Proteine

1. Clasificarea proteinelor, reprezentanți.

1a. Holoproteide (globulare și fibrilare).
1b. Heteroproteide
2. Metode de separare, purificare. Secvențierea
aminoacizilor terminali.

Curs 6
Conf. univ., dr. chim.,
Elena GORINCIOI
 1. Clasificarea proteinelor, reprezentanți.
În funcție de structura lor chimică, proteinele se împart în doua mari
grupe: proteine simple (holoproteide, holos- simplu (grec.) și proteine
complexe (heteroproteide).
1A. Holoproteidele sunt proteine ale căror molecule sunt formate
numai din catene polipeptidice. Acest lucru a fost demonstrat prin
faptul, ca prin hidroliza completa, holoproteinele pun în libertate
numai aminoacizi. Din aceasta grupa fac parte o serie de proteine ce
îndeplinesc importante funcții biochimice și fiziologice α, β și γ-
globulinele serice, anticorpii, histonele, protaminele, fibrinogenul,
miozina, actina, colagenul, fibroina, keratinele α și β etc.
Holoproteinele şi peptidele sunt formate din lanţuri de resturi
aminoacide, legate prin legături peptidice.
COOH COOH O R
H
H2N CH + H2N CH
-HOH
H2N C N C
H
COOH
R R R H
Holoproteidele se clasifică după forma particulelor în globulare
(formă sferică sau de globule) şi fibrilare (molecule lungi,
filamente, fire).
Proteinele globulare au un rol metabolic important deoarece se
găsesc în interiorul celulelor şi în lichidele din organism şi intră în
constituţia unor enzime (ca parte proteică), a unor pigmenţi
(cloroglobinele, hemoglobina).
În funcţie de solubilitate, caracter chimic, proprietăţi biologice,
proteinele globulare se diferenţiază astfel:

Albumine – caracter slab acid, origine vegetală şi animală

Globuline – caracter acid, origine vegetală şi animală
Prolamine – caracter acid, origine vegetală
Gluteline - caracter acid, origine vegetală
Histone - caracter bazic, origine animală
Protamine - caracter bazic, origine animală.
Albumine. Albuminele sunt proteine globulare care se găsesc în toate țesuturile
animale şi vegetale. Sunt substanţe cu caracter slab acid, bine solubile în apă şi în
soluţii diluate de electroliți. Cu apa formează soluţii coloidale, din care albuminele
precipita sub acțiunea unor soluţii concentrate de sulfat de amoniu, clorura de sodiu,
sulfat de magneziu, etc. , iar prin încălzire (60 – 70oC) coagulează.
Spuma albă care apare la fierberea legumelor şi fructelor sau care se formează la
suprafața laptelui fiert sunt albumine coagulate datorită temperaturii ridicate.
Reprezentantul tipic al albuminelor este proteina din albușul de ou denumita
ovalbumina; în plasma sângelui se găsește serumalbumina; în lapte –
lactalbumina. O serie de albumine sunt de origine vegetala; ele se găsesc în toate
organele plantelor, dar în cantitate mai mare fiind în semințe. Reprezentanţii
albuminelor vegetale sunt leucozina care se găsește în semințele cerealelor (grâu,
orz, ovăz, etc.), legumelina din semințele leguminoaselor (mazăre, linte, soia,
etc.), ricina din semințele de ricin, etc. Unele albumine vegetale ca ricina, falina
din Amanitha phalloides, crotina din semințele de croton, etc. sunt substanţe
toxice şi poarta numele generic de toxalbumine. Ele au proprietatea de a aglutina
globulele roșii din sânge. Ricina introdusă în sângele unui iepure, într-o
concentrație foarte mică, de 0,3 -3 miligrame, produce moartea animalului.
Albuminele toxice se comporta ca pseudo-anticorpi. Albuminele se găsesc în
plante în stare libera, sau în asociere cu globulinele, de care se separă pe baza
diferenței de solubilitate.
The 3D structure of human serum albumin has been determined by X-ray crystallography to a
resolution of 2.5 ångströms (250 pm). Albumin is a 65–70 kDa protein.
Sugio S, Kashima A, Mochizuki S, Noda M, Kobayashi K (June 1999). "Crystal structure of
human serum albumin at 2.5 A resolution".
Protein Engineering. 12 (6): 439-46. doi:10.1093/protein/12.6.439.
 Globuline. Globulinele sunt cele mai răspândite proteine
globulare din organismele vegetale şi animale. Formează împreună
cu albuminele masa principală a protoplasmei celulare. Sunt
insolubile în apa, dar se dizolvă cu ușurință în soluţii diluate de
săruri (NaCl, Na2SO4, etc.). Pentru precipitarea lor din soluția
salină în care s-au dizolvat, se adaugă soluție de sulfat de amoniu
50%. Prezenţa în structura lor a acidului aspartic şi glutamic le
imprimă caracter acid. În regnul vegetal, globulinele se găsesc ca
substanţe de rezervă, alături de albumine mai ales în seminţe.
Globulinele sunt cele mai răspândite proteine din organismul animal.
Astfel în plasma sanguină se găsesc serumglobulina şi fibrinogenul; în
lapte – lactoglubulina; în ou – ovoglobulina; în mușchi – proteina
contractilă care se numește miozina. În stările infecțioase se
înregistrează o creștere a cantității de globuline din sânge ca urmare a
formarii compușilor de apărare (răspunsul imun) – anticorpi – în
compoziția cărora întra imunoglobulina (Ig).
Se cunosc numeroase globuline vegetale: faseolina în semințele de
fasole alba; legumina în mazăre, linte; glicina în soia; edestina în
cânepa; amandina în migdale; conglutina în lupin; excelsina în nuca de
 Albumine
versus
Globuline
γ-globulinele – sunt o clasă de
globuline, dintre care cele mai
importante sunt imunoglobulinele
(anticorpii). Injectarea γ-globulinelelor
de obicei se face pentru a crește
imunitatea împotriva maladiilor. Fiind un
produs obținut din celulele creierului
spinal și nodurile limfatice, injecțiile cu
γ-globulinele , de rând cu transfuzia
sângelui și folosirea narcoticelor, pot
transmite hepatita C. Injecțiile sunt
folosite pentru sporirea imunității la
pacienții, la care γ-globulinele nu se
formează în mod natural, datorită
imunodeficienței.
 Prolamine. Prolaminele sunt proteine de origine
vegetală, care s-au identificat numai în cereale.
Existența prolaminelor numai în cereale prezintă o
trăsătura caracteristica pentru acest grup de plante.
Prolaminele sunt insolubile în apa şi soluţii de
săruri, însa sunt solubile în alcool etilic 70%. Datorita
acestei solubilități, prolaminele se pot separa de celelalte
proteine. Conţin cantităţi mari de
prolină şi acid glutamic, care le imprimă caracter acid.
Prolaminele nu coagulează sub acțiunea căldurii. Ele au
o valoare nutritivă slabă, deoarece conţin în cantități
extrem de mici aminoacizi esențiali: lizina şi triptofanul.
Datorită conţinutului redus în triptofan şi lisină, folosirea
porumbului ca aliment unic, conduce în organism la
grave tulburări.
Principalele prolamine sunt: gliadina din grâu şi secara;
zeina din porumb; hordeina din orz, avenina din ovăz.
Gluteline. Glutelinele sunt ca şi gliadinele proteine de origine vegetala.
Ca şi gliadinele, glutelinele sunt insolubile în apa şi în soluţii saline, dar
sunt solubile în soluţii apoase diluate alcaline sau acide. Spre deosebire
de gliadine, glutelinele nu sunt solubile în alcool apos. Glutelinele apar
în frunzele plantelor şi însoțesc mai ales gliadinele în semințele
cerealelor, unde se găsesc în proporție diferita. După natura cerealei,
glutelinele iau denumiri diferite şi anume glutenina în cazul semințelor de
grâu, secara şi orz, orizeina în cazul orezului.
Glutelinele au o valoare alimentara mai mare decât prolaminele deoarece
conţin într-o proporție mai mare diferiți aminoacizi esențiali. În glutenina
porumbului lizina se afla în proporție de aproximativ 3%, în timp ce în
zeina lipsește complet.
Amestecul format din glutenină şi gliadină, care se izolează din faina de grâu
poartă denumirea de gluten. Proteinele din gluten, prin punțile lor disulfidice
(-S – S- ), conferă făinii de grâu proprietatea de a forma cu apa un aluat
elastic care reține într-un mod caracteristic bioxidul de carbon format în
timpul dospirii (in timpul fermentării alcoolice parțiale) şi în timpul coacerii,
dând pâinii o structură poroasă şi un volum corespunzător. Spunem din
această cauză că faina grâului are însușiri de panificație.
Glutenul conţine în medie două treimi apă şi o treime substanță uscată.
Glutenul din faina de grâu conţine aproximativ 40 – 50% gliadina, 30 – 40%
glutelina, 6 – 10% globulina, 3 – 5% albumina, 2 – 3% glucide solubile, 6 – 7%
amidon, 1 – 2% celuloza, 2 – 3% lipide, 1 – 1,5% cenușa.
Glutenul dă, deci, “forță” unui aluat, permite cu alte cuvinte ca aluatul unei
făini să se umfle şi să crească, să-și mărească volumul în timpul dospirii şi să
devină poros, fără să se rupă. Aceasta este posibil datorită faptului ca glutenul
are însușiri de elasticitate. Elasticitatea este o proprietate a materiei,
determinată de 2 factori şi anume de extensibilitate, adică de proprietatea de a
se întinde, şi de tenacitate, adică de rezistența ce se opune extensiei. După
raportul diferit în care se găsesc acești doi factori, elasticitatea glutenului ia
valori diferite: spunem din aceasta cauza ca glutenul este de diferite calități. De
proporția şi de calitatea glutenului depinde calitatea unei faini de grâu cu
însușirile ei de panificație, adică însușirile ei de a da naștere unei pâini cât mai
poroase şi mai digestibile.
Numai faina grâului are însușiri bune de panificație, numai ea poate forma
gluten. Faina de porumb şi faina de orez nu pot forma gluten, nu au deci
însușiri de panificație; faina de orz şi de secara au calități slabe de panificație.
Boala celiacă (celiachie, intoleranța autoimună la gluten) este o maladie
autoimună declanşată de ingestia de gluten la persoanele cu predispoziţie
genetică; se caracterizează printr-o intoleranţă cronică la fracţiunile solubile în
alcool ale glutenului- proteina gliadina din grâu şi prolaminele din orz, secară
şi ovăz. Dintre acestea, gliadina reprezintă cel mai toxic component al
glutenului. Se estimează că prevalenţa reală a bolii celiace în populaţia
generală ar fi în jur de 1%.
Consumul glutenului de către acești pacienţi
declanșează o reacţie imunologică la nivelul
intestinului subţire cu distrugerea mucoasei
intestinale și cu malabsorbţia consecutivă a
nutrienţilor.
Cum se tratează boala celiacă?
Tratamentul în boala celiacă este unul
nutriţional și anume dietă strictă fără gluten.
Excluderea glutenului din alimentaţie asigură
la majoritatea pacienţilor cu celiachie
vindecarea mucoasei intestinale și evitarea
complicaţiilor acestei afecţiuni.
Dieta fără gluten se menţine pe durata întregii vieţi. Printre complicaţiile bolii celiace
amintim cele nutriţionale (anemie, osteoporoză) dar și riscul de a dezvolta alte boli
autoimune, precum și o serie de malignităţi (limfom, cancer esofagian, cancer
intestinal).
Histonele formează o familie de proteine animale, care în organism nu se găsesc în
stare libera, ci conjugate mai ales ca cromoproteide şi nucleoproteide. Astfel, ele se
găsesc mai ales în nucleele celulelor eucariote, în sperma, în celulele timusului, în
nucleul globulelor roșii ale păsărilor, în sânge, etc. Conţin cantităţi mari de arginină şi de
lizină, aminoacizi care le imprimă caracter bazic.
Rolul histonelor este de a aduna ADN-ul și de a-l uni în unități structurale
numite nucleozomi, ca parte a cromozomului. Proteinele histonice sunt principalele
componente proteice ale cromatinei, reprezentând baza pe care se răsucește ADN-ul,
astfel că dacă acestea nu ar exista, ADN-ul nespiralizat ar fi foarte lung. De exemplu,
fiecare celulă umană conține aproximativ 1,8 metri de ADN, dar răsucit pe histone
acesta măsoară doar 90 de micrometri ca parte a cromatinei, iar în urma replicării și
condensării din timpulmitozei, devine lung de aproximativ 120 micrometri.

The Nucleosome Core Particle (PDB: 1AOI) is

comprised of H2A, H2B, H3, and H4 core
histones types, wrapping ~147 bp of DNA.
H2A-H2B form a dimer and H3-H4 form a
tetramer. (galben- H2A, albastru-H3, verde-H4,
rosu- H2B.
Sursa:
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/research/Histon
eDB2.0/
Imagine din Histone database
Protaminele sunt proteine cu caracter bazic, bogate în arginină, care se găsesc în
nucleele spermatozoizilor la majoritatea grupurilor de animale. Protaminele servesc
la organizarea cromatinei în nucleele spermatozoizilor, înlocuind histonele din ea. În
nucleele celulelor somatice și ale ovocitelor, ADN-ul este asociat cu proteinele
histone. Cromatina spermatogoniilor- precursorii spermatozoizilor- conține
principalele histone asociate cu ADN; cu toate acestea, în timpul spermatogenezei, la
etapa de spermatidă, histonele sunt îndepărtate din nucleu, iar ADN-ul este legat de
protamine pentru a forma nucleoprotamine (proteine complexe).
Acest lucru face posibilă condensarea mult mai puternică a cromatinei și reducerea
dimensiunii nucleului spermatozoizilor. Spre deosebire de cromatina cu participarea
histonelor, cromatina cu participarea protaminelor este inactivă - procesele de
transcripție a ARN sunt imposibile în nucleul spermatozoizilor.
Interesant de știut!
Sulfatul de protamine este un medicament folosit pentru combaterea efectelor heparinei
(un anticoagulant injectabil folosit pentru tratarea trombozelor). Se utilizează în cazurile când
a fost admisă supradozarea heparinei și pentru a inversa efectele heparinei (la nașteri, în
chirurgia inimii). Se injectează în venă. Acționează în 5 minute. Reacții adverse- căderea
tensiunii, alergii, vomă, anafilaxie.
Este în Lista de Medicamente Esențiale a Organizației Mondiale a Sănătății.
Inițial era preparat din sperma de somon. Actualmente se prepară prin biotehnologie
recombinată.
Anafilaxia este o reacție alergică severă care survine brusc și poate cauza moartea.Simptomele tipice ale
anafilaxiei includ prurit, inflamația gâtului și hipotensiune. Se manifestă hipersensibilitateaimediată, sau de tip
I, care survine la câteva minute după contactul cuantigenul. În mod obișnuit, boala este cauzată de mușcături
și înțepături de insecte, de alimente și medicamente.
 Proteine fibrilare

Proteinele fibrilare au aspect filiform, fiind compuse din catene

polipeptidice individuale lungi, sub formă de filamente, unite lateral prin
legături încrucişate, formând o structură stabilă.
Sunt insolubile în apă şi constituie substanţe de schelet şi de protecţie.
Prezintă o mare rezistenţă la acţiunea hidrolizantă a factorilor chimici şi
a enzimelor. Se găsesc preponderent în organismele animale şi sunt
reprezentate prin:
• colagene - în ţesutul conjunctiv, piele, tendoane, cartilagii, ligamente;
• keratine - proteine constituente ale epidermei, părului, penelor şi
formaţiilor cornoase (unghii, coarne, copite);
•miosina- proteina din muşchi;
• elastine - participante la structura fibrelor elastice din artere şi
tendoane;
• fibrinogenul - constituie 4% din proteinele plasmei sanguine cu rol
esenţial în
coagularea sângelui;
• fibroina - proteina din mătasea produsă de viermii de mătase.
1B. Heteroproteidele (sau proteine conjugate) sunt
proteine superioare, care la hidroliză totală pun în libertate
o componentă proteică şi o componentă neproteică
(prostetică).

Clasificarea heteroproteidelor se face în funcţie de natura

grupării prostetice astfel:
• glicoproteide (componenta prostetică este o glucidă);
• lipoproteide (componenta prostetică este o lipidă);
• fosfoproteide (componenta prostetică este acidul
fosforic);
• cromoproteide (componenta prostetică este un colorant);
• metalproteide (componenta prostetică este un metal);
• nucleoproteide (componenta prostetică este un acid
nucleic).
Glicoproteidele sunt proteine care conțin catene de oligozaharide (ca
grupe prostetice) atașate covalent de catenele laterale polipeptidice.
Sunt proteine animale. Glicoproteidele pot fi distribuite în diverse
țesuturi, în plasmă, în secreția mucoaselor, în salivă. Fiind proteide
caracteristice mediului animal, dintre ele cele mai importante sunt:
antigenele de grup sanguin, glicoproteidele cu rol hormonal,
glicoproteidele din membranele celulare etc.
Glicoproteinele pot avea diverse funcții: pot fi proteine structurale (în
membranele celulare), hormoni, pot fi agenți protectori (mucinele), pot fi
molecule de transport (transferina -o proteină de transport a fierului în sânge
spre depozitele din ficat, splină şi măduva osoasă şi spre organele
consumatoare de fier, în special ţesuturile hematopoetice- și ceruloplasmina-
transportul Cu în sânge) și a.

Printre hormonii care sunt glicoproteine se

numără, de ex.:
Hormonul foliculostimulant (FSH)
Hormonul luteinizant (LH)
FSH-reprezintă
un hormon gonadotrop glicoproteic, secretat
de lobul anterohipofizei. La bărbați FSH
stimulează spermatogeneza (un nivel scăzut
de hormoni gonadotropi poate cauza
azoospermie-absența spermatozoizilor viabili
în spermă). La femei FSH, alături de LH,
stimulează creșterea și maturarea foliculilor
și biosinteza estrogenului la nivel folicular.
În sânge se găsesc glicoproteide neutre, care determina specificitatea
grupelor sanguine (aglutinogenele sistemului AB0). Ele conţin în calitate
de componenți glucidici: glucozamina, galactozamina, galactoza şi fucoza.

Un exemplu de glicoproteine întâlnite în corp sunt mucinele, care sunt

secretate în mucusul tracturilor respiratorii și digestive. Când se atașează de
mucine, zaharidele dau o capacitate mare de reținere de apă și de
asemenea le fac și rezistente la proteoliza datorată de enzimele digestive.
Mucinele protejează mucoasele tractului intestinal de acțiunea nocivă a unor
compuși chimici sau agenți mecanici; mucidele intra în constituția cartilagiilor,
oaselor (osteomucoide), a tendoanelor şi ligamentelor.

Sinteza
aglutinogenelor
sistemului AB0
Lipoproteidele formează o grupă de proteide a căror grupare prostetică aparține
unei substanţe din grupa lipidelor (lecitina, cefalina, colesterol) și acizi grași. Spre
deosebire de lipide, lipoproteidele sunt solubile în apă şi insolubile în solvenți
organici.
Sunt răspândite în organismele vii, animale şi vegetale, mai ales în ţesuturile cu
activitate fiziologică intensă (nucleu, mitocondrii, cloroplaste). Complexele
lipoproteice au caracter macromolecular şi intră în constituţia unor structuri
subcelulare (membrane celulare, mitocondrii, tecile mielinice ale neuronilor).
Se găsesc în țesutul nervos, plasma sângelui, lapte, gălbenuș de ou.

După conținutul de proteine,

Din punct de vedere medical,
cunoașterea prin analiză de laborator) a
cantității de lipoproteine este esențială la
diagnosticarea lipidemiei, aterosclerozei
și a riscurilor de infarct miocardic.
trigliceride, colesterol și fosfolipide, se
deosebesc următoarele grupe:
Lipoproteine de densitate foarte mică
(VLDL, very low density lipoproteins)
Lipoproteine de densitate mică (joasă)
(LDL, low density lipoproteins)
Lipoproteine de densitate intermediară
(IDL, intermediate density lipoproteins)
Lipoproteine de densitate mare
(HDL, high density lipoproteins)
 Fosfoproteide sunt proteine cuplate cu acidul fosforic (prin restul fosforil),
pentru care motiv au un caracter acid foarte pronunțat. În molecula de
fosfoproteida, resturile de acid fosforic (-PO3H2) se leagă prin legături esterice
cu grupările hidroxilice ale hidroxiaminoacizilor care întra în structura lanțului
polipeptidic al proteinei.
Fosfoproteidele sunt substanţe insolubile în apă, solubile în alcalii diluate,
formând săruri, de unde precipită prin acidulare. Sub acțiunea alcaliilor diluate,
la cald, fosfoproteidele se hidrolizează ușor, eliminând gruparea fosforica.
Fosfoproteidele sunt în cantitate mare în galbenusul de ou
(vitelina)(impreuna cu lipoproteinele) şi lapte- cazeina- sub formă de săruri de
Ca sau K. Servesc pentru hrănirea animalelor tinere, respectiv a embrionului.
 Caseina are caracter acid şi se găsește sub forma de sare de calciu solubilă (în
laptele de vacă) şi de sare de potasiu (în laptele uman). Nu coagulează prin încălzire,
ceea ce
permite fierberea laptelui; ci numai ci numai la pH acid, când este pus în libertate
radicalul fosforic; precipită ireversibil şi sub acțiunea enzimelor specifice numite
chimozină (renina, cheagul) şi pepsina, care sunt prezente în sucul gastric al
animalelor tinere. Ca sursă de hrană, cazeina furnizează aminoacizi, și două elemente
esențiale, calciu și fosfor.
Fenomenul brânzirii laptelui are la baza precipitarea cazeinei (cazeinogenului) din
lapte cu ajutorul acizilor sau a enzimelor.

Beneficii
Cazeina este o proteină 100% pură și naturală cu efect de absorbție lentă. Rata de
absorbție lentă ajută la prevenirea corpului de a intra într-o stare catabolică, făcând
consumul acestei proteine ideal înainte de somn sau înainte de orice altă perioadă
lungă de timp, când se știe că nu se vor consuma proteine.
Se descompune încet în sistemul digestiv, menținând stomacul plin pentru mai mult
timp și în același timp furnizând aminoacizi importanți în dezvoltarea mușchilor.
Metalproteide sunt heteroproteide care au ca grupare
prostetică un metal (Fe, Cu, Mg, Zn, Mn, Co), care este legat
covalent-coordinativ de componenta proteica sub forma de
chelaţi,- aceasta conferă proteinelor proprietăţi speciale:
enzime, hormoni și a.
Unele metaloproteide îndeplinesc în organism funcția de
proteine transportoare de metal, cum este transferina
plasmatică sau lactotransferina din lapte care transportă fier
şi ceruloplasmina din plasmă care transportă cupru. Altele
reprezintă rezerve de fier pentru organism, cum este cazul
feritinei- este răspândită în ficat, în splină, conţine Fe trivalent
legat de proteină şi care constituie rezerva de fier pentru
hemoglobine şi hemenzime (de ex., catalaza). La proteinele
transportoare conținutul de metal reprezintă sub 1%, la cele de
depozit acest procent este mult mai mare (în feritină ajunge la
25%).
Dintre metalproteidele cu cupru o importanță mare au și
hemocianinele care reprezintă pigmenţii respiratori din sângele
moluştelor şi artropodelor.
Există şi metalproteide cu zinc întâlnite într-o serie de enzime, de
exemplu, anhidraza carbonică, carboxipeptidaza, precum şi
metalproteide cu mangan, magneziu şi vanadiu.
Anhidraza carbonică e o enzimă prezentă în
eritrocite, responsabilă de catalizarea reacției
reversibile, care are loc în țesuturi și plămâni:
HCO3− + H+ ↔ CO2 + H2O
Direcția reacției depinde de pH și concentrația CO2: în
plămâni, unde concentrația CO2 e mică echilibrul e
deplasat spre dreapta, iar în țesuturi-dimpotrivă. În
absența enzimei reacția parcurge foarte încet, iar cu
enzimă- de 107 ori mai repede.

Diagrama Ribbon pt
Diagrama Ribbon este reprezentarea schematică 3D a structurii anhidraza carbonică umană II,
proteinei, una dintre cele mai actuale și des folosite metode pentru cu ionul de zinc vizibil in
ilustrarea proteinelor.
centru
Cromoproteide sunt heteroproteide a căror grupare prostetică este o substanţă
colorată (pigment). Sunt răspândite în toate organismele vegetale şi animale, unde
îndeplinesc roluri complexe.
Se clasifică în funcţie de gruparea prostetică şi de funcţia biologică pe care o
îndeplinesc în două mari clase: cromoproteide porfirinice (cu structură tetrapirolică) şi
cromoproteide neporfirinice.
Cromoproteide porfirinice
Cromoproteidele porfirinice sunt cele mai răspândite dintre cromoproteide. Componenta
prostetică este un inel porfirinic, format din patru nuclee pirolice, legate prin punţi
metinice (=CH-).

În structura porfirinică pot exista şi

metale, cum ar fi: Mg, Fe, Cu, Zn
etc.
Structura porfirinică reprezintă o
grupare prostetică comună unei
serii de heteroproteide cu funcţii
biologice foarte importante, cum ar
fi: cloroglobinele, hemoglobinele,
citocromii, catalaza,
peroxidaza, fitocromul etc.
Cloroplastinele (cloroglobinele) sunt cromoproteide prezente în
toate celulele şi ţesuturile plantelor verzi. Sunt localizate în cloroplaste
şi au drept componentă proteică globina plastina, şi ca grupare
prostetică pigmentul clorofila, care imprimă culoarea verde ţesuturilor
plantelor. Cele două componente (proteina şi gruparea prostetică) se
separă uşor prin uscarea frunzelor şi extracţia pigmentului colorat cu
eter sau alcool etilic.
Clorofilele, pigmenţii coloraţi ai frunzelor verzi, au o structură
magnezio-porfirinică, în care atomul central magneziul este legat prin
două legături covalente şi două legături coordinative de atomii de azot
ai nucleelor pirolice. Clorofilele a şi b, au fost separate de savantul
Ţvet (1906) de
pigmenţii galbeni carotenoidici (carotina şi xantofila) care Ie însoţesc,
prin metode cromatografice. Conţinutul în clorofile al frunzelor verzi
este de 0,1-0,3%; în majoritatea plantelor, cele două clorofile se
găsesc în raportul 3/1 în cloroplastele celulelor. Proporţia celor două
clorofile variază de la o specie la alta şi de la un anotimp la altul.
În plantele superioare se găsesc clorofila a şi clorofila b, iar în alge şi
bacterii sunt răspândite şi clorofilele c şi d.
Clorofila a este cel mai
important pigment de
pe planetă, deoarece
este implicată în
transformarea energiei
luminoase în energie
chimică. Clorofila a are o
structură porfirinică, pe
care sunt grefaţi:
• patru radicali metil în
poziţiile: C1, C3, C5, C8;
• o grupă vinil la C2;
• un radical etil la C4;
• un rest de acid propionic la
C6 legat într-un ciclu
pentagonal exterior, de
atomul de carbon de la
gruparea metinică a Clorofila b însoţeşte clorofila a, în raport de 3/1–5/1, diferind de la
nucleului pirolic, a cărei o specie la alta. Se diferenţiază structural de clorofila a, prin
grupă carboxil este înlocuirea radicalului metil din poziţia C3 a inelului
esterificată cu metanol; pirolic B cu gruparea formil (-CH=O). Clorofila b nu poate
• un rest de acid propionic la transforma energia luminoasă în energie chimică ci doar o
C7, esterificat cu fitol (un transferă clorofilei a.
alcool nesaturat cu catena Rolul de fotoreceptori le este conferit clorofilelor a şi b de
ramificată cu 20 de atomi de structura polienică care absoarbe puternic în domeniul
carbon). vizibil al spectrului.
Cromoproteide porfirinice cu rol
respirator
Hemoglobinele (A, A2, A3, F) sunt
cromoproteide cu structură
feroporfirinică, de culoare roşie,
prezente în sângele tuturor
vertebratelor. Componenta proteică
(96%), este o globină (asemănătoare
histonei, cu caracter bazic), iar
componenta neproteică (prostetică)
este hemul (4%).

În timp ce proteina globina diferă de la

o hemoglobină la alta, imprimând
hemoglobinelor specificitatea, structura
Structura chimică a hemului
porfirinică a hemului este comună
tuturor speciilor vertebratelor şi este
Hemul are o structură identică
întâlnită şi în: citocromi, peroxidaza, cu a protoporfirinei, în centrul
catalaza, fitocrom etc. Componenta căreia se află ionul Fe2+ legat
proteică, globina este o proteină organ- hexacoordinativ.
specifică (mioglobina, hemoglobina).
 carboxihemoglobina

Dintre cele şase legături coordinative pe care le

stabileşte fierul, patru sunt legate (în acelaşi plan) de
cele patru nuclee pirolice ale protoporfirinei, una este
legată de proteina globina, iar ultima poate fixa molecula
de apă, molecula de oxigen sau pe cea de dioxid de
carbon.
Molecula de apă legată coordinativ de fier în complexul chelatic,
poate fi substituită cu O2, ceea ce explică rolul de transportor de
oxigen, sau poate lega alte molecule, cu formare de compuşi
nedisociabili. Hemoglobina se combina cu O2 (la presiunea din
alveolele pulmonare) formând oxihemoglobina, compus disociabil
la presiunea mai mică din capilarele tisulare. În aceleaşi condiţii,
hemoglobina poate reacţiona reversibil cu CO2, (produs de
biodegradare metabolică) cu formarea carbhemoglobinei, care
este transportată spre locul unde CO2 poate fi înlocuit cu O2.
Funcţia transportoare de O2 şi CO2 esenţială în respiraţie,
încetează când hemoglobina reacţionează ireversibil cu CO cu
formarea carboxihemoglobinei, nedisociabilă, care blochează
funcţia hemoglobinei, producând asfixia (intoxicarea) organismului-
- asfixierea cu gazul de cahlă. Afinitatea hemoglobinei pentru CO este
de aproximativ 210 ori mai mare decât afinitatea pentru O2, astfel
încât în prezenţa CO în aerul respirat, hemoglobina nu mai leagă
oxigenul ci monoxidul de carbon. De remarcat faptul că, în toate
aceste transformări, cationul Fe2+ din structura
feroporfirinică nu îşi modifică starea de oxidare.
Cromoproteide neporfirinice
Flavinenzimele sunt cromoproteide care nu conţin în moleculă, drept
componentă prostetică nucleul porfirinic, ci un compus din clasa flavinelor,
care îndeplineşte în organism rol enzimatic. Flavinenzimele au în
componența lor derivați ai riboflavinei, vitamina B2 colorată în galben. Au rol
important in procesele de oxido-reducere.

Carotenoproteidele au componenta
prostetică din clasa carotenoidelor. Din
această clasă fac parte pigmenţii vizuali, cu
rol important în procesul vederii.
Rodopsina este un pigment care se află în
celule cu bastonaș. Iodopsina este situată
în celulele cu conuri. Pigmentii contin doi
componenți: proteina opsina și componenta
prostetică- retinalul.

Diagrama Ribbon pt rodopsina

Nucleoproteidele sunt cele mai importante şi complexe
heteroproteide, în care componentă prostetică sunt acizi nucleici, iar
partea proteică este reprezentată de proteine cu caracter bazic din
clasa histonelor şi protaminelor.

Nucleozomul este o
combinare între
ADN și proteinele
histone.
Nucleoproteidele au rol în procesele de diviziune celulară, în biosinteza proteinelor şi în
transmiterea caracterelor ereditare. Caracterele lor chimice şi fiziologice sunt imprimate mai
ales de gruparea prostetică, de acizii nucleici. Acizii nucleici sunt substanţe cu structura
macromoleculară complicată, cu rol în stocarea şi transmiterea informației genetice.
Caracteristica comparativă –
Hemoglobina, mioglobina –
pentru studiul individual
Caracterisitici moleculare ale unor proteine

Masa
Moleculară (Da) Nr. rest. Nr. catene
aminoacide polipeptidice
2. Metode de separare, purificare. Secvențierea aminoacizilor
terminali. Niște cifre de referință- de ex., bacteria Escherichia coli produce mai
mult decât 3,000 de proteine diferite; organismul uman produce între 25,000 și
35,000 de proteine. În ambele cazuri, (bacterii, om) fiecare tip de proteină are
structura sa tridimensională unică, care-i conferă unicitatea funcțiilor. Fiecare tip
de proteină are de asemenea și structura sa primară unică-secvența
aminoacidică. Proteine diferite pot fi separate și purificate datorită proprietăților
lor diferite, care depind de structurile
lor diferite.

Pentru aceasta sunt folosite

diferite metode analitice. De
ex., proteine diferite pot fi
separate în mod selectiv
prin salifiere (vezi: albumine
și globuline). De asemenea,
prin precipitarea
izoelectrică.
O vastă gamă de proceduri
cromatografice sunt
disponibile pentru
separarea proteinelor după
dimensiunile moleculelor,
sarcina electrică și a.

De ex., cromatografia de
coloană
Electroforeza –
proteinele sunt
separate pe baza
masei moleculare sau
a sarcinii electrice.
Electroforegrama
Toate procedurile de purificare necesită ulterior utilizarea
metodelor de quantificare apreciere a proteinei de
interes în prezenta altor proteine. Purificarea poate fi
monitorizată si prin testarea activității specifice.
După izolarea proteinei în stare individuală, se recurge la
metode speciale de degradare a structurilor superioare de
organizare (secundară, terțiară și cuaternară). Acestea
constau in etape succesive de rupere a legăturilor
chimice, care determină aceste niveluri de organizare.
După aceasta, se procedează la metode de determinare a
succesiunii aminoacide în catenele polipeptidice (metode
de secvențiere), care pot fi de 2 feluri: 1) pentru
secvențierea aminoacizilor N-terminali (secvențierea
Edman și Sanger); 2) pentru secvențierea aminoacizilor
C-terminali.
Secvențierea Sanger

Secvențierea Edman