţelegere a limbajului perceput auditiv. Se consideră că
această zonă este „centru imaginilor senzoriale ale cuvintelor”, concluzie care în
neuropsihologie persistă pînă astăzi.Pe parcursul a două decenii se descriu şi
alte centre. Bastin în 1868 descrie „centrul memorie vizuale”, în 1881 Exner
consideră că a descoperit „centru scrisului” sau a „idiaţiei”. Curînd harta
scoarţei cerebrale se completează cu noi scheme care proiectau pe substratul
neuronal modelele psihlogiei asociaaţioniste dominante în acea perioadă (Luria,
1962, 1973). În afirmarea teoriei localizaţioniste şi-a adus contribuţia
psihologia, care şi-a pus în prim plan evidenţierea şi descrierea în cadrul vieţii
psihice a elementelor componente simple.
De asemenea localizaţionismul a primit sprigin solid de la anatomie şi
fiziologie.În 1858 Virchov enunţă faimoasa teză că organismul trebuie privit ca
„un stat celular” alcătuit din unităţi structurale, care sunt purtătorii primari ai
proprietăţilor şi funcţiilor lui.
 Acastă idee a fost preluată de către Meynert (1967, 1868) care a dat prima
descriere a structurii celulare a scoarţei cerebrale. Impresionat de complexitatea
acestei structuri el propune sepre discuţie că fiecare celulă corticală este sediul
unei noi funcţii.
În 1870 Fritsch şi Hitzig, excitînd cu curent electric diferite zone ale
cortexului la cîini a observar reacţii motorii diferenciate. Acest fapt a fost
confirmat în experienţele pe maimuţă şi mai tîrziu pe om. Aproape concomitent
(1874) Beţ a descoperit în circumvoluţiunea centrală anterioară celulele
piramidale gigantice Beţ, pe care le-a asociat cu funcţia motorie.
Concepţia îngust-localizaţionistă s-a extins de la funcţiile psihice
inferioare la funcţiile psihice superioare, astfel au apărut centrii „inţelegerii
numelor”, „capacităţii de calcul”, „cititului”, „idiaţiei”, „activismului voluntar”,
„eului individual şi social”, etc. Acastă concepţie este recunoscută graţie
lucrărilor lui Kleist (1934), finalizată cu hartă a localizărilor.
În acastă perioadă, cînd se obţin date faptice localizaţionaliste se obţin şi
unele date care vin în spriginul echipitenţialismului. Goltz, în 1876-1881
efectuînd experienţe cu extirparea diferitelor segmente la cîini şi protocolînd
rezultatele lor, ajunge la concluzii asemănătoare cu ale lui Fluorens. În
rezultatul analizei datelor experimentale Goltz afirmă, că orice structură
cerebrală poate fi implicată în realizarea oricărei funcţii psihice (percepţie,
reprezentare, memorie, gîndire, etc.), iar gradul dificitului funcţional (de ordin
psihic) este direct proporţională doar cu suprafaţa leziunii.
Cu cinci decenii mai tîrziu (1929) neurofiziologul american Leshley avea
să aducă date noi în spriginul concluziei lui Goltz.
Aşa dar, la începutul deceniului al patrulea al sec XX premisele
neuropsihologiei erau concentrate în cele două modele opuse: îngust-
localizaţionist şi echipotenţialist. Evoluţia ulterioară putea merge în două
direcţii:
A) în confirmarea uneia şi infiltrarea celeilalte;
B) În evidenţierea limitelor şi caracterului absolutizanu al ambelor şi a
elaborării unui nou.
În ultima instanţă s-a impus a doua direcţie care a condus la elaborarea
modelului localizării dinamice. În constituirea acestui model au contribuit
lucrările lui Jackson (1869,1876, 1884) şi ale lui Pavlov (1920,1930).Jackson
studiind tulburările mişcării şi vorbirii provocate de leziuni în focar ale
creierului, el a observat un fapt aparent paradoxal: lezarea unei porţiuni limitate
ale creierului nu duce niciodată la dispariţia totală a funcţiei psihice considerate.
Pacienţii cu asemena dereglări a vorbirii deşi nu era capabili să pronuţe în mod
voluntar anumite cuvinte, putea să facă acasta involuntar. Pornind de la
asemenea constatări Jackson a elaborat o teorie nouă, originală care avea să
devină clasică asupra organizării funcţiilor psihice la nivelul creierului. El emite
pentru prima dată principiul integrării ierarhice succesive şi al organizării
multinivelare, supraetajate ale acestor funcţii. Conform lui orice funcţie psihică
are o construcţie complexă, fiind reprezentată şi integrată la mai mute niveluri
ale nevraxului – de la nivelul inferior (măduva spinării) pînă la cel superior
(scoarţa cerebrală).Observînd anumite leziuni locale ale creierului, nu putem
conchide că acastă zonă este sediul (centrul) unic al funcţiei în ansamblu ei.
Substratul şi mecanismul neuronal al funcţiei normale pot avra o
configuraţie semnificativ diferită de cea a substratului care se află la baza unui
simptom patologic, deaceea trebuie să se maifeste maximum de prudenţă în
trecerea de la localizarea simptomelor patologice de focar la localizarea
funcţiilor normale.
O contribuţie importantă în dezvăluirea mecanismelor vieţii psihice a
avut-o I.Pavlov, care a creat un caitol nou în fiziologia sistemului nervos bazat
pe principiul semnalizării şi legăturii temporale. El întroduce perspectiva
genetic-evoluţionistă în înţelegerea raportului dintre funcţie şi structură. În
lumina acesteia, mecanismul neuronal a unei anumite funcţii psihice nu este
predeterminat, ci se constituie în cursul evoluţiei filo- şi ontogenetice pe măsura
constituirii funcţiei. Nici funcţia şi nici structura nu sunt predeterminate. Ele se
constituie pe parcursul vieţii. Acastă legătură este mediată de nivelul
transformărilor şi proceselor fiziologice. Aici rolul principal revine proceselor
nervoase fundamentale – inhibiţia şi excitaţia – şi dinamica lor. După Pavlov ,
funcţiile psihice apar în rezultaul dintre excitaţie şi inhibiţie, interacţiune ce se
desfăşoară pe saţii întinse şi cuprind un număr mare de zone neuronale situate
pe coordonate diferite ale masei cerebrale. Lămurind aceste procese Pavlov
întroduce noţiunea de mozaic neuronal. Astfel, mecanismul oricărei funcţii
psihice particulare include un număr relativ mare de zone cerebrale, unele din
ele fiind în stare de excitaţie, iar altele de inhibiţie.
Aceste idei fundamentale ale lui Pavlov corelate cu cele ale lui Jackson
constituie scheletul modelului localizărilor dinamice, aproape unanim
recunoscute în ştiinţa contemporană, care prin anii 1935-1940 au fost
completate de către Anohin, întroducînd conceptul de „sistem funcţional”.
Potrivit lui funcţia psihică se constituie ca modalitate instrumentală de dobîndire
a unor efecte adaptive specifice în contextul raportului individului cu mediul
ambiant.
Descoperirile lui Moruzzi şi Megoun (1949) asupra formaţiunii reticulare
au dovedit nu numai că noţiunea de mecanism, în raport cu funcţile psihice, nu
poate fi redusă la o zonă îngust delimitată,dar că aici trebuie de întrodus alături
de noţiunile specifice şi structuri nespecifice, situate la diferite niveluri, pe
verticală, ale SNC.
Astfel, neuropsihologia contemporană consideră realizarea unei funcţii
psihice ca interacţiune bilaterală între structurile specifice care prelucrează
informaţia venită din mediu şi structurile nespecifice, care efectuiază operaţii de
actiare-filtrare, filtrare-selecţie (la nivelul formaţiei reticulare) şi de asociere-
sistematizare – integrare plurimodală, supraordonată (la nivelul cortexului
cerebral). Date semnificative în completarea modelului localizărilor dinamice
au adus lucrările lui Penfield (1954) în legetură cu integrarea imaginii eului
fizic.
S-a dovedit că acastă componentă are o structură complexă,
multidimensională, incluzînd componentele senzoriale(somestezice) şi
chinestezice homunculus-ul senzorial şi homunculus-ul motor. Realizarea ei nu
poate fi pusă pe seama unui grup de neuroni, a unui centru unic şi omogen, ci
are la bază interacţiunea unui mare număr de zone corticale situate pe o
suprafaţă întinsă, de o parte şi de alta a scizurii lui Rolando.
Un al doilea aspect este găsirea răspunsului la întrebări de tipul „care este
mecanismul de realizare a unui anumit proces psihic?”, „la ce nivel al structurii
neuronale se integrează o anumită funcţie psihică?”. Deoarece aceste răspunsuri
depind de cercetările neuroanatomice, neurofiziologice, psihologice în
formularea răspunsurilor trebuie să se ţină cont de următoarele elemente:
a) succesiunea apariţiei funcţiilor psihice şi a structurilor în filo- şi
ontogeneză;
b) gradul de complexitate a funcţiilor psihice;
c) plasticitatea funcţională a structurilor cerebrale;
d) gradele de libertate integrativă şi combinatorică proprii diferitelor
structuri cerebrale.

Corelînd aceste elemete se poate delimita în interiorul SNC 2 categorii de

structuri: specializate sau închise, care filogenetic s-au constituit pin
îndeplinirea anumitor transformări şi integrări, şi nespecifice sau deschise care
nu se leagă cu o anumită funcţie, ci efectuiază onexiuni, comutări şi transferuri
între zonele specializate. Corespunzător şi funcţiile psihice se pot clasifica:
- funcţii cu localizare precisă şi invariantă;
- funcţii cu localizare vagă şi mutabilă.
Problema raportului psihic-creier nu se reduce doar la stabilirea legăturii
între anumite funcţii particulare şi anumite zone şi formaţiuni neuronale. Din
punc de vedere metodologia acasta este cel mai uşor şi mai puţin important.
Aspectul cel mai important în jurul căruia să se discute se referă la natura
acestei legături. Părerile care susţin natura extramaterială a creierului conferă
acestei legături caracter exterior, pur convenţional. Creierul nu este considerat
decît un simplu suport al psihicului care nu este implicat în generarea lui şi nu-i
poate modifica determinaţiile. Acest punc de vedere este susţinut de către
filisofi, teologi.
Orientările materialiste interpretează legătura psihicului cu creierului ca
legică şi necesară, avînd un caracter organic. Psihicul este determinat ca produs
al materiei superior organizate, al creierului.
Un argument hotărîtor în favoarea interpretării materialist-dialectice a
raportului psihic-creier l-a adus cibernetica prin conceptele de „semnal” şi
„informaţie”.
 Discutînd despre raportul psihic-creier reieşind din cele relatate se poate
conchide că psihicul nu este nici un dat spiritual pur, de provenienţă divină, nici
o „secreţie” a structurii celulare a creierului, ci rezultatul comunicării
organismului individual cu lumea externă.
Psihicul, pe toate treptele sale evolutive externe sale evolutive reprezintă
o structură informaţională internă, care edifică organismul asupra obiectelor şi
fenomenelor externe şi asupra propriilor sale stări. Conţinuturile şi elementele
care alcătursc sistemul psihic se extrag şi se integrează prin intermediul unor
structuri receptoare specializate şi al sistemului nervos.
Nu mai puţin importantă pentru neuropsihologia practică şi teoretică este
relaţia dintre latura filogenetică şi ontogenetică a legăturii „psihic-creier”. Dacă
în plan filogenetic se confirmă principiul „funcţia crează organul şi deci îl
precede”, apoi în plan ontogenetic constituirea sistemului nervos prcede
constituirea funcţiei. (la naşter cum este sistemul nervos).

ORGANIZAREA STRUCTURAL-FUNCŢIONALĂ A CREIERULUI

Astăzi este unanim recunoscut că creierul uman este sistemul real cu cel
mai înalt grad de complexitate. Din aşa considerente el va fi abordat nu ca un
sistem oarecare, dar după cum remarca Beer (1968) un Mare sistem, un sistem
în cadrul căruia are lor variate transformări şi operaţii. Pelîngă procesele
energetico-informaţionale pe care le realizaează în raport cu propria-i
reglare/autoreglare, el îndeplineşte rolul de mecanism fundamental de comandă-
control a organismului în ansamblu, coordonîndu-i atît stările interne, cît şi
relaţia lui cu mediul extern. De aici este clar de ce creşterea complexităţii
activităţii organismului duce la sporirea complexităţii mecanismului central de
comandă – sistemul nervos.
Condiţia care a impus sporirea complexităţii creierului este tocmai
creşterea complexităţii modului uman de existenţă, care de rînd cu mediul
natural fizic de existenţă include şi mediul social. Acasta din urmă a determinat
saltul calitativ fundamental în planul organizării psihice, şi anume trecerea de la
organizarea de tip preconştient, instructiv la organizarea de tip conştient,
intenţional.
Datele anatomomorfologice şi histologice referitoare la organizarea
structurală a creierului animalelor şi omului permit înţelegerea cît mai adecvată
a proceselor comortamentale. Tratatele biologice şi ale anatomiei comparate par
să pună mai mult accent pe asemănările creierului animalelor şi omului prin
volumul lui, raportul dintre neocortex şi paleocortex, citoathitectonica zonelor
de proiecţie topică ale scoarţei cerebrale.
Trecînd însă în plan psihocomportamental creierul omului se deosebeţte
esenţial de creierul animalelor. Încercările îndelungate de a modela
comportamentul maimuţelor în planul comportamentului uman n-a dat rezultate.
Poibil, că acasta în spatele unei structuri trebuie căutată o anumită specificitate
funcţională, care determină un anumit nivel de compepenţă şi de performanţă în
plan psihocomportamental.
În principiu acastă complexitate este condiţionată de următorii factori:
1. Numărul foarte mare de neuroni aproximat la 5 x 10 10, dintre care
14 miliarde numai la scoarţa cerebrală.Pe lîngă acasta complexitatea mare este
asigurată şi de marea diversitate morfologică şi funcţională a elementelor
neuronale.
2. Volumul mare de conexiuni interne dintre elementele componente
(neuroni), aşa cum sublinia Lorente de No (1934) la nivelul sistemului nervos al
creierului „totul se leagă de tot”. Cercetările din ultimile două decenii (Eccles,
1964; Barbizet, 1965; Delgado, 1971; Arseni, 1980) au permis să aproximeze,
că fiecare neuron poate avea pînă la 1000 de contacte sinaptice (conexiuni
directe), iar unii neuroni corticali – pînă la 60 000.
3. Gama infinită a combinaţiilor posibile care se realizează în
interiorul creierului între valorile „de la intrare” şi cele de la „ieşire”. Se ştie că
neuronul are multe intrări şi doar o ieşire. Dacă funcţionează în regim binar,
chiar în cazul unor intrări puţine se poate realiza un volum foarte mare între cele
două stări ale „intrării” şi „ieşirii”.
4. Rezistenţa mare a creierului la perturbaţii în timpul transmiterii şi
prelucrării informaţiei, datorită corelării dinamice a impulsurilor bioelectrice la
niel neuronal şi legăturile spaţio-temporare la nivelul ansamblurilor neuronale.
5. „Dublarea” procedeelor şi codurilor naturale înăscute de ordin
biofizic, biochimic şi fiziologic, cu procedee şi coduri „convenţionale” socio-
culturale dobîndite – sistemele de semne şi simboluri ale limbajului articulat şi
„limbajelor artificiale”.
Din punct de vedere ştiinţific, pentru a avea un tablou perfect şi
determinat al organizării structural-funcţionale a creierului ar trebui să avem sub
control:
1. fiecare neuron;
2. fiecare „intrare”la nivel neuronal în parte;
3. fiecare „ieşire”în parte;
4. fiecare conexiune interneuronală în parte;
5. fiecare stare la nivel neuronal în parte;
6. fiecare transformare, operaţie şi combinaţie în parte;
7. toate „elementele”, toate conexiunile interne şi externe, toate
transformările, operaţiile şi combinaţiile în acelaşi timp.

PRINCIPIILE GENERALE ALE ORGANIZĂRII

STRUCTURALE ŞI FUNCŢIONALE A CREIERULUI
Organizarea structural-funcţională a creierului are la bază un ansamblu de
principii, fiecare reflectînd o anumită latură, o anumită legitate. Dezvăluirea
şi analiza acestor principii, precum şi determinarea importanţei lor
metodologice oferă numeroase posibilităţi pentru explicarea multiplelor
aspecte şi implicaţii ale problemei raportului psihic-creier.
Principiul neuronului dezvăluie esenţa modului de organizare internă a
creierului. La baza lui stau datele prezentate de investigaţiile lui Ramon y
Cajal (1911) , continuate şi aprofundate în continuare de către alţi mari
neurologi: Scherington, Penfield, Economo şi alţii. Conform acestui
principiu, creierul are o organizare discretă şi constă din neuroni. Structura
discretă este o necesitate obiectivă de organizare a proceselor adaptive a
organismului la factorii mediului. Asemenea structură asigură posibilitatea
diferenţierii şi specializării funcţionale, stabilirea unor conexiuni interne
complete şi simple, construirea raporturilor de coordonare şi subordonare
ierarhică, sporirea capacităţii integrative a creierului.
Principiul centralizării. – denotă o tendinţă legică fundamentală a
evoluţiei filogenetice a SN, cea de convergenţă reciprocă şi de grupare a
neuronilor în ansambluri relativ compacte – centri nervoşi. La om acastă
centralizarea a atins punctul culminant. Organizarea creierului uman se
subordonează absolut principiului centralizării, el este un ansamblu de centri
care se află în interacţiune.
Un centru este o grupă mare de neuroni uniţi după criteriile
anatomostructurale şi funcţionale, avînd o anumită individualizare şi
autonomie. Într-un centru nervos se efectuiază numeroase reacţii de
prelucrare-integrare a informaţiei, care se includ ca verigi componente ale
unei anumite funcţii sau act comportamental. Aşa în cursul evoluţiei
filogenetice s-au constituit centrii circulaţiei sangvine şi a respiraţiei din
bulbul rahidian, centrii reflexelor necondiţionate motorii, situate în măduva
spinării şi trunchiul cerebral.
Centrul nervos posedă atributele unui sistem. Deoarece constă dintr-un
număr mare de neuroni, ei funcţionează ca un tot întreg. Orice centru nervos
îndeplineşte două tipuri de funcţii: de transmisie – conducere şi de integrare
– comandă.În sistemul nervos orice centru ocupă concomitent o poziţie
dublă: de receptor – primind de la alţi centri informaţia și de emiţător –
expediind sistematic influenţele sale secifice celorlalţi centri. Oricît de
individualizată n-ar fi activitatea unui centru nervos, anatomia lui nici odată
nu este absolută, dar este subordonată unei integrări sistemice supraordonate.
Principiul cefalizării – este legat de concordanţa dintre planul general de
organizare a sistemelor organismului şi cel de organizare a SN. Delimitarea
în SN a segmentului anterior cealic, şi posterior, caudal, a simetriei bilaterale
stînga-dreapta a impus şi sistemului nervos o matrice similară de dezvoltare.
Întrucît segmentul anterior, cefalic, va evolua spre îndeplinirea funcţiilor
de exploarare – în raport cu mediul ambiant, ganglionii şi centrii situaţi în
regiunea cefalică vor suferi cele mai importante transformări evolutive,
subordonînd şi ceilalţi neuroni lor. La om acest principiu are cel mai înalt
grad de dezvoltare şi anume în cavitatea craniană – encefalul; În plan
funcţional, integrările de tip superior, care stau la baza fenomenelor şi
proceselor psihice, sînt de asemenea realizate de formaţiunile neuronale ale
segmentului cefalic al SNC. Formaţiunea cea mai nouă din punct de vedere
filogenetic şi cu organizarea cea mai complexă – scoarţa cerebrală – a apărut
prin evoluţia segmentului cefalic.
Principiul corticalizării – denotă că formaţiunea cea mai nouă din punct
de vedere filogenetic - scoarţa cerebrală – pe măsură ce se va devolta şi-şi
va perfecţiona organizarea structurală internă va tinde să devină mecanismul
suprem de comandă şi control, subordonînd funcţionarea şi activitatea
tuturor celorlalte formaţiuni. La om corticalizarea funcţiilor este cvazitotală.
Nu este practic act reflex, fie el somatic sau vegetativ, care să nu fie
reprezentat şi la nivelul scoarţei cerebrale. Pe căile descendente cortexul
reglează toţi centrii nervoşi dispuşi de-a lungul nevraxului.
Principiul corticalizării denotă că progresul cel mai puternic în sfera
psihicului se leagă de evoluţia scoarţei cerebrale. În evoluţie se constată o
legătură direct proporţională între creştera complexităţii structural-
funcţionale a acestei structuri şi a gradului de complexitate a
comportamentului.
Principiul diferenţierii şi specializării – postulează că creierul nu trebuie
interpretat ca o masă omogenă, sub raport structural şi (chivalentă), sub
raport funcţional. În evoluţia filogenetică s-a afirmat o legitate obiectivă -
diferenţierea structurală şi specializarea funcţională a elementelor
componente. Gradul de specializare a diferitor structuri neuronale este
diferit. Dacă unele structuri au o specializare filogenetică, apoi altele le
dibîndesc în decursul dezvoltării ontogenetice. În raport cu funcţiile psihice
chiar şi strucutirle cu specializare determinată filogenetic trebuie să parcurgă
un anumit stadiu de exersare.
Principiul ierarhizării şi integrării sistemice – este complimentar celui al
diferenţierii şi specializării în organizarea structurală a creierului. Dacă
diferenţierea şi specializarea au acţionat la individualizarea şi automatizarea
structurilor şi formaţiunilor neuronale, ierarhizarea şi integrarea sistemică au
acţionat în direcţia stabilirii de legături şi interacţiuni între ele.
Ierarhizarea exprimă modul de organizare pe verticală a SNC. Ea
presupune unele coraporturi de subordonare a segmentelor inferioare celor
superioare şi creşterea succesivă a complexităţii operaţiilor de prelucrare-
integrare a informaţiei, actelor reflexă, de la un etaj inferior la altul superior.
Principalele nivele ale ierarhiei nervoase sînt:
1. măduva spinării;
2. trunchiul cerebral (bulbul rahidian, protuberanţa, pendunculii
cerebrali, tuberculii cvadrigemeni);
3. cerebelul;
4. diencefalul (talamusul, hipotalamusul);
 5. nucleii bazali (corpii striaţi);
6. paleo- şi arhicortexul;
7. neocortexul.
Între aceste structuri se realizează o legătură în sens dublu: ascendent – de
la inferior la superior şi descendent – de la superior la inferior. Structurile
superioare le controlează pe cele inferioare. Neurocortexul este centrul
este centrul de comandă-control în raport cu celelalte niveluri. În
interiorul acestei scheme ierarhice, circulaţia informaţiei se realizează în
concordanţă cu două reguli fundamentale:
A) regula convergenţei;
B) – // - divergenţei.
Principiul comutării – este impus în organizarea funcţională a creierului
de către doi factori:
A) diversificarea şi sporirea numărului verigilor „de intrare” şi „de ieşire”
ale sistemului organismului;
B) legea fiziologică a exclusivităţii, conform căreia organismul
efectuiază în acelaşi timp doar un comportament de adaptare la
stimuluii externi.
În stare normală asupra organismului acţionează mai mulţi factori care
pot provoca reacţii de răspuns. Cum nu se poate răspunde la toţi stimuluii dintr-
o dată? Există anumite mecanisme de selecţie care permit finalizarea
comportamentului la un singur stimul şi reţinerea sau blocarea la ceilalţi stimuli.
Principiul comutării a acţionat în direcţia creării unor „operatori” logici
de comparare-selecţie şi a unor mecanisme de comutare. Constituirea lor s-a
realizat odată cu diversificarea structurilor senzoriale şi motorii ale SNC.
Principiul reflexului – exprimă natura activităţii creierului. Conform
acestui principiu unitatea funcţională de bază a SNC este actul reflex. Acest
principiu presupune interacţiunea a două verigi de bază: veriga aferentă şi
veriga eferentă. Funcţionarea creierului este integrală, adică se bazează pe
relaţia de comunicare a lui cu mediul ambiant.
Principiul reflexului este cea mai de seamă achiziţie a neurofiziologiei
care a dat posibilitate de a lămuri fenomenele psihice. Prin intermediul
conceptului de reflex se realizează unitatea dialectică între psihologic şi
fiziologic.
Principiul modelării informaţionale izomorfic-homeomorfic –
evidenţiazădouă aspecte fundamentale pentru explicarea mecanismelor
activităţii psihice.
a) dependenţa funcţionării creierului de sursele de stimulare şi de
informaţie exterioare lui;
b) caracterul reflectoriu al psihicului.
Se presupune că pentru fiecare obiect pe care îl percepem se formează şi
se fixează în memorie un model informaţional-neuronal specific, care ne dă
posibilitate să-l diferenţiem de alte obiecte asemănătoare. Relaţia între
asemenea obiect şi model este de tip izomorfic, corespund biunivoc (între
elemente şi funcţiile operatorii). La un nivel mai înalt de integrare se realizează
elemente neuronal-informaţionaqle generalizate, care orientează obiectul
prezentat la grupuri pe care le cunoaştem. Astfel, în prim plan este raportul de
homomorfism care găseşte elemente asemănătoare între obiectul pe care noi îl
vedem şi cele pe care noi le avem în memorie. În acest caz obiectul este plasat
într-o anumită clasă de obiecte.
Problema reflectării psihice nu se pune în plan substanţial, dar numai în
plan informaţional. Aceasta înseamnă că nu se poate identifica o careva
corelaţie între structura internă şi lucrul pe care-l efectuiază cît şi închipuirea
obiectului pe baza unei imagini pe care o avem.
Principiul conexiunii inverse – stă la baza modelului general de
funcţionare a creierului ca sistem cibernetic cu autoreglare şi autoorganizare.
Graţie lui creierul devine capabil:
a) să menţină un anumit echilibru şi să corecteze eventualele erori
funcţionale pe cont propriu, fără a apela la „ajutor extern”;
b) să-şi optimizeze şi să-şi dezvolte experienţa prin elaborarea unor noi
sisteme de legături şi achiziţia unor noi structuri informaţionale. E cunoscut
că creierul are două blocuri funcţionale ;
a) blocul de comandă;
b) blocul de execuţie.
În activitate funcţionalăprimul bloc primeşte informaţia, o
prelucrează şi emite unele comenzi, iar blocul „b” pune în acţiune realizarea
comenzii. În acelaşi timp transmite informaţia la blocul „a” despre realizarea
comenzii şi în caz de necesitate se i-au decizii de corecţie a îndeplinirii căreiva
funcţii. Însă delimitarea dintre legătura directă şi cea inversă este relativă şi
circumstanţială.
Principiul redundanţei – stă la baza rezistenţei activităţii informaţionale
ale creierului la acţiunea factprilor perturbanţi (zgomotului). În realitate nu
există sisteme informaţionale ideale în care prelucrarea şi transmiterea
mesajelor emise de la sursa externă să aibă loc fără pierderi de energie.
Semnalele informaţionale sunt supuse unor influenţe perturbatorii din partea
unor factori interni şi externi.
Principiul verbalizării - a intervenit în procesul comunicării intraumane,
pe măsura apariţiei şi dezvoltării limbajului articulat. Limbajul prin semne şi
cuvinte este un sistem de codificare şi obiectivizare a informaţiei prelucrate şi
integrate la nivel de psihic. Ca semn, cuvîntul dobîndeşte o funcţie distinctivă şi
de referinţă. Prin recodare şi transfer pe care o realizează creierul, cuvîntul preia
conţinutul informaţional din el, înscriindu-l într-un circuit de transformări şi
schimbări calitativ superioare, bazate pe abstractizare, generalizare,
esenţializare.
La omul matur aproape că nu este proces psihic să nu fie influenţat de
cuvînt. El este şi instrument de constituire şi dezvoltare a proceselor şi funcţiilor
psihice, în deosebi a celor cognitive. Cu cît acest proces este mai complex, cu
atît dezvoltarea sa devine mai dependentă de limbaj. Astfel, verbalizarea este o
calitate esenţială a creierului uman şi este indispensabil în explicarea
mecanismelor activităţii psihice.
Principiul instruibilităţii - denotă că organizarea înaltă a creierului în
special în plan funcţional, nu este dată şi nu este perfectă. El prevede
proprietatea creierului de a-şi elabora organizarea funcţională în cadrul
interacţiunii cu mediul. Organizarea pe care o are el la maturitate este rezultatul
învăţării, căpătării unor acte reflexe noi în cursul ontogenezei. La naştere
numărul acestor acte reflexe este limitatşi copilul nu poate eficient să
reacţioneze la factorii mediului, dar posibilităţile lui de învăţare sînt nelimitate.
Posibilităţile învăţării au ca suport reflexele condiţionate.
Instruibilitatea creierului este universală, dar realizarea ei practic la nivel
individual este semnificativ diferită. Un creier cu patologii se va supune mai
puţin instruirii. La creierul normal există anumite particularităţi
anatomohistologice, biofizice, biochimice şi fiziologice care asigură instruirea
diferită pe orizontală şi pe verticală.
Cercetarea şi analiza dinamicii procesului de învăţare prin procedee atît
fiziologice, cît şi psihologice – permit înţelegerea mai profundă a raportului
dintre psihic şi creier.

MATURIZAREA STRUCTURAL-FUNCŢIONALĂ A CREIERULUI UMAN

ÎN ONTOGENEZĂ
Specialiştii ocupaţi de studiul creierului afirmă, că creierul ajunge la
maturitatea funcţională deplină abia la vîrsta de 18-20 de ani. Creierului nou-
născutului reprezintă o totalitate de neuroni cu aranjament difuz,
multidimensional. Criteriile de ordine şi logică se introduc pe parcursul
dezvoltării ontogenetice, odată cu recepţionarea, prelucrarea şi integrarea
informaţiei din mediul extern şi complicării actelor de răspuns la diferiţi stimuli.
Maturizarea creierului începe cu structurile neuronale legate de reglarea
funcţiilor vitale ale organismului şi de reflexele de apărare: măduvă, trunchiul
cerebral, şi structurile subcorticale care reglează actele reflex-necondiţionate
necesare asigurării funcţiilor vegetative şi a unor răspunsuri adaptive la stimuli
cu caracter nociv. Procesul ulterior de maturizare cuprinde segmentele corticale
şi întreg nevraxul.
În primul an de viaţă sistemele de activare ale trunchiului cerebral sînt
slab eficiente, predomină faza de somn asupra celei de veghe, în pofida faptului
că asupra copilului acţionează numeroşi factori. Cu toate că reacţia
necondiţionată la stimuli luminoşi şi auditivi apare încă în prima săptămînă
după naştere, aşa numita reacţie de ţintire şi de fixare se manifestă după a II
lună de viaţă şi se maturizează satisfăcător la sfîrşitul primului an de viaţă.
Structurile hipotalamice implicate în integrarea stărilor emoţional-afective, a
unor verigi ale complexului libidinal şi a raportului dintre starea de veghe şi cea
de somn, se studiază la nivel de maturitate foarte scăzut.
Procesul de maturizare şi integrare funcţională în ontogeneză se
desfăşoară stadial, de jos în sus, de la segmentele inferioare spre cele superioare
corticale şi corespunzător cu acestea se manifestă şi comportamentul.
Deosebirile în comportamentul copilului şi omului adult se datorează nu
numai diferenţei în volum şi calitatea experienţei achiziţionate, dar şi diferenţei
dintre nivelul maturizării structural-funcţionale ale creierului.
Maturizarea se realizează în plan ierarhic de jos în sus. Cu cît segmentul
este mai sus ierarhic cu atît maturizarea lui este mai îndelungată. De aici rezultă
că ultimele se maturizează formaţiunile corticale. Cercetările citoarhitectonice
denotă că la naştere aproape se finisează constituirea stratului VI cortical, dar
sînt departe de diferenţiere şi delimitare elementele celulare ale celorlalte
straturi. Ritmul cel mai înalt de diferenţiere a acestor elemente şi mielinizarea
axonilor lor se înregistrează în perioada postnatală timpurie. Un salt notabil în
gradul de maturizare a scoarţei cerebrale se constată deja la sfîrşitul săptămînii a
doua de viaţă postnatală. În continuare, salturi esenţiale au loc în primii doi ani
de viaţă. În acest timp creşte masiv masa şi suprafaţa cortexului cerebral, tinzînd
spre valorile mature.
Începănd cu al II-lea an de viaţă, tempoul evoluţiei şi maturizării
cortexului cerebral scade. În jurul vîrstei de 7 ani neuronii din majoritatea
zonelor şi ariilor corticale devin asemănători după structură cu cei din
structurile corticale ale omului adult.
Maturizarea anatomomorfologică şi funcţională a cortexului are loc după
principiul heterocroniei: diferite zone şi arii se maturizează în diferite perioade
de timp: primele care se apropie de etalonul creierului adult sînt reprezentantele
analizatorului olfactiv situate în scoarţa veche şi intermediară. În neocortex,
primele se maturizează zonele centrale ale analizatorilor chinestezic şi cutano-
tactil, precum şi zonele limbice. Apoi urmează diferenţierea şi antrenarea
funcţională a verigilor terminale ale analizatorilor vizuali şi auditivi. Ultimele
sînt antrenate în activitate zonele asociativ integrative de ordinele III şi IV
(regiunile frontală, parietală, mijlocie şi inferioară temporo-parieto-occipitală).
De rînd cu datele biologice, indicatori ai evoluţiei şi gradului de
maturizare a creierului în ontogeneză pot fi luate şi datele cercetărilor asupra
dinamicii ANS. E stabilit, că maturizarea structurilor cerebrale, în special a
celor corticale, se exprimă prin sporirea capacităţii individului de a forma
reflexe condiţionate.
Astăzi se consideră că formarea primelor reflexe condiţionate la copil este
posibilă imediat după naştere ( 3-4 zile), reflexe condiţionate simple. Primele se
formează reflexele condiţionate naturale.
A doua grupă de reflexe sînt cele ce se formează pe baza influienţelor
dirijate sau întîmplătoare pe care le efectuează adultul care îngrijeşte de copil.
Mecanismul lor este mai complex decît al celor naturale. Aceste reflexe încep a
se elabora în lunile a III-a şi IV-a, dar într-o formă elementară. Ele devin mai
complexe către sfîrşitul primului an de viaţă, cînd apare limbajul. După 2 ani şi
6 luni funcţionarea creierului începe să se supună principiului verbalizării.
Aceasta aduce nu numai un nou suport de codificare a informaţiei mai eficient
decît suportul primar al creierului, dar şi scheme operaţionale calitativ
superioare de prelucrare-interpretare a informaţiei recepţionate, bazate pe
abstractizare şi generalizare.
În scopul elucidării dinamicii evoluţiei activităţii nervoase superioare, ca
indicatori pot fi utilizate aşa-zisele reflexe condiţionate artificiale, elaborate în
condiţii speciale de laborator. Cercetările de acest gen au dat posibilitate de a
stabili nu numai succesiunea ontogenetică a reflexelor, dar şi gradele lor de
complexitate. Astfel s-a stabilit:
1. Reflexul condiţionat palpebral (la excitarea vestibulară, balansarea
sus-jos) se poate forma la 12-15 zile după naştere, iar consolidarea lui
are loc la 40-45 zile;
2. Reflexele chinestezice (motoare) pot fi elaborate de asemenea la scurt
timp după naştere (către sfîrşitul primei luni), dar se stabilesc la luna a
IV-a.
3. Reflexele condiţionate de apărare s-au putut elabora la sfîrşitul primei
luni de viaţă postnatală, iar consolidarea lor se face spre sfîrşitul lunii
a doua.
4. Reflexele olfactive se pot forma la sfîrşitul primei luni de viaţă, dar
consolidarea se poate efectua după luna a III-a.
5. Reflexele gustative se pot forma în cea de-a doua lună de viaţă, iar
diferenţieri gustative elementare la sfîrşitul lunii a II-a (copilul poate
distinge o soluţie de 2% de zahăr şi 0,6% sare).
6. Reflexe condiţionate simple la stimuli sonori se pot elabora încă în
primele etape ale ontogenezei. Astfel, reflexul salivar devine posibil în
saptămîna a IV-a, iar cel de apărare în a V-a.
7. Reflexele vizuale se formează mai tîrzui. Mai întîi la începutul lunii a
II-a se pot elabora reflexe de apărare şi alimentare motorii (reacţia
suptului) la acţiunea luminii albe, apoi spre sfîrşitul lunii a II-a
aceleaşi reflexe pot fi elaborate la lumină colorată.
Trebuie menţionat că maturizarea anatomică a creierului nu este întocmai
cu maturizarea funcţională. Maturizarea anatomică este doar premisa constituirii
și dezvoltării ulterioare sub influenţa factorilor de mediu. Cu cît structura
anatomică este mai complex, cu atît mai mare este durata de timp necesară
pentru elaborarea funcţiilor pe care le induce. Aşa de exemplu: funcţiile
senzorial-perceptive sînt antrenate în plan comportamental încă în primul an de
viaţă, procesele gîndirii formal-abstracte, bazate pe reversibilitatea operaţiilor
devin eficiente la vîrsta de 14 ani. Reacţiile şi stările emoţionale primare
(plăcere, satisfacţie, frică, spaimă, etc.) se evidenţiază încă în primele luni de
viaţă, dar emoţiile şi sentimentele complex-morale, estetice, etc., au o evoluţie
îndelungată, ajungînd la maturitate la 20-25 ani.
Maturizarea creierului uman trebuie abordată în două planuri:
anatomomorfologic şi histologic şi altul – funcţional, fiziologic şi psihologic.
Maturizarea funcţională se realizează într-un timp mai îndelungat şi se
efectuează ca răspuns la solicitările tot mai variate ale mediului. Sub aspect
fiziologic, esenţiale pentru maturizare sînt, pe de o parte, dinamica închiderii
noilor legături temporale şi gradul lor de complexitate, pe de altă parte, raportul
dintre excitaţie şi inhibiţie, nivelul de dezvoltare a formelor inhibiţiei interne.
Sub aspect psihologic - maturizarea creierului trebuie apreciată prin testări şi
evaluată prin nivelul de performanţe a diferitor procese psihice particulare –
cognitive, afective, motivaţionale, volitive, limbaj, etc...
În efectuarea evaluărilor respective trebuie de ţinut cont, că vîrsta
cronologică nu determină univoc vîrsta psihică, aceasta din urmă fiind
influenţată de mediu şi în special de regimul educaţional.
Aceasta face ca o dată în plus problema raportului psihic-creier să fie
abordată nu în plan teoretic-general, ci şi în plan individual-concret, nu numai
sub aspectul condiţionărilor şi legăturilor biologice, ci şi sub aspectul
condiţionărilor şi legităţilor sociale (socioculturale, socioeducaţionale).

ASIMETRIA EMISFEREOR CEREBRALE ŞI INTERACŢIUNEA

LOR
În prezent problemei asimetriei emisferelor cerebrale i se acordă o atenţie
deosebită de către specialiştii din diverse domenii: neuroanatomie,
neurofiziologie, neurobiologie. Productiv se studiază de către neuropsihologie.
Leziunile locale ale creierului sînt cele mai adecvate modele de studiere a
asimetriei emisferelor cerebrale la om.
Problemele asimetriei cerebrale îşi au începutul în anul 1861, odată cu
descoperirea de către P.Broc a „centrului” motricităţii vorbirii în emisfera stîngă
a creierului , însă pînă în prezent lipseşte o careva teorie stabilă care lămureşte
asimetria emisferelor cerebrale şi care ar ţine cont de factorii genetici şo
socioculturali implicaţi în soluţionarea ei.
În prezent s-au acumulat date despre rolul diferit al emisferei stîngi şi
drepte cerebrale , la ele se referă datele anatomice, fiziologice şi numeroasele
observaţii asupra bolnavilor cu leziuni asemănătoare ale emisferei drepte şi
stîngi.
Datele anatomice obţinute de către cercetătorii Institutului Creierului al
AMŞ a URSS, precum şi al altor cercetători străini denotă, că de acum la
animale (şobolani, pisică, maimuţă) sînt deosebiri anatomice în structura
emisferei drepte şi stîngi, cele mai evidente se atestă în regiunile parietale. Încă
în anii 30-40 ai sec. XX colaboratorii acestui Institut au depistat deosebiri
structurale în emisfera stîngă şi dreaptă. Aprecierea dimensiunilor şi
suprafeţelor noului cortex al emisferei drepte şi stîngi a stabilit, că suprafaţa
totală a circumvuluţiunii frontale inferioare (Cîmpul 45) la dreptaci în partea
stîngă e mai mare decît în dreapta.
Zonele temporale inferioare ale cortexului (cîmpurile 39,40) în partea
dreaptă sînt mai mari în adîncul scizurii Silvyus. S-a dovedit, că la dreptaci zona
circumvuluţiunilor şi şanţurilor în regiunea parietală din emisfera stîngă (zona
Vernike) este mai mare cu o treime faţă de cea dreaptă. Se atestă şi asimetrie
morfologică a vaselor sangvine din emisfera stîngă şi dreaptă. În mai mult de 54
cazuri lungimea emisferei stîngi depăşeşte lungimea emisferei drepte.
Studierea structurii cîmpurilor corticale la om la nivel neuronal a dovedit
deosebiri laterale. Astfel, dimensiunile neuronilor straturilor 3,5,a cîmpurilor
44,45 în emisfera stîngă e mai mare decît în dreapta, neuronii gigantici Betz în
stratul 5 al zonei 4 motoare în emisfera stîngă sînt mai mari decît în emisfera
dreaptă.
Asimetria emisferelor cerebrale este obiectul studiilor cercetărilor
fiziologice.Conform studiilor EEG se consideră de către unii autori, că în stare
de repaos, depresia alfa-ritmului e mai exprimat în emisfera stîngă, alţii
consideră că spectrele EEG din ambele emisfere sînt simetrice. Însă la
suprasolocitarea intelectuală asimetria în alfa-ritm se intensifică şi în emisfera
stîngă, amplituda este mai mică decît în cea dreaptă. Conform unor date în cazul
activităţii verbale asimetria ritmului alfa este mai exprimată decît în cazul celei
intuitive.
O metodă importantă fiziologică de studiere a asimetriei cerebrale este
metoda înregistrării potenţialelor de acţiune care în porţiunile posterioare ale
emisferei stîngi întrec în timp cele din emisfera dreaptă. Potenţialele de acţiune
depind de caracterul stimulului în regiunea înregistrării răspunsului: la
prezentarea stimulilor verbali şi structurali-spaţiali asimetria potenţialelor de
acţiune maximal sînt exprimaţi în zonele parietale corticale.
Conform datelor experimentale asimetria stîngă-dreaptă a biopotenţialelor
este caracteristică pentru starea normală, dar se manifestă mai evident în
condiţiile activităţii psihice.
Datele clinice sînt de asemenea în favoarea asimetriei emisferelor
cerebrale . La ele se referă mai întîi datele despre apariţia afaziilor verbale la
lezarea emisferei stăngi. Analizei speciale au fost supuse datele clinice despre
legătura dintre emisfera dominantă a vorbirii şi mîinii predominante. A fost
stabilit, că nu în toate cazurile aceste funcţii coincid şi apariţia afaziei la lezarea
emisferei, opuse mîinii predominante se atestă doar la dreptaci, dar nu şi la
stîngaci şi la ambidecştri.
În prezent a fost acumulat un vast material empiric (anatomic, fiziologic,
clinic) care denotă inegalitatea funcţională a structurilor şi funcţiilor emisferelor
stîngă şi dreaptă cerebrală.
Teoria asimetriei funcţionale cerebrale a trecut cîteva etape de dezvoltare.
 La prima etapă savanţii considerau că emisfera stîngă este absolut
dominantă în reglarea vorbirii, funcţiilor manuale şi altor procese psihice.
Emisferei stîngi i se atribuia funcţia secundară în realizarea proceselor psihice.
Concepţia dominării emisferei stîngi se baza pe teza asimetriei absolute stînge
asupra celei drepte, iar însăşi dominanta se înţelegea ca rol exclusiv al emisferei
stîngi în asigurarea vorbirii şi altor funcţii legate de alte procese psihice ce
asigură vorbirea. Acumularea de date despre implicarea emisferei drepte în
vorbire, iar a celei stîngi – în procesele neverbale, perceptive, a diminuat
concepţia dominării absolute a emisferei stîngi. În locul ei se abordează o nouă
teorie despre dominanţa relativă (la dreptaci) referitor la funcţia vorbirii şi
respectiv a celei drepte în realizarea funcţiilor nevrbale. La moment se
consideră cîteva teorii referitoare la asimetria funcţională a emisferelor mari:
Prima: Asimetria emisferelor cerebrale are nu caracter global, dar parţial. În
diferite sisteme caracterul asimetriei funcţionale poate fi diferit. E cunoscut că
se atestă asimetrii motoare, sensoriale şi „psihice”, însă fiecare dintre ele se
împarte în mai multe tipuri parţiale. În interiorul asimetriei motorii se
evidenţiază cea a mîinii, piciorului, oculare, etc., Rolul principal dintre asimetrii
îi revine celei manuale, însă celelalte sînt slab studiate. Sa formele sensorii se
referă asimetria vizuală, auditivă, tactilă, olfactivă ş.a. La cele „psihice”-
asimetria organizării cerebrale a funcţiilor de vorbire şi altor funcţii psihice
superioare (perceptive, mnestice, intelectuale).
A doua. Fiecare formă concretă a asimetriei funcţionale se caracterizează
de un anumit grad, măsură. Luînd în considerare indicii cantitativi se poate
vorbi despre asimetria puternică sau slabă, utilizînd pentru aprecierea gradului
ei coeficientul asimetriei.
A treia. Asimetria funcţională a emisferelor mari la omul matur este
produsul acţiunii mecanismelor biosociale. Datele investigaţiilor pe copii a
asimetriei funcţionale denotă că ea nu este înăscută, însă cu vîrsta ea se
maturizează, perfecţionează şi se stabilesc mecanisme complexe de interacţiune
între ele. Acest fapt a fost apreciat şi după indicii bioelectrici. Mai devreme
apare asimetria indicilor bioelectrici ai zonelor asociative (prefrontale, parieto-
viscerale posterioare). Sînt date despre diminuarea EEG asimetrică la vîrstă
senilă. Astfel, există factor ontogenetic şi în general, etativ care determină
caracterul asimetriei funcţionale.
În neuropsihologia contemporană sînt trasate două direcţii de bază în
studierea problemei asimetriei emisferice.
Prima. Studierea experimentală a specificului dereglărilor anumitor
funcţii psihice la distrugerea zonelor simetrice a emisferei drepte şi stîngi. Prin
suprapunerea observaţiilor se elucidează simptoamele neuropsihologice
caracteristice doar pentru emisfera stîngă ori dreaptă. Studierea
neuropsihologică a dereglărilor diferitor funcţii psihice (memoriei, activităţii
intelectuale, etc.,) a demonstrat, că nivelul liber al reglării funcţiilor psihice se
realizează preponderent de către structurile emisferei stîngi, iar cele coordonate,
automatizate – de către structurile emisferei drepte.
A doua direcţie constă în confruntarea sindroamelor neuropsihologice,
care apar la lezarea structurilor simetrice din emisfera stîngă şi dreaptă. Au fost
atestate sindroame ale emisferei drepte şi stăngi, însă o caracteristică concretă a
calificării şi aprecierea cantitativă concretă a dereglărilor diferitor funcţii
psihice superioare, care apar la distrugerea unor ori altor structuri a emisferei
drepte, întîlneşte încă dificultăţi, care în primul rînd sînt legate de poziţiile
teoretice şi noile metode de apreciere a activităţii funcţionale a emisferei drepte.
Dacă probleme asimetriei emisferice este pe cale de a fi soluţionată, a
acumulat numeroase date, atunci o altă problemă legată de prima este cea a
interacţiunii emisferice. În acest aspect un interes deosebit prezintă datele
despre „Creierul segmentat” , adică despre funcţiile psihice la pacienţii cu
comisurile secţionate, structurile care unesc ambele emisfere. Operaţia de
secţionare a comisurii a fost propusă de neurochirurgii americani în scopul
tratării epilepsiei. Studierea bolnavilor comisurectomizaţi a evidenţiat un
complex de dereglări ale funcţiilor psihice, care în literatură au primit
denumirea de „simdromul creierului segmentat” Caracteristic pentru acest
sindrom este anomia – dereglarea capacităţii de a aprecia toate tipurile de
informaţie sensorică care vine în emisfera dreaptă., imposibilitatea de a citi
cuvinte, dereglarea scrisului şi abilităţilor constructoare, care se îndeplinesc de o
singură mîină şi un şir de funcţii psihice. Modelul „creierului segmentat” a
demonstrat că ambele emisfere cerebrale sînt un organ par şi funcţionarea
normală a fiecăreia este posibilă doar prin interacţiunea lor.
În clinică deseori se întîlnesc dereglări cauzate de lezarea corpului calos.
Simptomatica dereglărilor este similară cu cea a lezării comisurii. Pentru
bolnavii cu lezarea parţială a corpului calos sînt caracteristice anomii
(imposibilitatea de a numi obiectele, sesizate de partea stîngă a cîmpului vizual
sau a măinii stngi)., ignorarea părţii stîngi ai corpului şi a părţii stîngi a spaţiului
vizual, apariţia discopiei-disgrafiei.
În rezultatul studierii bolnavilor cu lezarea diferitor porţiuni a corpului
calos s-a dovedit că el nu este un organ omogen, dar un sistem diferenţiat părţile
diferite ale căruia îndeplinesc roluri diferenţiate în mecanismul interacţiunii
interemisferice.
O altă particularitate a sindromului ectomiei corpului calos este
instabilitatea sindroamelor apărute, restabilirea relativ rapidă a funcţiilor
psihice, mai întîise restabileşte aprecierea verbală a stimulilor tactili aplicaţi de
partea stîngă a corpului, apoi dispare ignorarea părţii stîngi a cîmpului vizual şi
a discopiei-disgrafiei.
Diferenţa în activitatea funcţională a emisferelor apare în perioada
ontogenezei timpurii. La copii, dereglarea funcţiilor psihice are loc ca şi la
maturi, însă dereglarea funcţiilor vorbirii apar mai puţin evidente decît la maturi
şi în special în procesele verbale-mnestice. În ontogeneză rolul emisferei stîngi
în asigurarea funcţiilor vorbirii sporeşte pe măsura chimbării structurii
psihologice a însăţi activităţii de vorbire (învăţării, scrierii, citirii). În acelaşi
timp, dereglarea emisferei drepte în copilărie provoacă dereglări spaţiale mai
evidente decît la maturi. Diferit decurg la copii şi procesele de interacţiune a
emisferelor.
În ontogeneză se schimbă atît specializarea funcţională a emisferelor, cît
şi mecanismele lor de interacţiune, ceea ce indică la faptul că activitatea în
pereche a emisferelor se formează sub influenţa factorilor genetici şi sociali.

ACTIVITĂȚILE CEREBRALE
Luat analitic, sistemul psihicului uman ne dezvăluie o multitudine de
componente relative eterogene în ceea ce privește: conținutul reflectoriu;
funcția adaptativă de reglare;structura internă și dinamică; locul pe care îl ocupă
în schema organizării ierarhice generale. Aplicând aceste criterii putem împărți

fenomenele psihice în patru grupuri principale: 1. procesele; 2. însușirile

psihoindividuale globale; 3. condițiile și stările; 4. activitățile.
Procesul. Componentă care posedă un conținut reflectoriu specific, precis,
delimitat și individualizat ce îndeplinește un rol instrumental strict specializat.
Se disting 4 categorii de procese: Cognitive, afective, motivaționale, volitive.
Însuțirile psihoindividuale globale. Se constituie ca rezultatul interacțiunii
diferitor laturi și conținuturi ale proceselor biofiziologice și psihice,
imprentându-se în interiorul sistemului personalității. Constituindu-se ele
influențează dinamica fiecărui proces psihic și act comportamentul, particular
exprimând specificul individualității persoanei ca entitate concretă și integră.
(Caracterul, temperamentul, atitudinile, IQ, inteligența)
Condițiile și stările. Sunt fenomenele psihice care nu au conținut reflectoriu și
nu au o existență de sine în cadrul sistemului. Ele însoțesc mediază sau frînează
desfășurarea celorlalte procese și activități psihice. Acestea sunt atenția, starea
de oboseală și odihnă, starea de veghe, starea de expectație, etc.
Activitățile. Sunt organizări dinamice complexe pe care se bazează relaționarea
a trei verigi fundamentale: motivul, mijlocul și scopul. Ele presupun
interacțiunea specifică a tuturor proceselor, însușirilor, condițiilor și stărilor.
Activitatea este forma superioară de existență și manifestare a psihicului uman,
coorodnată de definiția omului ca subiect, ca personalitate. Specific pentru om
nu este faptul de a exista în general, dar de a exista pentru a îndeplini o anumită
activitate. În activitate și prin activitate se elaborează valoarea, structura,
profilul personalității și se dezvăluie esența ei.
Există 2 tipuri de activități: Fizice, cerebrale.
Activitățile cerebrale se grupeaza in trei categorii principale: Activități de
cunoastere (cognitive), Activități afective, Activități volitive.
Activitati cognitive. Învatarea reprezinta procesul de acumulare
constienta de informatii, este un proces nervos care asigura dobândirea unor
experiente, de la cele mai simple pana la cele mai complexe. Acumularile de noi
cunostinte nu sunt ereditare; ele se dobandesc in timpul vietii prin interacțiunea
permanentă cu factorii de mediu natural si social. Învatarea se desfasoară în
timpul stării de veghe și necesită o anumită activitate a sistemului reticulat

activator ascendent, a diencefalului, a sistemului limbic si a neocortexului.

Scoarța cerebrală nu se rezumă doar la preluarea datelor furnizate de receptori,
ci fixează aceste date în memorie. Mecanismul învatarii este strans legat de cel
al formării memoriei.
Formarea de reflexe condiționate reprezintă un mecanism elementar al
învățării. Acest mecanism, numit condiționare clasică (pavlovistă), are la baza
asocierea cunoștințelor și deprinderilor ce urmează a fi însusite, cu stimularea
unor centri specifici din sistemul limbic si diencefal.
Stimularea centrului recompensei, atunci cand animalul de experiment execută
corect actul învatat, și a centrului pedepsei, când animalul gresește sau refuză sa
învețe, grăbesc procesul de însușire de noi cunoștințe. Acest mod de învățare
bazat pe mecanismele de recompensă și de pedeapsă poartă numele de
condiționare operantă. În procesul de învățare, formațiunile nervoase devin din
punct de vedere structural și funcțional tot mai complexe și mai eficace.
Structurile morfologice implicate in procesul de învatare sunt numeroase si
incomplet precizate.
Învățarea este influențată de factorii de ambianță, de confort, de prezentarea
unor stimuli suplimentari, de motivatie corespunzatoare și de condițiile
adecvate. Memoria reprezintă capacitatea sistemului nervos de a reține activ, de
a recunoaște și evoca mai multe tipuri de informație, care in raport cu durata
pastrării informației, se clasifica in: memorie instantanee, memorie de scurta
durata si memorie de lunga durata. Memoria instantanee este capacitatea
sistemului nervos de a înregistra și reproduce imediat evenimente, impresii sau
imagini care au avut loc cu cateva secunde sau minute inainte. Memoria de
scurta durata asigura conservarea informației timp de ore sau zile.
Memoria de lungă durată sau permanentă asigură depozitarea informației pe
durata cea mai îndelungata posibilă. Nu se poate preciza o arie corticala de
stocare a informatiilor. Se considera ca sunt implicate ariile de asociație
prefrontale si parietooccipitale, sistemul limbic si unele structuri din diencefal si
mezencefal.
Inteligența - capacitatea de invățare - depinde nu numai de tipurile de
condiționare, ci si de nivelul individual de inteligență, ca facultatea cognitivă
innascută. Inteligenta este definită drept capacitatea intelectuală innascută de
întelegere, rezolvare si adaptare la noi probleme si condiții de viata. Inteligența
implică in afara factorilor ereditari si factori de mediu socio-culturali.
Gandirea umana reprezintă forma cea mai înalta a cunoașterii, care oferă
posibilitatea reflectării realității și proiectarii acțiunilor viitoare. Pe baza
informațiilor acumulate, gândirea realizează reflectarea lumii materiale sub
formă de idei, noțiuni, asocieri logice, judecati etc. Bazele fiziologice ale
gandirii sunt insuficient cunoscute. Gandirea implică, pe lângă integritatea
morfo-functională a sistemului nervos central, numeroase procese nervoase, ca:
excitația și inhibiția, iradierea și concentrarea, inducția reciprocă, memorizarea,
analiza si sinteza, generalizarea si abstractizarea, formarea legăturilor temporale
etc. Trasaturile fundamentale ale găndirii sunt corelarea, integrarea si
prelucrarea informațiilor. Substratul material al gândirii este reprezentat de
ariile de asociatie frontale, parietale si temporale.
Activitatile afective. Emoțiile sunt procese afective de durată relativ scurtă,
care se prezintă sub forme variate: bucurie, mânie, frică, plăcere și neplacere.
Emotiile se exprimă la exterior prin modificări somatice, iar în interior se
exprimă prin modificări vegetative. Modificarile somatice se exteriorizează
prin: mimica, plâns, râs, gesturi, vocalizare, modificări de tonus muscular

urmate uneori de atac sau fugă. Emoțiile se exprimă și prin activități viscerale
controlate de sistemul nervos vegetativ simpatic si parasimpatic: tahicardie sau
bradicardie, modificări de tensiune arterială, secreție sudorală și endocrină,
modificări în motilitatea tubului digestiv. Expresiile emoționale au la om o
semnificație socială, ele reflectând starea afectivă a persoanei cu care
comunicăm, după gesturi, mimică, după tonul vorbirii. Substratul neuro-
fiziologic al emotiilor cuprinde lobul frontal, sistemul limbic si hipotalamusul.
Motivația - reprezintă un proces nervos complex care stă la baza tuturor
actelor de comportament. Motivația poate fi definită ca un factor intern, care
activează și direcționează un anumit tip de comportament. Motivatia dispare
după realizarea actului de comportament respectiv. Motivatiile de ordin biologic
determină comportamentul alimentar, care asigura conservarea individului,
comportamentul sexual și de îngrijire a urmașilor și perpetuarea speciei. La om,
pe langă motivațiile de ordin biologic, există și motivații de ordin psihic si
social.
Motivarea idealului de comportament în dezvoltarea socială a copilului este de
ordin afectiv, proiectată asupra tatălui, mamei, educatorului sau asupra unor
membri din grupul social în care copilul se dezvoltă.
Activitatile volitive.
Voința. Reglarea nervoasă a funcțiilor organismului se desfasoară în doua
moduri: cu participarea conștientă a individului (activități somatice) și fară
participarea conștienta a individului (activitatile vegetative). Voința reprezintă
forma de activitate nervoasă și conștientă. La originea oricarui act voluntar se
află un impuls, o motivație mai mult sau mai putin evidentă, mai veche sau mai
recentă. În elaborarea unor activități voluntare un rol deosebit îl are lobul
prefrontal cu sediul de integrare superioară a personalității și comportamentul
social al individului. Voința reprezintă pentru individ puterea de a lua decizii,
dar și perseverența de a le duce la îndeplinire.
Funcțiile de analiză si sinteză ale scoarței cerebrale. Aceste funcții
constau in capacitatea scoarței cerebrale de a supune unei analize foarte fine și
de a diferenția excitanții din aceeasi categorie, care provin de la segmentele
periferice ale analizatorilor. Datorita funcției de analizț, reflexele conditionațe
produse apar ca raspuns numai la excitanții conditionați față de care s-au format
și nu față de excitanții asemanatori de aceeași natură. Prin această funcție,
scoarta cerebrală este capabilă să separe din complexul de excitanți, care
actionează permanent asupra sa, numai pe aceia care sunt importanți pentru
viață, realizând astfel o adaptare fină a organismului la variațiile semnificative
ale mediului inconjurator.
Funcția de sinteză constă în capacitatea scoarței cerebrale de a grupa și de
a sistematiza excitanții care actionează simultan sau succesiv asupra sa. În
realizarea acestei funcții un rol deosebit țl au zonele de asociație, care permit
scoarței cerebrale gruparea și sinteza excitanților intr-un singur complex. Cele
doua funcții ale scoartei cerebrale nu sunt separate, izolate, ci dimpotrivă, ele se
condiționeaza reciproc și asigură scoarței o funcționare unitară, prin care
aceasta realizează întegrarea organismului in mediu.

Procesele cognitive
Procesele care prin conținutul lor informațional și prin structura lor
operațională ne edifică asupra realității externe și asupra noastră înșine,
instrumentîndu-ne cu capacitatea de a diferenția, identifica, clasifica,
abstractiza, interpreta, explica, lua decizii, descoperi și formula legi, prevedea,
etc., alcătuiesc componenta cognitivă a sistemului psihic uman. La om
procesele cognitive sunt foarte complexe. Procesele de cunoaștere ale omului
sunt structuri culturale, care se constituie pe parcursul vieții acumulîndu-se sub
formă de ssteme de cunoștințe, criterii, etaloane, principii și procedee
intelectuale elaborate social-istoric. Nici o structură cognitivă individuală nu
este perfectă, absolută, oricît de sus nu s-ar situa ea la momentul dat în raport cu
alte structuri cognitive individuale și că evoluția în timp a structurilor cognitive
ale omului este nelimitată, realitatea de cunoscut fiind infinită și inepuizabilă.
Cunoașterea – proces continuu, multisecvențial, multifactorial.
Sub aspect genetic, procesele de cunoaștere se organizează în sens
ascendent, de la cele elementare , simple, inferioare la cele complexe,
superioare. Astfel la capătul inferior al ierarhiei se află senzația și discriminarea
simplă a însușirilor singulare, iar la capătul superior – structurile ipotetico-
deductive și constructive ale gîndirii. Între aceste ”limite” se află un mare
ansamblu de procese și structuri intermediare
Sub aspect funcțional, sistemul cognitiv este organizat după principiul
conexiunii bilaterale și al interacțiunii, ceea ce înseamnă că, în desfășurarea sa
concretă, un proces particular dat este influențat de celelalte procese ale
sistemului, iar în rezolvarea unei sarcini de cunoaștere participă două sau mai
multe procese.

Senzațiile
Senzația – proces psihic elementar de cunoaștere, care ne furnizează
primele informații despre realitatea externă și despre propriul nostru organism.
Ea este modul cognitiv informațional cu structura cea mai simplă,
unidimensională, conținînd date despre însușiiri singulare ale obiectelor și
fenomenelor care acționează direct asupra organelor noastre de simț.
Senzația, ca proces de cunoaștere, nu este un simplu efect al acțiunii
stimulilor externi, ea este expresia unei activități reflexe complexe a creierului
și a operațiilor concrete pe care subiectul le efectuează asupra obiectelor. Prin
aceste acte, proprietățile fizico-chimice ale stimulilor sunt transformate mai întîi
în coduri nervoase, iar apoi în coduri-imagine. Aceste transformări au un
caracter adecvat naturii specifice a formei de energie pe care o poartă stimulul.
Deoarece senzația reflectă însușiri relativ izolate, valoarea ei cognitivă este
relativ redusă. Ea nu ne oferă o informație despre obiect ca tot unitar.
Omul este capabil să realizeze o gamă largă de senzații. În psihologia
clasică senzațiile au fost clasificate după principiul anatomostructural, prezența
organelor specializate de recepție. Au fost delimitate 5 modalități mari de
senzații: vizuale, auditive, cutanate, olfactive și gustative, mai tîrziu la ele au
fost atribuite și cele proprioreceptiv-chinestezice. În prezent alături de criteriul
anatomostructural se mai propune și criteriul funcțional.

Percepția.
 Adaptarea optimă la realitatea externă reclamă reflectarea nu doar a unor
proprietăți și dimensiuni izolate (singulare), ci și a obiectelor și fenomenelor în
unitatea și multitudinea aspectelor lor. O asemenea cerință o satisface în bună
parte percepția. Ea marchează saltul calitativ pe continuumul cogniției, de la
modelele informaționale fragmentare, unidimensionale, la modelele
informaționale globale, totalizatoare, multidimensionale, care fac posibilă
conștiința obiectivității.
Evoluția percepției umane a fost condiționată de factori socioculturali, se
sarcinile și scopurile activității, de unelte, de aparate de observație, de măsură,
de control, de sistemul limbajului, de noua lume a obiectelor și sistemelor de
semnale, forme și semne create în cursul practicii social-istorice.
Spre deosebire de percepția animalelor, care în mare parte este impresivă
și fragmentar-intelectuală, percepția umană devine în esență explorativ-
interpretativă și multidimensională, luînd forma unui demers intenționat și logic
organizat. La nivelul omului dinamica percepției se remodelează după dinamica
procesului gîndirii. Structurile perceptive se supun legii redundanței, ceea ce le
asigură o bună rezistență la influența factorilor perturbatori și o înaltă capacitate
asimilativă în raport cu noile fluxuri informaționale.
Diferite componente și însușiri ale obiectelor posedă grade variate de
importanță (relevanță) informațională: percepția se desfășoară ca proces de
detectare și integrare a componentelor și însușirilor relevante, cele nerelevante
fiind trecute pe plan secundar. Relevanța este condiționată nu numai de obiect,
dar și de dinamica structurilor cognitive și motivațional-afective ale subiectului.
Sub aspectul conținutului informațional, percepția nu poate fi
reprezentată printr-un punct, ci printr-o serie ierarhică ”de trepte” sau secvențe.
În contextul real al vieții și activității subiectul uman se confruntă cu sarcini de
percepție de diferită dificultate: de la cele mai simple, în care imaginea se
realizează aproape de la sine, pînă la cele mai complicate, în care elaborarea
răspunsurilor corecte reclamă un timp îndelungat de explorare, analiză,
comparare. Dificultatea unei sarcini perceptive nu depinde însă numai de
complexitatea obiectivă a stimulului, ci și de frecvența lui în cîmpul perceptiv.
Percepția are o desfășurare procesuală fazică: pe de o parte ea se
constituie ca succesiune logică a unor secvențe operaționale relativ distincte, pe
de altă parte, informația extrasă din obiect este integrată în coduri-imagine de
grade diferite de generalitate și completitudine, alcătuind o organizare ierarhică
(multinivelară).