ORGANIZAREA STRUCTURAL-FUNCŢIONALĂ A CREIERULUI

Astăzi este unanim recunoscut că creierul uman este sistemul real cu cel mai
înalt grad de complexitate. Din aşa considerente el va fi abordat nu ca un sistem
oarecare, dar după cum remarca Beer (1968) un Mare sistem, un sistem în cadrul
căruia are lor variate transformări şi operaţii. Pelîngă procesele energetico-
informaţionale pe care le realizaează în raport cu propria-i reglare/autoreglare, el
îndeplineşte rolul de mecanism fundamental de comandă-control a organismului în
ansamblu, coordonîndu-i atît stările interne, cît şi relaţia lui cu mediul extern. De
aici este clar de ce creşterea complexităţii activităţii organismului duce la sporirea
complexităţii mecanismului central de comandă – sistemul nervos.
Condiţia care a impus sporirea complexităţii creierului este tocmai creşterea
complexităţii modului uman de existenţă, care de rînd cu mediul natural fizic de
existenţă include şi mediul social. Acasta din urmă a determinat saltul calitativ
fundamental în planul organizării psihice, şi anume trecerea de la organizarea de
tip preconştient, instructiv la organizarea de tip conştient, intenţional.
Datele anatomomorfologice şi histologice referitoare la organizarea
structurală a creierului animalelor şi omului permit înţelegerea cît mai adecvată a
proceselor comortamentale. Tratatele biologice şi ale anatomiei comparate par să
pună mai mult accent pe asemănările creierului animalelor şi omului prin volumul
lui, raportul dintre neocortex şi paleocortex, citoathitectonica zonelor de proiecţie
topică ale scoarţei cerebrale.
Trecînd însă în plan psihocomportamental creierul omului se deosebeţte
esenţial de creierul animalelor. Încercările îndelungate de a modela
comportamentul maimuţelor în planul comportamentului uman n-a dat rezultate.
Poibil, că acasta în spatele unei structuri trebuie căutată o anumită specificitate
funcţională, care determină un anumit nivel de compepenţă şi de performanţă în
plan psihocomportamental.
În principiu acastă complexitate este condiţionată de următorii factori:
1. Numărul foarte mare de neuroni aproximat la 5 x 1010, dintre care 14
miliarde numai la scoarţa cerebrală.Pe lîngă acasta complexitatea mare este
asigurată şi de marea diversitate morfologică şi funcţională a elementelor
neuronale.
2. Volumul mare de conexiuni interne dintre elementele componente
(neuroni), aşa cum sublinia Lorente de No (1934) la nivelul sistemului nervos al
creierului „totul se leagă de tot”. Cercetările din ultimile două decenii (Eccles,
1964; Barbizet, 1965; Delgado, 1971; Arseni, 1980) au permis să aproximeze, că
fiecare neuron poate avea pînă la 1000 de contacte sinaptice (conexiuni directe), iar
unii neuroni corticali – pînă la 60 000.
3. Gama infinită a combinaţiilor posibile care se realizează în interiorul
creierului între valorile „de la intrare” şi cele de la „ieşire”. Se ştie că neuronul are
multe intrări şi doar o ieşire. Dacă funcţionează în regim binar, chiar în cazul unor
intrări puţine se poate realiza un volum foarte mare între cele două stări ale
„intrării” şi „ieşirii”.
 4. Rezistenţa mare a creierului la perturbaţii în timpul transmiterii şi
prelucrării informaţiei, datorită corelării dinamice a impulsurilor bioelectrice la
niel neuronal şi legăturile spaţio-temporare la nivelul ansamblurilor neuronale.
5. „Dublarea” procedeelor şi codurilor naturale înăscute de ordin
biofizic, biochimic şi fiziologic, cu procedee şi coduri „convenţionale” socio-
culturale dobîndite – sistemele de semne şi simboluri ale limbajului articulat şi
„limbajelor artificiale”.
Din punct de vedere ştiinţific, pentru a avea un tablou perfect şi determinat
al organizării structural-funcţionale a creierului ar trebui să avem sub control:
1. fiecare neuron;
2. fiecare „intrare”la nivel neuronal în parte;
3. fiecare „ieşire”în parte;
4. fiecare conexiune interneuronală în parte;
5. fiecare stare la nivel neuronal în parte;
6. fiecare transformare, operaţie şi combinaţie în parte;
7. toate „elementele”, toate conexiunile interne şi externe, toate transformările,
operaţiile şi combinaţiile în acelaşi timp.

PRINCIPIILE GENERALE ALE ORGANIZĂRII

STRUCTURALE ŞI FUNCŢIONALE A CREIERULUI
Organizarea structural-funcţională a creierului are la bază un ansamblu de
principii, fiecare reflectînd o anumită latură, o anumită legitate. Dezvăluirea şi
analiza acestor principii, precum şi determinarea importanţei lor metodologice
oferă numeroase posibilităţi pentru explicarea multiplelor aspecte şi implicaţii
ale problemei raportului psihic-creier.
Principiul neuronului dezvăluie esenţa modului de organizare internă a
creierului. La baza lui stau datele prezentate de investigaţiile lui Ramon y Cajal
(1911) , continuate şi aprofundate în continuare de către alţi mari neurologi:
Scherington, Penfield, Economo şi alţii. Conform acestui principiu, creierul are
o organizare discretă şi constă din neuroni. Structura discretă este o necesitate
obiectivă de organizare a proceselor adaptive a organismului la factorii
mediului. Asemenea structură asigură posibilitatea diferenţierii şi specializării
funcţionale, stabilirea unor conexiuni interne complete şi simple, construirea
raporturilor de coordonare şi subordonare ierarhică, sporirea capacităţii
integrative a creierului.
Principiul centralizării. – denotă o tendinţă legică funda,entală a evoluţiei
filogenetice a SN, cea de convergenţă reciprocă şi de grupare a neuronilor în
ansambluri relativ compacte – centri nervoşi. La om acastă centralizarea a atins
punctul culminant. Organizarea creierului uman se subordonează absolut
principiului centralizării, el este un ansamblu de centri care se află în
interacţiune.
Un centru este o grupă mare de neuroni uniţi după criteriile
anatomostructurale şi funcţionale , avînd o anumită individualizare şi
autonomie. Într-un centru nervos se efectuiază numeroase reacţii de prelucrare-
integrare a informaţiei, care se includ ca verigi componente ale unei anumite
funcţii sau act comportamental. Aşa în cursul evoluţiei filogenetice s-au
constituit centrii circulaţiei sangvine şi a respiraţiei din bulbul rahidian, centrii
reflexelor necondiţionate motorii, situate în măduva spinării şi trunchiul
cerebral.
Centrul nervos posedă atributele unui sistem.Deoarece constă dintr-un
număr mare de neuroni, ei funcţionează ca un tot întreg. Orice centru nervos
îndeplineşte două tipuri de funcţii: de transmisie – conducere şi de integrare –
comandă.În sistemul nervos orice centru ocupă concomitent o poziţie dublă: de
receptor – primind de la alţi centri informaţia i de emiţător – expediind
sistematic influenţele sale seciice celorlalţi centri. Oricît de individualizată n-ar
fi activitatea unui centru nervos, anatomia lui nici odată nu este absolută, dar
este subordonată unei integrări sistemice supraordonate.
Principiul cefalizării – este legat de concordanţa dintre planul general de
organizare a sistemelor organismului şi cel de organizare a SN. Delimitarea în
SN a segmentului anterior cealic, şi posterior, caudal, a simetriei bilaterale
stînga-dreapta a impus şi sistemului nervos o matrice similară de dezvoltare.
Întrucît segmentul anterior, cefalic, va evolua spre îndeplinirea funcţiilor de
exploarare – în raport cu mediul ambiant, ganglionii şi centrii situaţi în regiunea
cefalică vor suferi cele mai importante transformări evolutive, subordonînd şi
ceilalţi neuroni lor. La om acest principiu are cel mai înalt grad de dezvoltare şi
anume în cavitatea craniană – encefalul; În plan funcţional, integrările de tip
superior, care stau la baza fenomenelor şi proceselor psihice, sînt de asemenea
realizate de formaţiunile neuronale ale segmentului cefalic al SNC.
Formaţiunea cea mai nouă din punct de vedere filogenetic şi cu organizarea cea
mai complexă – scoarţa cerebrală – a apărut prin evoluţia segmentului cefalic.
Principiul corticalizării – denotă că formaţiunea cea mai nouă din punct de
vedere filogenetic - scoarţa cerebrală – pe măsură ce se va devolta şi-şi va
perfecţiona organizarea structurală internă va tinde să devină mecanismul
suprem de comandă şi control, subordonînd funcţionarea şi activitatea tuturor
celorlalte formaţiuni. La om corticalizarea funcţiilor este cvazitotală. Nu este
practic act reflex, fie el somatic sau vegetativ, care să nu fie reprezentat şi la
nivelul scoarţei cerebrale. Pe căile descendente cortexul reglează toţi centrii
nervoşi dispuşi de-a lungul nevraxului.
Principiul corticalizării denotă că progresul cel mai puternic în sfera
psihicului se leagă de evoluţia scoarţei cerebrale. În evoluţie se constată o
legătură direct proporţională între creştera complexităţii structural-funcţionale a
acestei structuri şi a gradului de complexitate a comportamentului-
Principiul diferenţierii şi specializării – postulează că creierul nu trebuie
interpretat ca o masă omogenă, sub raport structural şi (chivalentă), sub raport
funcţional. În evoluţia filogenetică s-a afirmat o legitate obiectivă -
diferenţierea structurală şi specializarea funcţională a elementelor componente.
Gradul de specializare a diferitor structuri neuronale este diferit. Dacă unele
structuri au o specializare filogenetică, apoi altele le dibîndesc în decursul
dezvoltării ontogenetice. În raport cu funcţiile psihice chiar şi strucutirle cu
 specializare determinată filogenetic trebuie să parcurgă un anumit stadiu de
exersare.
Principiul ierarhizării şi integrării sistemice – este complimentar celui al
diferenţierii şi specializării în organizarea structurală a creierului. Dacă
diferenţierea şi specializarea au acţionat la individualizarea şi automatizarea
structurilor şi formaţiunilor neuronale, ierarhizarea şi integrarea sistemică au
acţionat în direcţia stabilirii de legături şi interacţiuni între ele.
Ierarhizarea exprimă modul de organizare pe verticală a SNC. Ea presupune
unele coraporturi de subordonare a segmentelor inferioare celor superioare şi
creşterea succesivă a complexităţii operaţiilor de prelucrare-integrare a
informaţiei, actelor reflexă, de la un etaj inferior la altul superior. Principalele
nivele ale ierarhiei nervoase sînt:
1. măduva spinării;
2. trunchiul cerebral (bulbul rahidian, protuberanţa, pendunculii cerebrali,
tuberculii cvadrigemeni);
3. cerebelul;
4. diencefalul (talamusul, hipotalamusul);
5. nucleii bazali (corpii striaţi);
6. paleo- şi arhicortexul;
7. neocortexul.
Între aceste structuri se realizează o legătură în sens dublu: ascendent – de la
inferior la superior şi descendent – de la superior la inferior. Structurile
superioare le controlează pe cele inferioare. Neurocortexul este centrul este
centrul de comandă-control în raport cu celelalte niveluri. În interiorul
acestei scheme ierarhice , circulaţia informaţiei se realizează în concordanţă
cu două reguli fundamentale:
A) regula convergenţei;
B) – // - divergenţei.
Principiul comutării – este impus în organizarea funcţională a creierului de
către doi factori:
A) diversificarea şi sporirea numărului verigilor „de intrare” şi „de ieşire”
ale sistemului organismului;
B) legea fiziologică a exclusivităţii, conform căreia organismul efectuiază în
acelaşi timp doar un comportament de adaptare la stimuluii externi.
În stare normală asupra organismului acţionează mai mulţi factori care pot
provoca reacţii de răspuns. Cum nu se poate răspunde la toţi stimuluii dintr-o
dată? Există anumite mecanisme de selecţie care permit finalizarea
comportamentului la un singur stimul şi reţinerea sau blocarea la ceilalţi stimuli.
Principiul comutării a acţionat în direcţia creării unor „operatori” logici de
comparare-selecţie şi a unor mecanisme de comutare. Constituirea lor s-a realizat
odată cu diversificarea structurilor senzoriale şi motorii ale SNC.
Principiul reflexului – exprimă natura activităţii creierului. Conform acestui
principiu unitatea funcţională de bază a SNC este actul reflex. Acest principiu
presupune interacţiunea a două verigi de bază: veriga aferentă şi veriga eferentă.
Funcţionarea creierului este integrală, adică se bazează pe relaţia de comunicare a
lui cu mediul ambiant.
Principiul reflexului este cea mai de seamă achiziţie a neurofiziologiei care a
dat posibilitate de a lămuri fenomenele psihice. Prin intermediul conceptului de
reflex se realizează unitatea dialectică între psihologic şi fiziologic.
Principiul modelării informaţionale izomorfic-homeomorfic –
evidenţiazădouă aspecte fundamentale pentru explicarea mecanismelor activităţii
psihice.
a) dependenţa funcţionării creierului de sursele de stimulare şi de
informaţie exterioare lui;
b) caracterul reflectoriu al psihicului.
Se presupune că pentru fiecare obiect pe care îl percepem se formează şi se
fixează în memorie un model informaţional-neuronal specific, care ne dă
posibilitate să-l diferenţiem de alte obiecte asemănătoare. Relaţia între asemenea
obiect şi model este de tip izomorfic, corespund biunivoc (între elemente şi
funcţiile operatorii). La un nivel mai înalt de integrare se realizează elemente
neuronal-informaţionaqle generalizate, care orientează obiectul prezentat la grupuri
pe care le cunoaştem. Astfel, în prim plan este raportul de homomorfism care
găseşte elemente asemănătoare între obiectul pe care noi îl vedem şi cele pe care
noi le avem în memorie. În acest caz obiectul este plasat într-o anumită clasă de
obiecte.
Problema reflectării psihice nu se pune în plan substanţial, dar numai în plan
informaţional. Aceasta înseamnă că nu se poate identifica o careva corelaţie între
structura internă şi lucrul pe care-l efectuiază cît şi închipuirea obiectului pe baza
unei imagini pe care o avem.
Principiul conexiunii inverse – stă la baza modelului general de funcţionare
a creierului ca sistem cibernetic cu autoreglare şi autoorganizare. Graţie lui creierul
devine capabil:
a) să menţină un anumit echilibru şi să corecteze eventualele erori funcţionale
pe cont propriu, fără a apela la „ajutor extern”;
b) să-şi optimizeze şi să-şi dezvolte experienţa prin elaborarea unor noi
sisteme de legături şi achiziţia unor noi structuri informaţionale. E cunoscut că
creierul are două blocuri funcţionale ;
a) blocul de comandă;
b) blocul de execuţie.
În activitate funcţionalăprimul bloc primeşte informaţia, o prelucrează
şi emite unele comenzi, iar blocul „b” pune în acţiune realizarea comenzii. În
acelaşi timp transmite informaţia la blocul „a” despre realizarea comenzii şi în caz
de necesitate se i-au decizii de corecţie a îndeplinirii căreiva funcţii. Însă
delimitarea dintre legătura directă şi cea inversă este relativă şi circumstanţială.
Principiul redundanţei – stă la baza rezistenţei activităţii informaţionale ale
creierului la acţiunea factprilor perturbanţi (zgomotului). În realitate nu există
sisteme informaţionale ideale în care prelucrarea şi transmiterea mesajelor emise
de la sursa externă să aibă loc fără pierderi de energie. Semnalele informaţionale
sunt supuse unor influenţe perturbatorii din partea unor factori interni şi externi.
 Principiul verbalizării - a intervenit în procesul comunicării intraumane, pe
măsura apariţiei şi dezvoltării limbajului articulat. Limbajul prin semne şi cuvinte
este un sistem de codificare şi obiectivizare a informaţiei prelucrate şi integrate la
nivel de psihic. Ca semn, cuvîntul dobîndeşte o funcţie distinctivă şi de referinţă.
Prin recodare şi transfer pe care o realizează creierul, cuvîntul preia conţinutul
informaţional din el, înscriindu-l într-un circuit de transformări şi schimbări
calitativ superioare, bazate pe abstractizare, generalizare, esenţializare.
La omul matur aproape că nu este proces psihic să nu fie influenţat de
cuvînt. El este şi instrument de constituire şi dezvoltare a proceselor şi funcţiilor
psihice, în deosebi a celor cognitiv. Cu cît acest proces este mai complex, cu atît
dezvoltarea sa devine mai dependentă de limbaj. Astfel, verbalizarea este o calitate
esenţială a creierului uman şi este indispensabil în explicarea mecanismelor
activităţii psihice.
Principiul instruibilităţii - denotă că organizarea înaltă a creierului în
special în plan funcţional, nu este dată şi nu este perfectă. El prevede proprietatea
creierului de a-şi elabora organizarea funcţională în cadrul interacţiunii cu mediul.
Organizarea pe care o are el la maturitate este rezultatul învăţării, căpătării unor
acte reflexe noi în cursul ontogenezei. La naştere numărul acestor acte reflexe este
limitatşi copilul nu poate eficient să reacţioneze la factorii mediului, dar
posibilităţile lui de învăţare sînt nelimitate. Posibilităţile învăţării au ca suport
reflexele condiţionate.
Instruibilitatea creierului este universală, dar realizarea ei practic la nivel
individual este semnificativ diferită. Un creier cu patologii se va supune mai puţin
instruirii. La creierul normal există anumite particularităţi anatomohistologice,
biofizice, biochimice şi fiziologice care asigură instruirea diferită pe orizontală şi
pe verticală.
Cercetarea şi analiza dinamicii procesului de învăţare prin procedee atît
fiziologice, cît şi psihologice – permit înţelegerea mai profundă a raportului dintre
psihic şi creier.